Etică în administraţia publică

Suport de curs

Lector univ.dr. Liviu Radu

Drd. Alin Iuga

1
 Capitolul I. Teme introductive. Etică. Morală. Deontologie. Binele. Răul. Reguli formale, reguli
informale
Liviu Radu

Morală. Etică. Deontologie.

Utilizăm foarte des termeni precum etică, morală sau deontologie. Probabil şi mai frecvent utilizăm
cuvinte precum neetic, amoral sau imoral. Vom încerca în cele ce urmează să înţelegem semnificaţia lor,
precum şi care sunt diferenţele între ele. De multe ori, mai ales în vorbirea curentă, utilizăm etică şi morală ca
fiind sinonime. La fel, ne referim la un comportament imoral ca fiind neetic. Diferenţele sunt de multe ori greu
sesizabile şi variază de la autor la autor.
Într-una dintre cele mai simple definiţii, Peter Singer afirmă că etica este ceva care ne învaţă cum
trebuie să trăim. Mai departe precizează că uneori prin etică se înţelege un “set de reguli, principii sau moduri
de gândire care încearcă să ghideze activitatea unui anumit grup” (Singer, 1994, pp. 3-4): cu alte cuvinte,
ansamblul de norme existent care ne arată cum anume trebuie să ne comportăm. Alte interpretări consideră că
etica este “încercare sistematică şi raţională de a identifica modul în care trebuie să acţionăm” (idem, p. 4).
Altfel spus, conform acestei interpretări etica este un domeniu de studiu care are rolul de a crea reguli
comportamentale.
Pentru unii autori prima accepţiune propusă de Singer echivalează cu definiţia moralei. Astfel
DeGeorge consideră că “morala sau moralitatea analizează activităţile şi practicile umane din perspectiva
binelui sau a răului. De asemenea, morala urmăreşte valorile reflectate de aceste activităţi sau practici, precum
şi regulile prin care sunt promovate într-un context dat. Moralitatea unei societăţi, a unui sistem politic sau a
unei organizaţii publice este reprezentată de ceea ce este considerat pozitiv sau negativ în cadrul grupului
respectiv. Ea reflectă valorile pe care membri grupului le consideră importante şi este exprimată prin legi,
reguli, politici sau proceduri, dar în egală măsură prin norme informale” (Richard T. DeGeorge, în Denhardt,
1999, pp.116-117). In ceea ce priveşte etica, DeGeorge afirmă că: “este o ramură a filosofiei care studiază
principiile şi acţiunile de natură morală”. Intr-o variantă mai extinsă el susţine că etica “este o încercare
sistematică şi raţională de interpretare a experienţei noastre morale individuale sau sociale în aşa fel încât să
determinăm regulile care trebuie ne conducă. Etica este legată de procesul prin care clarificăm ce este bine şi
ce este rău şi prin care ne impunem să acţionăm în concordanţă cu ceea ce este bine sau, cu alte cuvinte, etica
este procesul de identificare a standardelor morale. Singer nu îmbrăţisează această opinie. El este de părere,
pornind şi de la etimologia celor doi termeni (grecescul ethos pentru etică şi latinul mores pentru morală), că
semnificaţia lor este identică sau în orice caz suficient de apropiată pentru a putea fi consideraţi sinonime.
2
 Thiroux şi Krasemann susţin că, din punct de vedere etimologic, există o diferenţă între cei doi
termeni, în interpretarea lor grecescul ethos semnificând caracter. Astfel, potrivit celor doi autori, etica s-ar
referi la caracterul unei persoane sau a unui grup, în vreme ce morala descrie relaţiile între fiinţele umane.
Oricum, putem să menţionăm că în pofida dezbaterii academice, în limbajul comun, cele două cuvinte sunt
adeseori utilizate ca sinonime. Opinie pe care de altfel, o împărtăşesc şi autorii menţionaţi (Thiroux,
Krasemann, 2009, p.3).
Dificultatea studierii acestui domeniu, dar şi a aplicării în practică a normelor sale provine din faptul că
foarte rar faptele noastre pot fi judecate după o logică maniheistă, cu alte cuvinte rareori avem de a face cu alb
sau cu negru. Aprecierea acţiunilor umane trebuie să ţină de foarte multe ori seama de contextul în care se
produc. Crima, de exemplu, este de condamnat în majoritatea situaţiilor. Totuşi în cazurile de legitimă apărare
aceasta poate fi considerată justificată. Vom detalia aceste aspecte în capitolul referitor la etica abordată din
perspectiva consecinţelor.
Deontologia este un set de reguli etice care se referă la o profesie anume. Cuvântul provine din limba
greacă (deon – ceea ce trebuie făcut) şi descrie normele obligatorii pentru practicarea unei profesii.

Originile eticii şi a normelor etice.

Aceasta este una dintre cele mai disputate teme în studiul eticii. Normele etice pot fi împărţite în două
categorii. In cea dintâi pot fi incluse cele informale, care sunt rezultatul interacţiunilor naturale între membrii
unei comunităţi. In cea de a doua categorie se găsesc reglementările formale care sunt produse fie de către
diferite autorităţi publice, fie de către forme asociative care doresc să îşi autoreglementeze activitatea. Există
autori care sunt de părere că cele cu caracter formal (legi, coduri) ar trebui excluse întrucât normele etice ar
trebui să fie produsul spontan al diferitelor societăţi şi în acelaşi timp să îşi păstreze un caracter deschis,
dinamic. Transformarea lor în legi anulează şi rolul indivizilor ca agenţi morali, capabili să influenţeze prin
propria lor contribuţie atitudinea generală cu privire la ceea ce este bine şi ceea ce este rău într-o comunitate.
În ceea ce priveşte originea eticii şi a normelor etice, principalele două abordări invocă, pe de o parte,
religia ca o sursă a lor, în timp ce altele optează pentru evoluţia naturală a acestora în cadrul unor grupuri
umane. Singer respinge destul de ferm teoria privind originea religioasă ale diferitelor sisteme etice, admiţând
doar contribuţii şi influenţe la construcţii morale mult mai complexe. Putem fi de acord că nu au existat
societăţi care să fie caracterizate de norme etice având o unică origine, în cazul acesta, divină. Considerăm
totuşi că în unele situaţii rolul normelor religioase este dominant. Regimurile fundamentaliste islamice
reprezintă bune exemple în această privinţă, dar într-o oarecare măsură putem să ne referim şi la unele
societăţi creştine (Spania în timpul inchiziţiei, unde a existat o lege a purităţii sângelui – “limpieza de sangre”
sau unele comunităţi protestante radicale din coloniile engleze din America).

3
 Teoria evoluţionistă este şi în opinia noastră mai potrivită pentru a explica starea sistemelor de norme
etice la un anumit moment. Chiar dacă au fost generate de texte religioase, în cele mai multe cazuri au suferit
evoluţii importante de-a lungul timpului. Acum două sute de ani, de exemplu, în majoritatea societăţilor
europene femeilor le era rezervat un rol casnic şi de strictă subordonare în faţa bărbatului. In zilele noastre
situaţia este fundamental diferită.
Un alt element care influenţează normele etice este cel politic. Un exemplu foarte apropiat de
regimurile fundamentalist islamice îl reprezintă cele totalitare. F.A. von Hayek a afirmat, de altfel, despre
regimul hitlerist, ca a fost unul moral, deoarece a încercat să impună societăţii germane o anumită morală, o
anumită înţelegere a binelui şi a răului. Dacă acceptăm argumentului lui Hayek, aceeaşi etichetă se poate
aplica şi regimurilor comuniste. Totuși, considerăm că în această afirmație a lui Hayek termenul de „morală”
este folosit într-un mod problematic, dat fiind că, datorită specificului regimului hitlerist, semnificația
termenului ajunge să reprezinte exact opusul semnificației tradiționale a moralității.
Cele două exemple de regimuri totalitare sunt cazuri extreme de intervenţie a politicului în sfera eticii.
Mai trebuie să menţionăm şi influenţe mai moderate, dar totuşi de multe ori importante, cum ar fi
personalităţile politice sau diferitele ideologii. Astfel, personalitǎțile politice nu au avut impact asupra
standardelor etice doar în regimurile autoritare sau totalitare. Mahatma Gandhi, Vaclav Havel, F.D. Rooswelt
sau J.F. Kenedy sunt doar câteva exemple de politicieni care au modificat substanțial conținutul normelor
morale și modul în care indivizii s-au raportat la acestea.

De ce este important studiul eticii pentru administraţia publică?

Teoriile organizaţionale clasice au pornit de la premiza “dezumanizării” organizaţiilor, publice sau

private. Atât Max Weber, cât şi Frederick Taylor au imaginat structuri în care rolul factorului uman era redus la
cel al unei simple “rotiţe” într-un angrenaj. Oamenii puteau fi înlocuiţi fără ca prin aceasta funcţionarea
sistemului să fie afectată. Teoriile comportamentaliste au amendat această abordare, demonstrând că există o
influenţă reciprocă între organizaţie şi cei care o compun. Astfel, condiţiile în care muncesc membrii unei
organizaţii le influenţează performanţa, dar în egală măsură rezultatele acesteia sunt afectate de
comportamentul celor care o alcătuiesc.
Abordări similare au apărut şi în domeniul eticii, doar că succesiunea lor a fost inversă. Astfel, pentru o
lungă perioadă de timp natura umană a fost considerată singura sau cea mai importantă responsabilă pentru
comportamentele neetice. Cu alte cuvinte corupţia sau alte forme de încălcare a normelor morale apar atunci
când în poziţii oficiale ajung persoane predispuse la fapte reprobabile. In ultimii zeci de ani opinia în rândul
specialiştilor s-a modificat, tocmai datorită constatărilor rezultate în urma studiilor şi a demersurilor practice
de a combate corupţia. Astfel, în zilele noastre comportamentul neetic este considerat, în cea mai mare măsură,

4
o consecinţă a contextului, a legislaţiei deficitare sau a modului defectuos de organizare a instituţiilor publice
(Gerald E. Caiden, Naomi J. Caiden, în William L. Richter, Frances Burke, James W. Doig, pp. 61-62).
Importanţa studierii normelor etice rezultă din analiza consecinţelor încălcării acestora asupra
instituţiilor publice şi uneori asupra unor întregi comunităţi.
În primul rând, un comportament neetic şi cu precădere faptele care poartă denumirea generică de
corupţie au ca rezultat o utilizare neeficientă, o risipă, a resurselor de toate felurile care se află la dispoziţia
organizaţiilor care activează în administraţia publică. De aici rezultă o afectare în sens negativ a modului în
care aceste organizaţii reuşesc să îşi îndeplinească atribuţiile, a cantităţii de servicii oferite populaţiei şi
evident şi a calităţii acestora.
Pentru a înţelege un alt efect negativ major pe care comportamentul neetic îl poate avea în spaţiul
public o să prezentăm o mică istorisire: celebrul actor Errol Flynn a avut la un moment dat un proces în
Franţa. In acest scop şi-a angajat un avocat. Acesta a început să studieze cazul, dar şi legislaţia Franţei pentru
a-şi putea apăra clientul. In acel moment, unul dintre apropiaţii actorului l-a sfătuit să nu mai depuă eforturi
întrucât judecătorul care urma să judece cauza a fost cumpărat. Replica avocatului a fost elocventă: “Ce se
întâmplă dacă partea adversă l-a plătit mai mult?”. Acest caz ilustrează foarte bine consecinţele încălcării
legilor de către cei care ar trebui să le aplice. Concret, atunci când legea încetează să mai fie aplicată intervine
legea celui mai puternic: a celui puternic din punct de vedere fizic sau ca în cazul nostru a celui mai puternic
din punct de vedere financiar, etc. Practic, este anulată egalitatea între cetăţeni şi este afectat caracterul
democratic al statului.
O altă consecinţă a încălcării normelor etice este şi scăderea încrederii cetăţenilor în instituţiile publice.
Această neîncredere poate să cauzeze probleme în implementarea politicilor publice sau, mai grav, poate să
ducă la forme de nesupunere civică precum refuzul de a plăti impozite, taxe sau tarife, proteste sau chiar
proteste violente.

Studiu de caz: Monarhia franceză implicată în activităţi speculative

Domnia Regelui Soare – Ludovic al XIV – lea a reprezentat o perioadă extrem de fastă în istoria
Franţei care a devenit în acea perioadă principala putere a Europei. Pentru a ajunge la acest statut suveranul a
purtat un lung şir de războaie, uneori cu întreaga Europă coalizată împotriva sa. Aceste conflicte au avut
consecinţe extrem de negative pentru starea economică a ţării. Cu alte cuvinte, Franţa era, la sfârşitul domniei
lui Ludovic al XIV – lea, în pragul falimentului. In acest moment s-a prezentat la curtea ducelui d’Orleans,
regentul regelui Ludovic al XV – lea, pe atunci copil, un scoţian pe numele lui John Law, economist de
profesie. Acesta i-a propus regentului o serie de soluţii pentru criza financiară pe care o traversa Franţa. Astfel,
a fost înfiinţată o Bancă Centrală ale cărei acţiuni au putut fi cumpărate cu hârtii de valoare, denumite titluri de
stat (1716). Pentru a creşte încrederea în aceste titluri de stat, ele au fost acceptate şi la plata impozitelor. De
asemenea, Law a mai înfiinţat Compania Occidentului care va ajunge să administreze teritoriile stăpânite de
5
francezi în America de Nord şi China (1717). Atât Banca Centrală, dar mai ales Compania Occidentului vor
cunoaşte un succes imens. De exemplu, în cazul Companiei acţiunile emise iniţial la un preţ de 500 de livre au
ajuns să valoreze în mai puţin de doi ani 18.000 de livre. De fapt, mecanismul a fost foarte asemănător cu cel
care a produs criza economică din 2008-2010. Valorile acelor acţiuni au fost mult umflate de acţiuni
speculative. In fapt, deși valoarea acestora a crescut, a fost vorba doar de bani virtuali, de valori potențiale. In
momentul în care deţinătorii lor au încercat să le vândă pentru a-şi concretiza câştigurile, compania a dat
faliment. La fel s-a întâmplat şi cu Banca Centrală, devenită între timp Banca Regală, aflată sub protecţia
regelui. Şocul a fost resimţit în întreaga Europă, încrederea în astfel de instrumente financiare fiind afectată
pentru o lungă perioadă. Opinia publică a fost scandalizată şi de informaţiile potrivit cărora membri ai familiei
regale franceze şi apropiaţi ai acesteia, fiind avertizaţi din timp, au reuşit să îşi vândă acţiunile la preţurile
fabuloase dinaintea falimentului. Numeroşi istorici afirmă că acela a fost momentul în care monarhia franceză
a început să piardă încrederea supuşilor săi. (Murphy, Law, 1997).

6
 Capitolul II. Binele ca scop şi mijloc al politicii. Binele public. Interesul public. Răul ca fundament al
statului. Aspecte etice legate de putere.
Liviu Radu

Binele ca scop și mijloc al politicii

Gândirea politică a antichităţii au fost dominată de ideea binelui absolut. Filosofii antici (cei mai
cunoscuţi fiind Platon şi Aristotel) au încercat să imagineze o societate (cetate) ideală care să asigure tuturor
membrilor săi binele absolut menţionat mai sus. Fie că imaginea acestui bine era reprezentată de “dreptatea
absolută” la Platon, sau „fericirea supremă” la Aristotel, scopul activităţilor celor care aveau în grijă destinele
comunităţii (ale cetăţii) era realizarea acestui înalt deziderat. Mijloacele prin care se putea ajunge la
îndeplinirea “binelui cel mai înalt” erau şi ele esenţialmente pozitive, bune (dreptate, virtute, înţelepciune,
curaj).
Potrivit lui Platon dreptatea absolută putea fi realizată prin asumarea de către fiecare dintre membri
cetăţii a propriului destin. Cu alte cuvinte, divinitatea a hărăzit fiecăruia dintre noi o anumită soartă şi
corespunzător, un anumit tip de ocupaţie (Platon împarte profesiile din cetate în trei mari categorii: cele de
conducători ai cetăţii (politicienii), cele de apărători ai cetăţii (războinicii) şi cele care asigurau subzistenţa
cetăţii (meşteşugurile, comerţul, agricultura, etc.). Dreptatea putea fi realizată atunci când fiecare membru al
cetăţii îşi păstra ocupaţia pentru care a fost născut (în acest fel viaţa cetăţii desfăşurându-se într-un mod
optim). Conducătorii cetăţii erau cei mai buni fii ai acesteia, Platon fiind de părere că cei mai potriviţi ar fi
filosofii (deşi recunoaşte că aceştia nu au, de regulă, apetenţă pentru treburile publice). Pentru a ilustra
calităţile pe care aceşti conducători ai cetăţii ar trebui să le aibă Platon ne prezintă în lucrarea sa Republica
(sau dialogul Republica – dialogul fiind forma în care Platon şi-a redactat opera), alegoria peşterii. Conform
acestei alegorii, un grup de oameni erau ţinuţi prizonieri într-o peşteră cu spatele la intrare (cu spatele la
lumină care în acest caz semnifica realitatea, adevărul). Tot ceea ce vedeau ei erau doar umbrele reflectate pe
pereţii peşterii (deci o imagine deformată a realităţii). Unul dintre aceşti prizonieri reuşeşte prin eforturi foarte
mari să se elibereze şi să ajungă afară, la lumină. În acest fel el ajunge să cunoască realitatea, adevărul. Din
acest moment el trăieşte o mare dilemă: să se întoarcă în peşteră, încercând să-i elibereze şi pe semenii săi sau
să îşi continue drumul păstrând doar pentru el beneficiul cunoaşterii adevărului. Platon vrea să descrie în
povestea de mai sus condiţia filosofului, a celui care ar trebui să conducă cetatea: el reuşeşte prin efortul său
personal să se ridice deasupra celorlalţi semeni ai săi ajungând la “lumină”, cu alte cuvinte ajungând să
cunoască “adevărul”, după cum spuneam valoarea supremă în societatea ideală imaginată de Platon. Realizând
acest scop el se află în faţa unei dileme: să se sacrifice în folosul comunităţii (întorcându-se în peşteră pentru
a-şi ajuta semenii să se elibereze şi să cunoască la rândul lor adevărul, adică să ajungă la lumina din lumea
reală) sau să se retragă în lumea sa păstrând doar pentru el roadele eforturilor sale. Alegoria este de fapt o
7
ilustrare a dramei personale trăite de Platon, care a fost pregătit pentru o carieră politică la care a renunţat în
urma condamnării de către atenieni a “dascălului său”, Socrates; din acel moment el a fost confruntat cu
această dilemă: ar fi trebuit să practice meseria pentru care simţea chemare, dar asta ar fi însemnat să-şi
sacrifice propriile interese şi principii, studiul în primul rând şi, foarte important, să şi le sacrifice pentru nişte
oameni care nu meritau (nu cunoşteau, nu erau capabili să cunoască “adevărul”).
Putem spune astăzi că societatea imaginată de Platon este utopică. O formă de organizare statală în
care oamenii rămân încremeniţi în condiţia în care s-au născut, fără a încerca să îşi îmbunătăţească soarta este
imposibil de realizat. Datorăm totuşi filosofului grec idei valoroase cum ar fi binele ca şi scop al organizaţiilor
politice sau cea a datoriei pe care fiecare dintre noi o are faţă de comunitate.
Aristotel a încercat la rândul său să identifice forme mai bune de organizare a statului. Spre deosebire
de predecesorul său, el a avut o viziune mult mai realistă, încercând să integreze în construcţia sa aspectele
pozitive ale regimurilor politice care au funcţionat în diferite momente. Aristotel a realizat un studiu consistent
în legătură cu aceste regimuri (157 sau după alţi autori 170 de „Constituţii” – descrieri de regimuri politice
care au funcționat în realitate în diverse momente istorice; este aproape sigur că aceste studii au constituit
lucrări pregătitoare pentru „Politica” şi că o parte importantă a lor a fost realizată de către studenţii lui
Aristotel; din aceste constituţii s-a păstrat doar „Constituţia Statului Atenian”). „Ar trebui să căutăm nu numai
cea mai bună formă de guvernământ, dar şi cea posibilă şi care poate fi realizată cu uşurinţă de către toţi”
(Politica). Forma cea mai bună de organizare rezultă din îmbinarea caracteristicilor pozitive ale formelor
existente. Este una dintre constantele abordărilor lui Aristotel, care de regulă a insistat pentru adoptarea
soluţiilor „de mijloc”. Un exemplu remarcabil, dacă ne gândim la abordările moderne este accentul pe care îl
pune pe necesitatea existenţei unei clase de mijloc numeroase, care prin natura sa se opune exceselor.
În cadrul „Politicii” este descrisă o tipologie extrem de variată de regimuri politice, dar noi vom reţine
aici doar pe cele mai importante. O primă menţiune este că Aristotel împarte regimurile politice în unele „bune
sau pozitive” şi unele „rele sau negative”. Din punct de vedere a modului de organizare a conducerii, Aristotel
identifică trei tipuri principale de regimuri: cele în care conduce un singur om, cu varianta pozitivă monarhia
(monarhul conduce în beneficiul tuturor cetăţenilor) şi cea negativă tirania (tiranul este mânat doar de propriul
interes); cele în care conduce un număr restrâns de membrii ai comunităţii, unde avem ca regim „bun”
aristocraţia şi ca regim „corupt” oligarhia; regimul în care conduc cei mulţi, caz în care „politeia” este regimul
considerat pozitiv (conduc cei mulţi, dar cei care sunt de bună calitate şi în folosul tuturor), respectiv
democraţia, forma coruptă a acestui tip de regim. Observăm că şi Aristotel este un critic al democraţiei, dar
mult mai moderat decât Platon.
Deşi între cei doi filosofi există această semnificativă deosebire privitor la modul în care se poate
constitui un guvernământ bun, există totuşi importante elemente comune: situarea politicii deasupra tuturor
celorlalte îndeletniciri din cetate, obiectivul pe care politica trebuie să îl realizeze, „binele absolut”, un bine pe
care de fapt cei doi filosofi au dificultăţi să-l descrie. „Dar dacă toate comunităţile umane urmăresc un bine de
8
un anumit fel, statul sau comunitatea politică, care este cea mai înaltă formă de organizare umană dintre toate,
şi care le include pe toate celelalte, ţinteşte spre bine într-o manieră mult mai puternică decât toate celelalte, şi
anume la binele cel mai înalt” (idem).
Creştinismul a preluat foarte mult din învăţăturile filosofilor antichităţii (după cum se ştie, învăţăturile
lui Isus au ajuns la noi în primul rând prin intermediul Apostolului Pavel care avea o educaţie cu influenţe
greco-romane). Prin urmare marii gânditori ai bisericii (vom menţiona aici doar două nume: Sfântul Augustin
şi Sfântul Toma din Aquino) au susţinut la rândul lor, în scrierile lor ideea binelui atât ca scop cât şi ca mijloc
al acţiunii politice. Aceste interpretări aparţin unor autori care au scris la multă vreme după ce Hristos şi-a
prezentat învăţăturile. Din studierea evangheliilor unii specialişti deduc că: „Iisus nu a stabilit norme etice
precise şi detaliate (Preston, în Singer, 2006, p.127). „Hristos nu se pronunţă cu privire la problemele sociale,
cu excepţia divorţului. Nu se pronunţă cu privire la război, pedeapsa capitală, jocuri de noroc, justiţie,
administrarea legii, împărţirea bunurilor, socialism, uniformizarea veniturilor, egalitatea sexelor, discriminarea
rasială, egalitatea şanselor, tiranie, libertate, sclavie, autodeterminare sau contracepţie” (Preston apud. Richard
Robinson, Singer, p.127). Prin urmare, aşa cum vom vedea şi în cazul eticii întemeiate pe virtute, promovate
de către Aristotel, Iisus a încercat să ne înfăţişeze o anumită formă, considerată a fi dorită de către Dumnezeu,
a naturii umane şi nu un îndreptar care să ne indice comportamente dezirabile în situaţii concrete.

Răul ca fundament al societăţii

În afara laturii spirituale şi etice, activitatea politică a bisericii catolice a avut şi ea o importanţă majoră
pe parcursul istoriei. Deşi, aşa cum am precizat, Iisus nu a emis învăţături cu valenţe sociale sau politice,
activitatea bisericii creştine a avut, mai ales în cazul structurii sale din vestul Europei, o importantă
componentă politică. La căderea Imperiul Roman de Apus singura structură articulată care s-a păstrat în vestul
Europei a fost Biserica. Ca o consecinţă ea a preluat o parte din atribuţiile statului care nu mai exista. Ulterior
capii bisericii nu au mai dorit sa abandoneze puterea obţinută, în favoarea suveranilor laici. Acest fapt a
condus la numeroase confruntări, adesea militare, între Papalitate şi diferiţi monarhi din Europa occidentală.
Nu vom intra aici în detaliile acestor confruntări. Ceea ce vrem să menţionăm este că acţiunea politică a
bisericii avea loc sub semnul unei controverse care exista în doctrina acesteia: pe de o parte, biserica ar fi
trebuit să se ocupe doar de latura spirituală a vieţii lăsând treburile lumeşti în seama suveranilor laici (potrivit
afirmaţiilor lui Isus: “daţi Cezarului ce-i al Cezarului” sau “Impărăţia mea nu este în această lume”). Dar pe de
altă parte una din misiunile bisericii consta în mântuirea omenirii de păcat. Ori acest lucru putea fi realizat cel
mai bine prin conducerea efectivă a comunităţilor umane. În consecinţă, Biserica Catolică şi-a păstrat până
târziu (într-o anumită măsură, până în zilele noastre) pretenţia de a participa la conducerea societăţii.
În mare măsură acţiunea politică a bisericii, mai cu seamă în evul mediu a avut un efect pozitiv. Competiţia
între multiplelele centre de putere care au existat în acea perioadă (monarhie, biserică, nobilime, marile oraşe)
9
a contribuit la păstrarea unui nivel acceptabil de libertate în societăţile medievale, permiţând evoluţia spre
democraţiile moderne.
Prezenţa bisericii pe scena politică a avut însă şi o latură negativă. Existenţa a două centre de putere
care revendicau fiecare pentru sine dreptul de a conduce treburile publice a fost o sursă de dezordine,
dezordine care de multe ori a luat forma războiului. Scindările, schismele survenite în decursul timpului în
cadrul bisericii au provocat la rândul lor confruntări armate. Prin urmare, proiectul care a dominat gândirea şi
practica politică între secolele XIII-XVII a fost eliminarea bisericii din viaţa politică şi limitarea acesteia doar
la latura spirituală a vieţii. Din punct de vedere ideologic acest lucru a fost greu de susţinut atâta timp cât
politica şi societatea erau fundamentate teoretic pe “bine”, după modelul antic, preluat după cum am spus şi de
către biserică. Pentru a înţelege mai bine, să ne imaginăm o situaţie în care un suveran intra în conflict cu
biserica. Potrivit teoriilor antichităţii, conducătorul trebuia să fie un om bun, drept, înţelept, virtuos, iubitor de
oameni, etc. Insă este uşor de înţeles că nici o fiinţă umană nu putea să pretindă că este mai bun, mai drept,
mai înţelept decât Dumnezeu, respectiv decât reprezentantul său pe pământ, Papa. Prin urmare, din punct de
vedere ideologic monarhul, sau cu alte cuvinte puterea laică se afla pe poziţii de inferioritate faţă de biserică.
Apariţia religiilor concurente (catolicismul şi diferitele forme de protestantism) a ridicat o altă problemă în
ceea ce priveşte fundamentarea societăţii şi a politicii pe valori pozitive, pe “bine”. Orice religie este o
reprezentare a binelui, ne învaţă cum să ne comportăm pentru a fi aleşi de Dumnezeu sau pentru a ajunge în
Rai. Care este însă, “calea cea dreaptă”? Este cea arătată de catolicism? Sau de ortodoxism? Sau de
protestantism? Şi enumerarea religiilor ar putea continua. Războaiele religioase au reprezentat o formă
extremă a conflictului între religii, adică a conflictului între mai multe reprezentări ale binelui. Având
imaginea acestor războaie autori ca Niccollo Machiavelli sau Thomas Hobbes au tras concluzia că binele, fiind
diferit pentru fiecare fiinţă umană, nu poate reprezenta un fundament pe care să poată fi construită societatea,
respectiv corpul politic. Un astfel de fundament îl poate reprezenta răul, răul care este pentru fiecare dintre noi
“răul cel mai mare” şi anume moartea, teama de moarte. Una din teoriile privind apariţia statului afirmă că
statul a apărut ca răspuns la nevoia universală de protecţie a fiinţei umane. Cu alte cuvinte omul a creat şi
acceptă statul şi rigorile rezultate din existenţa acestuia pentru că în felul acesta obţine un anumit grad de
protecţie în faţa agresorilor interni (răufăcători) sau externi, în faţă vicisitudinilor naturii sau în faţa altor
evenimente neprevăzute. Altfel spus ameninţările de tot felul şi teama faţă de acestea au determinat omenirea
să creeze instrumentul numit stat. In egală măsură aceste elemente determină supunerea oamenilor, adică
respectarea regulilor impuse de către stat.
Originalitatea lui Machiavelli a constat în curajul de a afirma că, din punct de vedere politic şi social,
mijloacele violente (răul) sunt cele eficiente. O societate în care să domnească pacea poate fi creată, întemeiată
prin mijloace violente: „Se poate spune că foloseşti bine cruzimea (dacă este îngăduit a vorbi bine despre rău),
atunci când o foloseşti o singură dată şi constrâns de nevoia de a-ţi asigura puterea, dar nu continui pe aceeaşi
cale, ci faci în aşa fel încât acţiunea pe care ai săvârşit-o să aducă un cât mai mare folos supuşilor tăi”
10
(Machiavelli, 2000, p. 37). Intr-adevăr, statul asigură pacea în societate prin mijloace negative – amenzi,
închisoare, etc. Aceasta este, de fapt, teoria lui Machiavelli: pentru menţinerea ordinii în stat violenţa este
necesară şi justificată.
Prin teoria sa, Machiavelli ne propune în acelaşi timp o desacralizare a politicii. Scopul acesteia nu mai
este realizarea unui bine absolut, a fericirii sau a dreptăţii absolute. Politica şi politicienii trebuie să realizeze
un obiectiv mult mai modest: siguranţa fizică a membrilor comunităţii, fericirea, binele, rămânând în
responsabilitatea fiecăruia. Mijloacele prin care se asigură această siguranţă personală sunt violente, dar teama
de moarte (cel mai mare rău pentru majoritatea oamenilor) ne face să acceptăm constrângerile impuse de legi
şi pedepsele care survin în urma nerespectării acestora pentru că în acest fel ne este protejată viaţa.
Sigur că folosirea unor astfel de mijloace ridică importante probleme etice. Pedeapsa este folosită
pentru a asigura respectarea unor reguli. Cine stabileşte aceste reguli, cine stabileşte pedepsele, când sunt ele
justificate şi care este nivelul de “violenţă” care poate fi folosit pentru asigurarea ordinii în stat? Machiavelli a
fost foarte explicit în a recomanda mijloacele condamnabile doar pentru situaţiile excepţionale. Nu trebuie să
uităm nici contextul în care şi-a scris opera. In societăţile moderne mijloacele pozitive, în principal educaţia şi
cele negative, pedepsele trebuie utilizate simultan pentru a obţine o pace socială durabilă. Acestea sunt
probleme care vor fi întotdeauna subiectul unor intense dezbateri.
În orice caz, teoria formulată de către Machiavelli a pus bazele ideologice pentru eliminarea bisericii
din activitatea politică: odată demonstrat că binele în societate se realizează prin metode violente, biserica a
fost practic scoasă în afara jocului deoarece este evident că nu putea să îşi asume mijloacele evocate de
filosoful italian.

Contribuţia lui Thomas Hobbes

Pentru a înţelege teoria lui Hobbes trebuie să evocăm pe scurt contextul în care şi-a scris opera. Acesta
a fost un filosof englez care a trăit între anii 1588 şi 1679. Astfel el a trăit experienţa războiului civil care s-a
desfăşurat în Anglia în perioada 1642-1649. Această experienţă l-a marcat profund şi l-a determinat să încerce
să identifice ce anume i-ar putea determina pe oameni să trăiască în pace, care ar fi motivaţiile şi cum ar trebui
să fie concepută o formă de organizare socială care să asigure siguranţa vieţii indivizilor. Observăm că, din
nou, scopul acestei construcţii politice este protejarea vieţii membrilor comunităţii. In acest scop el imaginează
o stare anterioară existenţei societăţilor omeneşti stare pe care o denumeşte: starea naturală a omenirii – „the
natural condition of mankind”. In această stare nu există o autoritate care să asigure ordinea socială. Potrivit
lui Hobbes oamenii aflaţi în această condiţie sunt mânaţi de pasiuni, cea mai puternică dintre ele fiind setea de
putere. Pentru a-şi satisface această pasiune ei îşi atacă semenii pentru a-i deposeda de avere. Cei atacaţi au
dreptul să se apere deoarece fiecare dintre ei are dreptul la propria viaţă, drept care i-a fost dat de cǎtre
Dumnezeu. Mai mult, fiecare individ are dreptul să atace preventiv pentru a evita să fie luat prin surprindere.
11
Hobbes mai spune că fiecare fiinţă umană este capabilǎ să îşi ucidă semenul chiar dacă acesta este mai
puternic decât el, utilizând forţa sau aliindu-se cu alţii. Rezultă o stare de război generalizat în care viaţa
fiecăruia este în permanenţă ameninţată, fiind potrivit filosofului englez „scurtă şi rea”. Pentru a scăpa de
această situaţie, oamenii decid să acţioneze, deoarece au la îndemână raţiunea. Ei încheie un fel de contract
prin care cedează dreptul de a-şi apăra viaţa şi puterea de a-şi ucide adversarii unei instituţii denumite simbolic
„Leviathan (numele unui monstru marin din mitologia iudaică), care în acest fel ajunge să deţină o putere
foarte mare, care nu poate fi contestată şi contracarată de nici unul din membri comunităţii. Rolul acestei
instituţii, care este de fapt statul, autoritatea publică, este să menţină ordinea sau cu alte cuvinte să protejeze
viaţa cetăţenilor. In acest punct câteva constatări se impun. Punctul de pornire este o stare în care nu există o
autoritate publică recunoscută, în absenţa căreia se instaurează un „război al tuturor împotriva tuturor”. In
starea naturală oamenii sunt egali din punctul de vedere al dreptului la viaţă şi al puterii pe care fiecare o are
asupra celorlalţi. In aceste condiţii viaţa fiecăruia este ameninţată în permanenţă, iar pentru a scăpa de această
ameninţare oamenii decid să întemeieze statul, care fiind înzestrat cu o putere foarte mare, are menirea să
păstreze ordinea şi să protejeze vieţile cetăţenilor. Deci tot răul şi anume răul cel mai mare, teama de moarte
este cel care determină construcţia socială, iar funcţionarea acesteia este asigurată prin mijloace violente:
pedepsele pe care Leviathanul poate să le aplice celor care încalcă regulile.

Aspecte etice privind puterea

După unii autori, puterea este cel mai important fenomen pentru societăţile omeneşti. Pentru domeniul
eticii ea este importantă deoarece reprezintă factorul cel mai important prin care sunt reglate relaţii din cadrul
societăţilor umane. Modul în care exercitarea puterii este reglementată în cadrul unui stat este, prin urmare,
foarte important pentru că este legat direct de modul în care viaţa oamenilor este influenţată de autoritate. Este
important să facem distincţie între puterea fizică (tăria, după exprimarea lui Hannah Arendt) şi puterea din
punct de vedere social. Forţa fizică poate să existe fără a avea relevanţă, fără a produce efecte. Un om izolat pe
o insulă sau închis într-o celulă poate fi puternic, dar nu poate acţiona în nici un fel asupra semenilor săi.
Subiectul nostru este acea formă de putere care se manifestă în interiorul grupurilor umane şi influenţează
modul în care componenţii acestora interacţionează. “Puterea nu constă în abilitatea omului de a acţiona, ci de
a acţiona în comun (concertat). Puterea nu este niciodată proprietatea unui singur individ; aparţine grupului şi
rămâne în existenţă atâta timp cât grupul rămâne împreună” (Arendt, 137). Cu alte cuvinte putem vorbi de
putere doar în interiorul comunităţilor umane, fiind principalul factor care reglează raporturile între membrii
acestora. Puterea, din punct de vedere social, este capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a obţine
efecte intenţionate asupra altor oameni (Wrong, p.2).

12
In primul rând trebuie să atragem atenţia asupra aspectului intenţional care este o condiţie obligatorie pentru a
putea vorbi de putere în plan social. Altfel spus, un om este puternic dacă reuşeşte să îşi ducă la îndeplinire
planurile, intenţiile, dacă este capabil să determine alţi oameni să participe în proiectele sale.
O altă condiţie pe care trebuie să o îndeplinească un proces de exercitare a unei puteri este
efectivitatea. Cu alte cuvinte, pentru ca o persoană sau un grup de persoane să poată fi considerate puternice
trebuie să reuşească să ducă până la capăt ceea ce şi-a propus să realizeze.
În ceea ce priveşte puterea, o discuţie importantă se leagă de natura efectelor pe care le produce. Astfel
specialiştii vorbesc despre două tipuri de efecte: de tip extern şi de tip intern. Efectele de tip extern sunt cele
care se manifestă doar în prezenţa nemijlocită a sursei de putere. Reducem viteza până la cea legală doar în
momentul în care maşinile care vin din sens opus ne semnalează existenţa unui echipaj de poliţie pe şosea sau
facem curăţenie în faţa casei doar pentru că ştim că funcţionarii primăriei o să ne amendeze dacă nu procedăm
în acest fel.
Efectele de tip intern presupun internalizarea, acceptarea scopurilor pentru care se exercită puterea de
către cei asupra cărora aceasta se exercită deoarece este şi în interesul lor. Prin urmare nu respectăm regulile
de circulaţie deoarece în apropiere se află nişte poliţişti, ci deoarece conştientizăm că în acest fel şi vieţile
noastre sunt protejate. La fel, nu curăţăm trotuarul din faţa casei din cauza funcţionarului care ne amendează,
ci pentru că ştim că este şi în interesul nostru să trăim într-un mediu curat.
În continuare vom aborda problema celor trei dimensiuni ale puterii identificate de către Bertrand de
Jouvenel. Astfel, potrivit autorului menţionat, puterea este extensivă dacă subiecţii săi sunt numeroşi, altfel
spus, dacă se exercită asupra unui număr mare de persoane. Dennis Wrong îl completează spunând că trebuie
inclus în discuţie şi numărul celor care sunt deţinătorii puterii. Cu alte cuvinte, extensivitatea puterii trebuie
tratată ca un raport dintre conducători şi supuşi, fiind ridicată în cazul regimurilor totalitare în care un număr
limitat de indivizi sau chiar o singură persoană controlează un număr foarte mare de subiecţi şi este scăzută în
regimurile democratice unde întregul corp de cetăţeni este în dubla ipostază de conducător şi condus. In opinia
mea în analiza caracterului extensiv al puterii ar trebui introdus şi criteriul teritorial. Mai ales dacă raportăm
acest criteriu la diferitele domenii sociale constatăm că există o diferenţă semnificativă între statele totalitare
sau chiar cele centralizate şi cele democratice, cu precădere descentralizate. Astfel, un regim totalitar va
încerca să controleze întregul teritoriu al ţării, în vreme ce în cele democratice statul cedează o parte din
control unor autorităţi locale alese. Acest proces este mult mai amplu în cazul statelor federale unde acest
proces de divizare a puterii este reglementat de constituţie. Acest criteriu teritorial trebuie pus în legătură cu
următoarele două dimensiuni şi anume comprehensivitatea şi intensitatea.
Comprehensivitatea se referă, potrivit lui Wrong, la numărul de domenii sociale în care o anumită
autoritate alege să îşi exercite puterea sau, dacă o raportăm la indivizi, la partea din viaţă pe care le-o
controlează. Wrong apelează şi conceptul de “scop al puterii” emis de către politologul american Robert Dahl.
Astfel, comprehensivitatea se referă la numărul de “scopuri” pe care un deţinător al puterii îşi propune şi
13
reuşeşte efectiv să le atingă. Apelând la comparaţia de mai sus, putem să menţionăm că statul totalitar a
încercat să controleze strict toate domeniile vieţii sociale, inclusiv religia, cultura, sportul şi în acelaşi timp,
viaţa privată a cetăţenilor. Sau să atingă, să realizeze scopuri în toate aceste sectoare. De exemplu, promovarea
unei culturi oficiale sau scoaterea unor religii în afara legii. Dimpotrivă, regimurile democratice intervin foarte
puţin sau chiar deloc în aceste domenii.
Intensitatea puterii reprezintă în opinia lui de Jouvenel gradul în care un deţinător al puterii reuşeşte să
controleze un anumit domeniu sau comportamentul supuşilor. Societatea descrisă de către George Orwell în
cunoscutul său roman, 1984, este un exemplu, din fericire imaginar, în care intensitatea puterii este maximă,
deoarece controla în permanenţă fiecare detaliu, nu numai al vieţii sociale, dar şi a celei private.
Ca să concluzionăm, un stat totalitar va încerca să exercite o putere care să fie cât mai extensivă, adică
să controleze pe toţi cetăţenii săi şi întreaga suprafaţă a teritoriului. Va încerca să fie comprehenivă, altfel spus,
să controleze toate domeniile vieţii sociale. In acelaşi timp va încerca să fie intensivă, cu alte cuvinte să
exercite acest control în cele mai mici detalii. La polul opus, intervenţiile unui stat democratic vor fi mult mai
limitate, lăsând o parte din exerciţiul puterii la îndemâna unor instanţe intermediare: autorităţi statale sau
locale, organizaţii civile, etc. Un număr însemnat de domenii sunt lăsate, într-un regim democratic, în afara
intervenţiei puterii publice. Mai trebuie să facem menţiunea că există diferenţe notabile şi între statele
democratice. Statul francez, de exemplu, exercită o putere mult mai extensivă, comprehensivă sau intensivă
decât cel suedez sau cel american.
Pentru a-şi atinge scopurile, un om, un grup de oameni sau o instituţie poate utiliza mai multe mijloace
care constituie forme ale puterii. Probabil cea mai uşor de vizualizat şi analizat o reprezintă forţa. Folosirea
forţei este considerată unul din instrumentele politice, de regulă “ultimul” în ordinea opţiunilor (pe tunurile
regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea exista următoarea inscripţie: “ultima ratio regnum” – ultimul argument al
regilor). Forţa nu este numai fizică. Votul este la rândul său o manifestare “paşnică” dacă putem să ne
exprimăm astfel, a forţei (vom prezenta această teorie ceva mai jos). Putem de asemenea, să vorbim de forţă
intelectuală în cazul unui savant sau de forţă morală în cazul unui preot sau a unui sfânt.
O altă formă a puterii o reprezintă persuasiunea. Simplificând puţin lucrurile putem spune că
persuasiunea sau persuadarea este acţiunea de a convinge pe cineva să acţioneze într-un anumit fel prin
utilizarea a diferite argumente. Cunoscutul film “12 oameni furioşi” este un exemplu extrem de edificator de
persuasiune. In cadrul unui juriu care trebuia să dea un verdict în cazul unui proces de crimă, în Statele Unite,
juriu compus din 12 membri, unul singur a susţinut iniţial nevinovăţia celui acuzat, ceilalţi 11 fiind de părere
că este vinovat. Intreg filmul prezintă modul în care acest om reuşeşte să îi convingă pe ceilalţi de nevinovăţia
celui incriminat.
Cea de-a treia “metodă” prin care se manifestă puterea este manipularea, modalitate prin care subiecţii
puterii sunt determinaţi să acţioneze într-un anumit mod prin inducere în eroare, prin prezentarea unor
informaţii false, prin omisiune, etc. Unul din cazurile celebre de manipulare a fost alegerea Papei Ioan al
14
XXII-lea în 1316. Acest proces a fost influenţat de către regele Franţei, Filip al V-lea cel Lung, care i-a închis
pe cardinalii electori într-o mănăstire, spunându-le că nu o să-i elibereze decât în momentul în care vor alege
un papă. Viitorul Ioan al XXII-lea şi-a depus candidatura, dar în acelaşi timp a simulat o stare de slăbiciune
cauzată de bătrâneţe şi de boală. Astfel, cardinalii au decis să îl aleagă crezând că nu va supravieţui prea mult.
Insă imediat după investire, noul papă şi-a recăpătat vigoarea, reuşind să rămână în scaunul pontifical 18 ani.

Constituirea puterii publice

Filozoful englez Thomas Hobbes, pe care l-am menţionat şi mai sus este cel care a formulat una dintre
cele mai convingătoare teorii privind modul de constituire a unui corp politic (a statului) şi în acelaşi timp a
unei puteri publice unic acceptate. Pentru a înţelege demersul autorului menţionat vom aminti, pe scurt,
contextul în care a trăit acesta şi anume în timpul războiului civil din Anglia, care s-a desfăşurat între anii
1642-1649. Acest război a avut două cauze: dorinţa regelui, Carol I de a mări impozitele, dar mai ales
încercarea suveranului de a crea o religie unitară în cadrul regatului britanic. Menţionăm că la acea vreme
religia dominantă în Anglia era protestantismul, chiar cu formele sale cele mai radicale. O caracteristică
importantă a acestei religii a constituit-o extrema “descentralizare”, marea libertate pe care o avea fiecare
preot şi chiar fiecare credincios de a interpreta textele biblice. Din această cauză încercarea regelui de a
uniformiza şi centraliza religia a stârnit o puternică opoziţie pe tot cuprinsul regatului. In cele din urmă s-a
ajuns la război civil între rege şi susţinătorii săi, pe de o parte şi parlament pe de altă parte. Parlamentul a ieşit
victorios, iar regele a fost executat.
Thomas Hobbes a asimilat experienţa războiului civil cu dispariţia unei autorităţi publice unic
acceptate, altfel spus cu disoluţia statului. Pornind de la această constatare, el încearcă să identifice motivaţia
care poate să îi determine pe oameni să accepte trăiască în comunitate sau cu alte cuvinte, să accepte
autoritatea statului. In acest scop el imaginează o stare anterioră existenţei statelor, pe care o denumeşte
“starea naturală a omenirii”. O stare similară războiului civil din perspectiva absenţei autorităţii. In această
formă de existenţă a speciei umane individul este tentat să îşi atace semenii fiind mânat de pasiuni: “Aflăm
astfel, în natura omului, trei cauze principale ale gâlcevei. Prima este concurenţa, a doua neîncrederea şi a treia
gloria. Prima îi face pe oameni să îi atace pe alţii pentru câştig; a doua pentru siguranţa personală, iar a treia
pentru reputaţie (Hobbes apud Socaciu, p.38)”. Cel atacat este îndreptăţit să se apere, mai mult chiar, fiecare
dintre indivizi putând să atace preventiv pentru a nu fi surprins de către potenţialii duşmani. Rezultă astfel o
stare de război generalizat, “un război al fiecărui om împotriva fiecărui altul” (idem, p.39). Hobbes descrie
sugestiv efectele acestei stări asupra vieţii oamenilor: “într-o astfel de stare nu este loc pentru hărnicie, căci
fructul ei este nesigur; nu există nici navigaţie, nici bunurile nu pot fi aduse pe mare; nici construcţii
spaţioase..., nici arte, scriere sau societate; iar mai rele decât orice sunt frica neîncetată şi primejdia unei morţi
violente; cât despre viaţa omului – singuratică, sărmană, ticăloasă, crudă şi scurtă” (ibidem, p.39). Hobbes
15
recunoaşte că o astfel de stare nu este caracteristică pentru omenire în întregul ei, dar poate fi regăsită în
anumite zone, fiind date ca exemplu, triburile de indieni din America (exemplu nu foarte corect, dar care se
datorează imaginii care exista în acea perioadă despre aceste triburi). Dar, aşa cum am menţionat, experienţa
umană pe care Hobbes o consideră a fi cea mai apropiată de această situaţie de “război a tuturor împotriva
tuturor”, este războiul civil, “când nu mai există o putere comună de care să te temi”. Viaţa oamenilor în aceste
condiţii este neconfortabilă (ticăloasă şi scurtă), dar acestora le este lăsată posibilitatea ieşirii din această stare:
“ în parte cu ajutorul pasiunilor şi în parte cu ajutorul raţiunii. Pasiunile ce-i înclină pe oameni înspre pace sunt
frica de moarte, dorinţa de a avea acele lucruri necesare unui trai tihnit şi speranţa de a le obţine prin propria
sârguinţă. Iar raţiunea sugerează elementele potrivite păcii, pe baza cărora oamenii pot ajunge la un acord”
(ibidem, p.41). Astfel ei cedează dreptul de a-şi apăra viaţa şi puterea de a-şi ucide semenii în acest scop unei
creaţii artificiale, “un om sau o adunare de oameni”, o instituţie care cumulează, care ajunge să deţină o putere
foarte mare, incontestabilă, putere pe care urmează să o utilizeze pentru a asigura ordinea, siguranţa membrilor
comunităţii. Este important de subliniat caracterul artificial al acestei instituţii, intitulată de către Hobbes,
Leviathan (nume al unui monstru marin din mitologia iudaică), rezultat al demersului raţional al celor care
hotărăsc să convieţuiască împreună. Este practic o formă de contract social, deşi va mai trece aproximativ un
secol până când Rosseau va fundamenta acest concept. Este în acelaşi timp o modalitate prin care omenirea
părăseşte starea naturală. Probabil că Hobbes sugerează, la rândul său că traiul în comun al mai multor
reprezentanţi ai speciei umane presupune existenţa unei organizări şi mai cu seamă, unei autorităţi care să se
facă ascultată.
În cele de mai sus Hobbes descrie procesul de constituire a unei autorităţi publice unice şi ascultate în
cadrul unei comunităţi sau a puterii publice. Există însă o întrebare la care filozoful englez nu are un răspuns
satisfăcător: ce se întâmplă dacă aceste Leviathan, care deţine o putere formidabilă se întoarce împotriva
semenilor săi sau cu alte cuvinte care sunt mijloacele pentru a contracara abuzurile pe care o anumită putere
poate să le comită împotriva supuşilor săi. Soluţia este divizarea, împărţirea puterii pe care o vom prezenta în
cele ce urmează.

Divizarea puterii

Termenul consacrat pentru această divizare a puterii este “separaţia puterilor în stat”. In ceea ce mă
priveşte am rezerve să utilizez această sintagmă deoarece poate sugera uneori o izolare a acestor puteri, una
faţă de cealaltă. Un alt argument ar fi că această expresie are un înţeles limitativ, în sensul că nu menţionează
şi mecanismele de împărţire pe verticală a puterii, pe care le vom prezenta mai jos. Mai trebuie precizat că,
deşi teoria separaţiei puterilor în stat aparţine filozofului francez Charles Secondat de Montesquieu, ea nu
poate fi înţeleasă, în implicaţiile sale actuale, dacă nu este completată de textele Revoluţiei Americane.

16
 Dacă Hobbes porneşte de la o stare de dezordine socială, în care puterea este dispersată şi deţinută de
fiecare membru al colectivităţii anarhice prezentate sub denumirea de “stare naturală a omenirii”, pentru a
descrie procesul de construcţie a puterii, Montesquieu constată că aceasta există şi încearcă să identifice
modalităţile prin care poate fi împiedecată să producă rău supuşilor. In demersul său, filozoful francez
beneficiază din nou de experienţa politică engleză. In anul 1688 populaţia Angliei se află din nou în conflict cu
suveranul său. Motivul este din nou religios, regele dorind de această dată să reinstaureze catolicismul în ţară.
In urma revoltei populaţiei, monarhul este obligat să părăsească ţara şi în locul său Parlamentul îi invită pe
fiica acestuia, Mary şi pe soţul ei Wilhelm de Orania. Intre cei doi suverani şi Parlament survine o înţelegere
potrivit căreia ei vor guverna cu ajutorul unui cabinet, dar toate legile importante vor trebui aprobate de către
Camera Comunelor (camera inferioară din Parlamentul Englez). A fost, prin urmare, o împărţire a puterii între
puterea executivă, reprezentată de cei doi suverani şi puterea legislativă reprezentată de parlament. Acest
aranjament constituţional englez a fost sursa de inspiraţie pentru Montesquieu atunci cand a formulat teoria sa
privind separaţia puterilor în stat. Potrivit autorului francez, “pentru ca o putere să nu devină abuzivă trebuie
ca prin rânduiala lucrurilor, puterea să fie înfrânată de altă putere”. Trebuie să observăm că puterea
judecătorească nu intervine în jocul de putere. Printre altele, echilibrul de putere între executiv şi legislativ are
rolul de asigura independenţa puterii judecătoreşti.
Separaţia puterilor în stat reprezintă mecanismul prin care se realizează divizarea puterii în plan
orizontal. Revoluţia americană este responsabilă pentru introducerea conceptelor şi mecanismelor de divizare
verticală a puterii sub forma descentralizării şi autonomiei statale şi locale. In acest fel puterea este împărţită,
prin constituţie între autoritatea centrală şi statele componente. O variantă mai puţin evoluată a acestui
mecanism o întâlnim în cadrul statelor unitare, prin transferul unor decizii spre autorităţile autonome locale.
În ultimii ani procesul de divizare verticală a puterii se extinde tot mai mult şi spre entităţi care nu
aparţin sistemului politic şi anume spre ceea ce generic numim societate civilă: organizaţii non-
guvernamentale, sindicate, asociaţii profesionale şi patronale.

Studiu de caz
În romanul sugestiv intitulat „Crimă şi pedeapsă”, scriitorul rus Fiodor Mihailovici Dostoievski
descrie drama unui tânăr, Raskolnikov, care mânat de sărăcie şi de o boală care îi afecta sănătatea decide să
ucidă şi să jefuiască o femeie care se ocupa cu cămătăria, fiind prin urmare foarte bogată. Femeia este descrisă
de scriitor în culori negative, fiind caracterizată de lăcomie, lipsă de scrupule şi de milă. Astfel că, cel puţin în
ochii cititorului, probabil crima nu ar fi fost condamnată prea aspru. Dar în momentul în care eroul cărţii trece
la acţiune, în casa cămătăresei se mai afla o nepoată a acesteia, persoană onestă şi nevinovată. Surprins de
prezenţa ei, Raskolnikov este obligat să o ucidă şi pe ea.
Crima este anchetată de către un ofiţer de poliţie, Porfiri Petrovici, care treptat reuşeşte să identifice
criminalul. Deşi ar fi putut să propună o pedeapsă severă pentru fapta comisă, poliţistul înţelege că
17
Raskolnikov nu este un criminal înrăit şi îl ajută să primească o pedeapsă mai blândă. Acesta, ajutat şi de
Sonia, o tânără care se îndrăgosteşte de el, îşi ispăşeşte pedeapsă, cunoscând o adevărată renaştere. Romanul
lui Dostoievski reprezintă, între altele, o impresionantă incursiune în problematica relaţiei în bine şi rău, atât
din perspectiva prezenţei acestora în societate, dar şi din punctul de vedere al utilizării lor de către puterea
publică.

18
 Capitolul III. Indivizi şi grupuri. Egalitate şi diferenţiere. Elemente de teoria democraţiei.
Liviu Radu

Indivizi şi grupuri.

Unul dintre aspectele cele mai importante legate de etica în spaţiul public este cel privitor la relaţiile în
indivizi, între indivizi şi grupuri, respectiv relaţiile între grupuri. Ceea ce este important din această
perspectivă este modul în care beneficiile care se regăsesc într-o anumită comunitate sunt împărţite între
membrii acesteia. Incercând o reinterpretare a teoriei contractului social, John Rawls imaginează la rândul său
o ipotetică stare naturală a omenirii, o stare în care instituţiile politice erau absente. Oamenii vor trebui să
construiască aceste instituţii. Insă pentru realizarea acestui proiect ei trebuie să pornească de la o stare iniţială
pe care Rawls o aseamăna cu situarea în spatele unei cortine care să îi împiedece să privească în viitor, adică
să cunoască sau să evalueze beneficiile care vor fi disponibile în viitoarea construcţie socială. Numai în acest
fel oamenii vor reuşi să stabilească, înaintea încheierii contractului social, acele reguli pe care să se întemeieze
o societate în care relaţiile între oameni să fie echitabile, corecte. Contractul social astfel încheiat între
membrii viitoarei comunităţi trebuie să asigure o perfectă egalitate din punctul de vedere al potenţialului, al
posibilităţilor pe care le au la dispoziţie. În opinia lui Rawls, rolul sistemului de reglementări, al justiţiei, în
exprimarea sa, este să asigure corectitudinea relaţiilor între oameni:
- „Legile și instituțiile, indiferent cȃt sunt de eficiente și bine structurate trebuie modificate sau anulate
dacǎ sunt nedrepte;
- Fiecare persoanǎ este ȋnzestratǎ cu o inviolabilitate fundamentatǎ pe justiție care nu poate fi ignoratǎ
nici ȋn contrapondere cu bunǎstarea societǎții ca ȋntreg;
- Ideea de justiție contrazice abordarea conform cǎreia pierderea libertǎții unei persoane este
compensatǎ/justificatǎ printr-un bine mai mare de care beneficiazǎ alții;
- Ideea de justiţie nu permite ca sacrificiul unui numǎr redus de persoane sǎ fie compensat de un numǎr
mai mare de avantaje de care se bucurǎ o majoritate;
- Într-o societate justǎ (corectǎ) libertǎțile cetǎțenilor egali ȋntre ei sunt garantate; drepturile garantate de
justiție nu pot fi subiectul unor negocieri politice sau subiectul unor calcule legate de interese sociale;
- O nedreptate este acceptabilǎ doar dacǎ eliminǎ una mai mare;
- Fiind primele virtuți ale activitǎților umane, adevǎrul și justiția nu pot fi subiectul unor compromisuri.

O societate bine articulatǎ este marcatǎ de identitate și conflicte de interes:

- Identitatea este generatǎ de faptul cǎ viețuirea ȋn comun permite ȋmbunǎtǎțirea condițiilor de viațǎ;
- Conflictul este generat de preocuparea fiecǎrui membru al unei comunitǎți fațǎ de partea care ȋi revine
din beneficiile rezultate din viața ȋn comun;
- Un set de principii este necesar pentru a alege ȋntre diferitele aranjamente sociale posibile pe cele care
pot determina ȋmpǎrțirea avantajelor și stabilirea pǎrților care se cuvin fiecǎruia; aceste principii sunt
principii ale justiției sociale: acestea determinǎ un mod de stabilire a drepturilor și ȋndatoririlor ȋn
19
 instituțiile fundamentale ale societǎții și definesc o distribuție corespunzǎtoare a beneficiilor și
sarcinilor rezultate din cooperarea socialǎ” (Rawls, 1999, pp. 3-4, 11-17, 54-63)
Aşa cum remarca Rawls oamenii au trăit, probabil dintotdeauna, în grupuri caracterizate de competiţie
şi confruntare de interese. In primele forme de organizare umană grupurile erau puţin numeroase, iar indivizii
făceau parte dintr-un număr redus de astfel grupări: familie, trib sau comunitate locală. Ulterior numărul de
grupuri a crescut şi în acelaşi timp s-a multiplicat şi participarea noastră ca persoane în cadrul acestora. Intr-
adevăr, în zilele noastre suntem membri în partide politice, în asociaţii profesionale, în sindicate sau ONG, în
fan-cluburi, etc. Potrivit lui Brăileanu:“...sunt atâtea sisteme...câte principii de unitate pot fi descoperite....şi tot
atât de natural se construiesc grupurile sociale a căror unitate e întemeiată pe principiul biologic al perpetuării
speciilor, pe principiul economic al adaptării la mediul geografic, pe principiul politic al adaptării la mediul
intercomunitar şi pe principiul juridic al adaptării la tendinţele de libertate şi autonomie ale individului”
(Brăileanu, pp. 51-52).

Democraţia

Regimul care pare să asigure cel mai bine convieţuirea armonioasă a diferitelor grupuri este cel
democratic. In conştiinţa comună conceptul şi idealul democratic sunt moşteniri ale Atenei antice. Cercetări
mai recente au relevat instituţii democratice anterioare celor ateniene în Sparta (care ulterior va dezvolta un
regim tiranic), dar şi în Fenicia (Hornblower apud Dunn, 1992, pp.1-2). Totuşi regimul atenian prezintă o
relevanţă mai mare pentru studiul instituţiilor democratice, atât datorită unei mai bune structurări, dar şi
funcţionării acestora pe durata a aproape trei secole. La începutul secolului al VI-lea I.C. nemulţumirile paturii
sărace ateniene au sporit şi după toate aparenţele exista pericolul unei explozii populare. Situaţia era cu atât
mai periculoasă pentru aristocraţie, cu cât din rândul acestei pături sărace se recrutau hopliţii, infanteria grea
ateniană. Prin urmare, revendicările săracilor erau sprijinite şi de o forţă militară. Astfel, unul dintre înţelepţii
Atenei, Solon a fost însărcinat cu iniţierea unor reforme prin care să satisfacă cererile populaţiei sărace.
Măsurile au vizat atât domeniul economic, fiind eliminată cerinţa ca o şesime din producţia agricolă să fie
cedată aristocraţiei, dar şi politic. Astfel, sistemul de castă care condiţiona accesul la funcţiile publice a fost
înlocuit cu un sistem cenzitar cu patru niveluri. Deciziile majore din comunitate erau adoptate de adunarea
generală a cetăţenilor, ekklesia. Exista şi un organism executiv, un consiliu compus din 400 de membri, care
pregătea materialele pentru şedinţele adunării generale. Acest consiliu va fi mărit la 500 de membri, la
iniţiativa unui alt reformator, Clistene, aproximativ un secol mai târziu. Nu intrăm în mai multe detalii legate
de instituţiile democratice ateniene. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că idealul conţinut în termenul
democraţie era departe de a se realiza în Atena antică. In mod formal, cea mai mare parte a populaţiei Atenei
(femeile, cei care nu aveau cetăţenie – metecii, sclavii) era exclusă din ekklesia. Chiar şi cei care aveau dreptul
să participe la această adunare generală manifestau prea puţin entuziasm, astfel că în anumite perioade a fost
20
nevoie să se recurgă la remunerarea activităţii pentru a stimula participarea membrilor (idem. pp. 3-15). Insă
suspiciunea principală referitor la funcţionarea regimului atenian poate fi reprodusǎ prin următoarea întrebare:
de ce, dacă în ekklesia participau cetăţeni egali din punct de vedere politic, cu aceeaşi greutate a votului, a
străbătut instoria până la noi, numele lui Pericle, poate cel mai important lider atenian? Nu avem în acest caz,
o exemplificare elocventă a teoriei elitelor aşa cum a fost formulată de Mosca, Pareto şi Michels? Vom trata
ceva mai jos criticile principale aduse democraţiei.
Democraţia ateniană a fost denumită ca fiind directă sau participativă, deoarece cetăţenii participau, cel
puţin din punct de vedere formal, în mod direct la procesul de luare a deciziilor. Regimurile moderne sunt
democraţii reprezentative datorită faptului că de astă dată cetăţenii îşi aleg reprezentanţi în instiţuţii care
adoptă decizii în numele lor. Explicaţia pentru neadoptarea tipului de democraţie caracteristică Atenei antice
este de natură cantitativă: statele moderne sunt mult mai întinse ca teritoriu şi mult mai populate decât cetăţile
greceşti, astfel încât forme ale democraţiei participative sunt mai greu de aplicat.
Regimurile democratice actuale s-au dezvoltat în spaţiul geografic restrâns al Europei occidentale, cu o
contribuţie importantă a Angliei. Putem să ne întrebăm: care este explicaţia pentru acest fenomen? De ce nu a
evoluat democraţia şi în alte zone ale lumii (putem considera că regimul din Statele Unite reprezintă un export
european)? Explicaţia constă în existenţa, în vestul continentului european, pe parcursul întregii perioade
medievale, a unor multiple centre de putere. În anul 476, momentul simbolic dispariţiei Imperiului Roman de
Apus, adică a statului, în spaţiul vest-european au rămas două structuri sociale: biserica, cu o organizare foarte
bună şi oraşele pe care Francois Guizot în Istoria civilizaţiei europene, le caracterizează ca fiind debile.
Ulterior, odată cu năvălirile barbare s-au mai adăugat alte două centre de putere: regalitatea şi nobilimea. Intre
aceste patru categorii sociale au avut loc interacţiuni diverse, confruntări, negocieri, alianţe, care au
împiedecat concentrarea puterii absolute în mâinile suveranului după modelul Imperiului Ţarist sau a celui
Otoman. Iată cum descrie Guizot aceste complicate interacţiuni: “Imprumutând forma feudală, instituţiile,
elementele societăţii care nu erau analoage regimului feudal, nu renunţau la natura lor, la principiul lor
propriu. Biserica feudală nu a încetat să fie animată, guvernată în esenţă de principiul teocratic; şi pentru a-l
face să prevaleze, ea încerca fără încetare, în acord când cu puterea regală, când cu Papa, când cu poporul, să
distrugă regimul feudal al cărui veşmânt, ca să spunem aşa, îl purta. La fel s-a întâmplat şi cu regalitatea, şi cu
comunele: într-una, principiul monarhic, în celelalte, principiul democratic, au continuat în esenţă să domine.
In ciuda înveşmântării lor improprii, aceste diverse elemente ale societăţii europene se străduiau constant
pentru a se elibera de o formă străină propriei lor naturi şi pentru a o lua pe cea care corespundea propriului lor
principiu vital” (Guizot, pp.80-81). Originile democraţiilor occidentale moderne trebuie căutate, în opinia
mea, în contractele feudale care au fost încheiate pe tot cuprinsul Europei feudale. Aceste contracte se semnau
între un senior, de multe ori regele, şi un vasal care obţinea în acest fel protecţie. La rândul său, acesta trebuia
să îi ofere suzeranului său sprijin militar la nevoie. Insă aceste contracte mai conţineau unele prevederi
importante pentru subiectul nostru şi anume, limitări ale unor eventuale acţiuni abuzive ale seniorului asupra
21
vasalului. Incheiate iniţial individual, astfel de contracte vor fi semnate în multe dintre regatele feudale
europene între monarh şi ansamblul vasalilor săi. Cel mai cunoscut document de acest gen este Magna Carta
Libertatum, act pe care marii nobili englezi au reuşit să îl impună regelui Ioan fără de Ţară. Astfel de
documente au mai fost adoptate şi în alte state feudale europene, fiind expresia “dreptului la rezistenţă”,
potrivit lui Guizot, invocat de marii nobili, dornici să îşi păstreze independenţă şi puterea. Trebuie însă
menţionat că de multe ori, oraşele sau marii dregători ai bisericii se bucurau de statutul de mari nobili şi
beneficiau de documente care le atestau drepturile.
O altă contribuţie la evoluţia spre regimurile democratice moderne l-au adus republicile italiene. Deşi
nu putem vorbi despre democraţie propriu-zisă, totuşi un număr de oraşe italiene au adoptat în diverse
perioade constituţii care stabileau sisteme elective de guvernare (Skinner, apud Dunn, 1992, pp. 57-65). Totuşi
respectivele regimuri au fost extrem de instabile, macinate de lupte interne, de conflicte între micile state
italiene sau de năvăliri externe.
Un eveniment hotărâtor în drumul spre democraţie l-a constituit reforma religioasă. Incepută în 1517,
odată cu publicarea de către Martin Luther a celor 95 de teze de la Wittenberg. Ceea ce părea să fie un mărunt
incident în interiorul bisericii catolice s-a transformat într-un episod cu implicaţii politice majore. Promovând
democratizarea bisericii, reforma religioasă a devenit sursă de inspiraţie pentru cei care încercau să limiteze
absolutismul monarhic care începea să se impună în Europa. Noua religie a fost exploatată politic de micii
suverani germani pentru a se opune centralismului promovat de casa de Habsburg. Protestantismul a alimentat
şi schimbările politice fundamentale din cadrul regatului Angliei, fiind fundamentul ideologic pentru
contestarea monarhiei britanice. După experienţa nefericită a războiului civil dintre anii 1642-1649 în Anglia a
avut loc un proces de evoluţie instituţională care a pus bazele regimului democratic. In urma “Glorioasei
Revoluţii” din anii1688-1689 a fost stabilită monarhia constituţională. Douăzeci de ani mai târziu, Robert
Walpole a demisionat din funcţia de Prim Ministru în urma respingerii de către Parlament a unei legi. In acest
fel a fost întemeiată tradiţia potrivit căreia Primul Ministru este dependent de susţinerea Parlamentului şi nu de
încrederea suveranului (Maurois, pp. 104-136).
Deşi unii specialişti consideră că Revoluţia Franceză şi principiile enunţate în timpul acestui eveniment
au desăvârşit drumul omenirii către regimurile democratic, consider că întâietatea din acest punct de vedere se
cuvine a fi acordată Revoluţiei Americane. Constituţia Statelor Unite, document care consfinţea încheierea cu
succes a procesului de constituirea a noii republici a fost finalizată în 1787, cu doi ani înaintea Revoluţiei
Franceze. Pentru prima dată o constituţie prevedea poziţia suverană a poporului în cadrul statului. Printre
contribuţiile la teoria şi practica democraţiei a Părinţilor Fondatori ai statului american se numără şi
consacrarea într-un document scris a principiului separaţiei puterilor în stat, principiu prin care se realizează
divizarea orizontală a puterilor în stat, dar şi principiul federalismului şi a autonomiei statale şi locale, prin
intermediul căruia se realizează divizarea verticală a puterii.

22
Criticii democraţiei

Autorul americat Robert Dahl a identificat trei categorii diferite de critici ai democraţiei. Din prima
categorie fac parte cei care consideră regimul democratic este posibil, poate fi instaurat, dar că este un regim
dăunător pentru cei care trăiesc în cadrul său. Cel dintâi şi probabil cel mai important critic al democraţiei a
fost Platon. Filosoful grec a avut o atitudine extrem de ostilǎ fațǎ de regimul democratic atenian și fațǎ de
democrație în general. Cel mai probabil adversitatea sa provine, în cea mai mare mǎsurǎ, de la episodul
condamnǎrii la moarte a profesorului sǎu, Socrates, de cǎtre regimul democratic atenian. Opinia sa legatǎ de
democraţie se regǎsește în dialogul Protagoras, în cadrul cǎruia Socrate îi rǎspunde lui Protagoras, unul dintre
susținǎtorii regimului democratic: „Socrate: Sǎ înțeleg, deci, cǎ tu vrei sǎ spui cǎ înveți (predai) arta politicii și
cǎ promiți sǎ transformi oamenii în buni cetǎțeni? Protagoras: Da, Socrate, este exact profesia pe care o
practic. Socrates: Eu observ cǎ atunci cînd noi (atenienii) ne întîlnim într-o adunare, dacǎ discutǎm o
problemǎ care se referǎ la clǎdiri, se face apel la constructori pentru sfaturi, dacǎ problema este legatǎ de
corǎbii sunt solicitați constructorii de corǎbii și la fel se procedeazǎ pentru toate domeniile sau meseriile. Iar
dacǎ se oferǎ sǎ dea sfaturi persoane care nu au calificarea necesarǎ, ceilalți nu o sǎ îl asculte, mai mult o sǎ fie
ironizat și chiar huiduit...Dar cînd se discutǎ afaceri de stat, toatǎ lumea are dreptul de a exprima o opinie:
dulgherul, tinichigiul, cîrpaciul sau marinarul și nimeni nu le reproșeazǎ cǎ fǎrǎ a avea cunoștințe își permit sǎ
ofere sfaturi” (Platon, p. 5). In mod evident, Platon criticǎ în acest pasaj pretenția regimurilor democratice de
a-i implica toți cetǎțenii, chiar și pe cei fǎrǎ o pregǎtire de specialitate, în procesele decizionale.
Aristotel a fost un critic mai moderat al democraţiei. In clasificarea regimurilor politice alcătuită de
Stagirit, democraţia este menţionată între regimurile corupte, conducerea fiind asigurată de către categorii
inferioare de cetăţeni, de către gloată (Politica). Este semnificativ faptul că datorită influenţei filosofilor antici
în principal, în textele Revoluţiei Americane cuvântul “democraţie” este utilizat cu precauție, fiind preferat
termenul “republică”. Opinia formulate de Platon străbate ca un fir roşu întreaga literature critică la adresa
regimurilor democratice. O regăsim, cu precădere, în lucrărilor gânditorilor conservatori, mai ales francezi,
care au scris în preajma revoluţiei franceze.
Cea de-a doua categorie de critici este reprezentată de cei care afirmă că democraţia este irealizabilă,
cu alte cuvinte nu reprezintă decât o iluzie. Adepţii acestei teorii fac parte din aşa numita “şcoală a elitelor”.
Cei mai importanţi reprezentanţi sunt italienii Gaetano Mosca şi Vilfredo Pareto, germanul Robert Michels şi
americanul C.Wright Mills. In esenţă, teoria elitistă susţine că în orice formă de organizare umană se formează
la un moment dat o elită restrânsă care reuşeşte să îşi impună controlul asupra restului comunităţii. Michels a
elaborat “legea de fier a oligarhiei” conform căreia “în orice organizaţie se formează o oligarhie conducătoare.
Cu cât organizarea este mai evoluată, oligarhia este mai restrânsă” (Michels, pp. 342-348). La rândul său, C.
Wright Mills, într-o carte rămasă celebră, The Power Elite, scria în 1956: “…Elita americană de la putere a
rămas neschimbată timp de patru epoci [politice,s.n.] şi a pătruns confortabil în cea de-a cincea” (Mills, p.
23
269). Afirmaţia fundamentală a lui Mills, care a creat o mare vâlvă în Statele Unite, este că există o
interconectare din ce în ce mai vizibilă şi mai accentuată între elita politică, cea birocratică şi cea economică.
Cel de-al doilea război mondial şi izbucnirea războiului rece a propulsat în acest grup şi elita militară (să ne
amintim că în epocă chiar preşedintele Statelor Unite era fostul comandant al trupelor aliate în Europa, Dwight
Eisenhower). Rezultatul, în opinia lui Mills este o elită unificată care controlează cele mai importante procese
decizionale la nivelul Statelor Unite (idem, pp. 269-297). Teoria lui Mills a fost contestată de către Robert
Dahl, susţinător al ideii pluralităţii elitelor. Potrivit lui Dahl, departe de a exista această osmoză a elitelor, între
acestea există competiţie şi chiar confruntări pentru alocarea resurselor (Hauggard, 2002, pp. 5-7).
Cea de-a treia categorie de critici este cea a cărei reprezentanţi acceptă că democraţia are neajunsuri,
dar că acestea trebuie să fie analizate şi rezolvate sau gestionate. Poate cel mai cunoscut adept al acestei
abordări a fost Winston Churchil, autorul celebrei butade: “Democraţia este cel mai rău regim politic inventat
de om, în afara tuturor celorlalte”. Poate cel mai important autor din această categorie este Robert Dahl. În
lucrarea intitulată Democraţia şi criticii săi face o analizǎ a „limitelor și posibilitǎților democrației” (Dahl,
2000, pp. 295-429).
Frank Cunningham a realizat, la rândul său un inventar a ceea ce el a numit probleme ale regimurilor
democratice. Vom trata mai jos prima dintre aceste probleme şi anume, tirania majorităţii.
Cea de-a doua posibilă slăbiciune a democraţiei este pericolul de masificare a culturii şi a normelor
morale. Tocqueville şi mai aproape de noi, Nietsche au exprimat astfel de temeri. Potrivit acestor teorii,
extinderea dreptului de vot ar putea impune o formă de tiranie a majorităţii prin intermediul căreia produse
culturale de slabă calitate sau valori morale proprii claselor sociale inferioare. Astfel, “cei cu preferinţe
intelectuale elevate s-ar putea trezi cu preferinţele ignorate sau chiar ostracizaţi din punct de vedere social. Sau
chiar mai periculos, cei cu opinii etice sau socio-politice aflate în minoritate ar putea fi expus unor riscuri aşa
cum a descoperit Socrate când expunerea opiniilor sale nepopulare în Atena democratică i-a adus
condamnarea la moarte” (Cunningham, pp. 16-17).
O altă deficienţă a regimurilor democratice, potrivit unor specialişti, este incapacitatea de a guverna.
Astfel, un studiu întreprins în 1975 de un thinktank non-guvernamental numit „Comisia Trilaterală”, a publicat
un studiu cf. Michel Crozier, citat de Cunningham, potrivit căruia „guvernele din Statele Unite, Japonia şi
Europa de Vest şi-au pierdut abilitatea de a realiza scopuri comune datorită unor disfuncţionalităţi a însăşi
democraţiei. Un guvern devine ineficace în momentul în care nu adoptă sau nu poate să adopte măsurile
potrivite pentru a atinge obiectivele societăţii pe care o guvernează ... Această problemă îşi are cauzele ... în
caracteristicile democraţiei. Egalitarismul democratic a delegitimat autoritatea, mai ales în instituţii precum
familia, biserica, şcoala sau armata, eliminând în acest fel acele forumuri în care oamenii ar putea să dezvolte
obiective pentru comunitate şi subminând respectul pentru leadership” (idem, pp. 17-18). Un alt element care
slăbeşte capacitatea guvernelor de a conduce îl reprezintă ciclurile electorale. Schimbarea obiectivelor şi a
politicilor publice odată cu schimbarea compoziţiei politice a guvernelor este de natură să afecteze
24
continuitatea actului de guvernare. Mai mult, guvernele sunt în permanenţă sub presiunea electorilor care cer
prea mult de la stat, supraîncărcându-l din punct de vedere economic (idem.).
Cea de-a patra slăbiciune a regimurilor democratice o reprezentă potenţialul ridicat de conflicte. Acest
potenţial este mai mare, potrivit lui Carl Schmitt, în ţări cărora le lipseşte unitatea internă, care sunt
confruntate cu clivaje sociale importante, de natură etnică sau socială. Schmitt, un membru al Partidului
Naţional-Socialist din Germania a sugerat că unitatea internă poate fi obţinută prin invocarea unui duşman
extern (idem, pp. 18-19). Nu putem fi de acord cu opiniile lui Schmitt, dar trebuie să observăm că ţări precum
Germania sau Italia interbelică, sfâşiate de puternice conflicte sociale, şi-au regăsit unitatea internǎ tocmai prin
inventarea unor duşmani externi. Preţul plătit, nu numai de către popoarele respective a fost uriaş şi este
evident că soluţia sugerată de Schmitt este păguboasă, nepotrivită.
Comisia Trilaterală menţionată mai sus a remarcat, la rândul să în studiul său, probleme de coeziune
internă pentru ţările cuprinse în cercetare. In lipsa unor presiuni care să genereze unitate internă, liderii politici
au tentaţia să exacerbeze tendinţele centrifuge din comunitate (idem, p.19).
Un alt aspect menit să creeze îngrijorare îl reprezintă posibilitatea exploatării valorilor şi mai ales a
idealului conţinut în termenul „democraţie” de către demagogi. Autori precum Aristotel sau Tocqueville au
menţionat acest pericol. Acesta din urmă a afirmat că poporul într-o democraţie poate fi asimilat cu un
monarh, cu diferenţa semnificativă că suveranul este identificabil, în vreme ce sintagma popor este extrem de
vagă şi permite unor demagogi să o exploateze şi să se ascundă în spatele ei, instaurând tirania. La rândul său
Schumpetter afirmă că „poporul ca un întreg nu guvernează, nu exprimă opinii, nu întreprind acţiuni şi nu
suferă consecinţe, în felul în care se întâmplă pentru persoane individuale, precum monarhii” (idem, pp. 19-
20). De altminteri, aşa cum şi noi românii putem să ne amintim dictatorii au invocat întotdeauna voinţa
poporului. Ceauşescu guverna „cu poporul, pentru popor, Hitler a apelat în câteva rânduri la consultarea
poporului prin plebiscit, iar Stalin a invocat mereu voinţa poporului.
În final, vom discuta pe scurt despre un alt aspect pe care anumiţi teoreticieni în consideră a avea
potenţial negativ şi anume democraţia ca o posibilă mască pentru legi opresive. Această abordare este legată
de o formă a tiraniei majorităţii care are drept consecinţă excluderea unor grupuri etnice, rasiale, religioase sau
de gen de la unele beneficii sau poziţii în societate. Aceasta a fost categoric o problemă a unor societăţi
considerate democratice, la anumite momente istorice, dar persistenţa lor în democraţiile moderne este un
subiect de dispută între specialişti (idem, pp. 20-21).

Diferitele interpretări ale cuvântului popor

Atunci când ne referim la democraţie ca fiind „conducerea unei comunităţi de către popor”, este
justificat să ne punem întrebarea: cine este acest popor, cum îl putem descrie, cine face parte din poporul

25
conducător. Vom încerca, în cele ce urmează, utilizând în principal, clasificarea elaborată de către Giovanni
Sartori, autor care a propus şase posibile accepţiuni pentru cuvântul popor:
- poporul înţeles ca toată lumea, toţi membrii unei comunităţi. Această accepţiune este respinsă, deoarece în
nici o societate umană cunoscută nu s-a întâmplat ca toţi componenţii acesteia să participe la procesul electoral
sau la alte decizii. In Atena antică erau excluse femeile, cei care nu erau cetăţeni, copiii sau sclavii. Şi în
societăţile democratice moderne minorii, cei care au suferit anumite condamnări sau persoanele cu dizabilităţi
mentale nu beneficiază de dreptul de a vota.
- poporul înţeles ca o anumită majoritate, partea cea mai mare a unei comunităţi. Sartori respinge şi această
interpretare considerând că nefiind precizată, descrisă, nu este utilizabilă, nu este operaţională.
- poporul considerat a fi alcătuită din persoanele umile, gloata. Autorul american consideră şi această abordare
nepotrivită, cu precădere pentru democraţiile moderne. Dacă uneori, în urma unei revolte populare au existat
cazuri în care masele populare de condiţie modestă au condus anumite comunităţi, o asemenea situaţie nu este
imaginabilă în actualele regimuri democratice.
- poporul văzut ca un întreg organic. Este o abordare proprie regimurilor totalitare care încearcă să invoce
voinţa unitară a poporului ca bază a dictaturii. Aşa cum am afirmat mai sus, teorii care prezentau necesitatea
supremaţiei colectivului în faţa individului au apărut în antichitate, la autori precum Platon sau Aristotel, fiind
ulterior preluate sau reluate de către gânditori precum Hegel sau Jean-Jacques Rousseau. Bineînţeles, Sartori
nu consideră o astfel de utilizare a cuvântului potrivită pentru democraţiile moderne.
- poporul reprezentând majoritatea cetăţenilor având dreptul nelimitat de a conduce. Acest înţeles este
considerat nepotrivit deoarece un astfel de aranjament instituţional poate degenera în dictatură. Majoritatea
este în general tentată să îşi maximizeze puterea pe care o deţine, oprimând în acest fel minoritatea.
- din motivele enunţate mai sus, Sartori consideră că accepţiunea care se potriveşte cel mai bine pentru ceea ce
numim democraţie consolitată este poporul ca majoritate ale cărei acţiuni sunt limitate de drepturile
minorităţii. In acest fel aceasta din urmă este protejată, iar regimul democratic poate funcţiona corespunzător o
perioadă lungă de timp (Sartori, 1999, pp.45-48).
Încercând o abordare oarecum originală în definirea cuvântului popor, să analizăm foarte pe scurt, prin
câteva exemple, funcţionarea unui regim democratic. In anul 2007 a apărut o divergenţă între primul ministru
Călin Popescu Tăriceanu, care a propus iniţierea retragerii trupelor române din Irak şi preşedintele Traian
Băsescu, partizan al menţinerii lor în teatrul de operaţii. Analiza sondajelor de opinie din acea perioadă ne
arată un fenomen interesant. O majoritate consistentă a populaţiei susţinea retragerea trupelor române din Irak,
susţinând prin urmare, poziţia primului ministru. In acelaşi timp, preşedintele se bucura de susţinerea unor
procente de 60-70% din electorat. Un alt exemplu este legat de procesul de privatizare a industriei de stat din
România. In 1996 Convenţia Democratică a câştigat alegerile cu un program care se baza în mare măsură pe
accelerarea procesului de privatizare. Prin urmare a existat o majoritate care a susţinut acest proiect politic.
Ulterior, foarte mulţi s-au opus, deoarece deveniseră direct afectaţi. Constatăm, în ambele cazuri că aceleaşi
26
persoane s-au poziţionat, uneori chiar în acelaşi moment pe poziţii divergente sau cu alte cuvinte în majorităţi
diferite. Acelaşi individ susţinea propunerea premierului, dar în acelaşi timp îl sprijinea şi pe preşedinte, care
avea o poziţie radical diferită. La fel, probabil aceleaşi persoane au fost de acord cu privatizarea atâta vreme
cât nu au fost afectaţi, opunâdu-se atunci când procesul a ajuns la porţile întreprinderilor în care lucrau. Iar
astfel de exemple pot fi foarte multe. Prin urmare, putem să deducem că majoritatea, minoritate, respectiv
raportul între ele, nu reprezintă mase inerte sau amorfe, ci realităţi dinamice care evoluează în funcţie de
modificarea contextului, de interese personale sau de moment, de valori, etc. Sau altfel spus, majorităţile se
recompun în funcţie de problema publică care este în discuţie. Aceeaşi persoană poate să îl susţină pe primar
pentru un program de construcţie de grădiniţe şi să fie împotriva construcţiei unui zgârie-nori.

O definiţie a democraţiei

Etimologic cuvântul democraţie provine din alăturarea a doi termeni din greaca veche: demos cu
semnificaţia de popor şi kratos cu înţelesul de conducător sau conducere. Deci o definiţie simplă ar fi:
democraţia este acel regim politic în care conducerea este asigurată de către popor. Am văzut însă, că această
definiţie este contestată de către numeroşi specialişti sau că există abordări diferite şi în ceea ce priveşte
cuvântul popor. Prin urmare propunem un alt mod de definire care ne oferă şi un indicator al nivelului de
democratizare: pentru a descrie democraţia trebuie analizate trei aspecte: idealul conţinut în nume, iluzia
propagată de elita conducătoare şi realitatea reprezentată de gradul de circulaţie a elitelor şi acces la beneficii.
Idealul conţinut în nume este ceva spre ce ar trebui să tindem. Bineînţeles, acesta trebuie analizat, definit la
rândul său. Cât de posibil este? Cât de dezirabil este? Cât adevăr conţine asumpţia lui Schumpetter, conform
căreia poporul nu este capabil să conducă, ci doar să îşi aleagă conducătorii. Dacă teoria sa este întemeiată,
rezultă că idealul s-ar rezuma la un proces electoral corect şi performant, care să selecteze cei mai buni
conducători (Schumpeter, 2003, pp. 269-273). La fel în ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect. Dacă
democraţia reprezintă doar o iluzie, atunci poate este mai bine să renunţăm la ideal. Thomas Jefferson spunea
că nu poate fi democraţie în absenţa unui popor educat. In zilele noastre complexitatea tehnică a proceselor
decizionale face ca foarte puţin cetăţeni votanţi să înţeleagă ceea ce se întâmplă în interiorul laboratoarelor
puterii. O sarcină a politicienilor, a cetăţenilor şi a specialiştilor este să găsească metodele prin care iluzia sǎ
fie păstrată în limite acceptabile.
Cel mai important aspect din definiţia prezentată este gradul de circulaţie al elitelor și cel al accesului
la beneficii, ceea ce ar putea reprezenta un indicator al „nivelului de democraţie”. Acest indicator poate fi
analizat pentru evoluţia elitelor unei anumite societăţi, dar şi pentru măsura în care diferitele categorii sociale
au acces la beneficiile existente în comunitate: acces la educaţie, la asistenţă, medicală, asistenţă socială,
poziţii în administraţie, etc. In ceea ce priveşte circulaţia elitelor, apariţia unor dinastii politice (cazul familiilor
Kenedy şi Bush în Statele Unite sau a familiei Gandhi în India) poate indica un deficit de democraţie. Acelaşi
27
lucru se poate spune despre SUA dacă analiza lui C.Wright Mills, care indică perpetuarea aceleiaşi elite, pe o
perioadă foarte lungă, la conducerea tuturor sectoarelor vieţii sociale din federaţia americană, este corectǎ.
Dimpotrivă, alegerea pentru prima dată a unei persoane de origine afro-americană, Barack Obama, în funcţia
de preşedinte poate să semnifice creşterea gradului de circulaţie a elitelor la nivelul conducerii societăţii.
Pe de altă parte, accesul la servicii precum învăţământul superior, servicii de sănătate de calitate sau în
poziţii oficiale, mai ales în cele de management, a categoriilor sociale considerate defavorizate este la rândul
său un indicator al unui nivel mai ridicat de democratizare.

Majoritate şi minoritate. Importanţa existenţei minorităţii

Deşi definirea conceptelor de majoritate şi minoritate poate părea o întreprindere simplă, există totuşi
destul de multe aspecte care trebuie clarificate. În democraţiile reprezentative poporul îşi alege reprezentanţii
pe care îi trimite în Parlamente sau în alte foruri deliberative. Aparent, ar trebui să existe o corespondenţă între
majoritatea electorală şi majoritatea care rezultă în organismele reprezentative. In realitate, acest lucru se
întâmplă foarte rar. Sistemele majoritare cu un singur tur, cunoscute şi sub numele de Westminster, în mod
tradiţional, produc configuraţii parlamentare care nu respectă procentele electorale obţinute de partide la urne.
Cauza este faptul că un partid poate obţine victoria într-un număr mare de circumscripţii electorale cu procente
relativ scăzute, în timp ce partidul advers poate câştiga în puţine circumscripţii dar cu procente mari.
Rezultatul este că, de multe ori nu partidul sau candidatul cu cel mai mare număr de voturi obţine cele mai
multe locuri în Parlament sau victoria în alegeri. Cazurile în istoria Marii Britanii sau în cea a Statelor Unite
au fost numeroase.
Sistemele de vot proporţionale sau mixte beneficiază, în cele mai multe ţări, de mecanisme prin care
partidele câştigătoare sunt favorizate pentru a obţine majorităţi parlamentare mai confortabile. Prin urmare nu
întotdeauna majorităţile populare se regăsesc în organismele alese.
În ceea ce priveşte raporturile dintre majoritate şi minoritate, o să relatăm o întâmplare din Germania
nazistă pentru a sublinia importanţa existenţei şi protejării minorităţii. Un preot catolic, fiind arestat de
Gestapo şi internat într-un lagăr de concentrare a menţionat următoarele: „când naziştii i-au arestat pe
comunişti, unii ne-am bucurat, deoarece comuniştii nu ne plăceau, alţii am rămas impasibili. Când i-au arestat
pe social-democraţi am rămas impasibili. La fel şi când i-au ridicat pe evrei. Iar acum, când au venit să ne
aresteze pe noi, germanii, constatăm că nu mai avem la cine să apelăm pentru ajutor”. Prin urmare, minoritatea
are rolul, esenţial într-o democraţie, de a reprezenta o contrapondere pentru majoritate, de a crea un echilibru,
dar mai ales trebuie să reprezinte un refugiu pentru acei membri ai majorităţii care nu se mai regăsesc în
interiorul acesteia.

Tirania majorităţii
28
 Acest concept a fost formulat pentru prima dată de Alexis de Tocqueville. Deși atitudinea generalǎ care
se degajǎ din cartea Despre democrație ȋn America este una apreciativǎ, totuși Tocqueville este ȋngrijorat de
puterea nelimitatǎ de care poate dispune ȋn Statele Unite majoritatea, care poate impune nestingheritǎ orice fel
de lege, poate alege legislativul, dar și executivul, poate alege chiar judecǎtorii (p. 328). „Ceea ce reproșez eu
cel mai tare guvernǎrii democratice, așa cum este ea organizatǎ ȋn Statele Unite, nu e slǎbiciunea ei, cum mulți
susțin ȋn Europa, ci, dimpotrivǎ, forța ei invincibilǎ. Ṣi ceea ce ȋmi displace cel mai mult ȋn America nu este
extrema libertate care domnește acolo, ci puținele garanții ȋmpotriva tiraniei...Presupuneți, dimpotrivǎ, un corp
legislativ alcǎtuit asfel ȋncȃt sǎ reprezinte majoritatea fǎrǎ a fi ȋn mod necesar ȋnrobit pasiunilor ei; o putere
executivǎ cu o forțǎ proprie și o putere judecǎtoreascǎ independentǎ de cele douǎ; va fi vorba tot de o
guvernare democraticǎ, dar nu va mai fi nici o șansǎ pentru tiranie” (idem, pp. 328-329). Tocqueville nu se
referǎ la o formǎ de tiranie oficializatǎ, ci, mai degrabǎ, la respingerea de cǎtre o majoritate existentǎ a
oricǎror opinii, valori sau acțiuni alternative sau opuse. Tirania majoritǎții este, ȋn opinia lui Tocqueville,
oprimarea unei minoritǎți religioase, sexuale, etnice, de cǎtre o majoritate. Nu este vorba neapǎrat de o
oprimare oficialǎ, deși uneori astfel de atitudini pot fi transferate ȋntr-o lege, ci este vorba de atitudini și
acțiuni spontane de respingere, condamnare sau chiar pedepsire. In astfel de situații, ca minoritar, „nu poți
decȃt sǎ te supui sau sǎ fugi” (idem, p. 328).

Tirania minoritǎții

Este un concept care poate sǎ parǎ bizar, dar el se ȋntȃlnește destul de des ȋn practicǎ, ȋn situații ȋn care
o minoritate are capacitatea de a impune sau bloca decizii sau acțiuni sau de a modifica agenda unor foruri,
instituții sau persoane. Spre exemplificare, dacǎ un locuitor dintr-un bloc se opune unei acțiuni care presupune
acordul tuturor locatarilor, vorbim de o tiranie a majoritǎții. Despre același fenomen este vorba și ȋn cazul
refuzului Olandei de a accepta accesul Romȃniei ȋn spațiul Schengen. Sau ȋn cazul dreptului de veto pe care
membrii Consiliului de Securitate al ONU ȋl exercitǎ fațǎ de adoptarea unor decizii de cǎtre acest for.

Conceptul de minoritate activǎ

Este, ȋn opinia mea, unul dintre cele mai importante concepte din cadrul teoriei democrației, deoarece
se referǎ la repartiția beneficiilor ȋn societate. Dupǎ cum am mai afirmat, nu vorbim de beneficii strict
materiale, ci și de accesul la educație, funcții publice, asistențǎ medicalǎ, etc. Minoritatea activǎ este acel grup
care prin mijloace specifice reușește sǎ obținǎ beneficii proporțional mai mari decȃt i s-ar cuveni din aplicarea
principiului numerus clausus. Un exemplu ȋl reprezintǎ agricultorii din Uniunea Europeanǎ, care reprezintǎ

29
doar aproximativ 5% din populație, dar reușesc, datoritǎ lobby-ului pe care ȋl practicǎ sǎ obținǎ aproximativ
20% din bugetul Uniunii Europene.
Mai multe state europene promoveazǎ o politicǎ de interacțiune ȋntre autoritǎți și grupuri de interese, denumitǎ
corporatism. Este o practicǎ prin care guvernele colaboreazǎ cu sindicate sau cu asociații patronale pentru
formularea și implementarea politicilor publice sau pentru distribuirea resurselor. In unele cazuri, cel mai
semnificativ fiind cel al Italiei s-a vorbit chiar de compromiterea principiilor democratice, datoritǎ faptului cǎ
unele grupuri au reușit sǎ ȋși atragǎ resurse mult mai mari decȃt altele (Peters, 2002, pp. 185-207).
În cazul Romȃniei, putem vorbi despre minoritǎți active cu referire la acele localitǎți care au reușit sǎ
obținǎ de la guvern fonduri suplimentare fațǎ de altele, doar datoritǎ apartenenței politice la coaliția de
guvernare.

Conceptul de minoritate permanentǎ

Minoritatea permanentǎ este reprezentatǎ de acele grupuri care sunt excluse pe un termen lung sau
chiar definitiv de la distribuția beneficiilor sau de la deciziile care privesc comunitatea. Minoritǎțile rasiale,
cele etnice sau cele religioase reprezintǎ exemple de minoritǎți permanente. Populația de culoare din unele
state componente ale federației americane, pȃnǎ la mijlocul anilor 1960, poate fi ȋncadratǎ ȋn aceastǎ categorie.
De asemenea, conflictele religioase din Irlanda au printre cauze și impresia membrilor cultelor implicate cǎ
sunt excluși din procesele decizionale. O situație similarǎ se regǎsește și ȋn Belgia, unde cele douǎ grupuri
etnice, valonii și flamanzii se acuzǎ reciproc de discriminǎri ȋn ocuparea pozițiilor oficiale, ȋn repartizarea
fondurilor, etc. Cazul Iugoslaviei reprezintǎ o altǎ exemplificare a acestui fenomen. Democrațiile moderne
tind sǎ limiteze acest fenomen care prezintǎ un grad de periculozitate pentru integritatea unor comunitǎți,
datoritǎ faptului cǎ aceste minoritǎți active dezvoltǎ ȋn timp tendințe centrifuge, ȋncercȃnd sǎ se separe de
grupul majoritar. Soluțiile adoptate atȃt ȋn cazul irlandez, cȃt și ȋn cel belgian sau cel iugoslav sunt elocvente.
Dificultatea majorǎ ȋn soluționarea unor astfel de situații provine din faptul cǎ, de cele mai multe ori, aceste
grupuri nu sunt foarte bine delimitate din punct de vedere geografic. Astfel, separarea unui grup minoritar
genereazǎ automat alte astfel de grupuri. Cazul Irlandei, dar și cel al Iugoslaviei sunt elocvente. In secolul XIX
problema irlandezǎ consta din existența unei minoritǎți catolice, care se declara oprimatǎ, ȋn majoritatea
protestantǎ din cadrul Regatului Unit al Marii Britanii. Soluția a fost obținerea independenței Irlandei, ȋn 1922.
Dupǎ acest eveniment, natura „problemei irlandeze” s-a schimbat, apǎrȃnd o minoritate protestantǎ ȋn
majoritatea catolicǎ din Republica Irlanda. Soluția a fost separarea Irlandei de Nord, tot prin tratatul din 1922.
Dar problema nu s-a rezolvat, deoarece o nouǎ minoritate, catolicǎ de aceastǎ datǎ, conviețuiește cu o
majoritate protestantǎ. Timp de mai mult de 30 de ani, Irlanda de Nord a fost teatrul unor continue violențe. La
fel și ȋn cazul Iugoslaviei separarea celor șase republici nu a rezolvat problema definitiv, ȋn fiecare dintre ele
existȃnd grupuri etnice diferite.
30
Democrație majoritarǎ. Democrație consensualǎ.

Autorul american Arendt Lijphart a realizat o analizǎ a mai multor regimuri democratice, clasificȃndu-
le ȋn douǎ categorii, care ȋn opinia autorului reprezintǎ douǎ modele diferite de democrație: majoritarǎ,
respectiv consensualǎ. Democrația majoritarǎ este caracterizatǎ existența unei majoritǎți care adoptǎ decizii,
minoritatea fiind ȋn general, exclusǎ. De cealaltǎ parte, democrația consensualǎ presupune includerea a cȃt mai
multe grupuri ȋn procesele decizionale. Intre țǎrile din prima categorie, Marea Britanie este exemplul cel mai
studiat și citat. Din cea de-a doua categorie menționǎm Germania, țǎrile nordice, Italia (Lijphart, 2000, pp. 25-
26).

Studiu de caz 1. Tirania majoritǎții. Pedepsirea de cǎtre populație a unor ziariști opozanți.
„La Baltimore, ȋn timpul rǎzboiului din 1812, s-a vǎzut un exemplu frapant al excesului de zel pe care
ȋl poate provoca despotismul majoritǎții. In epoca aceea rǎzboiul era foarte popular la Baltimore. O gazetǎ,
care se arǎta a fi foarte ȋn opoziție, a ațȃțat prin comportarea ei atitudinea locuitorilor. Poporul s-a adunat, a
spart mașinile de tipǎrit și a atacat locuințele gazetarilor. A fost chematǎ poliția dar ea nu a rǎspuns la apel. In
dorința de a-i salva pe nenorociții amenințați, s-a luat hotǎrȃrea sǎ fie duși la ȋnchisoare ca niște delicvenți.
Aceastǎ precauție a fost inutilǎ; noaptea oamenii s-au adunat din nou; funcționarii nu au izbutit sǎ adune
milițiile, pușcǎria a fost luatǎ cu asalt, unul dintre gazetari a fost ucis pe loc, ceilalți ca și morți; vinovații,
deferiți juraților, au fost achitați.

Studiu de caz 2. Tirania majoritǎții. Nerespectarea dreptului la vot al negrilor.

„Îi spuneam unui locuitor din Pennsylvania: „Vǎ rog sǎ-mi explicați cum se face cǎ ȋntr-un stat
ȋntemeiat de quakeri și renumit pentru toleranța sa, negrilor eliberați nu le este permis sǎ-și exercite drepturile
cetǎțenești. Dacǎ plǎtesc impozite, n-ar fi corect sǎ și voteze? Nu ne faceți nedreptatea – mi-a rǎspuns – de a
crede cǎ legiuitorii noștri ar fi comis un act de nedreptate și de intoleranțǎ atȃt de grosolan. – Deci la
dumneavoastrǎ, negrii au drept de vot. – Fǎrǎ ȋndoialǎ. – Atunci, cum de se ȋntȃmplǎ cǎ azi dimineața, la
colegiul electoral, n-am vǎzut nici unul? – Nu e din vina legii - ȋmi rǎspunse americanul – , e adevǎrat cǎ
negrii au dreptul sǎ se prezinte la alegeri, dar se abțin voluntar sǎ vinǎ. – Iatǎ o probǎ de modestie din partea
lor. – Oh, ei nu refuzǎ sǎ se ducǎ, dar se tem cǎ vor fi rǎu tratați. Se ȋntȃmplǎ la noi ca legea sǎ nu aibǎ destulǎ
putere, cȃnd majoritatea nu o sprijinǎ de loc. Or, majoritatea e ȋmbibatǎ de cele mai mari prejudecǎți ȋmpotriva
lor și magistrații nu se simt ȋn stare sǎ le garanteze acestora drepturile pe care legiuitorul le-a conferit. – Așa
deci! Majoritatea are privilegiul sǎ facǎ legea, vrea sǎ-l aibǎ și pe acela de a nu i se supune”. (preluate din
Tocqueville, 1995, pp. 328-329).

31
 Capitolul IV. Diferite abordări privind etica. Etica virtuţii. Etica întemeiată pe consecinţe. Etica
întemeiată pe principii. Etica statului. Etica individului
Liviu Radu

Etica virtuţii

Primele teorii privind etica au fost formulate în antichitate. Acest domeniu al cunoaşterii a constituit o
preocupare pentru foarte mulţi filosofi, dar cei care au realizat primele construcţii coerente au fost cei doi mari
gânditori greci, Platon şi mai ales Aristotel. In ce-l priveşte pe acesta din urmă, îi sunt atribuite trei tratate de
morală în legătură cu care mai există încă controverse legate de paternitatea lor. Se pare totuşi că, cel puţin
asupra uneia dintre acestea, Etica nicomahică, există un oarecare consens între specialişti în a-i fi atribuită lui
Aristotel1. De altfel titlul acestei lucrări este inspirat de către numele fiului lui Aristotel, Nicomachus.
Potrivit filosofului grec, virtuţile etice nu sunt inoculate în noi de natură. Oamenii beneficiază din
naştere doar de aptitudinea de a deprinde aceste virtuţi, proces care are loc în urma practicării lor. „...nici una
dintre virtuţile etice nu este inoculată în noi de natură; căci nimic din ceea ce există în mod natural nu poate fi
schimbat prin deprindere: de exemplu, piatra, căreia natura i-a dat o mişcare descendentă, nu ar putea fi
deprinsă cu mişcarea inversă,....aşadar virtuţile nu apar în noi nici în mod natural, nici contra naturii, ci ne-am
născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere” (Aristotel, 1988, p. 32).
Aşadar, orice calificare umană se câştigă prin învăţare, prin exerciţiu. De modul în care sunt deprinse
diferitele învăţături depinde dacă rezultatul va fi pozitiv sau negativ. Astfel, în urma cântatului la liră pot să
rezulte cântăreţi buni sau proşti, în urma practicării arhitecturii putem avea arhitecţi buni sau mai puţini buni.
Această regulă se aplică şi în cazul virtuţiilor: prin maniera de a interacţiona în relaţiile cu ceilalţi oameni
devenim drepţi sau mai puţin drepţi (idem., p. 33).
Prin urmare, procesul de învăţare, ceea ce deprindem de la cei din jurul nostru, este determinant pentru
modul în care ne vom comporta în viitor din punct de vedere al normelor etice. Cu alte cuvinte, dacă în urma
procesului de formare eşti o persoană bună, vei avea capacitatea ca în viitor să apreciezi corect diferitele
situaţii cu care te vei confrunta şi să acţionezi într-un mod corespunzător. Omul învaţă la început inconştient.
Un copil care este învăţat de către părintele său să nu mintă îi va urma sfatul fără a conştientiza că acesta este
un comportament virtuos, dar prin repetarea acestei învăţături aceasta va deveni parte a naturii sale. Astfel
fiinţa umană dezvoltă o bunătate, devine o persoană virtuoasă, ceea ce îi va permite să acţioneze corect în
viitor.
Virtutea morală este, în accepţiunea lui Aristotel: „capacitatea de a alege printr-o regulă ceea ce un om
înzestrat cu înţelepciune practică ar determina a fi calea de mijloc între două extreme”, considerate a fi vicii.

1
Unele din operele aristoteliciene sunt atribuite, integral sau parţial unor discipoli ai săi.
32
 Din perspectiva sectorului public este de subliniat importanţa culturii organizaţionale, a mediului cu
care tinerii care acced în funcţiile publice intră în contact. Construcţia instituţională, precum şi deciziile
manageriale trebuie să aibă în atenţie în permanenţă limitarea posibilităţii elementelor care prezintă risc din
perspectiva normelor etice de a influenţa negativ funcţionarea instituţiei.

Etica privită prin prisma consecinţelor

Am făcut referire mai sus la opera lui Niccolo Machiavelli. Foarte mulţi specialişti îl consideră
întemeietorul ştiinţei politice moderne. La fel, este considerat şi inventatorul mijloacelor negative, murdare,
folosite în politică. Această din urmă imagine este nedreaptă. Gânditorul florentin şi-a formulat teoriile
bazându-se aproape în întregime pe experienţe preluate din istorie. Cu alte cuvinte, crimele, minciuna,
înşelătoria au existat dintotdeauna în politică. Machiaveli nu a făcut decât să arate cum pot fi acestea folosite
pentru realizarea proiectului său politic: construcţia unei societăţi care să asigure siguranţa fizică a
componenţilor săi.
„Principele”, lucrarea în care Machiavelli îşi sintetizează ideile politice, este de fapt un manifest şi în
acelaşi timp un manual adresat familiei de Medici care se afla în postura de a cumula prin doi membri ai
familiei puterea atemporală a bisericii (prin Papa Leon al X – lea) şi o putere laică (prin ducele Lorenzo al II-
lea de Medici – conducătorul Florenţei). Prin acest manifest, Machiavelli încearcă să îi determine să acţioneze
pentru realizarea unităţii statului italian, unitate care ar fi trebuit să asigure pacea şi prin urmare siguranţa
cetăţenilor. Fărâmiţarea politică a Italiei din perioada pe care o analizează gânditorul florentin este văzută ca
sursă a unor războaie repetate. (Aşa cum am menţionat mai sus, atât fărâmiţarea politică, cât şi războaiele sunt
cauzate sau alimentate de către disputa pentru putere între biserică şi stat; în Italia aceste conflicte fiind mai
acute din cauza prezenţei papalităţii, care nu dorea constituirea unui stat puternic pe teritoriul italian).
Unificarea Italiei este prin urmare soluţia care ar pune capăt acestor războaie. Având un reprezentant în
scaunul pontifical şi unul în fruntea unuia din statele italiene, familia de Medici putea realiza un fel de unitate
a celor două puteri şi în acest fel ar putea realiza acest proiect. Pentru acest scop nobil orice mijloace sunt
permise. Machiavelli afirmă că un principe nu trebuie să utilizeze în mod curent metode condamnabile, dar
trebuie să fie pregătit în orice moment să o facă pentru a asigura supravieţuirea statului. Cu alte cuvinte,
violenţa, minciuna, înşelătoria, chiar dacă sunt reprobabile, sunt justificate atâta vreme cât servesc unui scop
nobil, în cazul de faţă crearea unui stat capabil să asigure siguranţa cetăţenilor săi: „... spun că fiecare principe
trebuie să vrea ca oamenii să-l socotească milos şi nu crud; cu toate acestea el trebuie să ia aminte şi să nu
folosească rău această milă. Cezare Borgia era socotit un om crud, totuşi această cruzime a lui restabilise
ordinea în Romagna, adusese acestei provincii unitatea şi pacea...Dacă vom privi cu atenţie aceste lucruri, ne
vom da seama că el a fost mult mai milos decât poporul florentin, care, pentru a nu fi acuzat de cruzime, a
lăsat ca Pistoia să fie distrusă” (Machiavelli, 2000, p. 59).
33
 Teoria lui Machiavelli a constituit fundamentul conceptului cunoscut sub numele de „raţiune de stat”.
Potrivit acestui concept unele acţiuni care în alte condiţii ar fi considerate reprobabile, pot fi justificate prin
prisma unui interes superior, în cazul de faţă al statului.
Activitatea în sfera publică ridică de multe ori astfel de dileme: suntem nevoiţi să luăm decizii care au
consecinţe negative pe termen scurt, dar vor da rezultate pozitive în viitor. Luăm hotărâri care afectează
negativ anumite persoane, dar au efecte benefice pentru un număr mai mare de concetăţeni. (Inchiderea unei
întreprinderi cu pierderi reduce activitatea economică şi creşte şomajul pe termen scurt, dar crează premizele
pentru investiţii sănătoase şi profitabile şi pentru locuri de muncă mai bine plătite).
O altă abordare potrivit căreia acţiunile noastre sunt apreciate în funcţie de finalitatea acestora este
utilitarismul. Gânditori precum Jeremy Bentham sau John Stuart Mill au afirmat că fiecare activitate umană
trebuie să fie întreprinsă cu un scop, să aibă o finalitate. Cu alte cuvinte, umblăm pentru că trebuie să ajungem
într-un anume loc, construim un pod pentru a asigura un mod de traversare a unei ape, etc. Această teorie
utilitaristă stă la baza noilor abordări din administraţia publică modernă, abordări conform cărora activitatea
din instituţiile publice trebuie orientată spre obiective şi rezultate.

Etica principiului

Viaţa noastră de zi cu zi este guvernată de legi şi de norme informale pe care le numim tradiţii,
obiceiuri, etc. În acest fel ne sunt indicate moduri dezirabile de comportament în comunitate. Regulile,
formale sau informale, respectiv respectarea lor au relevanţă mai mare sau mai mică pentru societate.
Traversarea străzii pe culoarea roşie a semaforului nu reprezintă un fapt de aceeaşi gravitate ca un furt sau o
crimă. Există însă o categorie de reguli a căror respectare este imperativă. Codurile etice utilizate în
administraţiile publice ale tuturor ţărilor moderne stabilesc astfel de reguli care trebuie respectate
necondiţionat. Cum identificăm aceste reguli? Filosoful german Immanuel Kant a arătat că acestea pot fi
determinate analizând acele comportamente sau acţiuni umane care ar avea consecinţe deosebit de grave
pentru întreaga omenire, ulterior adoptând contrarul acestor acţiuni ca reguli sau principii de comportament.
Pentru a-şi susţine teoria Kant ne oferă şi o serie de exemple: un individ care are o viaţă dominată de
nerealizări se hotărăşte să scape de probleme prin sinucidere. Am putea accepta ca un astfel de comportament
să fie considerat potrivit şi declarat ca un principiu sau o lege universală a naturii? Răspunsul este evident
negativ întrucât o astfel de lege ar intra în contradicţie cu însăşi raţiunea de a fi a naturii: promovarea,
menţinerea vieţii. Prin urmare Kant deduce de aici un principiu universal, obligatoriu pentru toate fiinţele
umane: datoria de a-şi asuma propriul destin, cu alte cuvinte de a-şi trăi viaţa, de a încerca să învingă
dificultăţile cu care se confruntă pe parcursul acesteia.
Un alt exemplu furnizat de către filosoful german este cel al unei persoane care are nevoie de bani,
solicită aceşti bani ca un împrumut, ştiind foarte bine că nu va putea să-i returneze. In acelaşi timp este
34
conştient că dacă nu va promite solemn că îi va restitui, nu va obţine suma de bani dorită. Prin urmare, decide
să facă o promisiune mincinoasă. Poate un astfel de comportament să devină o regulă cu caracter general?
Evident nu, deoarece dacă toată lumea ar proceda în acest fel societatea omenească ar fi paralizată de
neîncredere. Rezultă un alt principiu general: trebuie să fii corect în relaţie cu ceilalţi.
Un al treilea exemplu ne prezintă un individ dotat cu calităţi deosebite care i-ar permite să devină un
personaj foarte folositor comunităţii, dacă ar face eforturi în acest sens. Dar el preferă o viaţă comodă. Din nou
Kant deduce un principiu universal: datoria fiecăruia dintre noi este de a ne utiliza calităţile pe care ni le-a dat
natura, un comportament opus având ca efect regresul omenirii.
Cel de-al patrulea principiu se referă la nevoia de solidaritate umană şi acţiune în folosul comunităţii,
punând în discuţie situaţia opusă, în care fiecare şi-ar urmări doar propriile interese (Richter, Burke și Doig,
1990, pp. 27-28). În administraţiile publice moderne asemenea principii se regăsesc în codurile de conduită a
funcţionarilor publici, în care sunt indicate reguli obligatorii pentru fiecare angajat..

Etica înţeleasă ca responsabilitate

În cunoscutul său eseu numit „The Study of Administration” politologul american Woodrow Wilson,
ulterior preşedinte al Statelor Unite, a promovat ideea existenţei unei delimitări clare între sfera administrativă
şi cea politică. Astfel, politicienii sunt cei care iau deciziile, funcţionarii urmând să le pună în practică.
„Domeniul administraţiei publice este un domeniu identic cu cel al afacerilor. Este separat de agitaţia şi
conflictele care caracterizează viaţa politica. Este o parte a acesteia din urmă în aceeaşi măsură în care
maşinile sunt parte a producţiei industriale. Dar este în acelaşi timp ridicat la un nivel mult superior celui
plictisitor de simplu detaliu tehnic, deoarece este legat direct de principiile perene ale înţelepciunii politice şi
de adevărul permanent al progresului politic” (Wilson apud Stillman, 2000, p. 6). Derivă de aici ideea unei
responsabilizări a funcţionarilor faţă de politicieni, reprezentanţi ai voinţei populare. Această responsabilizare
porneşte de la premiza că mandatul primit de oamenii politici din partea cetăţenilor trebuie dus la îndeplinire
aşa cum a fost acordat, aceasta fiind o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea unei societăţi democratice.
În acelaşi eseu Wilson vorbeşte şi de o responsabilitate a funcţionarilor publici faţă de interesul public,
respectiv faţă de cetăţeni. Răspunzând la întrebarea: ce rol trebuie să joace opinia publică în raport cu
administraţia, Wilson afirmă că aceasta este criticul autorizat al activităţilor din acest domeniu.

Etica statului

Ideea supremaţiei statului în raport cu individul a dominat gândirea şi practica politică o lungă
perioadă de timp, fiind practic necontestată până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. In antichitatea greco-
romană întreaga viaţă a individului era subordonată intereselor statului, libertatea personală fiind un concept
35
necunoscut. Cetatea ideală prezentată de Platon în Republica presupunea supunerea fiecărui membru al
acesteia destinului hărăzit de către divinitate, doar în acest fel ei putând fi utili comunităţii. La rândul său
Aristotel afirmă că individul nu poate fi considerat om decât atunci când are calitatea de membru al cetăţii.
Pentru a-şi susţine afirmaţia el compară cetatea cu organismul uman, spunând că aşa cum o mână desprinsă de
corp devine un obiect nefolositor, lipsit de viaţă, la fel orice persoană îşi pierde statutul de om în afara cetăţii:
„Statul este de la natură superior familiei sau individului, în măsura în care întregul este cu necesitate deasupra
părţii; ca exemplu, când un corp este distrus, părţile desprinse din el devin simple obiecte lipsite de viaţă şi
valoare ... Dovada că statul este o creaţie a naturii şi este superior individului este că acesta din urmă, atunci
când este izolat, nu poate să îşi îndeplinească menirea de om şi prin urmare este ca o parte în relaţie cu
întregul. Dar cel care este incapabil să trăiască în societate, sau care nu are nevoie deoarece poate să îşi asume
destinul individual trebuie să fie un animal sau un zeu: nu este parte a statului” (Aristotel, 1999, p. 9).
O abordare similară se regăseşte la filozoful german Hegel. Acesta afirmă că statul este o creaţie
divină, care ulterior a fost desăvârşită de către evoluţia istorică. Statul prin urmare are o natură supraumană şi
o raţiune de existenţă şi evoluţie care transcende voinţei muritorilor de rând. Viaţa acestora este determinată de
către stat, iar fericirea fiecărui membru al societăţii este dependentă de fericirea colectivă. Filosofia lui Hegel a
alimentat ideologiile totalitariste care vor apărea începând cu sfârşitul secolului XIX, comunismul, fascismul,
nazismul. Concluzionând, etica statului porneşte de la premiza că fericirea indivizilor nu se realizează decât ca
parte a fericirii generale a comunităţii. De asemenea propune un set de norme care subordonează total
individul statului şi unui aşa zis interes superior al acestuia. In virtutea acestei abordări, comportamentele care
ating atingere puterii statului sau acţiunilor acestuia sunt considerate neetice.

Etica individului

La polul opus eticii statului se află etica individului. Aceasta este un produs al filosofiei liberale. Unul
dintre primii şi în acelaşi timp cei mai importanţi autori liberali a fost Adam Smith, considerat a fi părintele
liberalismului economic. În cartea sa „O cercetare asupra naturii şi originii avuţiei naţiunilor”, Smith emite aşa
numita „teorie a mâinii invizibile”, care îl va face celebru. Conform acestei teorii, bogăţia sau avuţia unei
naţiuni este suma avuţiilor membrilor acesteia. Cu alte cuvinte, un stat este bogat dacă cetăţenii săi sunt
bogaţi. Iar aceştia muncesc cu sârguinţă pentru a-şi spori averea, mânaţi doar de propriul interes, dacă sunt
lăsaţi în libertate. Limita câştigului pe care îl realizează un individ este stabilită de raportul dintre cerere şi
ofertă, de „mâna invizibilă a pieţei”. Spus altfel, indivizii sunt cei care produc resursele care contribuie la
bogăţia unei naţiuni cu condiţia ca să le fie asigurată libertatea. Prin urmare, fericirea unei comunităţi este
compusă din suma fericirilor individuale.
La rândul său, filozoful englez John Locke a afirmat că uniunea politică (statul) este rezultatul
consimţământului unui număr de oameni liberi care sunt de acord să se asocieze pentru: “confortul şi siguranţa
36
lor, pentru convieţuirea paşnică, pentru utilizarea în siguranţă a proprietăţilor lor şi pentru o mai mare
protecţie împotriva tuturor celor care nu fac parte din ea ... astfel ceea ce determină şi constituie orice societate
politică este nimic altceva decât consimţământul unui număr de oameni liberi capabili să formeze o majoritate
care să-i unească şi să îi incorporeze într-o astfel de societate. Şi acesta este faptul, unicul fapt, care a generat
sau ar putea să genereze o formă de guvernământ legitim” (Locke, 2003, pp.141-142).
Din perspectiva eticii individului acţiunile care vizează limitarea libertăţii individului sunt considerate
neetice. Incălcarea dreptului la proprietate sau chiar un nivel prea ridicat de impozitare sunt exemple relevante
din acest punct de vedere.

37
 Capitolul V. Dileme etice. Onoarea şi loialitatea. Obligaţii etice competitive.
Liviu Radu

Dupǎ cum am mai afirmat problemele etice pot fi judecate diferit ȋn funcție de numeroase elemente de
context. La fel, deciziile care se adoptǎ ȋn instituțiile publice pot fi influențate de numeroase considerente
diferite. Un manager al unui centru de asistențǎ socialǎ poate fi silit sǎ decidǎ ȋntre reducerea numǎrului celor
pe care ȋi asistǎ sau reducerea calitǎții asistenții, fiind constrȃns de reducerea bugetului. Sau un conducǎtor al
unei instituții publice poate fi pus ȋn situația sǎ aleagǎ dacǎ pǎstreazǎ un angajat mai bun din punct de vedere
profesional sau pe unul cu o situație materialǎ mai precarǎ. Prin urmare, orice activitate ȋn sectorul public
implicǎ rezolvarea unor dileme etice. Aceastǎ constatare aparține unui mare numǎr de specialiști (Stillman,
2000, p. 498). Astfel, Chester Barnard a afirmat cǎ „principala calificare a unui manager trebuie sǎ fie
abilitatea de a rezolva aceste probleme etice competitive...forța și calitatea unui administrator stǎ ȋn
capacitatea sa de a gestiona eficient complexitatea moralǎ a activitǎților organizației fǎrǎ a fi ȋnfrȃnt de nevoia
de a alege” (idem). Fǎcȃnd o analizǎ a opiniilor exprimate de Paul Appeby despre aceastǎ problemǎ, Stephen
K. Bailey a afirmat cǎ „principalele trei calitǎți pe care trebuie sǎ le posede cineva care lucreazǎ ȋn
administrație sunt „optimismul, curajul și corectitudinea temperatǎ de compasiune. Optimismul ... ste
abilitatea unui funcționar public de a gestiona situații ambigue din punct de vedere moral cu ȋncredere și
determinare. Curajul este capacitatea de a decide și acționa ȋn situații cȃnd inacțiunea, indecizia sau
conformarea cu tendințe populare ar furniza soluția cea mai ușoarǎ. Corectitudinea temperatǎ de compasiune
permite menținerea unui standard corespunzǎtor de imparțialitate ȋn deciziile care afecteazǎ interesul public”
(idem, p. 499).
Aceste opinii sugereazǎ cǎ cel care activeazǎ ȋn administrația publicǎ, mai ales ȋn funcții de conducere,
trebuie sǎ fie capabil sǎ rezolve situații complexe din punct de vedere etic, sǎ nu se eschiveze, sǎ nu accepte
presiuni populare care l-ar putea conduce spre soluții greșite, dar ȋn același timp sǎ pǎstreze corectitudinea și
imparțialitatea fațǎ de clienți.
Încercȃnd sǎ dezvolte o „hartǎ” a diferitelor posibile obligații etice cu care se poate confrunta cineva
aflat ȋntr-o funcție oficialǎ, autorul american Dwight Waldo, citat de Stillman, a identificat 12 astfel de
obligații, care la rȃndul lor conțin, ȋn interiorul lor, posibile contradicții de naturǎ moralǎ:
Obligația fațǎ de Constituție. În general Constituția conține setul de valori care definesc regimul politic al unei
anumite țǎri. Este prin urmare normal ca pentru o persoanǎ aflatǎ ȋntr-o funcție publicǎ, respectarea constituției
sǎ constituie cea mai importantǎ obligație. Dar, noteazǎ Waldo „constituția poate sǎ nu fie lipsitǎ de
ambiguitǎți”. Modul diferit ȋn care diferiți politicieni din Romȃnia au interpretat legea fundamentalǎ a țǎrii
este elocvent ȋn susținerea afirmației lui Waldo.
Obligația fațǎ de lege. De regulǎ, orice lege trebuie sǎ fie creatǎ ȋn acord cu Constituția. Am menționat mai
sus posibilele ambiguitǎți din textul legii fundamentale. Acestea pot sǎ conducǎ la legi confuze sau care sunt ȋn
38
conflict unele cu altele. Uneori, legile pot sǎ nu fie contradictorii din punct de vedere legal dar pot, ȋn schimb,
sǎ creeze obligații morale diferite. Unui primar ȋi pot fi stabilite anumite ȋndatoriri ȋn legea urbanismului care
sǎ contravinǎ din punct de vedere moral cu legi din alte domenii, cum ar fi protecția mediului, protecția
socialǎ, educația, etc.
Obligația fațǎ națiune sau țarǎ. Nu au fost puține situațiile ȋn istorie cȃnd obligația fațǎ de națiune sau țarǎ au
fost considerate mai importante decȃt datoria fațǎ de un regim, respectiv constituție. Cazul regimului hitlerist
este relevant din acest punct de vedere. Loialitatea soldaților germani fațǎ de regim și conducǎtor a fost pusǎ
ȋn balanțǎ ȋn procesele care au urmat dupǎ rǎzboi cu obligația de a respecta umanitatea sau civilizația. Mai
mult, o lungǎ perioadǎ dupǎ rǎzboi, comportamentul armatei germane ȋn timpul conflictului a fost condamnatǎ
chiar ȋn Germania, considerȃndu-se ca a produs imense deservicii națiunii. Un alt exemplu ȋl reprezintǎ
regimurile comuniste. Armata romȃna a abandonat regimul comunist ȋn decembrie 1989, fapt apreciat de
aproape ȋntreaga națiune. Anumite țǎri foste comuniste au adoptat legi care au interzis foștilor demnitari
comuniști sǎ mai exercite funcții publice, sugerȃnd ȋn acest fel despǎrțirea, distanțarea de acest regim.
Obligația fațǎ de democrație. Probabil primul principiu, primul instrument de democratizare al societǎților
umane l-a constituit legea, care cel puțin teoretic, trebuia sǎ instituie egalitatea ȋntre oameni. Dar chiar cea mai
bunǎ lege poate sǎ discrimineze cazurile particulare. O listǎ cu boli grave care permite celor care suferǎ de ele
sǎ beneficieze de asistențǎ medicalǎ gratuitǎ poate sǎ omitǎ boli rare sau nou apǎrute. In altǎ ordine de idei,
orice formǎ de instituționalizare sau de organizare socialǎ presupune un anumit deficit de democrație. Cel mai
bun exemplu este alegerea parlamenului. Chiar ȋn sisteme electorale proporționale un anumit numǎr de
cetǎțeni rǎmȃn nereprezentați. Problema este mult mai gravǎ ȋn sistemele majoritare cu un singur tur. In țǎrile
unde se aplicǎ acest mecanism de vot (Marea Britanie, SUA, Australia), frecvent guvernele care se formeazǎ
(sau președintele ȋn cazul Statelor Unite) reprezintǎ doar o minoritate din cadrul populației. De asemenea,
orice regim democratic poate fi caracterizat de contradicții interne sau de disfuncționalitǎți, cum ar fi dictatura
majoritǎții, care a fost prezentatǎ mai sus.
Obligații fațǎ de norme organizaționale/birocratice. Dwight Waldo afirmǎ cǎ ȋn acest caz putem sǎ ne referim
ȋn primul rȃnd la contradicții ȋntre norme sau principii cu caracter general și cele specifice. Datoria fațǎ de
țarǎ, simțul onoarei, loialitatea fațǎ de persoane sau grupuri pot sǎ intre ȋn conflict cu regulamentul unei
instituții sau chiar cu legi. De asemenea, numeroși specialiști includ ȋn patologia organizațiilor birocratice și
prevalența normelor și regulamentelor ȋn fața intereselor clienților. Pentru a exemplifica putem face referire la
celebra carte „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a autorului american Ken Kersey, ecranizatǎ ulterior.
Personajul principal, Mcmurphy intrǎ ȋn conflict cu administrația spitalului de boli mentale, ȋn care s-a internat
pentru a scǎpa de o condamnare, spital care era condus de o asistentǎ șefǎ, atașatǎ exclusiv regulamentelor
spitalului. Deși se dovedește cǎ non-conformismul manifestat de Mcmurphy are un efect pozitiv asupra
celorlalți bolnavi, acesta a fost sancționat și chiar ucis datoritǎ acțiunilor sale, care contraveneau
regulamentelor rigide ale spitalului.
39
Obligații fațǎ de profesie/profesionalism. Fiecare profesie dezvoltǎ sau ȋși stabilește propriile sale valori și
norme morale. Uneori acestea pot sǎ ajungǎ ȋn contradicție cu interese sau valori din comunitate, mai ales ȋn
cazul profesiilor ȋnchise, care prezintǎ caracteristici de castǎ. Birocrația francezǎ este acuzatǎ de unii
specialiști (Crozier), cǎ datoritǎ faptului cǎ ȋși organizeazǎ de sine stǎtǎtor procesul de selecție a noilor membri
a dezvoltat valori strǎine de societate. Același fenomen poate fi ȋntȃlnit ȋn cazul sistemelor judiciare care, la
rȃndul lor ȋși selecteazǎ membrii prin mijloace proprii. Mai putem evoca și profesia de notar ȋn Romȃnia,
profesie ȋn care se pǎtrunde greu și care ȋși stabilește propriile reguli și tarife, insensibilǎ la cerințele pieței.
Obligația fațǎ de familie și prieteni. Potrivit lui Waldo, acest tip de obligație este piatra de temelie a aproape
ȋntregii, dacǎ nu chiar ȋntregii moralitǎți. In civilizația occidentalǎ se acceptǎ cǎ alte categorii de obligații, cu
precǎdere fațǎ țarǎ sau națiune, trebuie considerate superioare. Aceastǎ concepție a permis, de fapt,
constituirea națiunilor moderne. Cu toate acestea, contradicțiile sau chiar conflictele de naturǎ eticǎ sunt
frecvente. Orice persoanǎ care activeazǎ ȋntr-o funcție publicǎ poate sǎ primeascǎ din partea familiei, solicitǎri
care sǎ intre ȋn contradicție cu obligațiile sale oficiale, cum ar fi favorizarea fiului sau nepotului ȋntr-un
concurs de accedere ȋntr-o funcție publicǎ sau ȋn obținerea unui apartament destinat tinerilor. Acest tip de
obligație creazǎ probleme mult mai mari ȋn țǎri ȋn care familia este consideratǎ mai importantǎ decȃt națiunea
sau țara și unde realizarea unei guvernǎri efective este foarte dificilǎ.
Obligația fațǎ de propria persoanǎ. Relația ȋntre obligația fațǎ de propria persoanǎ și alte tipuri de obligații
este probabil cea mai importantǎ pentru civilizația occidentalǎ. Capitalismul ȋnsuși pornește de la principiul
supremației individului și a intereselor sale, ca principal motor al dezvoltǎrii societǎților umane, principiu
formulat de Adam Smith ȋn celebra sa carte: „O cercetare asupra originii și naturii avuției națiunilor”. Insǎ ȋn
orice comunitate umanǎ competiția sau chiar conflictele ȋntre diferitele interese ale indivizilor este inevitabilǎ.
Trasarea unei linii de separație ȋntre interesul privat și cel public și mai ales definirea acestuia din urmǎ este
sursa unor permanente dezbateri. Bunǎoarǎ, naționalizarea unui bun ȋn favoarea interesului general (pentru
construcția unei autostrǎzi, de exemplu) naște ȋntotdeauna controverse.
Obligația fațǎ de grupuri/comunitatea localǎ. Apartenența la diferite grupuri este o caracteristicǎ a speciei
umane. Suntem membrii unei familii, a unei asociații profesionale, a unui grup de susținǎtori ai unei echipe de
fotbal, etc. In mod natural, o astfel de afiliere creazǎ loialitǎți specifice care pot intra ȋn contradicție sau
conflict cu obligații oficiale ale unei persoane care activeazǎ ȋntr-o organizație publicǎ. Un funcționar care
ȋncearcǎ sǎ promoveze o reducere de taxe pentru categoria profesionalǎ din care provine se poate afla ȋntr-o
astfel de situație. La fel, alocarea preferențialǎ de resurse spre anumite comunitǎți locale este controversatǎ,
discutabilǎ.
Obligații fațǎ de interesul public sau bunǎstarea generalǎ. Așa cum am menționat mai sus, principala
dificultate legatǎ de conceptul de interes public, este definirea acestuia. In statele totalitare interesul public
este confundat, din punct de vedere oficial, cu voința conducǎtorului. Dacǎ ne referim la cazul comunitǎților
locale, interesul public este diferit pentru fiecare dintre ele. Un senator influent din Statele Unite a reușit sǎ
40
obținǎ fonduri pentru construcția unei autostrǎzi care sǎ lege micul orǎșel din care provenea cu o autostradǎ
principalǎ, deși traficul nu justifica o astfel de investiție. Dacǎ privim „realizarea” senatorului din perspectiva
locuitorilor acelei mici localitǎți, probabil cǎ putem afirma cǎ interesul public a fost satisfǎcut. Dacǎ
dimpotrivǎ, analizǎm aceeași spețǎ din perspectiva locuitorilor statului New York sau a celor din Statele Unite
ȋn general, concluzia poate fi radical diferitǎ, putȃndu-se vorbi de risipǎ de resurse.
Obligație fațǎ de umanitate sau lume. La fel, avem de a face cu o temǎ extrem de actualǎ, care genereazǎ
numeroase dezbateri sau controverse. Statele Unite au refuzat sǎ semneze protocolul de la Kyoto care urmǎrea
stabilirea unor reguli de protecția mediului, valabile la nivel mondial. Motivația americanilor este ușor de
ȋnțeles: un astfel de protocol ar fi impus sarcini suplimentare pentru propria economie, sarcini pe care au
refuzat sǎ le accepte. Campaniile pentru eradicarea sǎrǎciei, dar și eșecul a celor mai multe, reflectǎ, de
asemenea, aceastǎ nepotrivire de obiective: existǎ o dorințǎ de a ȋmbunǎtǎți viața umanitǎții ȋn general, dar pe
de altǎ parte interese particulare ȋmpiedicǎ atingerea acestui obiectiv nobil.
Obligație fațǎ de o religie sau ideologie. Religiile de toate formele, dar și ideologiile au creat de multe ori
adeziunea fanaticǎ a adepților. Rǎzboaiele religioase, terorismul musulman sau cel din Irlanda de Nord sunt
manifestǎri ale conflictelor radicale ȋntre obligațiile etice de naturǎ religioase. Pe de altǎ parte, nazismul a
demonstrat unde poate duce fanatismul ideologic. In Statele Unite, ȋn secolul XIX persoanele de religie
catolicǎ au fost excluse, ȋn anumite perioade, de la ocuparea unor categorii de funcții publice. De asemenea,
obligațiile etice de naturǎ religioasǎ pot intra ȋn conflict cu alte tipuri de obligații, de cele mai multe ori legale
stabilite de legislația statelor. Cel mai relevant exemplu ȋl constituie acele culte care interzic utilizarea
armamentului, membrii acestora avȃnd dificultǎți legate de ȋndeplinirea serviciului militar. (Aceastǎ clasificare
a fost adaptatǎ dupǎ Stillman, 2000, pp. 504-506).

Studiu de caz. Sȃnge pe mȃinile lui MacNamara.

William McNamara a fost un cunoscut personaj din viața publicǎ americanǎ. Avȃnd o carierǎ
remarcabilǎ, care a ȋnceput cu serviciul militar ȋn timpul celui de-al doilea rǎzboi mondial și a culminat cu
funcția de președinte a companiei Ford, a fost solicitat, ȋn 1962, de cǎtre preșendintele J.F.Kenedy sǎ preia
funcția de secretar (ministru) al apǎrǎrii. A rǎmas ȋn aceastǎ funcție pȃnǎ ȋn 1967, servind doi președinți, pe
JFK și pe Lyndon Johnson. Scopul șefului statului american a fost sǎ introducǎ tehnici manageriale
caracteristice sectorului privat și sǎ creascǎ eficiența ȋn cheltuirea fondurilor publice din sectorul apǎrǎrii,
sector cunoscut pentru sumele foarte mari utilizate. Intȃmplarea a fǎcut ca ȋn scurt timp sǎ izbucneascǎ
rǎzboiul din Vietnam. Deci, McNamara a fost conducǎtorul armatei americane o bunǎ parte din acest conflict.
In 1995, fostul secretar al apǎrǎrii a produs un imens șoc și un scandal pe mǎsurǎ afirmȃnd cǎ a fost conștient
de la bun ȋnceput cǎ Statele Unite nu pot cȃștiga rǎzboiul din Vietnam, dar cǎ a ascuns aceastǎ convingere din
loialitate fațǎ de cei doi președinți ȋn subordinea cǎrora a servit. Aceastǎ declarație ȋnsemna atestarea faptului
cǎ mai mult de 57.000 de soldați americani și peste 1 milion de vietnamezi și-au pierdut viețile fǎrǎ rost, ȋntr-
41
un rǎzboi despre care s-a știut de la ȋnceput cǎ nu poate fi cȃștigat și cǎ William McNamara este responsabil
ȋntr-o foarte mǎsurǎ pentru acest fapt. Din perspectiva noastrǎ, avem de rǎspuns la urmǎtoarea ȋntrebare: cȃt de
corect a fost comportamentul fostului secretar al apǎrǎrii? Acesta a invocat obligația, fǎrǎ ȋndoialǎ de naturǎ
eticǎ, de a fi loial celor doi superiori pe care i-a avut. Ce alte obligații etice ar putea fi invocate? Obligația fațǎ
de poporul american, care și-a jertfit un numǎr mare din fiii sǎi ȋn acest rǎzboi și a cheltuit și resurse uriașe.
Obligația fațǎ de umanitate, deoarece ȋn timpul conflictului au murit foarte mulți oameni aparținȃnd altor
națiuni. Obligația fațǎ de profesie, deoarece McNamara ar fi trebuit sǎ procedeze profesionist și sǎ ia decizia
corectǎ, nu pe cea ȋn acord cu pretinsul interes al superiorilor sǎi. Poate fi invocatǎ și obligația fațǎ de
constituție și probabil și altele. Observǎm, prin urmare cǎ aceastǎ situație este caracterizatǎ de mai multe
obligații de tip etic care s-au aflat ȋn competiție. McNamara a luat o decizie care a fost ulterior criticatǎ. Poate
dacǎ ar fi ierarhizat corect aceste obligații, ar fi ales o soluţie mai corectă (studiu de caz adaptat dupǎ Shafritz,
2000, pp. 582-591).

Capitolul XIV. Fenomenul corupţiei în România

Alin Iuga

Aspecte istorice

Fără a reprezenta în vreun fel o noutate pentru ţara noastră, corupţia a marcat, din păcate, în mod
constant, evoluţia României pe parcursul întregii istorii. Chiar dacă, sub diferite forme şi la diferite nivele,
corupţia se regăseşte în toate ţările lumii, prin extinderea sa generalizată şi omniprezentă acest flagel a
reprezentat pentru România o problemă gravă care a marcat şi continuă să marcheze în sens negativ
dezvoltarea statului.
Deşi prezentă în societatea românească cu mult timp înainte, corupţia a ajuns la proporţii absolut de
neimaginat în perioada regimurilor fanariote. În contextul unor domnii caracterizate în principal de
instabilitate, preocuparea esenţială a domnitorilor fanarioţi a fost aceea ca, indiferent de metode şi, evident,
folosindu-le pe cele mai puţin ortodoxe, să acumuleze în perioade scurte de timp averi cât mai consistente.
Acestea aveau rolul, pe de o parte, de a le asigura un trai îndestulat în perioadele grele care urmau îndepărtării
de pe tron iar, pe de altă parte, să le permită reluarea luptei pentru obţinerea lui. Aceasta a fost, de altfel,
perioada în care tronul Ţărilor Române a ajuns să fie cumpărat contra unor sume colosale, sume care erau apoi
recuperate în timp record, din venalitatea funcţiilor dar şi din taxarea şi impozitarea excesivă a diferitelor
persoane şi activităţi. Astfel, spre exemplu, în anul 1819, Alexandru Şuţu şi-a început domnia în Ţara
Românească presat fiind de o datorie de 5 milioane de piaştri prilejuită de cumpărarea tronului dar şi de o suită
de nu mai puţin de 820 de persoane, în mare parte rude şi creditori. În pofida acestui fapt, în numai trei ani de
la preluarea domniei, Şuţu a reuşit „performanţa” de a aduna aproape 29 de milioane de piaştri, prin metodele
42
anterior amintite: vânzarea tuturor slujbelor, de la dregătoriile din Divanul ţării şi până la funcţia celui mai
umil dintre slujbaşii domniei precum şi prin impunerea şi colectarea excesivă, uneori chiar şi de două sau trei
ori pe an, a unor impozite şi taxe. Totuşi, se pare că recordul în ceea ce priveşte utilizarea acestei practici, a
vânzării generalizate a funcţiilor şi dregătoriilor, îi aparţine domnitorului Iancu Caragea, cel care a vândut
aproape 5000 de funcţii în schimbul cărora a obţinut cca. 20 de milioane de piaştri. Chiar dacă, ulterior,
instituind remunerarea dregătorilor, domnitorul Constantin Mavrocordat a intenţionat să pună capăt practicilor
abuzive prin care, la rândul lor, dregătorii recuperau prin exploatarea populaţiei sumele „investite” în funcţiile
cumpărate, rezultatul nu a fost cel dorit şi aşteptat: practicile incorecte au continuat în paralel cu încasarea
remuneraţiilor oficiale. În acelaşi timp, corupţia s-a răspândit în întreaga administraţie a statului, la toate
nivelele ierarhice, afectând totodată întreaga societate şi sfârşind prin a deveni un fapt aproape banal,
considerat de majoritatea populaţiei ca fiind un comportament firesc şi acceptat ca atare (Profiroiu, Parlagi şi
Crai, 1999, p.10).
Renunţarea la domniile fanariote şi reinstaurarea domniilor pământene, în anul 1821, nu au adus, din
păcate, schimbări majore în ceea ce priveşte nivelul de integritate publică, dintr-un motiv relativ simplu şi
evident: corupţia reprezenta un factor preexistent regimurilor fanariote iar nivelul extrem de ridicat la care
ajunsese, astfel încât afecta întreaga administraţie şi, respectiv, societate românească, i-a permis să-şi continue
existenţa şi chiar expansiunea.
Perioada care a urmat a fost caracterizată, la rândul ei, de mari afaceri de corupţie care au produs
imense prejudicii statului român. Ceea ce este însă cu adevărat grav e faptul că, pe de o parte, comiterea
tuturor aceste fapte a presupus implicarea sau, cel puţin favorizarea de către reprezentanţi la cel mai înalt nivel
ai statului român iar, pe de altă parte, în niciunul din aceste cazuri persoanele vinovate nu au fost trase la
răspundere pe măsura gravităţii faptelor comise.
Una dintre cele mai renumite în epocă, afacerea Stroussberg, a fost legată de procesul de modernizare a
ţării prin realizarea unei vaste reţele de cale ferată, imperios necesară de altfel Principatelor Unite. Din păcate
însă, ambiţiosul demers de realizare în cinci ani a nu mai puţin de 915 km de cale ferată s-a sfârşit cu un
imens scandal financiar şi cu doar două tronsoane de cale ferată, şi acelea nefinalizate, realizate în condiţii
tehnice necorespunzătoare şi cu costuri exorbitante. Semne mari de întrebare referitoare la acest proiect a
ridicat încă de la început încredinţarea acestei afaceri către o companie prusacă, fără licitaţie, deşi aceasta ar fi
fost obligatorie potrivit legislaţiei în vigoare. Mai mult decât atât, firmelor care şi-au exprimat interesul de a
realiza lucrarea, provenind din Spania şi Austria, le-a fost preferată o firmă provenind din ţara de origine a
Principelui Carol, deşi preţurile solicitate erau de câteva ori mai mari comparativ cu cele oferite de firmele
concurente. În plus, s-a pus chiar problema unor relaţii neprincipiale şi a unor conflicte de interese determinate
de faptul că, din acţionariatul firmei prusace făcea parte inclusiv tatăl principelui român. Nu în ultimul rând,
încredinţarea către un cetăţean străin, şambelanul tatălui principelui Carol, a misiunii de a reprezenta statul

43
român şi de a-i apăra interesele în această afacere, contrară, de altfel, legislaţiei în vigoare, a fost intens
criticată la vremea respectivă.
O altă mare afacere de corupţie, afacerea Hallier, s-a referit la proiectul de modernizare a portului
Constanţa şi la construcţia căii ferate Constanţa – Canara (Ovidiu), ambele lucrări fiind imperios necesare în
contextul revenirii Dobrogei în componenţa statului român, ca urmare a Războiului de Independenţă din anii
1877-1878. Necesitatea realizării unor legături funcţionale cu acest teritoriu recent recuperat de sub dominaţia
Imperiului Otoman dar şi a extinderii şi modernizării portului Constanţa, în contextul unei dezvoltări fără
precedent a exporturilor, au condus la încredinţarea acestor lucrări, la pachet, companiei franceze Hallier. Din
păcate, şi această mare investiţie s-a finalizat cu un eşec răsunător, mai mult de jumătate din creditul acordat
de statul român fiind cheltuită fără a avea drept rezultat decât realizarea unei părţi infime a proiectului.
În pofida faptului că este apreciată de mulţi drept cea mai înfloritoare şi prosperă etapă din istoria
contemporană a României, perioada interbelică a fost caracterizată, în egală măsură, de răsunătoare scandaluri
de corupţie care au implicat participarea unor reprezentanţi la nivel înalt ai statutului român. Dintre acestea, se
remarcă afacerile legate de înzestrarea şi modernizarea armatei române, în urma cărora, prin intermediul unor
fapte de corupţie, importante sume de bani au fost deturnate de la scopul iniţial, ajungând să fie utilizate în
beneficiul personal al oficialilor publici care gestionau respectivele proiecte. În această categorie pot fi
încadrate şi afacerile Fokker şi Skoda, prin intermediul cărora s-a urmărit dotarea armatei române cu avioane
moderne, olandeze, în cazul primeia şi, respectiv, cu puşti, dar mai ales cu tunuri cehoslovace, în cazul celei
de-a doua.
Scoţând la iveală grave fapte de corupţie cu ramificaţii care duceau atât la vârful Guvernului, al
armatei cât şi al partidelor politice, afacerea Skoda a avut un impact negativ enorm asupra societăţi româneşti
interbelice. Neregulile constatate în cazul acestui contract în valoare de cca 7 miliarde de lei sunt numeroase:
statul român a fost prejudiciat cu cca. 1,7 miliarde de lei, au fost periclitate grav interesele industriei româneşti
de apărare, informaţii clasificate drept secrete de stat de o importanţă deosebită referitoare la capacităţile de
apărare a ţării şi la alte contracte de înzestrare au ajuns în posesia reprezentantului unei ţări străine (şeful
reprezentanţei Skoda în România, polonezul Bruno Seletzki), armamentul achiziţionat nu a corespuns
cerinţelor iniţiale, în condiţiile în care s-a aflat că tunurile furnizate României erau cu cca. 25% mai scumpe
comparativ cu cele similare furnizate Iugoslaviei etc. Faptul care a fost cu adevărat cel mai grav şi care a
explicat într-o bună măsură cele întâmplate l-a reprezentat însă descoperirea unei liste cuprinzând numele
(codificate) oficialilor români cărora li se oferise mită de către reprezentantul firmei cehoslovace, totalul
ridicându-se la cca. 25.000.000 de lei, o sumă considerabilă pentru perioada respectivă. Relevant pentru acest
caz grav de corupţie la nivel înalt îl reprezintă faptul că suspiciunile privind acordarea de „comisioane” au
vizat un număr impresionant de reprezentanţi, pe diferite paliere, ai statului, de la tehnicieni civili sau militari
al căror rol era acela de a supraveghea derularea în bune condiţii a contractului, la ofiţeri cu grade înalte sau
chiar Ministrul Apărării Naţionale, generalul Cihoschi, dar şi alţi oficiali guvernamentali şi reprezentanţi de
44
seamă ai partidelor politice, în special ai celui aflat la guvernare în perioada respectivă, Partidul Naţional
Ţărănesc.
Alte mari afaceri de corupţie ale perioadei interbelice au fost afacerea Banca Marmorosch Blank sau
afacerea „Pavajul”. În timp ce prima dintre acestea s-a referit la falimentul, în condiţii extrem de suspecte, al
societăţii care devenise cea mai mare bancă comercială a României din perioada interbelică, cea de-a doua a
vizat operaţiuni de refacere a infrastructurii Bucureştiului. Mai exact, o serie de lucrări publice de refacere a
străzilor au fost încredinţate unor firme aparţinând grupurilor de interese sau apropiaţilor primarilor Capitalei,
în lipsa unor licitaţii, la preţuri supraevaluate de până la 40 de ori valoarea reală a lucrărilor şi fără ca firmele
respective să aibă vreo experienţă în domeniu. Mai mult decât atât, calitatea lucrărilor executate a fost total
necorespunzătoare, marea majoritate a drumurilor cedând după doar câteva luni de la finalizare.
Surprinzător este faptul că, analizând marile afaceri de corupţie din perioada interbelică, o perioada de
referinţă şi un standard de atins invocat adesea de către mulţi dintre români, constatăm o asemănare izbitoarea
cu realitatea zilelor noastre. Experienţa ultimelor două decenii din România abundă în cazuri de corupţie
referitoare la falimentele răsunătoare ale unor bănci, inclusiv cu implicarea unor reprezentanţi ai statului, la
realizarea unor lucrări de infrastructură mai mult sau mai puţin păguboase pentru statul român (construcţii de
autostrăzi sau drumuri, asfaltări, înlocuiri masive de borduri la nivelul întregii ţări sau montarea pe scară largă
de garduri metalice inutile, menite să împrejmuiască spaţiile verzi), iniţierea unor ample şi, în acelaşi timp,
suspecte programe de achiziţii de armament – avioane de luptă, fregate etc.
În ceea ce priveşte perioada comunistă, corupţia s-a propagat în toate domeniile de activitate şi la toate
nivelele, ajungând să fie general percepută şi recunoscută drept modalitatea cea mai eficientă de a rezolva
orice problemă. Chiar dacă tipul de regim politic şi, respectiv, opacitatea care îl caracteriza, nu au permis
circulaţia informaţiilor referitoare la aceste fenomene, s-a conturat faptele de corupţie s-au extins în mod
continuu, devenind un aspect esenţial al realităţilor cotidiene.
În perioada ultimelor două decenii, proliferarea fenomenelor de corupţie a cunoscut o amploare fără
precedent în România, ajungându-se astfel a vorbi despre o corupţie generalizată, omniprezentă în societatea
românească. Schimbările majore survenite în România după anul 1989, în special în ceea ce priveşte
democratizarea vieţii politice şi trecerea la o economie de piaţă, împreună cu circulaţia mult mai facilă a
cetăţenilor, a capitalurilor dar şi a informaţiei, care au urmat acestor schimbări radicale au adus societăţii
româneşti beneficii de necontestat. Din păcate însă, aceste schimbări în bine au fost însoţite şi de creşterea
direct exponenţială a oportunităţilor de îmbogăţire ilicită, inclusiv prin intermediul faptelor de corupţie. S-a
apreciat astfel, în mod justificat credem, că, „pe termen scurt, concurenţa democratică şi noua concurenţă
economică au creat oportunităţi pentru manifestarea corupţiei prin schimbarea rapidă a regulilor cunoscute ale
jocului, ducând la un fel de debandadă cu prea puţin respect pentru aplicarea legilor” (Klitgaard, MacLean-
Abaroa şi Parris, 2006, p. 22).

45
 Toate aceste evoluţii majore legate de schimbarea regimului politic prin trecerea de la un regim
dictatorial la democraţie, tranziţia de la economia de stat super centralizată la economia de piaţă, cu
privatizările inerente, schimbarea viziunilor legate de administraţia publică şi trecerea de la o organizare
extrem de centralizată şi controlată la descentralizare şi autonomie locală au fost percepute de mulţi agenţi
publici (funcţionari publici, aleşi locali, demnitari aleşi sau numiţi) drept excelente oportunităţi pentru
manifestarea unor comportamente neetice şi a căror finalitate a reprezentat-o îmbogăţirea personală, în dauna
interesului general al comunităţii Pe parcursul tuturor acestor ani, fapte precum abuzul de putere, luarea de
mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă, conflictul de interese, incompatibilităţile,
nepotismul, politizarea funcţiilor publice, risipa resurselor publice, deciziile netransparente etc. au devenit
realităţi concrete, întâlnite zi de zi, atât în mediul politic cât şi în administraţia publică, sistemul sanitar sau în
cel educaţional.

Nivelul actual al corupţiei în România

Nivelul extrem de ridicat la care se situează corupţia în România în momentul de faţă este reflectat în
primul rând de clasamentul realizat în acest domeniu de renumita asociaţie de profil, Transparency
International, corespunzător anului 2011. In indexul care măsoară anual nivelul de percepţie a corupţiei în
sectorul public al fiecărei ţări, punctajele sunt cuprinse între 0 şi 10, 0 reprezentând nivelul maxim al corupţiei
percepute iar 10 nivelul maxim de integritate. Elaborarea acestui indicator compozit se bazează pe diferite
anchete şi sondaje realizate în rândul experţilor şi al oamenilor de afaceri şi care cuprind întrebări legate de
mituirea oficialilor publici, comisioanele plătite pentru achiziţiile publice, deturnarea fondurilor publice,
eficienţa sectorului public în lupta anticorupţie etc.
Potrivit Indicelui de Percepţie a Corupţiei (IPC) corespunzător anul 2011, România se situează pe o
poziţie extrem de dezonorantă şi îngrijorătoare în acelaşi timp, respectiv locul 75 din totalul de 183 de state
monitorizate, la egalitate cu China comunistă şi în urma unor state precum Botswana, Rwanada, Namibia,
Ghana etc (http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipc/2011/index.html).
Totodată, România se menţine din acest punct de vedere pe antepenultimul loc din Uniunea Europeană,
fiind urmată doar de Grecia şi Bulgaria. Astfel, după un punctaj de 3,8 înregistrat de România în anii 2008 şi
2009, în anul 2010 acesta a scăzut la 3,7 iar în 2011 la 3,6, mult inferior mediei Uniunii Europene care a fost
în ultimul an de 6,37 puncte.

46
 Figura 1: Indicele de percepţie a corupţiei – România versus media Uniunii Europene – 1997-2011
Sursa: http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipc/2011/GraficeCPI2011.pdf

În ceea ce priveşte evoluţia României în cadrul Indicelui de Percepţie a Corupţiei în perioada 1997 -2011,
se poate observa faptul că, la distanţă de 14 ani, România se situează la aproximativ acelaşi nivel comparativ
cu anul 1997: doar 3,6 puncte în anul 2011 comparativ cu 3,4 puncte la acel moment. Se remarcă totodată
faptul că, după un nivel minim înregistrat în anul 2002, de 2,6 puncte, trendul a fost unul constant ascendent
până în anii 2008 şi 2009 când a fost atins nivelul maxim obţinut de ţara noastră, respectiv 3,8 puncte. În
ultimii doi ani, punctajul României a scăzut cu câte un punct, ajungând în anul 2011 la 3,6.

47
 Figura 2: Evoluţia României în perioada 1997-2011 în ceea ce priveşte Indicele de percepţie a corupţiei.
Sursa: http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipc/2011/GraficeCPI2011.pdf

În acelaşi timp însă, punctajul României a continuat să rămână extrem de mic atât comparativ cu media
vechilor state membre ale Uniunii Europene, fiind egal uneori cu mai puţin de jumătate din această medie, cât
şi comparativ cu media celor 10 state noi membre care au aderat la Uniunea Europeană anterior ţării noastre.

48
 Pe de altă parte, în timp ce Indicele de Percepţie a Corupţiei se bazează pe diferite anchete şi sondaje
realizate în rândul experţilor şi al oamenilor de afaceri, Barometrul Global al Corupţiei (BGC) reprezintă un
sondaj de opinie care măsoară percepţia publicului larg asupra corupţiei precum şi experienţele personale ale
indivizilor în legătură cu acest fenomen. BGC colectează opiniile publicului cu privire la elementele pe care le
consideră a fi cele mai corupte din sectorul public, dar şi opiniile legate de aspectele vieţii care sunt cele mai
afectate de corupţie, şi, respectiv, demersurile întreprinse de guvernul naţional în vederea combaterii corupţiei.
În ceea ce priveşte perspectiva publicului larg cu privire la evoluţia fenomenelor de corupţie în
România, Barometrul corespunzător anului 2011 semnalează o anumită depreciere a acesteia comparativ cu
perioada anterioară. Astfel, nu mai puţin de 87% dintre români apreciază că nivelul corupţiei din România a
crescut în ultimii trei ani, în timp ce 11% dintre aceştia cred că el a rămas constant, doar 2% dintre respondenţi
apreciind că nivelul corupţiei este mai mic decât acum 3 ani
(http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/bgc/2010/GraphandTables_ro.pdf).
În acelaşi timp, 83% dintre români consideră că măsurile luate de guvern în lupta cu corupţia sunt
ineficiente şi doar 7% apreciază că iniţiativele anticorupţie ale guvernului dau rezultate. Cu privire la acest
aspect trebuie precizat faptul că percepţia cetăţenilor cu privire la eficienţa politicilor anticorupţie s-a degradat
semnificativ în interval de doar 4 ani. Astfel, dacă în anul 2006 doar 30% dintre români apreciau demersurile
anticorupţie ca fiind ineficiente, în 2010 acest procent a ajuns la nu mai puţin de 83%, înregistrând o creştere
extrem de spectaculoasă. Degradarea percepţiei a cunoscut cele mai semnificative diferenţe între anii 2006 şi
2007, de la 30 la 51% şi. respectiv între anii 2008 şi 2010, de la 59 la 83%.

Totodată, doar 3% dintre cetăţeni au încredere în capacitatea guvernanţilor de a lupta eficient contra
corupţiei, România fiind astfel naţiunea europeană cu cel mai scăzut nivel de încredere în guvern. Ceea ce este
49
însă mult mai grav e faptul că, nu mai puţin de 63% dintre români declară că nu au încredere în nimeni atunci
când e vorba de lupta împotriva corupţiei. Obţinerea acestui procent plasează ţara noastră pe ultimul loc în
Europa, la mare distanţă de celelalte state, fiind astfel consideraţi drept cea mai dezamăgită ţară europeană.
În acelaşi timp, cu privire la instituţiile sau domeniile care sunt cel mai grav afectate de fenomenele de
corupţie, românii apreciază că acestea sunt reprezentate de partidele politice şi sistemul legislativ-parlamentul,
urmate fiind la mică diferenţă de justiţie. Astfel, pe o scară de la 0 la 5, în care 0 reprezintă nivelul maxim de
integritate iar 5 nivelul maxim de corupţie, primele două înregistrează 4,5 puncte, extrem de aproape de
nivelul maxim, în timp ce justiţia este cotată cu 4 puncte. De altfel, evoluţia primelor două a cunoscut o
depreciere constantă şi semnificativă în ultimii cinci ani, de la 3,8 puncte în cazul partidelor politice şi 3,6
puncte pentru parlament, în anul 2005, la 4,5 puncte pentru ambele domenii, în anul 2010. În ceea ce priveşte
celelalte domenii vizate, nivelul de corupţie percepută a acestora este inferior primelor, de 3,6 puncte în cazul
sectorului privat şi, respectiv, 3,1 puncte pentru mass-media.
Îngrijorător în ceea ce priveşte evoluţia fenomenului este şi răspunsul celor chestionaţi la întrebarea dacă,
în ultimele 12 luni, personal sau cineva apropiat lor, respondenţii au dat mită. Astfel, dacă în anul 2009 doar
12% dintre români declarau că au dat mită, în anul imediat următor numărul acestora a crescut de aproximativ
trei ori.

În ceea ce priveşte implicarea cetăţenilor în lupta împotriva corupţiei, cca. 70% dintre respondenţi
apreciază că acest lucru este important iar 60% declară că ar fi dispuşi să se implice personal în astfel de
demersuri anticorupţie. În acelaşi timp, 67 % dintre subiecţi declară că ar intenţiona să raporteze cazurile de
corupţie, acest procent plasându-ne însă doar pe locul 23 în Europa din acest punct de vedere.
Datele indică totodată faptul că, fără a avea încredere în guvernanţi, românii au totuşi mare încredere în
ei înşişi, motiv pentru care se poate aprecia că intensificarea eforturilor în vederea impulsionării avertizorilor
de integritate ar putea avea rezultate pozitive. Pe de altă parte, dacă nivelul scăzut de încredere al cetăţenilor în
50
autorităţi este oarecum de înţeles, îngrijorător este faptul că nici încrederea în celelalte „instituţii" care ar putea
juca un rol important în combaterea corupţiei şi care au rolul de a monitoriza şi limita abuzurile puterii,
respectiv presa, organizaţiile neguvernamentale sau cele internaţionale, nu este cu mult mai mare. Astfel dacă
guvernanţii se bucură de încrederea a 3% dintre cei chestionaţi, o.n.g.- urile beneficiază de o cotă de încredere
de doar 5%, presa de 17% iar organizaţiile internaţionale de 11%, în timp ce 63% dintre respondenţi declară că
nu au încredere în nimeni (http://www.transparency.org.ro).

Atât Indicele de Percepţie a Corupţiei cât şi Barometrul Global al Corupţiei reprezintă două
instrumente de măsurare a percepţiei, fie a experţilor şi a oamenilor afaceri în cazul primului, fie a cetăţenilor
în cazul celui de-al doilea, cu privire la amploarea corupţiei, evoluţia acestui fenomen, instituţiile cele mai
afectate, eficienţa demersurilor întreprinse în vederea combaterii lui de către Guvern dar şi, mai nou,
disponibilitatea cetăţenilor de a raporta asemenea fapte sau de a se implica în lupta contra corupţiei. În mod
evident, există posibilitatea ca percepţia respondenţilor cu privire la amploarea acestui fenomen, evoluţia
procesului de combatere a lui şi direcţia în care acesta se îndreaptă să nu corespundă întru totul realităţii
obiective. Pe de altă parte însă, ele facilitează conturarea unei opinii cu privire la aspectele vizate, cu atât mai
mult cu cât diferenţele comparativ cu documentele şi statisticile oficiale sunt semnificative. Astfel, spre
exemplu, în timp ce atât IPC cât şi BGC conduc la impresia unei corupţii generalizate, omniprezente în
România, la nivelul statisticilor oficiale faptele de corupţie se regăsesc la nivelul a doar câteva sute în fiecare
an, în această întreagă perioadă. În mod evident, trebuie conştientizată diferenţa dintre corupţia sau
criminalitatea efectivă, a faptelor comise şi cea din statisticile oficiale, a faptelor descoperite, cercetate şi
eventual condamnate. În acelaşi timp, aceste din urmă statistici reflectă cel mai adesea şi o serie de elemente
legate de voinţa şi posibilităţile concrete de combatere a corupţiei, de eficienţa instituţiilor implicate în acest
51
proces, explicându-se astfel, cel puţin până la, un punct diferenţele semnificative existente între corupţia
percepută de publicul larg sau de către persoanele avizate şi cea reflectată în documentele oficiale. Pe de altă
parte însă, nu trebuie uitat faptul că, în timp ce statisticile oficiale reflectă exclusiv infracţiunile de corupţie,
adică faptele cele mai grave, incriminate expres de lege şi al căror pericol social este considerat a fi unul
extrem de ridicat, în realitate şi inclusiv la nivelul populaţiei corupţia are o accepţiune mult mai largă,
cuprinzând inclusiv o serie de comportamente neetice întâlnite zi de zi dar care, din diferite motive, fie nu sunt
incriminate distinct în legislaţie fie, datorită modului specific în care sunt comise, sunt foarte greu de
descoperit şi sancţionat. Ne referim în acest context la nepotism, favoritism, diverse forme de abuz de putere,
utilizarea ineficientă a fondurilor publice sau chiar deturnarea lor, politizarea activităţii instituţiilor publice etc.
În acest context, o imagine corectă cu privire la adevărata amploare a fenomenelor de corupţie, la
instituţiile care sunt cele mai afectate de acest flagel, la intensitatea şi eficienţa demersurilor întreprinse în
vederea combaterii ei nu se poate crea decât dacă sunt avute în vedere concomitent atât statisticile oficiale, cât
şi aceste barometre sau sondaje de opinie specializate, ambele urmând a fi analizate prin prisma rezervelor
sau menţiunilor anterior formulate. Totodată, înţelegerea de către actorii implicaţi în procesul de combatere a
corupţiei a multitudinii de forme sub care aspectele neetice se regăsesc în viaţa publică, a instituţiilor şi
contextelor în care există un risc crescut ca ele să se producă, a limitelor şi lipsurilor demonstrate în practică
de către măsurile deja adoptate, inclusiv a factorilor care pot fi implicaţi pentru a obţine rezultate superioare în
tot acest proces, presupune în mod obligatoriu cunoaşterea şi analizarea corectă a acestor două surse diferite
de informaţii, radical diferite din cauza considerentelor anterior prezentate.

Consecinţele negative ale corupţiei asupra dezvoltării României

după anul 1989

Din dorinţa de a sublinia efectele cu caracter profund negativ pe care fenomenele de corupţie le
provoacă precum şi pentru a justifice necesitatea stringentă de a concepe şi implementa strategii eficiente de
combatere a corupţiei în România, se impune a fi analizate principalele implicaţii pe care acest flagel le-a
produs asupra evoluţiei societăţii româneşti în perioada postdecembristă în plan economic, social, politic,
cultural dar şi în alte domenii.
Datorită gravităţii consecinţelor sale şi a implicaţiilor pe care le are în cele mai importante domenii de
activitate, combaterea corupţiei a reprezentat, în special în ultimele decenii, o preocupare constantă inclusiv
pentru o serie de instituţii şi organizaţii internaţionale. În acest context, extrem de relevant şi în acelaşi timp
cuprinzător este punctul de vedere exprimat în cadrul Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la
Strasbourg la 27 ianuarie 1999, de către Consiliul Europei, şi ratificată inclusiv de către România. Acest
document prezintă, extrem de sintetic şi cuprinzător, consecinţele negative ale acestui flagel, apreciind că el
“constituie o ameninţare pentru democraţie, preeminenţa dreptului şi drepturile omului, subminează principiile
52
de bună administrare, echitate şi justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi
pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii” (Legea nr. 27/2002).
Potrivit Centrului pentru Iniţiativa Privată Internaţională, corupţia din administraţia publică poate avea
drept consecinţe eficienţă scăzută, randamentul scăzut al serviciilor publice, creşterea nejustificată a
cheltuielilor publice, mai puţine venituri publice pentru servicii esenţiale, pierderea investiţiilor private,
creşterea instabilităţii politice, amânarea reformelor democratice, politici şi reglementări neinspirate şi pasive,
încălcarea legii, cinismul cetăţenilor şi lipsa de încredere a populaţiei, incapacitatea de a recruta persoane
calificate atât pentru funcţiile publice numite cât şi pentru cele alese şi o distorsionare a criteriilor care
definesc comportamentul civic (FPDL, 2006, p.41).
Potrivit unui alt punct de vedere, care îl confirmă pe cel anterior prezentat, „corupţia sistemică
generează costuri economice prin distorsionarea măsurilor stimulative, costuri politice prin subminarea
instituţiilor şi costuri sociale prin redistribuirea avuţiei şi puterii către cei care nu le merită” (Klitgaard,
MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 15). Totodată, „corupţia subminează instituţiile locale, forţează braţul
legii, alungă investitorii şi are drept rezultat distribuirea inechitabilă a averilor şi puterii” (FPDL, 2006, p.6).
În final, „corupţia afectează dreptul fiinţelor umane de a trăi bine şi de a participa la luarea deciziilor care le
influenţează viaţa” (Johnston, 2007, p. 276).
Este astfel general acceptat punctul de vedere potrivit căruia corupţia reprezintă una dintre cele mai
grave ameninţări în procesul de creare a unei societăţii democratice, cu consecinţe negative în toate domeniile
de activitate precum cel economic, social, politic, moral-comportamental etc.
Se poate aprecia că cel mai puternic şi în acelaşi timp vizibil impact corupţia îl are asupra dezvoltării
economice, împiedicând o dezvoltare firească a acestui domeniu de activitate. Între corupţie şi subdezvoltare
economică există de altfel o relaţie de cauzalitate reciprocă (Johnston, 2007, p.42). Corupţia determină
creşterea costurilor de tranzacţie şi incertitudine economică, ineficienţa rezultatelor economice,
obstrucţionarea investiţiilor străine şi interne, distorsionarea priorităţilor economice, creşterea economiei
subterane precum şi subminarea activităţii micilor întreprinzători (Gray, Kaufmann, 1998, pp. 7-10).
Totodată, ea determină pierderi semnificative în gestionarea fondurilor publice, reducerea competitivităţii,
descurajarea progresului tehnologic şi a ideilor inovatoare şi creşte vulnerabilitatea statului faţă de crizele
economice.
De asemenea, fenomenele de corupţie implică şi sustragerea unor sume considerabile din economia
naţională şi alimentarea economiei subterane, contribuind astfel la reducerea drastică a veniturilor bugetului de
stat, dar şi la distribuirea inechitabilă a veniturilor şi a beneficiilor sociale. În acelaşi timp, generalizarea
corupţiei determină creşterea evaziunii fiscale în rândul cetăţenilor, finalitatea fiind aceeaşi: încasări mult
diminuate pentru bugetul de stat (Johnston, 2007, p.45). Relevant în acest context e faptul că, potrivit unor
estimări, în România corupţia determină reducerea cu cca. 20% a veniturilor bugetare anuale (Profiroiu,
Parlagi şi Crai, 1999, p.12). În consecinţă, veniturile care nu se mai regăsesc în economia naţională sunt
53
compensate prin creşterea semnificativă a sarcinii fiscale impuse exact categoriilor cele mai defavorizate ale
populaţiei, contribuabilii oneşti, care sunt lipsiţi de mijloace reale de apărare. Pe de altă parte, privarea
bugetului de stat de aceste venituri semnificative determină în mod inevitabil scăderea numărului şi a calităţii
serviciilor publice oferite populaţiei. În acest fel, nemaiavând acces la servicii publice de calitate în domeniul
social, al sănătăţii, educaţiei etc. şi nedispunând de resursele financiare necesare pentru a apela la alternativa
privată, categoriile cele mai sărace ale populaţiei au cel mai mult de suferit de pe urma faptelor de corupţie.
Economia subterană generează o serie de venituri considerabile care nu se îndreaptă însă spre alimentarea
economiei oficiale ci sunt redistribuite într-un mod total inechitabil de către promotorii acestui tip de activităţi
economice.
În ceea ce priveşte costurile tranzacţiilor, creşterea acestora este determinată de acele cheltuieli
suplimentare pe care corupţia le implică, cheltuieli legate în primul rând de sumele de bani sau avantajele
nedatorate oferite de întreprinzătorii privaţi pentru obţinerea licenţelor, avizelor şi a tuturor autorizaţiilor
necesare în vederea funcţionării în condiţii legale, de banii sau foloasele oferite în schimbul urgentării
îndeplinirii procedurilor legale de către funcţionarii publici, mita oferită organelor de control etc. Practic,
corupţia acţionează în acest fel asemenea unui „impozit” suplimentar aplicat investiţiilor străine directe,
contribuind în mod direct la reducerea volumului acestora (Johnston, 2007, p.42). Aceste cheltuieli care ajung
în unele cazuri să reprezinte între 25 şi 40% din profitul firmei constituie o piedică importantă în calea intrării
pe piaţă a unor noi agenţi economici, fapt care poate determina apariţia unor situaţii de tip monopol sau
oligopol. Având în vedere faptul că această creştere a costurilor de tranzacţie afectează în primul rând
întreprinderile mici şi mijlocii, mai puţin capabile să dispună şi să ofere aceste sume de bani, adică segmentul
cel mai activ, dinamic şi cu cel mai mare grad de flexibilitate şi ritm de creştere economică, efectul asupra
economiei în ansamblu nu poate fi decât unul profund negativ: încetinirea ritmului de dezvoltare şi creştere
economică şi un grad sporit de vulnerabilitate în situaţii de criză economică. Pe de altă parte, aceste costuri de
tranzacţie sporite ca urmare a faptelor de corupţie constituie un impediment serios în procesul de atragere a
investiţiilor străine, antreprenorii străini fiind tentaţi să se îndrepte spre economii mai puţin afectate de acest
flagel, atât din considerente legate de diminuarea profitului cât şi datorită faptului că asociază asemenea
practici neetice cu ideea unui risc major. Tot în ceea ce priveşte implicaţiile negative ale corupţiei asupra
investiţiilor economice, trebuie precizat faptul că ea deturnează eforturile şi aptitudinile antreprenorilor de la
activităţile productive înspre cele de cumpărare a dreptului de monopol (Johnston, 2007, p.41).
În acest fel ne este probabil mult mai uşor să înţelegem de ce atât volumul cât şi ritmul investiţiilor
străine în România s-au menţinut scăzute în permanenţă în întreaga perioadă de după 1989, atât ca sume nete
cât şi, mai ales, comparativ cu celelalte state din Europa Centrală şi de Sud-Est, mai puţin afectate de flagelul
corupţiei. Având în vedere faptul că România s-a plasat constant în jurul locurilor 75 - 85 în clasamentul
privind indicele global al corupţiei dintr-un total de 135 – 183 de state luate în calcul, după state precum
Ghana, Liban, Palestina, Trinidad Tobago, Botswana, Rwanada sau Namibia, devine relativ uşor de înţeles
54
reticenţa firmelor străine faţă de ideea de a investi în România. De asemenea, relevantă pentru nivelul
corupţiei şi calitatea mediului de afaceri din România este şi ponderea relativ redusă a investiţiilor în
economia naţională din state precum Ţările Nordice, Elveţia, Olanda, Marea Britanie, Statele Unite ale
Americii, etc, state recunoscute pentru nivelurile mai scăzute ale corupţiei cu care se confruntă. În schimb, se
remarcă faptul că, în întreaga perioadă de după anul 1990 şi până în prezent, extrem de compatibile cu
administraţia românească dar şi cu modul românesc de a face afaceri sunt firmele care au ales să deruleze
afaceri în ţara noastră şi care provin din state precum Federaţia Rusă, China, India, Coreea de Sud, Siria,
Turcia, Italia, Orientul Mijlociu, ţări sau zone în care corupţia înregistrează, în mod similar, cote alarmante.
Tot în plan economic, corupţia încalcă principiul concurenţei libere şi încurajează concurenţa neloială,
împiedicând astfel promovarea investiţiilor. „Prin substituirea liberului schimb şi a unui sistem flexibil de
preţuri, de echilibrare a pieţei cu plăţi şi promovări ilicite, corupţia introduce şi recompensează ineficienţa în
târgurile încheiate între interesele statului şi cele particulare şi descurajează competiţia dintre firme”
(Johnston, 2007, p.41). Concurenţa neloială generată ca urmare a faptelor de corupţie se referă în primul rând
la atitudinea lipsită de echidistanţă a unor instituţii şi autorităţi publice care, în mod ilegal, aplică un tratament
preferenţial participanţilor la activităţile economice, fie oferindu-le unele avantaje prin acordarea nejustificată
de sprijin financiar (acordarea de credite preferenţiale, diferite tipuri de subvenţii, reeşalonări la plata unor
creanţe, reducerea sau anularea penalităţilor de întârziere şi chiar a datoriilor, calcularea şi perceperea
incorectă a unor impozite şi taxe inferioare celor datorate în mod real etc) fie punând în situaţii de inferioritate
pe concurenţii direcţi (în special prin încetinirea ritmului procedurilor legale până la sau chiar dincolo de
termenele legale, activităţi repetate de control şi aplicarea excesiv de riguroasă şi în litera legii a prevederilor
legale). Lipsa investiţiilor determină la rândul ei reducerea resurselor bugetare colectate şi puse la dispoziţia
statului. Insuficienţa resurselor financiare ale statului este urmată de o serie de consecinţe negative majore
dintre care amintim doar incapacitatea acestuia de a derula politici de asistenţă şi protecţie socială, politici
educaţionale şi de sănătate. Totodată, lipsa veniturilor necesare la bugetul de stat, ca urmare inclusiv a faptelor
de corupţie, pune statul în imposibilitatea de a asigura o remuneraţie corespunzătoare angajaţilor din sectorul
public, făcându-i astfel pe funcţionarii publici să fie şi mai demotivaţi şi supuşi riscului de a ceda tentaţiilor
corupţiei dar şi să refuze să fie parteneri activi în prevenirea şi combaterea corupţiei (Banca Mondială, 2000).
Toate aceste aspecte anterior prezentate ca fiind implicaţii negative ale corupţiei în plan economic
denotă concomitent şi puternicul impact social al fenomenelor de corupţie. De altfel, aşa după cum s-a
subliniat, cea mai gravă consecinţă a corupţiei în plan social o reprezintă faptul că principalele victime ale
acestui fenomen sunt exact cei mai săraci dintre cetăţeni. Corupţia determină slăbirea serviciile publice de care
mulţi dintre aceştia sunt dependenţi, deturnarea resurselor publice de la adevăratele priorităţi şi amână
creşterea economică ce i-ar putea ajuta pe oameni să depăşească starea de sărăcie (Banca Mondială, 2000).
Cheltuielile publice din ţările în care gradul de corupţie este ridicat tind să fie deturnate dinspre domenii
precum educaţia sau sănătatea către mari proiecte de investiţii în care sumele consistente cu titlu de mită pot
55
apărea cu uşurinţă. În acest fel, corupţia generalizată este asociată cu norme, servicii şi o infrastructură de
slabă calitate dar şi cu perceperea şi administrarea ineficientă a impozitelor (Johnston, 2007, p.42). Pentru a
compensa lipsa acestor resurse sustrase din economia naţională şi bugetul de stat ca urmare a faptelor de
corupţie, guvernanţii apelează la creşterea fiscalităţii, a taxelor şi a impozitelor. În final, sarcina fiscală
crescută apăsa tot asupra celor mai săraci dintre cetăţeni, aceia care nu sunt în măsură să se sustragă de la plata
acestor sume datorate statului. Astfel, „corupţia generalizată tinde să fie asociată cu o sărăcie generalizată,
relaţia de cauzalitate fiind una bidirecţională” (Johnston, 2007, p.43).
În ceea ce priveşte implicaţiile în plan politic, se poate constata faptul că, exprimând interesele unor
categorii restrânse de cetăţeni care, ocolind căile legitime îşi impun voinţa asupra întregii societăţi, corupţia
are un efect negativ asupra valorilor democratice şi politice din societatea respectivă. „Corupţia îi avantajează
pe câţiva în defavoarea majorităţii; ea întârzie şi alterează dezvoltarea economică, încalcă drepturile
fundamentale, împiedică procesele fireşti şi deviază resursele de la alocarea către serviciile cele mai
importante, precum şi ajutoarele internaţionale şi întreaga economie. În bună parte din pricina corupţiei,
pentru milioane de oameni „democraţia” înseamnă o mai mare nesiguranţă iar pe „pieţele libere” cei bogaţi
par să se îmbogăţească şi mai mult pe seama celorlalţi” (Johnston, 2007, p.11). Astfel, „corupţia subminează
însăşi bazele democraţiei, scurtcircuitând legătura fundamentală între luarea deciziilor în mod colectiv şi
puterea poporului de a influenţa deciziile colective prin cuvânt şi vot. Cetăţenii îşi pierd încrederea în
transparenţa şi caracterul justificabil al deciziilor publice, devenind cinici în legătură cu valori esenţiale,
precum libertatea cuvântului şi deliberarea publică.” Astfel, în timp, corupţia subminează cultura democratică
(Gheorghiţă, 2001). De altfel, în urma unor astfel de procese, o bună parte a cetăţenilor români au ajuns să
considere faptele de corupţie drept fenomene asociate în mod inevitabil economiei de piaţă şi vieţii politice
pluraliste. Ca şi consecinţă a acestei asocieri implicite între democraţie şi corupţie, procesul de democratizare
a societăţii româneşti a fost şi continuă să fie mult mai dificil şi mai îndelungat (Profiroiu, Parlagi şi Crai,
1999, p.21).
În acest context trebuie evidenţiat faptul că, suprasaturaţi până la exasperare de ineficienţa crasă a
clasei politice dar şi de abuzurile şi scandalurile de corupţie ai căror actori sunt oameni politici români,
populaţia a ajuns, în marea ei majoritate, să îşi piardă orice urmă de încredere în clasa politică autohtonă, în
ansamblul ei. În lipsa unor măsuri urgente de combatere a corupţiei care să fie concepute şi implementate în
mod corespunzător, unul dintre cele mai grave efecte negative îl va constitui creşterea gradului de neîncredere
a populaţiei şi refuzul acesteia de a reprezenta un partener activ în procesele de reformă atât de necesare
societăţii româneşti. Totodată, consecinţele sunt cele fireşti, respectiv refuzul oamenilor de a se mai implica în
vreun fel în orice activitate considerată a avea legătură cu viaţa politică. Cele mai relevante în acest sens sunt
statisticile referitoare la rata de participare a cetăţenilor la alegerile din România, aflată într-o continuă şi
vertiginoasă descreştere pe parcursul ultimilor 20 de ani.

56
 În ceea ce priveşte nivelul de participare la vot, relevant este faptul că, în cadrul alegerilor
parlamentare organizate în luna noiembrie a anului 2008, din totalul de 18,4 milioane de cetăţeni cu drept de
vot înscrişi în listele electorale, s-au prezentat la vot doar 7,2 milioane de persoane, adică 39, 2% din total.
Nivelul extrem de scăzut al participării la vot, aflat de altfel într-o continuă scădere, indică o puternică
nemulţumire generală a populaţiei cu drept de vot faţă de candidaţi şi partide precum şi faţă de posibilităţile
reale de influenţa prin vot actuala stare de lucruri. Comparativ cu anul 1990, prezenţa la vot în România a
scăzut în mod semnificativ, cu aproximativ 50%. Astfel, de la o rată a participării la vot de 86,2% înregistrată
în anul 1990 s-a ajuns în anul 1992 la 76,3% iar în 1996 la 76,0%. Rata participării la vot a continuat să scadă
abrupt, astfel că la alegerile din anul 2000 ea a fost de 65, 3%, în 2004 58,5%, ajungând în anul 2008 la doar
39,2%. Printre motivele cele mai des invocate de români referitoare la neparticiparea la procesele electorale se
numără scandalurile politice, dezamăgirea faţă de candidaţi precum şi ideea că în acest fel este boicotat
procesul electoral, în dauna candidaţilor neserioşi (IPP, 2009).
Consecinţa directă a acestui absenteism o reprezintă nivelul redus de reprezentativitate a celor aleşi,
fapt care va afecta în mod evident inclusiv legitimitatea acestora. În acelaşi timp, având în vedere faptul că în
prea mute cazuri graniţa dintre administraţia publică şi activitatea politică este extrem de volatilă dar şi faptul
că, unii conducători ai instituţiilor publice au şi calitatea de oameni politici, scandalurile de corupţie în care
aceştia sunt implicaţi au drept consecinţă scăderea sau chiar pierderea încrederii cetăţenilor în instituţiile
publice. Această lipsă de încredere se va traduce, cel mai probabil, într-o lipsă de implicare a cetăţenilor în
viaţa publică a comunităţii şi în refuzul de a reprezenta un partener al administraţiei. Nu trebuie uitat în acest
context faptul că, spre deosebire de perioada anterioară, a regimurilor totalitare, autoritatea instituţiilor
administraţiei publice nu mai este una originară, înnăscută, ci una care trebuie câştigată şi menţinută prin
validarea de către cetăţeni a performanţelor obţinute în slujba comunităţii. În tot acest proces în care
legitimitatea este dată de gradul de satisfacere a nevoilor comunităţii şi cunoscut fiind că acest lucru este cel
mai uşor de realizat prin implicarea cetăţenilor în procesele decizionale publice, prin diferite tehnici şi
procedee de participare publică, lipsa de încredere a cetăţenilor în autorităţi ca urmare a faptelor de corupţie
va face această misiune extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. Desigur, toate aceste consecinţe pot culmina cu
cele mai grave dintre ele, respectiv nesupunerea civică, greva fiscală – refuzul de a mai plăti taxe şi impozite
dar şi refuzul de a se mai respecta diferite reglementări legale, toate acestea reprezentând în final potenţiale
ameninţări la adresa siguranţei statului. Pe de altă parte, tot ca o ameninţare la adresa statului trebuie privită
activitatea clasei conducătoare care are la bază alte criterii decât acela al satisfacerii interesului general. În
acest sens, existenţa unor grupuri de interese suficient de puternice pentru a „captura” statul şi care
influenţează agenda guvernaţilor având drept principal obiectiv obţinerea profitului în interes propriu, cu
ignorarea necesităţilor reale ale societăţii, poate determina atât puternice dezechilibre în plan economic, în
ceea ce priveşte furnizarea serviciilor publice dar şi creşterea anormală a datoriei publice, periclitând în acest
mod securitatea economică a statului. Relevantă în acest sens poate fi inclusiv experienţa României care, sub
57
imperiul unei corupţii endemice, şi-a văzut puse în pericol grav resursele naturale dar chiar şi siguranţa unor
comunităţi întregi. Ne referim astfel la fenomenele prin care, în urma unor practici corupte şi a unei grave
complicităţi între diferiţi actori ai statului, de la nivelele de bază şi până la cele mai înalte, suprafeţe întinse de
păduri au fost defrişate în mod iraţional şi exploatate în regim intensiv. Concomitent cu pierderile uriaşe
pentru stat, aceste veritabile dezastre ecologice au creat condiţii prielnice pentru alte dezastre naturale,
inundaţiile, nu de puţine ori comunităţi întregi sau chiar fiinţe umane căzând victime acestor fenomene
naturale. În plus, ca o culme a ironiei, suportarea despăgubirilor şi a tuturor costurilor pe care le-a presupus
înlăturarea efectelor acestor catastrofe au revenit tot statului. Tot la acest capitol, al mecanismelor de tipul
„state capture” şi al efectelor pe care ele le pot avea asupra dezvoltării şi chiar a siguranţei unei naţiuni întregi
putem aborda problema unor decizii strategice şi care afectează resursele naturale ale României. E vorba atât
de unele privatizări contestate de către unii cum este cazul celei mai mari companii petroliere a ţării – Petrom
dar şi de modul în care, tot în urma unor practici neetice resursele energetice cele mai profitabile ale ţării au
ajuns să reprezinte exclusiv surse de profit uriaş pentru un număr restrâns de indivizi – cazul „băieţilor
deştepţi din energie”. La fel însă, pot fi suspectate ca având o motivaţie ocultă procesele prin care
reprezentanţi la nivel înalt al statului încearcă să promoveze proiecte de mare amploare referitoare la
exploatarea unor resurse minerale ale statului – aurul cuprul, în condiţiile în care fie impactul asupra mediului
al acestor investiţii fie rentabilitatea în sine pentru statul român ridică mari semne de întrebare. În acest fel,
utilizarea excesivă şi fără discernământ a resurselor naturale disponibile de către unele grupuri de interes care
urmăresc în mod exclusiv maximizarea profitului poate avea efecte devastatoare atât asupra mediului
înconjurător cât şi asupra viitoarei securităţi economice a statului.
În plan cultural se poate aprecia faptul că proliferarea fenomenelor de corupţie are drept consecinţă
degradarea continuă a valorilor etice ale societăţii, creşterea toleranţei faţă de corupţie, element ce determină
la rândul său extinderea continuă a fenomenului. În acest sens, extrem de relevante sunt rezultatele ultimelor
studii în domeniu, potrivit cărora românii au ajuns să considere, în marea lor majoritate, că singura sau, în
orice caz, cea mai potrivită soluţie pentru rezolvarea problemelor în România o reprezintă corupţia.

58
 Capitolul XV. Combaterea corupţiei în România
Alin Iuga

Deşi corupţia s-a aflat adesea în centrul dezbaterilor publice, al atenţiei presei şi a societăţii civile, creând
la nivelul opiniei publice, doar la auzul acestui cuvânt, senzaţia de suprasaturaţie, subiectul rămâne în continuare
unul de maximă actualitate. Acest lucru se explică într-un mod extrem de simplu, respectiv prin faptul că, pe de o
parte, corupţia a crescut în mod constant în România, atingând cote alarmante, iar, pe de altă parte, demersurile,
mai mult sau mai puţin ferme, întreprinse în vederea combaterii ei nu şi-au atins scopul decât într-o mult prea
mică măsură.
Dincolo de gravitatea în sine a problemei, de consecinţele profund negative pe care ea le produce la
nivelul societăţii româneşti, corupţia a devenit recent motivul unui blocaj serios în procesul de aprofundare a
integrării europene şi în relaţia cu unele state comunitare. După ce, ani de zile, probleme precum cea a corupţiei, a
reformei administrative sau a justiţiei, strâns legate, de altfel, între ele, s-au aflat în centrul negocierilor legate de
aderarea la Uniunea Europeană dar şi al proceselor ulterioare de monitorizare de către instituţiile comunitare,
aceste aspecte nerezolvate şi, respectiv, puncte slabe ale Românie continuă să ne urmărească şi în prezent. Relativ
recentă şi în continuare actuală, condiţionarea de către Olanda, dar şi de către alte state europene, mai puţin
vehemente, a rezolvării de către România a problemelor legate de corupţia generalizată şi răspândită până la cel
mai înalt nivel, readuce în prim planul dezbaterilor publice acest subiect al politicilor publice anticorupţie,
obligând de această dată responsabilii români la o abordare mult mai serioasă şi mai orientată spre rezultate
concrete.
Acesta fapt reprezintă motivul principal pentru care se impune în mod obligatoriu realizarea unei analize a
demersurilor anticorupţie întreprinse de România, pentru a identifica elementele lipsă din acest proces dar şi
pentru a constata ce anume împiedică măsurile deja adoptate atât în plan legislativ cât şi instituţional să îşi
producă efectele. În acelaşi timp, identificarea acestor inadvertenţe justifică formularea unor propuneri menite să
contribuie la completarea sau amendarea politicilor publice anticorupţie din România.
Totodată, calitatea de funcţionar public de carieră, de cetăţean responsabil, membru al societăţii civile –
reprezentant al unei organizaţii guvernamentale sau nu, impune în mod obligatoriu cunoaşterea normelor de
conduită ce trebuie respectate de un funcţionar public profesionist, a faptelor de corupţie prevăzute de lege şi a
comportamentelor neetice care ar trebui evitate în exercitarea funcţiei publice, a modelelor teoretice referitoare la
conceperea şi implementarea strategiilor de combatere a corupţiei cât şi a instrumentelor şi metodelor utilizate în
practică în acest domeniu, a avantajelor şi limitelor pe care fiecare dintre acestea le presupune, a modalităţilor de
punere în valoare a punctelor forte ale fiecăruia dintre acestea şi de diminuare a eventualelor neajunsuri.
Existând din cele mai vechi timpuri şi fără a caracteriza preponderent o anumită etapă, corupţia
reprezintă o constantă negativă a evoluţiei istorice româneşti. Extrem de prezentă fiind inclusiv în regimul
totalitar anterior anului 1990, corupţia a devenit mult mai vizibilă în anii 1990 şi 2000 datorită posibilităţii
59
presei scrise şi audio-vizuale de a reflecta pe larg asemenea fenomene. În plus, au devenit între timp
disponibile o serie de statistici oficiale care, chiar dacă reflectă doar faptele de corupţie descoperite, mult mai
puţine comparativ cu cele efectiv comise dar şi comparativ cu sfera mult mai largă a comportamentelor neetice
din sectorul public, permit totuşi formularea unor opinii mult mai documentate cu privire la principalele
tendinţe ale acestor fenomene.
Necesitatea stringentă de a concepe şi implementa strategii eficiente de combatere a corupţiei este
justificată prin prisma consecinţelor profund negative pe care fenomenele de corupţie le produc în plan
economic, social, politic sau moral-comportamental. România e obligată să acţioneze ferm împotriva corupţiei
generalizate cu care se confruntă nu datorită poziţiei sale extrem de precare în anumite clasamente
internaţionale referitoare la percepţia corupţiei sau a presiunilor la care o supun anumite organizaţii
internaţionale, structuri supranaţionale sau state dezvoltate, ci datorită consecinţelor extrem de grave pe care
corupţia le produce şi care împiedică constant evoluţia statului în direcţia dorită.
Necesitatea combaterii corupţiei derivă, în mod indubitabil, din consecinţele profund negative pe care
acest fenomen le produce la nivelul oricărei societăţi în care se regăseşte, în plan economic, social, politic,
moral-comportamental ş.a.m.d. Nici România nu a făcut, din păcate, excepţie de la această regulă ci,
dimpotrivă, întreaga sa evoluţie istorică şi, mai ales, perioada postdecembristă, a fost grav afectată de
implicaţiile negative pe care acest flagel le-a produs.

Evoluţia combaterii corupţiei în România - instrumente utilizate

Combaterea corupţiei a reprezentat în permanenţă, după 1989, cel puţin la nivel declarativ, o
preocupare majoră şi constantă a autorităţilor române. Din păcate însă, analiza măsurilor întreprinse în acest
sens până în prezent relevă un număr mult prea mare de declaraţii de intenţii din partea guvernanţilor şi prea
puţine acţiuni concrete care să se soldeze cu consecinţe pozitive în ceea ce priveşte reducerea nivelului
corupţiei.
În perioada de după anul 1990, primele demersuri referitoare la combaterea corupţiei în ansamblu au
avut loc începând cu anul 1993, când, în urma dezbaterii raportului comisiei parlamentare special constituite
în vederea anchetării faptelor de corupţie, au fost adoptate în acest sens o serie de hotărâri ale Parlamentului
care se limitau însă la a constata necesitatea combaterii corupţiei şi a exprima o serie de deziderate în acest
sens. De asemenea, în anul 1994, Parlamentul s-a pronunţat cu privire la necesitatea elaborării şi adoptării
unor acte normative menite să contribuie la prevenirea şi, respectiv, combaterea corupţiei, printre care
proiectele de legi privind statutul deputatului şi al senatorului, răspunderea ministerială, statutul funcţionarului
public, declararea averilor şi a veniturilor din activităţi economice de către demnitari şi alţi funcţionari publici,
statutul poliţistului dar şi a unui act normativ special destinat prevenirii şi combaterii actelor de corupţie.
Totodată, în vederea creşterii calităţii actului de justiţie şi a asigurării celerităţii proceselor, Parlamentul a
60
solicitat Guvernului să elaboreze şi să transmită spre dezbatere o serie de proiecte de legi care să modifice
Codurile de procedură penală şi civilă. Din păcate însă, toate aceste iniţiative legislative, extrem de necesare şi
utile în procesul de prevenire şi combatere a corupţiei, au avut parte de un proces de elaborare şi adoptare
extrem de greoi şi de anevoios care a durat, de la caz la caz, între câţiva ani şi aproape două decenii. În ceea ce
priveşte poziţiile oficiale adoptate de Parlament, potrivit cărora atât Guvernul în ansamblu cât şi celelalte
instituţii ale statului cu atribuţii în domeniu, printre care Curtea de Conturi, Garda Financiară, Ministerul
Public sau Poliţia erau chemate să acţioneze cu mai multă fermitate şi implicare în acest sens, indiferent de
calitatea şi poziţia oficială a autorilor faptelor de corupţie, în lipsa unor măsuri concrete prin intermediul
cărora să fie materializate, acestea au rămas la stadiul de simple puncte de vedere oficiale şi deziderate
nerealizate. Privită în ansamblu, perioada anilor 1992 - 1996 nu a fost caracterizată de niciun fel de rezultate
concrete sau progrese majore în ceea ce priveşte reducerea fenomenelor de corupţie.
Primele încercări cu adevărat credibile în acest domeniu au fost abia cele întreprinse după anul 1996.
Pe de altă parte însă, perioada 1996 – 2000 a fost caracterizată în principal de numărul mare de declaraţii
publice şi luări de poziţii cu privire la problematica corupţiei şi mai puţin de rezultate semnificative în ceea ce
priveşte diminuarea corupţiei. De altfel, percepţia publică cu privire la această perioadă este edificatoare, fiind
pentru prima dată când atributul „foarte mare” utilizat pentru a aprecia corupţia a devenit dominant (Giurgiu,
Baboi-Stroe şi Luca, 2002, p.5).
Această perioadă a fost caracterizată în planul combaterii corupţiei atât de demersuri şi declaraţii
triumfaliste cât şi de încercări repetate de a crea mecanisme instituţionale care să aibă capacitatea de a
contribui real la diminuarea fenomenului corupţiei. Soluţiile adoptate nu au fost însă întotdeauna dintre cele
mai inspirate. Astfel, în cursul anului 1997 a fost înfiinţat Consiliul Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi
a Crimei Organizate (CNAICCO), o structură informală care avea drept principal scop facilitarea cooperării
instituţiilor implicate în urmărirea penală şi accelerarea ritmului de instrumentare a cazurilor de corupţie în
vederea trimiterii în judecată. Având reprezentare şi în teritoriu prin comisiile judeţene anticorupţie, activitatea
acestui organism consultativ s-a rezumat la înregistrarea unor cauze de corupţie semnalate de către cetăţeni.
Fiind doar un organism cu caracter informal şi nebeneficiind de un temei legal şi prerogative concrete (a fost
constituit în baza unei simple adrese a Preşedinţiei României), CNAICCO nu s-a bucurat de colaborarea
celorlalte instituţii cu atribuţii în ceea ce priveşte combaterea corupţiei, care l-au ignorat total. În acest context
al lipsei oricărui suport legal, CNAICO s-a rezumat la a analiza marile cazuri de corupţie care au caracterizat
perioada respectivă, realizând doar o radiografie a acestor fenomene, fără a putea contribui în vreun fel la
reducerea lor. Acesta a fost, de altfel, şi motivul pentru care hotărârile adoptate de acest organism au fost
complet ignorate de către instituţiile publice vizate. El a fost desfiinţat în iulie 1998, odată cu anunţarea de
către preşedintele Emil Constantinescu a marii victorii şi a eradicării corupţiei. Privită în ansamblu, activitatea
acestui organism căruia i s-a reproşat faptul că încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, atentând la
independenţa justiţiei, a reprezentat un eşec total.
61
 Continuând aceeaşi abordare referitoare la problematica corupţiei, tot în cursul anului 1998 a fost
înfiinţat, sub coordonarea Ministerului Justiţiei, Grupul consultativ pentru prevenire şi combaterea
criminalităţii, acesta preluând o parte din preocupările CNAICO. Reunind, de asemenea, reprezentanţi ai
instituţiilor cu atribuţii în ceea ce priveşte combaterea corupţiei, cu excepţia celor care făceau parte din puterea
judecătorească, acest organism s-a limitat, la rândul lui, la a analiza o serie de aspecte legate de acest fenomen,
printre care cele referitoare la posibilităţile de îmbunătăţire a cadrului legal din domeniu (Giurgiu, Baboi-Stroe
şi Luca, 2002, p.7).
Un alt actor instituţional cu atribuţii în sfera combaterii corupţiei, creat în această perioadă, îl
reprezintă Departamentul de Control al Guvernului. Înfiinţat în anul 1998, acest organism a avut drept misiune
constatarea încălcării prevederilor legale la nivelul aparatului de lucru al guvernului şi a instituţiilor care
funcţionau sub autoritatea acestuia, inclusiv a faptelor legate de corupţie şi crima organizată. Fiind înzestrat cu
prerogative reale şi competenţe semnificative în lupta împotriva criminalităţii, acest departament a constituit
unul dintre instrumentele instituţionale de combatere a corupţiei cu cea mai intensă activitate. Pe parcursul
timpului, instituţia a cunoscut o serie de modificări în ceea ce priveşte denumirea sau modul concret de
organizare dar a continuat să reprezinte un actor semnificativ în procesul de control şi combatere a
ilegalităţilor şi abuzurilor din administraţia publică, inclusiv a faptelor de corupţie.
De asemenea, alte instrumente instituţionale de combatere a corupţiei au fost create în cursul anilor
1998 şi 1999, în special în sfera Misterului Justiţiei, a Ministerului Public şi a celui de Interne. În acest sens, a
fost înfiinţată, în luna iulie 1998, Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului
de pe lângă Curtea Supremă de justiţie. Totodată, în cadrul acestei secţii a fost constituit Serviciul anticorupţie
şi combatere a criminalităţii organizate. Principalul obiectiv urmărit prin înfiinţarea acestor structuri l-a
reprezentat consolidarea capacităţii instituţionale a Ministerului Public, cu o mai mare atenţie acordată
combaterii fenomenului de mare corupţie. Tot în cursul anului 1998, în cadrul uni proces mai amplu de
reorganizare a Ministerului Justiţiei, a fost înfiinţată Direcţia pentru coordonarea strategiilor de prevenire şi
combatere a corupţiei şi criminalităţii. De asemenea, în scopul de a accelera activităţile de urmărire penală şi
de instrumentare a cauzelor de corupţie şi de crimă organizată, a fost semnat la sfârşitul anului 1998 un
protocol de colaborare între ministerele de Justiţie, Public, de Interne, al Finanţelor, Serviciul Român de
Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe, principala sa prevedere referindu-se la constituirea, la nivel
naţional dar şi judeţean, a unor grupuri de lucru coordonate de procurori.
Combaterea crimei organizate şi a corupţiei a fost avută în vedere şi la începutul anului 1999 când, în
cadrul guvernului a fost înfiinţat un nou organ de specialitate format din reprezentanţi ai Ministerului de
Finanţe, Ministerului Justiţiei şi a celui de Interne, ai Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ai
Curţii de Conturi, Băncii Naţionale a României precum şi ai Asociaţiei Române a Băncilor, Oficiul Naţional
de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. Tot ca o iniţiativă în plan instituţional, în cadrul Ministerului de
Interne a fost constituit Grupul Operativ Central de Combatere a Criminalităţii Organizate şi a Corupţiei.
62
 În acelaşi timp, preocuparea referitoare la crearea unui organism unic la nivel naţional care să
coordoneze politicile din domeniul combaterii corupţiei a rămas constantă în toată această perioadă, fără a se
identifica însă nicio formulă funcţională şi care să respecte prevederile constituţionale referitoare la separaţia
puterilor în stat.
Crearea instrumentelor instituţionale menite să contribuie la reducere fenomenelor de corupţie a fost
însoţită şi de preocupări în sfera reglementării, printre cele mai importante acte normative putând fi amintite
Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii
de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici şi, respectiv, Legea nr. 188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici.
Prin intermediul Legii nr.115⁄1996 s-au stabilit procedurile de declarare şi control al averilor, a fost
stabilit modul de funcţionare a comisiilor de cercetare a averilor constituite pe lângă Curţile de Apel şi
compuse din câte doi judecători şi un procuror şi a fost reglementată posibilitatea instanţei de judecată (Curtea
de Apel în prima instanţă sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs) de a hotărî confiscarea cotei-părţi
dintr-un bun sau a bunurilor a căror dobândire nu poate fi justificată. Totodată, potrivit prevederilor acestui act
normativ, persoana a cârei avere a fost declarată, în total sau în parte, nejustificată, printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă, va fi destituită sau revocată, după caz, din funcţia pe care o deţine. De asemenea,
deputatul sau senatorul a cărui avere a fost declarată nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă,
este considerat incompatibil.
Pe de altă parte, Statutul funcţionarilor publici a urmărit să confere acestei categorii profesionale
stabilitatea necesară pentru a se putea opune unor demersuri imorale sau ilegale ale reprezentanţilor clasei
politice dar şi să creeze un cadru profesionist de exercitare a funcţiei publice. Totodată, necesitatea adoptării şi
promovării unui comportament etic în activitatea funcţionarilor este evidenţiată de însuşi scopul declarat al
legii, de principiile pe care le enunţă, de normele de conduită şi îndatoririle impuse funcţionarilor publici.
Cel mai important instrument legislativ de combatere a corupţiei adoptat în această perioadă l-a
reprezentat Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, act
normativ care incriminează o serie de fapte ca fiind infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor
de corupţie sau, după caz, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie. Unul dintre meritele
deosebite şi, în acelaşi timp, elementele de noutate ale acestei legi, se referă la incriminarea, pentru prima dată
în România, a faptei corelative traficului de influenţă, respectiv cumpărarea de influenţă. În mod ilogic şi în
acelaşi timp contraproductiv pentru demersurile de combatere a corupţiei, anterior apariţiei legii, această faptă
gravă, a cărei existenţă şi comitere este presupusă în mod implicit de către cea dintâi, nu fusese incriminată şi,
respectiv, sancţionată penal. Rolul acestui act normativ în activitatea de prevenire şi combatere a corupţiei este
unul de necontestat, el oferind organelor de urmărire penală posibilităţi lărgite de incriminare a unor fapte
care fac parte din categoria fenomenelor de corupţie.

63
 În ceea ce priveşte conectarea României la demersurile internaţionale de luptă împotriva corupţiei,
alăturarea ţării noastre la Grupul de State împotriva Corupţiei (GRECO) a fost decisă în anul 1999. Obiectivul
principal al GRECO este acela de a urmări respectarea principiilor directoarea şi transpunerea în practică a
instrumentelor juridice internaţionale adoptate de Consiliul Europei în vederea combaterii corupţiei. În anul
2000, România a aderat la Iniţiativa de Combatere a Corupţiei din cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa
de Sud-Est, al cărei scop este acela de a susţine ţările din regiune în ceea ce priveşte legiferarea, construcţia
instituţională şi adoptarea bunelor practici necesare în vederea eradicării fenomenelor de corupţie.
Se poate remarca astfel faptul că primele demersuri coerente de combatere a corupţiei după anul 1989
au avut loc în perioada 1996-2000. Deşi această perioadă a fost caracterizată atât de unele eşecuri răsunătoare
în ceea ce priveşte combaterea corupţiei cât şi de încercări de deturnare a luptei anticorupţie în vederea
anihilării unor adversari politici, este evidentă crearea unui număr semnificativ de instrumente de combatere a
corupţiei, în special în sfera instituţională, dintre care însă doar o parte au reuşit să acţioneze eficient împotriva
corupţiei. În ceea ce priveşte motivele pentru care rezultatele din acest domeniu nu au fost cele dorite, acestea
s-au referit în principal la lipsa reală a voinţei politice şi a unei viziuni unitare a întregii coaliţii de guvernare,
animate de altfel de agende politice proprii fiecărui partid în parte, la lipsa de suport din partea populaţiei,
preocupată de cu totul alte subiecte pe care le considera a fi de maximă importanţă (sărăcia accentuată,
preţurile aflate în continuă creştere, posibilitatea izbucnirii uni conflict armat în zonă) dar şi la promovarea
unor iniţiative anticorupţie de către instituţii care nu aveau competenţa legală de a o face, inclusiv cu
încălcarea, în viziunea multora, a principiului separaţiei puterilor în stat.
Măsurile de combatere a corupţiei au constituit şi în perioada 2000 - 2004 o prioritate a noului guvern,
refacerea autorităţii statului, reducerea birocraţiei şi combaterea corupţiei numărându-se printre obiectivele
declarate ale programului de guvernare.
În plan instituţional, în vederea conformării la acquis-ul comunitar, Departamentul de Control al
Guvernului a fost reorganizat în cursul anului 2001 în Departamentul de Control şi Anticorupţie. În acelaşi
timp, în direcţia combaterii faptelor de corupţie din administraţia publică a acţionat şi Corpul de Control al
primului-ministru care funcţiona în cadrul aparatului de lucru al acestuia şi era condus de un secretar de stat
numit prin decizie a premierului (Giurgiu, Baboi-Stroe şi Luca, 2002, p.9).. În pofida implicării active şi a
succesului înregistrat în ceea ce priveşte demascarea unor fapte de corupţiei din administraţia publică,
impactul activităţii Corpului de Control a fost diminuat de influenţele politice la care a fost supus ca urmare a
faptului că făcea parte din structurile guvernamentale.
Un demers lăudabil în ceea ce priveşte procesul de creare a unor instituţii puternice care să aibă
capacitatea de a lupta eficient cu corupţia îl constituie şi înfiinţarea, în anul 2002, a Parchetului Naţional
Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea acestui tip de infracţiuni. Chiar dacă, în practică, acest
organism, reorganizat succesiv în Departamentul şi, ulterior, Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), a reuşit
abia mai târziu să-şi demonstreze cu adevărat utilitatea, neînregistrând iniţial succese majore în lupta cu
64
corupţia, crearea acestui parchet specializat şi autonom a reprezentat o condiţie absolut esenţială în vederea
combaterii cu prioritate a infracţiunilor care ţin în special de marea corupţie.
Printre aspectele cele mai relevante legate de combaterea corupţiei în România se numără faptul că în
această perioadă a fost adoptată prima strategie naţională de combatere a corupţiei care oferea o viziune de
ansamblu asupra acestui proces şi care cuprindea măsuri de combatere a corupţiei în administraţia publică,
justiţie, politică şi economie. Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei şi Planul Naţional de Prevenire a
Corupţiei au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1065/2001. Aceste documente cu caracter strategic au
constituit un pas înainte în demersul de combatere a corupţiei, ele cuprinzând inclusiv o analiză pertinentă a
nivelului corupţiei în România, a cauzelor care o generează sau o favorizează precum şi a consecinţelor
acestui fenomen şi propunând în acelaşi timp o serie de măsuri concrete care trebuiau luate. De asemenea,
aceste programe cuprindeau, în principiu, elementele necesare şi specifice unor documente strategice,
prevăzând obiective de atins clare şi cuantificabile, entităţile responsabile precum şi termenele de realizare.
În ceea ce priveşte procesul de legiferare, în această perioadă au fost adoptate un număr impresionant
de legi care şi-au propus să contribuie la combaterea faptelor de corupţie. Explicaţia acestui număr
semnificativ de iniţiative legislative care au constituit în acelaşi timp instrumente de combatere a corupţiei
rezidă în primul rând în negocierile derulate în această perioadă în vederea aderării României la Uniunea
Europeană, mai exact, în necesitatea armonizării legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar.
În acest sens, în anul 2001 a fost adoptată o nouă lege a administraţiei publice locale, Legea nr
215/2001. În vederea respectării principiului integrităţii în activitatea autorităţilor administraţiei publice locale
şi pentru a preveni unele fenomene de corupţie şi în special a conflictelor de interese, acest act normativ a
stabilit unele interdicţii şi incompatibilităţi, esenţiale fiind prevederile articolului 46 care instituie interdicţia
de a participa la deliberarea şi adoptarea hotărârilor a consilierului care, „fie personal, fie prin soţ, soţie, afini
sau rude până la gradul al patrulea inclusiv are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor
consiliului local. Hotărârile adoptate cu încălcarea acestei prevederi legale sunt lovite de nulitate absolută,
aceasta urmând a fi constatată de instanţa de contencios administrativ ce poate fi sesizată în acest sens de către
orice persoană interesată”. Totodată, pentru a asigura un plus de transparenţă în activitatea administraţiei
publice locale, a fost statuat, la nivel de principiu, caracterul public al şedinţelor autorităţilor administraţiei
publice locale, fiind limitat numărul situaţiilor în care acestea se pot desfăşura „cu uşile închise”. Un rol
important în ceea ce priveşte asigurarea legalităţii, apărarea interesului public şi promovarea integrităţii i-a
fost conferit şi secretarului unităţii administrativ-teritoriale care are obligaţia de a nu aviza şi, respectiv, de a
nu contrasemna actele administrative, hotărâri sau dispoziţii, adoptate sau, după caz, emise cu încălcarea
dispoziţiilor legale.
Un extrem de eficient instrument de combatere a corupţiei în administraţia publică, care a provocat, de
altfel, o veritabilă „revoluţie” în procesul de comunicare a instituţiilor şi autorităţilor publice cu cetăţenii, îl
reprezintă liberul acces la informaţiile de interes public, reglementat prin Legea nr. 544/2001 împreună cu
65
Normele Metodologice de aplicare aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 123/2002. Permiţând accesul liber
al oricărui cetăţean şi, implicit, al presei şi al organizaţiilor neguvernamentale, la marea majoritate a
informaţiilor legate de activitatea instituţiilor publice, acest act normativ face mult mai dificilă comiterea şi,
mai ales, ascunderea unor fapte de corupţie. În condiţiile în care au fost reglementate în amănunt modul de
furnizare a informaţiilor publice, din oficiu sau la cerere, în interiorul unor termene mult mai scurte
comparativ cu cele generale, nivelul de opacitate care favoriza proliferarea faptelor de corupţie în instituţiile
publice s-a redus considerabil. Mai mult decât atât, reglementând o serie de prevederi special destinate
modului de organizare a relaţiei instituţiilor publice cu mass-media, inclusiv un termen de răspuns de maxim
24 de ore, s-au creat premisele necesare pentru ca „cea de-a patra putere în stat” să-şi poată exercita menirea
de „câine de pază al democraţiei”. De altfel, liberul acces la informaţiile de interes public a devenit un
instrument de bază al jurnalismului de investigaţie în România, ziariştii apelând din ce în ce mai frecvent la
această facilitate pentru a demasca numeroase cazuri grave de corupţie din administraţia publică şi nu numai.
Totodată, prin intermediul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 5/2002 au fost instituite unele
interdicţii pentru aleşii locali şi funcţionarii publici. Au fost astfel clar reglementate situaţiile în care aceştia
sunt manageri, asociaţi, acţionari semnificativi, administratori, cenzori, membri în consiliul de administraţie
sau deţin alte funcţii de conducere în cadrul unor societăţi comerciale, caz în care le-a fost interzis să mai
încheie contracte de prestări servicii, executare de lucrări sau furnizare de bunuri cu autorităţile administraţiei
publice din care aceştia fac parte.
În toată această perioadă, o altă direcţie de acţiune în ceea ce priveşte demersul global de combatere a
corupţiei a reprezentat-o conformarea României la standardele internaţionale din domeniu, în special prin
însuşirea procedurilor de lucru europene şi prin ratificarea acordurilor şi a convenţiilor europene care
reglementează această materie. În acest sens, au fost ratificate de către România Convenţia penală privind
corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg
la 4 noiembrie 1999 şi, respectiv, Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi
confiscarea produselor infracţiunii, încheiată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990. Scopul principal al ratificării
acestor Convenţii l-a reprezentat adoptarea standardelor internaţionale în materie de combatere a corupţiei
precum şi participarea la procesele de cooperare internaţională în vederea eradicării acestui fenomen. În
acelaşi timp, dacă obiectivul principal al Convenţiei penale privind corupţia îl reprezintă incriminarea
coordonată de către statele semnatare a infracţiunilor de corupţie, o cooperare internaţională consolidată în
ceea ce priveşte cercetarea acestei categorii de infracţiuni precum şi un mecanism eficace de urmărire a
aplicării ei, Convenţia civilă asupra corupţiei urmăreşte în primul rând prevederea în dreptul intern al fiecărei
ţări semnatare a unor mijloace eficiente în favoarea persoanelor care au suferit o pagubă rezultând dintr-un act
de corupţie, cu scopul de a le permite să îşi apere drepturile şi interesele, inclusiv posibilitatea obţinerii de
daune-interese. Pe de altă parte, Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi
confiscarea produselor infracţiunii pleacă de la premisa necesităţii aplicării unei politici penale comune la
66
nivel internaţional în lupta contra criminalităţii grave, una dintre metode reprezentând-o privarea
delincvenţilor de produsele infracţiunilor.
În contextul în care, în cvasiunanimitatea lor, faptele de corupţie au drept miză deturnarea sau
utilizarea incorectă a unor fonduri publice gestionate de instituţiile sau autorităţile publice, în accepţiunea
extinsă dată de lege, reglementarea unor reguli stricte referitoare la organizarea activităţii de audit în entităţile
publice creează, cel puţin parţial, premisele unei mai corecte şi eficiente utilizări a banului public. În acest
sens, a fost adoptată o nouă lege privind auditul public intern, Legea nr. 672/2002. Unul dintre meritele acestui
act normativ se referă la faptul că a schimbat radical abordarea referitoare la auditul public, nemaifiind vorba
doar despre o simplă activitate de control care viza anterior exclusiv modul de utilizare şi cheltuire a banilor
public ci despre o activitate mult mai complexă care include şi o componentă de evaluare şi consiliere, şi care
se referă nu doar la legalitatea cheltuirii banilor ci şi la elemente care ţin oportunitate, de eficacitatea şi
eficienţa activităţii entităţilor publice.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a contribuit
semnificativ la crearea unui cadrul juridic adecvat pentru prevenirea marii corupţii şi asigurarea unei bune
guvernări. Ea constituie un act normativ extrem de cuprinzător şi cu multiple implicaţii în ceea ce priveşte
combaterea corupţiei atât în administraţia publică, cât şi în viaţa politică şi mediul de afaceri. Legea 161⁄2003
reprezintă în fapt o lege-cadru care modifică şi completează substanţial un întreg pachet de acte normative din
domenii vitale pentru promovarea integrităţii în exercitarea funcţiilor publice sau a celor de demnitate publică,
pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, dar şi pentru promovarea unei guvernări democratice, precum legea
administraţiei publice locale, Statutul funcţionarilor publici, legea nr. 78⁄2002 pentru prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie, ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 5/2002 privind instituirea unor
interdicţii pentru aleşii locali şi funcţionarii publici, actul normativ care reglementează organizarea şi
funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie, legea referitoare la declararea şi controlul averilor precum şi
alte legi care reglementează o serie de domenii conexe. Una dintre consecinţele pozitive ale acestei extrem de
ambiţioase legi au reprezentat-o paşii înainte făcuţi în direcţia reglementării şi, respectiv, reducerii conflictelor
de interes şi incompatibilităţilor din administraţia publică şi din mediul politic. Din păcate însă, multe dintre
prevederile legii, cum sunt inclusiv cele referitoare la crearea unui Sistem Electronic Naţional şi la
promovarea conceptelor de e-guvernare au rămas la stadiul de simple intenţii lăudabile, nefiind pe deplin
realizate nici măcar până în momentul de faţă.
Prin adoptarea legii privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale (Legea
nr. 43/2003), abrogată ulterior de un nou act normativ adoptat în anul 2006, s-a urmărit creşterea transparenţei
în acest domeniu, fiind reglementate în amănunt atât finanţarea activităţii curente a acestora cât şi a
campaniilor electorale premergătoare diferitelor tipuri de alegeri, concomitent cu precizarea rolului Curţii de
Conturi în ceea ce priveşte controlul respectării acestor prevederi legale.
67
 Unul dintre cele mai importante şi mai eficiente instrumente de combatere a corupţiei şi de promovare
a eticii în administraţia publică îl reprezintă, în mod categoric, asigurarea transparenţei decizionale, proces
reglementat în România de Legea nr. 52⁄2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.
Reglementând o serie de proceduri clare prin intermediul cărora cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale
acestora pot participa la procesul de elaborarea şi respectiv, de adoptare a proiectelor de acte normative, Legea
nr. 52 a contribuit activ şi direct atât la creşterea calităţii actului de guvernare în România prin implicarea
beneficiarilor în procesul de elaborare al deciziilor care îi privesc în mod direct cât şi la o mai facilă
monitorizare de către cetăţeni, organizaţiile neguvernamentale sau presă, a proceselor decizionale publice,
rezultând astfel un plus de integritate şi eficienţă în slujirea interesului public. Trebuie precizat în acest context
faptul că, aşa după cum legea însăşi prevede, ea stabileşte „regulile procedurale minimale aplicabile pentru
asigurarea transparenţei decizionale în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, alese sau
numite, precum şi al altor instituţii publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite
între ele cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora”. Mai exact, reprezentanţii acestor instituţii şi
autorităţi publice au libertatea deplină de a imagina şi implementa şi alte proceduri, menite să contribuie la
creşterea transparenţei decizionale.
Instrument de politici publice care, împreună şi pe baza legii nr. 544/2001, îşi propune să încurajeze
participarea cetăţenilor şi a organizaţiilor legal constituite la procesul de elaborare şi de adoptare a deciziilor în
administraţia publică, legea nr.52/2003 prevede, în esenţă, obligaţia autorităţilor publice de a aduce la
cunoştinţă publică orice proiect de act normativ, cu minim 30 de zile înainte de adoptare, avizare sau aprobare
şi de a oferi cetăţenilor şi organizaţiilor legal constituite ale acestora posibilitatea să formuleze propuneri,
sugestii şi recomandări referitoare la acesta. Totodată, la cererea expresă a unei organizaţii neguvernamntale
sau a unei alte autorităţi publice, instituţia iniţiatoare are obligaţia de a organiza o întâlnire publică în cadrul
căreia respectivul proiect să fie supus dezbaterii publice. Chiar dacă legea nu instituie, după cum era şi firesc,
regula democraţiei directe, în sensul că, în final, decizia de a ţine cont sau nu de recomandările formulate
revine tot acelei instituţii sau autorităţi publice, aceasta va fi obligată să precizeze în scris motivul pentru care
propunerile şi recomandările formulate de către cetăţeni sau o.n.g.- uri nu au fost incluse în textul final al
actului normativ adoptat. În plus, prevederea potrivit căreia va trebui consemnat distinct modul în care fiecare
consilier a votat un anumit proiect conferă societăţii civile şi presei posibilitatea de a urmări constant felul în
care persoana în cauză a ales să reprezinte interesele cetăţenilor care l-au trimis în respectivul for. În acest fel,
s-a instituit posibilitatea exercitării unui control mai eficient de către cetăţeni asupra persoanelor pe care le-au
ales, având astfel posibilitatea de a îi sancţiona în cunoştinţă de cauză, cu ocazia proceselor electorale, în cazul
devierii de către aceştia de la slujirea interesului public şi respectarea normelor etice. Un mare pas înainte în
ceea ce priveşte asigurarea transparenţei decizionale îl reprezintă şi prevederea, mai nou introdusă, potrivit
căreia, inclusiv documentele de politici publice elaborate de autorităţile publice centrale trebuie să respecte
rigorile acestei legi. Legea instituie totodată, la nivel de regulă, caracterul public al şedinţelor din administraţia
68
publică, reglementând modul de organizare a acestora, de aducere la cunoştinţă publică, precum şi condiţiile în
care persoanele interesate pot participa la şedinţe, inclusiv prin exercitarea dreptului de a îşi exprima punctul
de vedere cu privire la problemele supuse dezbaterii şi adoptării. Nivelul extrem de ridicat de eficienţă al
acestui instrument este determinat de faptul că a fost înzestrat cu sancţiuni corespunzătoare. Astfel, adoptarea
unor acte normative altfel decât cu respectarea acestei legi se sancţionează cu nulitatea absolută a acestora,
situaţie ca va trebui doar constatată de instanţa de contencios administrativ sesizată în acest sens.
Codul de conduită a funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 7/2004 împreună cu Codul de
conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice adoptat prin Legea nr. 477/2004
reglementează normele de conduită profesională a angajaţilor din sectorul public, ambele având drept obiectiv
principal „creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public şi
eliminarea birocraţiei”. Totodată, Codurile de conduită a funcţionarilor publici şi, respectiv a personalului
contractual din autorităţile şi instituţiile publice au drept principal scop schimbarea mentalităţii angajaţilor
publici şi adoptarea de către aceştia a unui comportament care să respecte normele etice. Eficienţa acestui
instrument este afectată, cel puţin în parte, de insuficienta cunoaştere şi mediatizare în rândul angajaţilor din
administraţia publică dar şi al principalilor beneficiari – cetăţenii. În plus, e destul de greu de crezut că
rezultatul scontat al acestor coduri, de schimbare a unor mentalităţi şi atitudini ale funcţionarilor publici, se va
produce prin simpla adoptare a unui act normativ şi încercarea de impunere a lui, fiind imperios necesară
organizarea pe scară largă a unor cursuri şi traininguri prin intermediul cărora să se încerce interiorizarea
voluntară a acestor valori şi norme de conduită prescrise.
În perioada imediat premergătoare alegerilor locale din anul 2004 a fost adoptată O.U.G. nr. 24 din
27.04.2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi
pentru intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei. Scopul urmărit prin intermediul acestui
act normativ se referă în principal la extinderea obligativităţii declarării averilor şi asupra aleşilor locali –
primari, consilieri locali sau judeţeni, fiind modificate în consecinţă prevederile Legii nr. 115⁄1996 pentru
declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control
şi a funcţionarilor publici. Totodată, au fost introduse o serie de modificări ale O.U.G. nr. 43⁄2002, în scopul
întăririi capacităţii operaţionale a Parchetului Naţional Anticorupţie ca parchet specializat în combaterea
infracţiunilor de corupţie.
Referitor la interdicţia pentru agenţii publici de a primi cadouri ocazionate de exercitarea calităţii lor
oficiale, Legea nr. 251⁄2004 a instituit o serie de reguli clare cu privire la destinaţia bunurilor primite cu titlu
gratuit cu prilejul unor acţiuni de protocol în exercitarea mandatului sau a funcţiei şi, respectiv, la cazurile în
care acestea pot fi păstrate de cel care le-a primit.
Prin intermediul Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare a fost
reglementat în amănunt modul de desfăşurarea a activităţii organelor de cercetare ale poliţiei judiciare sub

69
conducerea, supravegherea şi controlul procurorului, inclusiv în cazul infracţiunilor de corupţie, contribuindu-
se în acest fel la asigurarea unui plus de eficienţă în aceste demersuri.
Reglementând avertizarea în interes public, protecţia denunţătorilor (avertizorilor de integritate), sau,
după cum mai este cunoscut, fenomenul „fluieratului în biserică”, Legea nr. 571⁄2004 a stabilit o serie de
măsuri referitoare la protecţia persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări ale legii în cadrul
instituţiilor şi al autorităţilor publice, săvârşite de către persoane cu funcţii de conducere sau de execuţie din
instituţiile publice, autorităţile publice şi din alte unităţi bugetare. Chiar dacă reglementează în mod amănunţit
aspecte referitoare la situaţiile în care se poate vorbi despre avertizare în interes public şi la modalităţile în
care aceasta poate fi făcută, soluţiile adoptate în legislaţia românească în ceea ce priveşte protecţia
avertizorilor nu sunt de natură să le ofere acestora garanţia că nu vor suporta consecinţele acestui gest, fiind în
final ei înşişi sancţionaţi. Acesta este, de altfel, motivul pentru care nici nu se poate vorbi în România despre
avertizorii de integritate ca despre un instrument funcţional de combatere a corupţiei.
Aşa după cum se poate observa, numărul de instrumente legislative adoptate în această perioadă şi
importanţa lor în ceea ce priveşte crearea unor mecanisme eficiente de combatere a corupţiei sunt absolut
impresionante. Chiar dacă în perioada respectivă nivelul corupţiei a fost unul destul de crescut iar guvernul a
fost adesea criticat pentru unele presupuse derapaje de la regulile democratice, contribuţia acestuia la crearea
unui cadru normativ şi instituţional adecvat pentru combaterea corupţiei este evidentă. La fel de adevărat e
însă şi faptul că multe dintre acestea au fost adoptate ca urmare a constrângerilor presupuse de necesitatea
adoptării acquis-ului comunitar şi a conformării la standardele europene în domeniu, ca etapă obligatorie în
vederea încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.
Perioadele care au urmat anului 2004 au fost caracterizate în general de completări şi perfecţionări ale
cadrului legal deja existent în domeniul politicilor anticorupţie dar şi de apariţia altor acte normative esenţiale.
În domeniul achiziţiilor publice, de altfel unul dintre cele mai vulnerabile în ceea ce priveşte riscul
comiterii unor fapte de corupţie, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernul nr. 34/2006 a urmărit să introducă noi
reguli şi proceduri, mult mai stricte şi care să contribuie la reducerea posibilităţilor de corupţie şi abuz în
organizarea procedurilor de achiziţie publică. Astfel, a fost limitat dreptul entităţile publice de a achiziţiona
direct produse, servicii sau lucrări, la cazurile în care valoarea acestei achiziţii nu depăşeşte echivalentul în lei
a 15.000 euro pentru fiecare achiziţie, aceasta urmând a se realiza pe bază de document justificativ. În cazul în
care valoare estimată este mai mare decât această sumă, respectiva autoritate contractantă are obligaţia de a
atribui contractul de achiziţie publică prin aplicarea procedurilor de licitaţie, deschisă sau restrânsă. Totodată,
actul normativ precizează rolul Agenţiei Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice
în ceea ce priveşte verificarea procedurilor sub aspectul conformităţii cu legislaţia din domeniu precum şi
rolul Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, în calitatea acestuia de organ independent cu
activitate administrativ-jurisdicţională. În acelaşi timp, ordonanţa cuprinde o secţiune specială, detaliată,
referitoare la evitarea posibilelor conflicte de interese şi a unor manifestări de concurenţă neloială.
70
 Modificarea şi completarea Codului penal prin Legea nr. 278⁄2006 a adus drept noutate incriminarea şi,
respectiv, introducerea în Cod, în categoria infracţiunilor de serviciu şi, respectiv, în cea a infracţiunilor de
corupţie, a unei noi fapte - conflictul de interese. Totodată, a fost reglementată răspunderea penală a
persoanelor juridice, altele decât statul, autorităţile publice sau instituţiile publice care desfăşoară o activitate
ce nu poate face obiectul domeniului privat, aceasta putând fi angajată inclusiv pentru fapte de corupţie;
Un nou actor instituţional specializat, cu atribuţii în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea faptelor
de corupţie în rândul personalului propriu al Ministerului Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală
Anticorupţie, a fost înfiinţat prin intermediul Legii nr. 161⁄2005. Având în vedere impactul semnificativ pe
care un serviciu poliţienesc integru îl poate avea asupra întregii administraţii publice, cu atât mai mult cu cât
această categorie specială de funcţionari are un rol esenţial în combaterea corupţiei în general, importanţa
creării acestui actor instituţional specializat în prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul poliţiştilor este de
necontestat.
În ceea ce priveşte finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, a fost adoptat un
nou act normativ, Legea nr. 334⁄2006. Obiectivul propus al acestui act normativ este acela de a veghea la
transparenţa acestor finanţări, acţionând prin prevederile sale în vederea asigurării independenţei partidelor
politice şi conferind astfel un plus de moralitatea viaţii politice. În acest sens, actul normativ stabileşte lista
limitativă a surselor legale de finanţare a partidelor politice precum şi cuantumul maxim admis al fiecăreia
dintre acestea, precizând faptul că partidele nu pot avea şi, respectiv, nu pot folosi nicio altă sursă de finanţare
decât cele prevăzute în textul legii. În ceea ce priveşte controlul respectării obligaţiilor impuse prin lege,
această competenţă revine unei autorităţi nou înfiinţate - Autoritatea Electorală Permanentă, care o exercită
anual, din oficiu sau la cerere, prin Departamentul său de control al finanţării partidelor politice şi a
campaniilor electorale.
În vederea continuării eforturilor întreprinse de România în ceea ce priveşte lupta cu corupţia, prin
Raportul de monitorizare al Comisiei Europene din data de 26 septembrie 2006 a fost creat cadrul pentru
stabilirea, după data aderării României la Uniunea Europeană, a unui mecanism de cooperare şi verificare a
evoluţiilor înregistrate în domeniile reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei. Acest lucru s-a
realizat prin Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 prin care au fost identificate 4
condiţionalităţi cu privire la care se realizează în perioada postaderare o monitorizare strictă:
- Consolidarea transparenţei şi eficienţei actului de justiţie, în special prin consolidarea capacităţii şi
responsabilităţii Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Raportarea şi monitorizarea impactului
noilor coduri de procedură civilă şi penală;
- Înfiinţarea, potrivit angajamentelor, a Agenţiei Naţionale de Integritate, cu atribuţii în verificarea
averilor, incompatibilităţilor şi a potenţialelor conflicte de interese, precum şi cu competenţa de a adopta
decizii cu caracter obligatoriu pe baza cărora să poată fi aplicate sancţiuni descurajatoare;

71
 - Continuarea progreselor deja înregistrate în procesul de investigare cu imparţialitate a faptelor de mare
corupţie;
- Adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei, în special în cadrul
administraţiei locale.
Totodată, potrivit art. 1 din Decizia Comisiei 2006/928/CE din 13 decembrie 2006, România are obligaţia ca
în fiecare an, până cel târziu în data de 31 martie, să prezinte Comisiei un raport privind progresele realizate în
vederea atingerii fiecăruia dintre obiectivele de referinţă stabilite.
Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind evoluţia măsurilor de acompaniere
după aderare din 27 iunie 2007, a statuat menţinerea mecanismului de cooperare şi verificare în vederea
monitorizării progreselor înregistrate de România şi a solicitat elaborarea de către autorităţile române a unui
plan de acţiune care să reflecte măsurile avute în vedere pentru soluţionarea celor 4 condiţionalităţi. Proiectul
acestui Plan a fost elaborat sub coordonarea Ministerului Justiţiei şi cu contribuţia celorlalte instituţii cu
atribuţii în ceea ce priveşte reforma justiţiei şi, respectiv, combaterea corupţiei şi a fost supus procedurilor de
avizare, consultare şi dezbatere. Planul de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul
mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului
judiciar şi al luptei împotriva corupţiei a fost aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.1346/2007. Prin intermediul
acestuia au fost stabilite o serie de măsuri care trebuie implementate referitor la fiecare dintre cele patru
condiţionalităţi, fiind precizate totodată etapele acestora, termenele limită, responsabilii pentru implementarea
lor, indicatori de performanţă, sursele de verificare precum şi sursa finanţării.
În cursul anului 2010, Guvernul a adoptat o nouă Hotărâre de Guvern -79 din 5 februarie 2010,
privind înfiinţarea Comisiei de monitorizare a progreselor înregistrate de România în domeniul reformei
sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei, care a abrogat HG 1346⁄2007, continuând însă măsurile
iniţiate de aceasta. Totodată, în contextul în care, în vara anului 2012 Comisia Europeană va elabora un raport
de evaluare care va viza întreaga perioadă de cinci ani parcursă din momentul instituirii MCV, Guvernul a
adoptat H.G. nr. 216 din 20 martie 2012 privind accelerarea implementării obiectivelor de referinţă prevăzute
în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. În acest scop, actul normativ urmăreşte flexibilizarea
structurii şi a modalităţii de funcţionare a Comisiei MCV, constituită prin reorganizarea Comisiei
reglementate prin H.G. nr. 79⁄2010. Comisia MCV are ca atribuţii principale evaluarea modalităţii în care
instituţiile implicate în realizarea obiectivelor Mecanismului de cooperare şi verificare (MCV) îşi îndeplinesc
sarcinile, potrivit competenţelor acestora, armonizarea eforturilor în cadrul MCV şi asigurarea dialogului şi
cooperării între instituţiile implicate. Comisia, ale cărei lucrări sunt coordonate de Ministrul Justiţiei, este
formată din reprezentanţi (la nivel de ministru sau secretar de stat) ai ministerelor Administraţiei şi Internelor,
Afacerilor Externe, Finanţelor Publice şi Afacerilor Europene, preşedintele sau vicepreşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general sau prim-adjunctul

72
procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, procurorul şef sau procurorul şef adjunct al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie precum şi preşedintele sau secretarul general al Agenţiei Naţionale de Integritate.
Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, o instituţie a cărei existenţă a
fost solicitată cu insistenţă atât de către Uniunea Europeană cât şi de reprezentanţii societăţii civile din
România angrenaţi în procesul de combatere a corupţiei, a fost aprobată în cele din urmă prin Legea nr.
144/2007. Acest act normativ a creat instituţia menită să asigure controlul averilor dobândite în timpul
exercitării unei funcţii publice sau de demnitate publică, al incompatibilităţilor şi conflictelor de interese,
desăvârşind practic construcţia instituţională din domeniul combaterii corupţiei.
Noul Cod Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi a cărui intrarea în vigoare este
preconizată pentru anul 2013, după mai multe amânări succesive, conţine, la rândul lui, o serie de prevederi
esenţiale referitoare la incriminare şi sancţionarea faptelor de corupţie. Fără a aduce modificări substanţiale în
ceea ce priveşte faptele de corupţie, Noul Cod le diferenţiază în mod expres de infracţiunile de serviciu,
reunindu-le într-un capitol denumit: Infracţiuni de corupţie. În ceea ce priveşte reglementarea faptelor care
contravin unei conduite profesionale normale a funcţionarilor publici, incriminate ca infracţiuni de serviciu,
numărul şi sfera de cuprindere a acestora sunt mult mai cuprinzătoare comparativ cu vechea reglementare, atât
în ceea ce priveşte tipologia faptelor cât şi cu privire la calitatea celor care le săvârşesc.
În momentul de faţă este în vigoare şi continuă să se aplice până la un termen viitor şi incert, Codul
Penal al României - Legea nr. 15⁄1968, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16
aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care incriminează şi sancţionează marea
majoritate a faptelor de corupţie prevăzute de legislaţia românească.
Completarea Legii nr. 52⁄2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică de către Legea
nr. 242⁄2010 are marele merit de a extinde sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor legale referitoare la
transparenţa decizională, procedurile şi exigenţele impuse prin lege iniţial doar în cazul proiectelor de acte
normative urmând a fi respectate şi în cazul documentelor de politici publice elaborate de autorităţile
administraţiei publice centrale. Mai mult decât atât, se instituie prin acest act normativ obligaţia autorităţilor
administraţiei publice de a justifica în scris nepreluarea recomandărilor formulate şi înaintate în scris de
cetăţeni şi asociaţiile legal constituite ale acestora. Această din urmă prevedere contribuie la creşterea gradului
de eficienţă şi a impactului legislaţiei referitoare la transparenţa decizională, autorităţile publice nemaiputând
să se rezume strict la a colecta formal propunerile şi sugestiile cetăţenilor şi ale o.n.g.- urilor, ci fiind obligate
să justifice în scris neincluderea acestora în proiectele de acte normative adoptate.
Tot în urma presiunilor internaţionale la care a fost supusă atât din partea organismelor comunitare cât şi
a administraţiei americane, România a adoptat, în luna aprilie a anului 2012, Legea nr. 63/2012 pentru
modificarea şi completarea Codului Penal al României, cunoscută drept legea privind confiscarea extinsă a
averilor. Acest act normativ care reprezintă transpunerea în legislaţia românească a dispoziţiilor art. 3 al
Deciziei-cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005 privind confiscarea
73
produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, are drept principal scop punerea
infractorilor, inclusiv din domeniul corupţiei, în imposibilitatea de a se folosi de rezultatele faptelor ilicite,
acestea urmând a fi confiscate în anumite condiţii special reglementate. Astfel, confiscarea extinsă va fi
dispusă, în cazul infracţiunilor de corupţie, a celor asimilate acestora sau în legătură cu infracţiunile de
corupţie, precum şi în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în situaţia în
care sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este
cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei,
depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;
- instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de corupţie.
Pentru a obţine finalitatea dorită, respectiv privarea celor care au comis fapte de corupţie de rezultatul
faptelor lor, se prevede faptul că această confiscare va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către
persoana condamnată sau de un terţ unor persoane fizice apropiate sau persoane juridice asupra cărora deţine
controlul - unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţii asemănătoare
acelora dintre soţi ori dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra
cărora persoana condamnată deţine controlul. În cazul în care bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul
lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii
obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.
În condiţiile în care privarea infractorilor, în general, de produsul infracţiunii lor, constituie o metodă
unanim recunoscută la nivel internaţional pentru reducere infracţionalităţii, introducerea acestei măsuri în
legislaţia românească este mai mult decât benefică. Pe de altă parte însă, ezitarea autorităţilor române de după
1989 în a crea un instrument juridic eficace menit să-i împiedice pe corupţi să se bucure de rezultatul faptelor
lor, descurajându-i astfel, pare destul de greu de înţeles.

Analiza politicilor anticorupţie implementate în România: 1990 – 2012

Făcând o radiografie a societăţii actuale româneşti din punct de vedere al integrităţii publice,
constatările şi concluziile nu pot fi decât extrem de îngrijorătoare. Corupţia a ajuns la un nivel alarmant şi
omniprezent iar actele normative adoptate în vederea combaterii ei şi actorii instituţionali special creaţi cu
acest scop nu îşi produc efectul scontat decât într-o mult prea mică măsură.
Extrem de relevante pentru evaluarea impactului procesului anticorupţie din România sunt datele
oficiale existente în acest sens. Chiar dacă statisticile oficiale nu acoperă întreaga perioadă de după 1989, ele
fiind disponibile în unele cazuri abia pentru perioada începând cu anul 1993 iar în altele începând cu anul
1997, şi chiar dacă sunt vădit incomplete, necuprinzând decât o parte a infracţiunilor de corupţie, ele sunt,

74
categoric, de natură să ne pună pe gânduri cu privire la suportul real de care se bucură lupta anticorupţie în
România sau cel puţin cu privire la eficienţa demersurilor iniţiate.
Astfel, deşi conştientizăm pe deplin relaţia dintre criminalitatea reală şi cea descoperită, disproporţia
este vădită între fenomenul general, cunoscut la nivelul opiniei publice, al unei corupţii care afectează într-o
proporţie mai mică sau mai mare, toate domeniile de activitate din sectorul public şi numărul de fapte de
corupţie descoperite şi cercetate în această perioadă, de doar câteva sute pe an. In contextul unei corupţii
generalizate şi al existenţei unui sector public cu cca. 1 milion de angajaţi, a vorbi despre câteva sute de
persoane trimise în judecată pentru fapte de corupţie, la nivelul unui an întreg, provenind din 42 de judeţe,
poate părea cel puţin neserios şi demonstrează, în mod clar, lipsa de rezultate concrete în ceea ce priveşte
eradicarea acestui fenomen. În plus, analizând aceleaşi statistici şi rapoarte de activitate ale instituţiilor
specializate în descoperirea şi reprimarea faptelor de corupţie, nu putem să nu remarcăm faptul că marea
corupţie, ca parte a marii criminalităţi, este aproape inexistentă, fiind cercetaţi şi respectiv condamnaţi, cel
mult câţiva reprezentanţi din eşaloanele doi sau trei ale puterii guvernamentale sau judecătoreşti. Se impune în
acest sens identificarea unor noi măsuri de creştere a responsabilităţii politice, prin intermediul cărora
comportamentul corupt al politicienilor să fie mai aspru sancţionat. Experienţele de până acum demonstrează
că nu putem vorbi cu adevărat de sancţiuni eficiente aplicate în cazul oamenilor politici şi al oficialilor de rang
înalt, nici din punct de vedere juridic dar nici politic.
În condiţiile în care, în perioada 1990 – 2012, au fost elaborate o serie întreagă de strategii şi programe
anticorupţie, au fost adoptate numeroase acte normative şi au fost create instituţii specializate în lupta cu acest
flagel, întrebarea este: ce anume lipseşte României pentru a obţine rezultate vizibile în combaterea corupţiei?
În mod evident, răspunsul nu poate fi decât unul: adoptarea tuturor acestor legi şi crearea acestor
instituţii sunt măsuri absolut necesare, dar nu şi suficiente.
Unul dintre primele elemente care ar trebui luate în calcul este voinţa politică reală, cea fără de care
orice demers în acest sens este sortit eşecului. Or, în contextul în care lipsa cea mai acută de rezultate se referă
la eradicarea fenomenelor de mare corupţie, ai căror actori sunt personajele de prim rang de pe scena politică
sau guvernamentală, explicaţia cea mai firească nu poate să se refere decât la lipsa de voinţă a clasei politice
de a lupta cu acest fenomen precum şi la lipsa capacităţii de a se autoreforma. Unul dintre aspectele asupra
căruia ar trebui reflectat şi care ar trebui să motiveze partidele politice din România să acţioneze cu mai multă
convingere în vederea diminuării corupţiei îl reprezintă gradul extrem de scăzut de încredere de care se mai
bucură partidele politice din România, în general, cu consecinţele de rigoare. Nu trebuie făcută abstracţie nici
de faptul că, în paralel cu sentimentul cvasi general de neîncredere a populaţiei în politicieni, datorat inclusiv
scandalurilor de corupţie care s-au ţinut lanţ în întreaga perioadă de după anul 1990, sunt create premisele
pentru apariţia pe scena politică a unor partide anti-sistem sau chiar a unor partide care să susţină lipsa de
viabilitate a sistemului democratic, în paralel cu promovarea unor regimuri autoritare.

75
 Pentru a avea şanse reale de succes, procesul de combatere a corupţiei presupune în mod inevitabil
realizarea unor analize-diagnostic exhaustive în acest domeniu şi, pe baza lor, conceperea unor strategii sau
programe naţionale anticorupţie cuprinzătoare, care să asigure coerenţă şi continuitate acestui demers. În acest
sens, putem aprecia că numeroasele ezitări precum şi repetatele modificări legislative, în special în ceea ce
priveşte competenţa unor instituţii cu atribuţii în cadrul procesului de combatere a corupţiei (Direcţia Naţională
Anticorupţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Agenţia Naţională de Integritate), care au generat o profundă
stare de instabilitate legislativă, denotă exact lipsa unei viziuni coerente şi unitare cu privire la modul în care ar
trebui să se desfăşoare tot acest proces. Din păcate, în România, demersurile anticorupţie au reprezentat de multe
ori intervenţii punctuale, menite să combată simptomele acestui flagel, în dauna unor demersuri complexe care să
vizeze analizarea cauzelor acestui fenomen şi a factorilor favorizanţi, concomitent cu identificarea unor soluţii
reale de eliminare a acestora. „Pentru ca o strategie de politici anticorupţie să fie eficientă ea trebuie să se
bazeze pe înţelegerea cauzelor profunde ale diferitelor manifestări ale corupţiei şi a variaţiilor acestora. Fără
aceste informaţii decidenţii politici riscă să trateze simptomele fără a atinge factorii cauzatori ai corupţiei.”
(World Bank, 2000, p.9). În acest context, se poate constata faptul că prima strategie naţională anticorupţie a fost
adoptată în România abia în anul 2001 şi s-a referit la perioada 2001-2004, fiind urmată de altele trei, valabile
pentru perioadele 2005-2007, 2008-2010 şi, respectiv, 2011 -2015. Lipsa de continuitate în timp a acestor strategii
a fost completată din păcate şi de lipsa de uniformitate, abordările acestor documente strategice fiind semnificativ
diferite.
Măsurile întreprinse până în prezent în vederea combaterii corupţiei s-au referit preponderent la
construcţia instituţională, la înfiinţarea de noi instituţii care să lupte contra acestui flagel precum şi la adoptarea de
noi instrumente legislative în acest sens. Din păcate însă, demersurile guvernamentale au neglijat un aspect
extrem de important al acestui fenomen, respectiv faptul că, în cvasiunanimitatea lor, faptele de corupţie se produc
în cadrul unui proces dual, în cadrul unei relaţii de tip corupător corupt. În majoritatea covârşitoare a cazurilor,
instrumentele de politici publice anticorupţie anterior menţionate au vizat exclusiv o componentă a acestei relaţii,
respectiv coruptul, omiţând aproape în totalitate să acţioneze în vederea conştientizării şi, respectiv, descurajării
celuilalt participant la acest proces - corupătorul.
În condiţiile în care aceste iniţiative au dat rezultate mai mult sau mai puţin eficiente, considerăm că ar fi
momentul potrivit pentru ca ele să vizeze şi celălalt participant la faptele de corupţie, respectiv exponentul
corupţiei active - corupătorul, cel care iniţiază demersul imoral şi ilegal şi a cărui eliminare ar contribui
semnificativ la reducerea acestui fenomen grav din România. Un prim pas în această direcţie ar trebui să îl
constituie conceperea şi derularea pe o scară cât mai largă a unor campanii de conştientizare a populaţiei cu
privire la consecinţele extrem de grave pe care corupţia le produce în toate domeniile vieţii economice şi sociale şi
care, în mod direct sau indirect, îi afectează pe cetăţeni în sens negativ. Pentru a maximiza şansele de reuşită ale
unor asemenea campanii de informare şi conştientizare, considerăm a fi necesară derularea lor în cadrul unui
parteneriat extins între instituţiile statului şi organizaţiile neguvernamentale sau alţi reprezentanţi ai societăţii
76
civile. În acelaşi timp, având în vedere faptul că, odată instalată şi generalizată, cum este cazul României, corupţia
tinde să se autogenereze şi să de dezvolte într-o spirală de tip ascendent, devine evident faptul că, pentru a avea
şanse reale de reuşită, demersul de reducere a corupţiei va trebui să fie conceput pe termen lung. El va trebui să
vizeze astfel nu doar cadrul instituţional şi normativ ci va trebui să abordeze o latură neglijată până în prezent,
respectiv educaţia anticorupţie, ce va trebui să fie implementată atât în şcoli, în cadrul unor materii precum
Cultura civică, cât şi în universităţi. În acest fel, rezultatele vor apărea în timp dar, în acelaşi timp, efectul va fi
unul infinit mai stabil şi care va viza generaţii întregi de cetăţeni educaţi în spiritul valorilor morale. În plus,
cadrul legal relativ bine reglementat şi complet nu este pe deplin eficient atâta timp cât principalii beneficiari ai
lui, cetăţenii, presa sau organizaţiile neguvernamentale nu îl cunosc şi nu îl valorifică la adevăratul lui potenţial. În
plus, pentru a creşte şansele de reuşită ale politicilor anticorupţie şi pentru a utiliza toate resursele disponibile în
acest sens, odată conştientizaţi cu privire la consecinţele profund negative pe care corupţia le produce şi ale căror
victime sunt ei înşişi, cetăţenii vor trebui antrenaţi în procesul de combatere a acestui flagel, în special prin
încurajarea şi sprijinirea monitorizării de către aceştia a integrităţii diferitelor instituţii sau programe din
administraţia publică (FPDL, 2006, p.92) .De altfel, această componentă, a stimulării cetăţenilor de a supraveghea
serviciile publice şi de a raporta posibilele abateri de la integritate a lipsit cu desăvârşire din politicile anticorupţie
derulate până în prezent în România. În acest fel, a fost constant ignorată o resursă gratuită şi extrem de interesată
în a obţine rezultate în acest demers extrem de dificil.
Pe de altă parte, pornind de la constatarea absolut evidentă că faptele de corupţie presupun în mod necesar
participarea unui agent public – funcţionar public, ales local, parlamentar, demnitar etc – politicile anticorupţie ar
trebui să aibă în prim plan acest element, factorul uman din administraţia publică. Or, aplicarea legilor
anticorupţie şi implementarea măsurilor adoptate în acest sens nu au avut efectul scontat, printre altele, inclusiv
pentru că modernizarea sectorului guvernamental nu a vizat ambele componente pe care le-ar fi presupus acest
proces, cea instituţională şi cea valorică. Demersurile întreprinse până acum în acest sens au vizat aproape
exclusiv prima componentă. Astfel, urmând exemplul sau copiind bunele practici europene în materie, au fost
adoptate noi legi şi au fost înfiinţate noi instituţii. Din păcate însă, considerându-se că oamenii se vor adapta
relativ uşor acestor schimbări structurale şi vor adopta oarecum implicit noi atitudini, a fost neglijată cea de-a
doua componentă referitoare la adoptarea unor noi mentalităţi şi seturi de valori, a unor principii şi norme care să
guverneze comportamentele în sectorul public (Bruno, 2001, p.5). În acest sens ar trebui probabil să se îndrepte în
mod prioritar demersurile de combatere a coruptei, al educării oficialilor publici în spiritul valorilor etice şi al
conştientizării de către aceştia a necesităţii promovării unor schimbări în acest sens. De altfel, schimbarea în orice
domeniu şi cu atât mai mult în cel al combaterii corupţiei, nu va putea fi promovată cu succes prin manifestări de
forţă şi prin acte normative impuse pentru că în acest caz rezultatele nu vor fi de durată. Şanse mult mai mari de
reuşită au acele demersuri sau schimbări care sunt mai întâi explicate, apoi conştientizate iar în final asumate
de către cei care sunt vizaţi (ANFP, 2006).

77
 Procesele de combatere a corupţiei ar trebui să aibă administraţia publică drept partener implicat şi
cointeresat, şi nu drept inamic declarat. Experienţa a demonstrat faptul că nu este indicat ca administraţia publică
sau agenţii publici să fie atacaţi direct prin aceste iniţiative, fiind trataţi drept inamici vizaţi, chiar dacă lipsa de
integritate a multora e evidentă (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 119). Accentul ar trebui pus pe
cooptarea şi mobilizarea tuturor celor care ar putea susţine aceste procese. De altfel, o abordarea agresivă a
problemei ar putea avea drept răspuns cel mai probabil o reacţie cel puţin la fel de agresivă.
Concomitent însă cu schimbarea mentalităţii funcţionarilor publici, despre care s-a vorbit adesea, sau cu
sancţionarea drastică a acestora în cazul comiterii unor asemenea fapte, se impune instituirea unui corp
profesionist de funcţionari publici de carieră, prin selectarea acestora pe bază de competenţă, prin asigurarea
posibilităţii reale de a fi promovaţi în funcţii de conducere şi de a face carieră, dar şi printr-o minimă îndepărtare a
acestora de tentaţiile corupţiei prin asigurarea unei salarizări decente. Credem că în acest fel ar creşte considerabil
rezistenţa la corupţie a funcţionarilor publici.
În acelaşi timp, ţinând cont de această realitate, a relaţiei duale de tip corupător - corupt, o măsură
absolut necesară în vederea diminuării corupţiei o reprezintă utilizarea pe scară largă a măsurilor care
contribuie la reducerea contactului dintre cetăţean şi funcţionarul public, prin metode de tipul ghişeului unic,
funcţionarului electronic (infochioşc) etc. Prin instituirea ghişeului unic la nivelul unei instituţii sau în cadrul
unui proces administrativ mai larg şi care implică mai multe instituţii publice, spre exemplu în cazul înfiinţării
unei societăţi comerciale, se creează o interfaţă de tip front office, ne mai existând necesitatea pentru cetăţean
să interacţioneze direct cu alţi funcţionari, ori cu alte compartimente sau instituţii implicate într-un proces de
autorizare, avizare, licenţiere etc. În acest fel, se reduc considerabil timpul necesar pentru obţinerea anumitor
autorizaţii şi aprobări, dar, mai ales, se reduc oportunităţile funcţionarilor de a pretinde cetăţenilor avantaje
nedatorate (FPDL, 2006). În contextul în care, practic, fiecare contact dintre cetăţean şi reprezentanţii unei
instituţii publice (în special cei care au şi competenţa de a soluţiona în mod direct, favorabil sau nu, o anumită
cerere) reprezintă un posibil prilej şi pretext pentru a pretinde sau a oferi avantaje nedatorate, aceste
comportamente neetice pot fi evitate prin reducerea la minimum a contactului dintre cetăţean şi instituţia
publică. Prin intermediul ghişeului unic, cetăţeanul nu mai ajunge să interacţioneze direct cu funcţionarul ce
are competenţa legală de a decide cu privire la problema sa, ci doar cu un funcţionar ale cărui atribuţii se
limitează strict la a prelua nişte acte, verificând eventual cel mult caracterul complet sau incomplet al unei
documentaţii. În acest fel, ne mai existând un contact direct între cel interesat în rezolvarea unei probleme şi
cel capabil să o soluţioneze în mod nemijlocit, se va reduce considerabil posibilitatea de a oferi sau pretinde
mită, foloase necuvenite etc. Dublând acest demers cu utilizarea în instituţiile publice, în punctele de contact
dintre cetăţeni şi funcţionarii publici, a mijloacelor electronice de supraveghere, riscul apariţiei unor
comportamente mai puţin etice se reduce semnificativ.
Tot în ceea ce priveşte activitatea de prevenire, politicile anticorupţie vor trebui să vizeze reducerea
monopolului agenţilor publici asupra unor decizii, precum şi limitarea puterilor discreţionare ale acestora prin
78
reducerea şi simplificarea cât mai mult posibil a regulilor şi proceselor, în paralel cu facilitarea înţelegerii
acestora de către cetăţeni. Totodată, responsabilizarea oficialilor va trebui realizată prin instituirea unor reguli
clare referitoare la exercitarea funcţiilor publice a căror respectare să fie asigurată atât de organele de control
intern ale fiecărei organizaţii publice cât şi prin monitorizarea exercitată de celelalte instituţii cu atribuţii în
domeniu, presă, o.n.g.-uri, reprezentanţi ai mediului de afaceri, organizaţii profesionale etc.
Tot în categoria acţiunilor care vizează reducerea cazurilor de corupţie prin limitarea „oportunităţilor”, o
direcţie importantă şi care nu a fost încă suficient exploatată se referă la standardizarea procedurilor în
administraţia publică. În acest fel, se elimină elementul arbitrar, funcţionarii publici fiind obligaţi la adoptarea
unor soluţii identice în cazuri similare. Ei sunt astfel lipsiţi de puterea cu adevărat discreţionară şi monopolul cu
care sunt înzestraţi acum şi care, de altfel, le facilitează comiterea multor fapte de corupţie. Reamintind în acest
context definiţia dată de Robert Klitgaard fenomenului, potrivit căreia Corupţia = Monopol + Putere Discreţionară
– Responsabilitate, această măsură pare a fi mai mult decât necesară şi utilă (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi
Parris, 2006).
O soluţie care şi-a dovedit deja eficacitatea prin limitarea factorului arbitrar şi a monopolului
funcţionarilor publici asupra deciziei se referă la simplificarea procedurilor administrative şi oferirea pentru
cetăţeni, în unele cazuri, a posibilităţii de a obţine un tratament preferenţial, în schimbul unei taxe de urgenţă.
În acest fel, cetăţenii care, din diferite motive, sunt obligaţi să obţină unele documente sau să parcurgă anumite
proceduri administrative într-un timp mult mai scurt decât termenul general prevăzut de lege, au posibilitatea
de a achita o taxă specială care se constituie venit la bugetul de stat. În contextul în care această soluţie legală
nu ar fi existat, după cum practica a demonstrat de altfel, acei cetăţeni ar fi fost tentaţi sau chiar constrânşi să
ofere o sumă de bani, chiar mai mare, cu titlul de mită, pentru a obţine actul respectiv într-un timp mult mai
scurt. S-ar fi produs în acest fel o faptă neetică de tip corupător-corupt, un tratament discriminator în relaţia cu
ceilalţi cetăţeni, banii respectiv ar fi alimentat economia subterană etc. În schimb, instituirea acestei
posibilităţi legale de a obţine, contra unei sume de bani legal plătite, un termen mai scurt de soluţionare în
comparaţie cu termenul mediu vine să rezolve de o manieră definitivă şi extrem de eficientă o problemă reală,
eliminând orice dilemă sau problemă etică şi fără a crea nici un fel de prejudiciu pentru niciuna din părţile
implicate (cetăţeanul solicitant, ceilalţi cetăţeni, stat etc). De asemenea, tot ca o contrapondere la atitudinile
discreţionare ale unor funcţionari sau factori decizionali din sectorul public ce urmăresc obţinerea unor
avantaje nedatorate prin prelungirea nejustificată a perioadelor de soluţionare a unor acte sau solicitări,
considerăm ca fiind indicată creşterea numărului de situaţii în care operează procedura aprobării tacite.
Totuşi, întrucât nu putem concepe eliminarea totală a interacţiunii dintre cetăţeni şi funcţionarii publici,
una dintre posibilele soluţii despre care considerăm că ar merita luate în calcul, în efortul global de reducere a
corupţiei şi promovare a integrităţii în instituţiile publice, se referă şi la extinderea competenţei Direcţiei
Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi asupra instituţiilor şi autorităţilor
publice din administraţia publică în general, spre deosebire de situaţia actuală în care sfera de acţiune şi
79
intervenţie a acesteia se limitează exclusiv la structurile din interiorul Ministerului. În condiţiile în care atât
disponibilitatea cât şi posibilităţile concrete ale diferitelor instituţii publice din administraţia publică locală sau
de sub autoritatea altor ministere de a acţiona pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
comportamentelor neetice sunt extrem de limitate, expertiza acestei structuri specializate în prevenirea şi
combatere a corupţiei ar putea fi valorificată la un nivel superior, inclusiv prin practicarea pe o scară mult mai
largă a testelor de integritate prin intermediul cărora să se verifice rezistenţa la corupţie a diferiţilor agenţi
publici.
Se impune totodată reglementarea adecvată a sesizării în interes public şi protejarea cu adevărat
eficientă a „avertizorilor”. Experienţa a demonstrat faptul că modul în care a fost conceput şi implementat
acest instrument de combatere a corupţiei în România nu încurajează persoanele potenţial interesate să
denunţe faptele de corupţie. Practic, teama că vor fi victimele unor acte de răzbunare şi că vor suporta ei înşişi
consecinţele negative ale propriului gest inhibă disponibilitatea şi dorinţa multor agenţi publici sau cetăţeni de
a sesiza faptele de corupţie pe care le cunosc. Protejarea acestora se poate face prin acordarea de asistenţă
juridică gratuită dacă cei în cauză au nevoie precum şi prin asigurarea posibilităţii de a fi transferaţi provizoriu
sau definitiv din instituţia pe ai cărei lideri i-au denunţat. Totodată, considerăm că ar fi oportună crearea unor
instituţii speciale menite să îi consilieze pe avertizori în demersul lor dar şi să le asigure protecţia într-o
manieră eficientă şi convingătoare. Nu în ultimul rând, având în vedere prejudiciile enorme pe care corupţia le
provoacă întregii societăţi, ar trebui reflectat la posibilitatea de a stimula financiar asemenea comportamente,
prin acordarea unor recompense (Richter, Burke, şi Doig, 1990). Întrucât cel mai adesea comiterea unor fapte
de corupţie presupune participarea sau, cel puţin, cunoaşterea de către mai multe persoane din instituţie a
acestor activităţi imorale, stimularea acestor indivizi, în sensul de a denunţa faptele, sub protecţia, desigur, a
anonimatului şi a altor măsuri de siguranţă ar putea da rezultate pozitive.
Unul dintre motivele pentru care eficienţa iniţiativelor anticorupţie a fost limitată iar rezultatele
acestora au întârziat să se arate se referă şi la lipsa de stabilitate legislativă, respectiv la dinamica exagerată din
domeniu, tradusă într-un număr considerabil de modificări pe care actele normative din sfera combaterii
corupţiei le-au suferit într-un interval relativ scurt de timp. Astfel, spre exemplu, Legea nr. 78⁄2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost modificată de 7 ori, Legea nr. 43⁄2002
privind Direcţia Naţională Anticorupţie a fost modificată, din momentul apariţiei sale, în 4 aprilie 2002, de nu
mai puţin de 19 ori, Legea nr. 161⁄2003 a fost modificată până în prezent de 17 ori, şi exemplele pot continua
(Sabău-Pop, 2011, p.128).
În contextul în care, pentru a răspunde aşteptărilor în baza cărora au fost adoptate şi a maximiza
rezultatele pozitive, actele normative au nevoie de o anumită stabilitate, rezultatele modeste înregistrate de
Parchetul Naţional – Departamentul Naţional – Direcţia Naţională Anticorupţie în procesul de combatere a
fenomenelor de mare corupţie pot fi explicate, cel puţin într-o anumită măsură (celebra expresie care defineşte
fenomenul „corupţiei fără corupţi”). Pentru ca o politică anticorupţie să poată funcţiona la adevăratul ei
80
potenţial şi să producă un randament maxim e nevoie de o anumită aşezare şi stabilitate a cadrului instituţional
şi normativ, astfel încât toţi actorii implicaţi în acest proces, atât instituţiile şi autorităţile publice cu atribuţii în
domeniul combaterii corupţiei, cât şi organizaţiile neguvernamentale sau cetăţenii, să îşi cunoască exact locul
şi rolul precum şi modalităţile concrete în care pot acţiona. Numărul mare de schimbări intervenite şi care, de
multe ori, s-au dovedit a fi greu de justificat au avut, din păcate, drept consecinţă logică, bulversarea unor
sisteme şi mecanisme care ajunseseră să funcţioneze, crearea unui climat de nesiguranţă şi incertitudine,
împiedicând popularizarea în rândul cetăţenilor a unor prevederi de multe ori lăudabile şi benefice, şi,
respectiv, utilizarea de către aceştia, direct sau prin intermediul altor factori interesaţi (cum ar fi presa sau
o.n.g.-urilor), a mecanismelor special create pentru ei.
Una dintre posibilele explicaţii ale rezultatelor nesatisfăcătoare înregistrate în ceea ce priveşte combaterea
corupţiei o reprezintă şi faptul că, cel mai adesea, în practică, acest proces este abordat strict sau preponderent din
perspectiva acţiunilor sancţionatorii, represive, şi mai puţin prin prisma unor demersuri preventive. Un rol extrem
de important ar trebui să îl aibă în acest sens inclusiv introducerea pe o scară cât mai largă a analizelor de risc în
ceea ce priveşte vulnerabilitatea la corupţie a diferitelor sectoare de activitate, instituţii, structuri şi chiar persoane,
în scopul adoptării unor măsuri preventive şi al reducerii posibilităţilor concrete de comitere a faptelor de
corupţie. În acest scop, este esenţială înţelegerea raţionamentului şi a resorturilor interioare care determină un
agent public să comită o faptă de corupţie. Se poate astfel constata faptul că aceştia „sunt tentaţi să se angajeze
în fapte de corupţie atunci când mărimea câştigului ilicit depăşeşte mărimea penalizării înmulţită cu
probabilitatea de a fi prins. Penalizarea cuprinde, pe de o parte, salariul şi alte măsuri stimulative la care vor fi
siliţi să renunţe dacă îşi pierd slujba şi, pe de alta, severitatea pedepsei. Dacă probabilitatea de a fi prins este
mică şi pedeapsa uşoară, iar recompensa fraudei este mare în raport cu stimulentele pozitive oferite unui
oficial din administraţie, atunci tentaţia va creşte şi vom găsi corupţie” (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris,
2006, p. 47). Din păcate, exact aceasta este situaţia României, în care tentaţiile şi oportunităţile de corupţie
sunt numeroase, riscul de a fi prins este scăzut, salariul la care se renunţă e prea mic pentru a reprezenta o
miză iar sancţiunile aplicabile în situaţia în care făptuitorul e prins se dovedesc a fi relativ blânde, neavând un
caracter descurajator.
Pe de altă parte însă, mai există cel puţin un motiv extrem de serios pentru care măsurile referitoare la
prevenire şi combaterea corupţiei în administraţia publică vor trebui să depăşească etapa clasicelor strategii de
control şi sancţionare, preponderente în România. Impunerea unor noi şi noi legi sancţionatorii, reglementări
restrictive şi ameninţări la adresa agenţilor publici vor duce la o „profeţie a autosatisfacerii”: fiind în mod
continuu suspectaţi şi trataţi drept potenţiali infractori, aceştia vor ajunge în final să se comporte în consecinţă
(Council of Europe, 2004).
Abordând însă problema inclusiv din perspectiva sancţiunilor instituite, se remarcă o problemă majoră.
Una dintre posibilele explicaţii ale lipsei de rezultate satisfăcătoare în ceea ce priveşte procesul de combatere a
corupţiei, în pofida faptului că, atât din punct de vedere al cadrului legislativ cât şi a celui instituţional,
81
România s-a conformat standardelor europene în domeniu, o reprezintă neinstaurarea, la nivelul societăţii, în
general, şi al celor predispuşi la comiterea unor fapte de corupţie, în special, a unui sentiment de convingere
fermă cu privire la caracterul inevitabil al pedepsei în cazul săvârşirii unei asemenea infracţiuni. În prezent,
din păcate, în loc de a fi animaţi de teama că, mai mult ca sigur, comiterea unei fapte de corupţie va avea drept
consecinţă o sancţiune certă şi drastică, mulţi dintre cei care comit asemenea fapte au un sentiment de
impunitate, considerând că faptele acestea fie vor rămâne nepedepsite fie vor fi sancţionate cu o maximă
îngăduinţă. În aceste condiţii, pentru a demonstra seriozitatea măsurilor anticorupţie şi pentru a învinge
cinismul cetăţenilor şi al birocraţilor care nu se află la prima experienţă de acest fel, se impune distrugerea
acestei „culturi a impunităţii”. În acest fel, se câştiga credibilitate dar şi suport din partea populaţiei, crescând
astfel şansele de reuşită. În tot acest demers, cea mai convingătoare dovadă o reprezintă „prinderea peştilor
mari”, respectiv identificarea şi sancţionarea marilor corupţi. În plus, pentru a convinge cu privire la faptul că
nu e vorba de acte de răzbunare politică, ideal ar fi ca aceşti mari corupţi să provină inclusiv sau în primul
rând din forţele politice aflate la guvernare (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 105).
Tot în ceea ce priveşte consolidarea componentei preventive a politicilor anticorupţie, se remarcă
faptul că, în prezent, nu există la dispoziţia autorităţilor locale şi a funcţionarilor un serviciu care să asigure
asistenţă specializată în legătură cu problemele de natură etică pe care aceştia nu ştiu cum să le abordeze.
Trebuie precizat în acest context faptul că, iniţiativa numirii unui consilier etic în fiecare instituţie publică este
una lăudabilă, dar nu suficientă. Aceşti consilieri care, în marea lor majoritate, nu au beneficiat de nicio
formare specializată în domeniul integrităţii publice şi care se mărginesc adesea la a simula îndeplinirea unor
atribuţii suplimentare ce le-au fost impuse, funcţionează în momentul de faţă în mod izolat, fără a fi integraţi
într-o reţea şi fără a avea la cine să apeleze pentru a solicita consultanţă în domeniu. Din aceste considerente,
se recomandă constituirea, la nivel judeţean sau regional, a unei instituţii care să asigure consultanţă şi formare
profesională în prevenirea corupţiei în cadrul administraţiei publice precum şi interpretarea şi aplicarea
codurilor de conduită. În mod evident, constituirea unui asemenea organism ar fi cu atât mai utilă cu cât de
serviciile sale ar putea beneficia, în egală măsură, şi cetăţenii sau organizaţiile neguvernamentale cu
preocupări în sfera promovării integrităţii în sectorul public (Council of Europe, 2004).
Pe de altă parte, ceea ce se pare că a lipsit cu adevărat politicilor publice anticorupţie din România este o
autoritate unică cu atribuţii de coordonare a tuturor actorilor instituţionali implicaţi în procesul de combatere a
corupţiei şi promovarea integrităţii în spaţiul public. Prevenirea, împiedicarea producerii dar şi sancţionarea
faptelor de corupţie necesită în mod obligatoriu participarea concomitentă şi colaborarea numeroaselor
instituţii cu competenţe specifice în acest domeniu, dintre care amintim: Direcţia Naţională Anticorupţie,
Agenţia Naţională de Integritate, Direcţia Generală Anticorupţie, Parchetele teritoriale, Poliţia, Curtea de
Conturi, Autoritatea Naţională a Vămilor şi Garda Financiară din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, Corpul de Control al Primului
Ministru, Autoritatea Electorală Permanentă, Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei, Departamentul
82
pentru Luptă Antifraudă ş.a. Prevenirea acestor fapte, descoperirea şi investigarea lor, aducerea în faţa justiţiei
şi condamnarea celor vinovaţi nu au şanse reale de succes decât în condiţiile unei colaborări eficiente şi
concertate între toate aceste instituţii publice (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 92). În contextul
în care acest întreg proces presupune participarea reprezentanţilor tuturor celor trei puteri ale statului, România nu
a reuşit să găsească încă o soluţie viabilă şi care să respecte totodată principiul separaţiei puterilor în stat. În
consecinţă, această practica a unor iniţiative separate sau chiar paralele ale diferitelor instituţii cu atribuţii în
domeniu a fost, categoric, mai puţin productivă comparativ cu situaţia în care toate aceste resurse ar fi fost
mobilizate în comun iar eforturile conjugate ar fi fost integrate într-un demers unitar.
Combaterea corupţiei reprezintă un demers strategic, cu obiective pe termen lung, şi care presupune un
plus de subtilitate şi prudenţă din partea actorilor de prim rang implicaţi în acest proces, interni sau internaţionali.
Evidenţierea continuă a neîmplinirilor şi a eşecurilor din acest domeniu, fără a îmbrăca măcar o formă
constructivă, are mai degrabă drept efect resemnarea şi demoralizarea atât a factorilor implicaţi cât şi a populaţiei,
ceea ce determină, în mod logic, pierderea entuziasmului necesar acestei lupte, a oricărei iniţiative, sau, chiar a
rezistenţei la corupţie. Util în acest sens ar fi ca, pentru a se evita lipsa rezultatelor pozitive şi, implicit,
demoralizarea, să fie abordate pentru început faptele de corupţie asupra cărora se pot obţine victorii imediate şi
fără prea mari costuri precum şi domeniile cele mai grav afectate de corupţie dar în cazul cărora costurile de
combatere a corupţiei par a fi mai reduse (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 101). În acest fel s-ar
putea obţine într-un timp scurt şi cu costuri reduse, rezultate vizibile şi de impact, ceea ce va contribui
semnificativ la creşterea entuziasmului şi a suportului popular faţă de demersurile anticorupţie.
În acest sens, nici comparaţiile repetate cu performanţele altor state în ceea ce priveşte combaterea
corupţiei, net defavorabile României, nu sunt întotdeauna cele mai indicate. Performanţele mai scăzute ale
unor ţări în ceea ce priveşte corupţia pot fi explicate, cel puţin parţial, prin moştenirea instituţională de care au
beneficiat. Astfel, statele care au avut parte (Ungaria, Polonia, Ţările Baltice), înainte de instaurarea
comunismului, de perioade mai îndelungate de suveranitate şi ale căror servicii publice sau sisteme de justiţie
au fost mult mai apropiate de standardele europene au fost avantajate în procesul de tranziţie de această
moştenire. Vorbim în acest caz despre ţările în care, în perioada regimurilor comuniste, socialismul a îmbrăcat
o altă formă, mai puţin îndoctrinată, cu o pondere mult mai redusă a statului în economie şi care au permis o
oarecare dezvoltare a instituţiilor pieţei. Aceste ţări au promovat o ruptură bruscă de trecutul comunist,
competiţia politică a fost mai intensă, noua clasă politică s-a format mai repede iar nivelul responsabilităţii
politice a noilor lideri faţă de populaţie a crescut şi el. În aceste ţări, atât societatea civilă cât şi statul au avut
forţa necesară pentru a promova schimbări radicale, impunând o mai mare responsabilitate în domeniul public
şi promovând reforme puternice care au fost în măsură să limiteze proporţiile fenomenului de corupţie
comparativ cu alte ţări din regiune, printre care şi România. În acelaşi timp, competiţia politică extrem de
intensă, o societate civilă mult mai puternică şi implicată precum şi moştenirea unei administraţii publice mai
evoluate au făcut ca atât corupţia administrativă cât şi cea de tipul statului captiv să poată fi mai uşor
83
controlate, prin limitarea influenţei unor grupuri de interese. Spre deosebire de acestea, ţările care au optat
pentru o ruptură mai puţin brutală de sistemul anterior, printre care şi România, adeptă a teoriei paşilor
mărunţi, au adoptat reforme economice şi politice limitate, ceea ce a creat premisele apariţiei unor
„oportunităţi” economice majore pentru un număr limitat de persoane sau grupuri de interese. Totodată,
răspunderea funcţionarilor din aceste ţări faţă de societate şi controlul exercitat asupra acestora au fost
minimale, ceea ce a creat condiţii optime pentru proliferarea fenomenelor de corupţie de tipul state capture dar
si a corupţiei administrative (World Bank, 2000, p.11).
În aceeaşi ordine de idei, comparaţia mult prea riguroasă cu democraţiile consolidate din Europa
Occidentală dar şi cu alte state europene şi nu numai, poate fi chiar mai neproductivă. În contextul în care
acestea au avut nevoie, în anumite cazuri, de câteva decenii sau chiar mai mult de atât pentru a schimba
anumite mentalităţi, atitudini şi comportamente, pentru a construi instituţii puternice şi democratice şi pentru a
reuşi să reducă nivelul unor comportamente deviante precum corupţia, o abordare exagerat de critică poate
contribui, de asemenea, la resemnare şi descurajare din partea actorilor implicaţi, dar şi la instaurarea unei
stări de apatie şi lipsă de adeziune din partea populaţiei demoralizate.
În aceeaşi ordine de idei, o altă problemă se referă la momentul optim pentru a promova reforme ce
vizează eradicarea corupţiei. Mai exact, iniţierea unor astfel de programe, chiar bine concepute şi care şi-au
demonstrat deja viabilitatea, într-un moment în care instituţiile statului nu sunt încă suficient de puternice iar
societatea în general nu e pregătită să le accepte, poate avea consecinţă mai degrabă negative. Asemenea
campanii anticorupţie demarate furtunos şi cu obiective ambiţioase dau naştere unor aşteptări pe măsură din
partea populaţiei. În cazul în care în care rezultatele scontate nu sunt obţinute iar aşteptările nu sunt
satisfăcute, cetăţenii vor deveni şi mai cinici cu privire la posibilitatea eradicării corupţiei, ceea ce va face
infinit mai dificile viitoarele încercări de diminuare a fenomenului. Acesta este motivul pentru care o strategie
pe termen lung impune o analiză amănunţită a posibilităţilor reale de intervenţie şi chiar conceperea unor etape
intermediare menite să permită între timp consolidarea instituţiilor statului şi totodată înzestrarea societăţii cu
mijloacele adecvate de luptă contra corupţiei (Johnston, 2007, 251). Din nefericire, acesta este şi cazul
României care a cunoscut mai multe astfel de iniţiative anticorupţie care, nefiind încununate de succes, nu au
făcut decât să întărească atitudinea sceptică a populaţiei cu privire la şansele de reuşită ale unor noi iniţiative şi
să îngreuneze astfel eforturile în domeniu ale viitorilor guvernanţi.
Tot în ceea ce priveşte această presiune a rezultatelor aşteptate sau pretinse, trebuie precizat faptul că, în
pofida faptului că multe dintre progresele înregistrate de România în lupta anticorupţie, în special în ceea ce
priveşte armonizarea legislaţiei naţionale din domeniu cu cea comunitară şi crearea unor actori instituţionali de
inspiraţie europeană, au fost rezultatul procesului continuu de negociere şi al presiunilor exercitate în acest sens de
forurile comunitare, eficienţa actualului Mecanism de Verificare şi Control poate fi pusă sub semnul îndoielii,
existând în legătură cu acesta suspiciunea că favorizează adoptarea unor măsuri populiste, motivate mai degrabă
de dorinţa de a justifica progrese, decât de caracterul cu adevărat justificat al acestora.
84
 Pe de altă parte însă, analiza evoluţiei politicilor publice anticorupţie din România nu ne poate
conduce, într-adevăr, decât spre o singură concluzie: la fel ca şi cele mai multe dintre reformele şi procesele de
modernizare din societatea românească postdecembristă, măsurile de combatere a corupţiei, transpuse în acte
normative sau, după caz, în iniţiative practice şi acţiuni concrete, au fost rezultatul aproape exclusiv al
presiunilor exercitate de unele structuri supranaţionale sau factori de presiune externă: Uniunea Europeană în
cadrul procesului amplu şi îndelungat de negociere în vederea integrării sau, după caz, de aprofundare a
integrării şi parcurgere a unor noi etape (cum este cazul intrării în spaţiul Schengen), Statele Unite ale
Americii prin Ambasada de la Bucureşti, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, puternice
organizaţii internaţionale neguvernamentale dintre care se remarcă Transparency Internaţional etc. Departe de
a fi însă un nou pretext de lamentări şi reflecţii fataliste cu privire la caracterul poporului român, această
constatare ar trebui să stea la baza unor atitudini cât mai pragmatice din partea oricărui factor potenţial
interesat să contribuie la diminuarea fenomenelor de corupţie în România şi la promovarea eticii şi a
integrităţii în sfera publică. Astfel, eficienţa acestor presiuni externe, singurele de altfel care au dat rezultate
vizibile, mai ales în ultima perioadă de timp, ar trebui apreciată şi pusă în valoare cu maximum de
pragmatism, prin sesizarea continuă a acestor organisme externe şi alăturarea faţă de demersurile lor
întreprinse în direcţia reformării şi a democratizării societăţii româneşti, inclusiv sub aspectul promovării
integrităţii în viaţa publică.
Paradoxal, reacţia românilor faţă de atitudinea intransigentă a Olandei dar şi a altor state europene care
susţin mai puţin vehement şi vocal politica acesteia în ceea ce priveşte primirea României în spaţiul Schengen ar
trebui să fie una de susţinere, având la bază convingerea fermă că doar aceste presiuni externe ne pot ajuta, şi în
continuare, în demersul de combatere a acestui grav flagel care afectează ţara noastră. În condiţiile în care clasa
politică românească s-a dovedit în mod constant a fi incapabilă să se autoreformeze şi în condiţiile în care, în mod
inevitabil, orice act de corupţie presupune participarea activă a unor deţinători de putere publică, e greu de
presupus că lucrurile se vor schimba şi că promovarea eticii publice ar putea fi susţinută exact de către aceia care
generează şi întreţin corupţia şi imoralitatea în spaţiul public românesc. În aceste condiţii, apelul la, şi, după caz,
susţinerea grupurilor de presiune externă, nu numai că par a fi atitudini acceptabile ci chiar imperios necesare,
printre puţinele soluţii viabile pe care le mai putem imagina după mai bine de două decenii de proliferare continuă
a fenomenului corupţiei în România postdecembristă.
Pe de altă parte, unul dintre motivele pentru care, nu de puţine ori, lupta contra corupţiei în România a
eşuat, se referă la faptul că, în realitate, aceasta a vizat nu fenomenul în sine ci eliminarea unor adversari
politici ai celor aflaţi la putere. Politizarea excesivă a luptei cu corupţia a făcut ca măsurile preconizate pentru
prevenirea şi reducerea acesteia să fie, în realitatea, luate împotriva unor oponenţi politici sau a grupurilor de
interese care îi susţineau, ceea ce a dus la decredibilizarea acestor demersuri şi catalogarea lor drept acte de
vendetă politică. Consecinţa a fost una mai mult decât firească, ratarea şansei de a obţine un suport popular

85
masiv în sprijinul acestor măsuri, mai mult decât necesar pentru a putea spera la obţinerea unor rezultate
semnificative.
În ceea ce priveşte creşterea şanselor de implementare cu succes a politicilor anticorupţie, o direcţie de
acţiune de importanţă majoră trebuie să o reprezinte consolidarea şi garantarea unei reale separaţii a puterilor
în stat, astfel încât derapajele de orice fel ale uneia dintre puteri să fie supuse controlului şi să întâmpine
opoziţia celorlalte puteri ale statului. În acest sens, spre exemplu, o serie de iniţiative ale ultimilor ani care au
propus modificări în ceea ce priveşte modul de organizarea şi funcţionare a justiţiei în România, a Consiliului
Superior al Magistraturii, a modului de numire, sancţionare sau chiar salarizare a magistraţilor, au putut fi
interpretate drept încercări de imixtiune politică în actul de justiţie şi de limitare a independenţei puterii
judecătoreşti. În acelaşi timp şi oarecum ilogic, percepţia generală în momentul de faţă este că nu se poate
vorbi despre un control al puterii legislative, al Parlamentului, asupra celei executive reprezentate de Guvern,
ci, mai degrabă invers, autoritatea acestuia din urmă se impune în relaţie cu legislativul. Acesta este probabil şi
motivul pentru care, spre exemplu, din raţiuni pur electorale şi contrare interesului general, alocări
semnificative de fonduri sunt direcţionate preponderent sau exclusiv către reprezentanţii puterii, după modelul
unei mite electorale.
Analiza politiilor anticorupţie derulate în România în ultimele două decenii relevă şi o altă componentă
insuficient exploatată, respectiv contribuţia sectorului nonguvernamental la combaterea acestui flagel. Chiar
dacă, în special în ultimul deceniu, o.n.g.- urile, fie singure, fie în parteneriat cu instituţiile publice, au derulat
o serie de iniţiative anticorupţie constând în principal în campanii de conştientizarea a populaţiei cu privire la
implicaţiile profund negative ale corupţiei, traininguri destinate funcţionarilor publici, studii în domeniu,
resursele acestui sector nu sunt folosite la potenţialul maxim. Nu în ultimul rând, expertiza organizaţiilor
neguvernamentale ar putea contribui la asigurarea unui grad sporit de integritate în sectorul public prin
monitorizarea şi mai intensă a iniţiativelor şi programelor clasei politice şi a administraţiei publice.
În ceea ce priveşte domeniul economic, o măsură cu un potenţial cert de a contribui la reducerea
corupţiei o reprezintă retragerea statului din economie, în principal prin privatizarea agenţilor economici pe
care îi mai deţine încă în proprietate. În paralel cu pierderile considerabile generate de managementul
defectuos al acestor societăţi comerciale, ele constituie o permanentă tentaţie pentru cei aflaţi la putere de a
comite anumite abuzuri, legate în special de finanţarea ilegală a partidelor şi a campaniilor electorale dar şi de
fenomene extinse de numiri clientelare în funcţii, bazate mai degrabă pe criteriul apartenenţei la aceeaşi
grupare politică sau grup de interese şi mai puţin pe bază de competenţă profesională.
În acest sens, al creşterii eficienţei dar şi al asigurării unui nivel de integritate publică sporit se înscrie
şi recomandarea de a desfiinţa anumite servicii publice în favoarea sectorului privat, în special a celora care
pot fi mult mai bine prestate de către acesta din urmă (FPDL, 2006, p. 82). Este unanim recunoscută, atât la
nivel de experţi dar şi al cunoaşterii comune, incapacitatea statului de a administra la nivelul exigenţelor
impuse de managementul privat sau al performanţelor pe care mediul privat le obţine. În acest context, e foarte
86
greu de înţeles, dacă ar fi să plecăm de la prezumţia de nevinovăţie şi de bună credinţă, de ce ar trebui să mai
existe societăţi de stat, mai ales în domenii care nu au un caracter strategic (construcţia, reabilitarea,
întreţinerea de drumuri, hoteluri, până la fabrici de încălţăminte) în condiţiile în care statul ar trebui să îşi
rezerve doar rolul de a licita respectivele lucrări şi de a controla calitatea serviciilor şi a produselor furnizate,
concomitent cu obţinerea unui preţ cât mai apropiat de standardele de cost. Pentru a înţelege mai bine anumite
aspecte nu trebuie făcut abstracţie de faptul că existenţa acestor regii, societăţi comerciale, companii naţionale
este justificată prin caracterul de supapă pentru angajările pe criterii politice, de nepotism şi favoritism politic
pe care acestea îl joacă. În contextul în care regulile referitoare la angajarea în aceste entităţi publice sunt mult
mai permisive comparativ cu cele din instituţiile publice, nefiind cel mai adesea supuse niciunui control real
(cum este spre exemplu cel exercitat de ANFP în cazul funcţiilor publice) în contextul în care salariile sunt
considerabil mai mari comparativ cu cele din instituţiile şi autorităţile publice dar mai ales întrucât în acestea
din urmă există adesea atât fenomenul de blocare a posturilor şi, în ultima perioadă, chiar cel de
disponibilizări, soluţia societăţilor de stat pare a fi una extrem de adaptată angajărilor pe aceste criterii. Ele nu
sunt adesea cuprinse în statisticile oficiale, sunt o permanentă sursă de pierderi, chiar în condiţiile în care, fără
a avea un merit, au profitat ani de zile sau chiar decenii întregii de monopolul conferit asupra unor domenii
Analizând evoluţia iniţiativelor anticorupţie ale României se poate observa faptul că, începând cu anul
1996 şi până în prezent, cu un maxim atins în intervalul 2001 - 2004, în perioada negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană, România a creat un impresionant arsenal de instrumente legale şi instituţionale în
domeniul combaterii corupţiei, unele dintre acestea producând efecte pozitive, mai mult sau mai puţin vizibile.
Pe de altă parte însă, tocmai această activitate febrilă de legiferare poate fi considerată ca fiind parţial
responsabilă de eşecul poliţiilor anticorupţie. Mai exact, fără a nega rolul acestor instrumente şi conştientizând
faptul că, cel mai adesea, forma de materializarea a politicilor publice o reprezintă actele normative, accentul
aproape exclusiv pus pe abordarea legalistă şi pe apelul neconvingător la moralitate explică, până la un punct,
lipsa unor rezultate satisfăcătoare în acest sens (Klitgaard, MacLean- Abaroa şi Parris, 2006, p. 27). Alte
aspecte care au împiedicat obţinerea unor rezultate şi mai convingătoare în această luptă se referă la utilizarea
redusă a instrumentelor manageriale şi administrative de combatere a corupţiei, coordonarea insuficientă între
instituţiile implicate în combaterea corupţiei, dinamica legislativă şi instituţională excesivă din domeniul
anticorupţiei precum şi la necunoaşterea şi, respectiv, implementarea deficitară a legislaţiei anticorupţie.
Totodată, ca urmare a deficienţelor constatate, apreciem că se impun o serie de îmbunătăţiri punctuale
ale politicilor publice anticorupţie, în special în ceea ce priveşte: simplificarea administrativă şi
dereglementarea prin reducerea la minim a actelor care trebuie obţinute sau a procedurilor care trebuie
îndeplinite în raport cu instituţiile statului pentru obţinerea unui document sau derularea unei activităţi şi care
reprezintă pentru funcţionarii publici pretexte ideale pentru a solicita avantaje nedatorate; exercitarea mai
intensă a funcţiei de control a statului, inclusiv prin crearea unor corpuri profesioniste de control care să
acţioneze în domeniile cele mai vulnerabile faţă de riscul corupţiei, formate din experţi cu o competenţă
87
profesională recunoscută şi a căror probitate morală a trecut în prealabil testele de integritate impuse; ieşirea
din expectativă a statului, renunţarea la o atitudine preponderent reactivă şi folosirea pe scară largă a agentului
provocator care să testeze integritatea angajaţilor din domeniul public; creşterea rolului Avocatului Poporului
în ceea ce priveşte combaterea abuzurilor în sectorul public şi a faptelor de corupţie, inclusiv prin consolidarea
autorităţii acestuia şi a capacităţii de verificare în raport cu instituţiile şi autorităţile publice; sprijinirea
constituirii de sindicate şi de asociaţii profesionale în sectorul public pentru ca agenţii publici să aibă
capacitatea de a se opune presiunilor politice şi faptelor de corupţie; sprijinirea jurnalismului independent şi a
celui de investigaţie; reglementare adecvată a sesizării în interes public şi protejarea cu adevărat eficientă a
„avertizorilor”; introducerea obligativităţii elaborării de către fiecare instituţie publică a unei strategii proprii
de integritate şi a efectuării unor analize de risc legate de vulnerabilitatea la corupţie; continuarea elaborării de
coduri de conduită sectoriale, adaptate problemelor etice şi respectiv riscurilor specifice fiecărui domeniu;
consolidarea rolului consilierului etic din instituţiile publice etc.
Considerăm, totodată, ca fiind necesară şi oportună continuarea completării şi adaptării sistemului
anticorupţie românesc, în special prin preluarea bunelor practici care şi-au demonstrat deja capacitatea de a
contribui la diminuarea corupţiei în alte state. În acest proces însă, o atenţie aparte va trebui acordată asigurării
coerenţei sistemului, în contextul în care au fost deja preluate unele modele, norme sau instituţii aparţinând unor
societăţi profund diferite de cea românească din punct de vedere al culturii, tradiţiilor şi mentalităţilor. De altfel,
aceasta este una dintre marile greşeli pe care nu doar România, ci şi alte state cu un nivel ridicat al corupţiei o
comit: imitarea sau chiar copierea, fără discernământ a politicilor anticorupţie ale altor state, analizarea
permanentă a elementelor care le lipsesc acestor ţări comparativ cu statele bogate şi cu o democraţie consolidată,
fără a ţine cont de elementele particulare şi specifice care stau la baza propriilor fenomene de corupţie (Johnston,
2007, p. 247). Ca urmare a acestei abordări, reformele împrumutate de la aceste state dezvoltate nu ţin cont de
o serie de particularităţi ale ţărilor în cauză şi care pot influenţa decisiv rezultatele acestora: caracterul mai
mult sau mai puţin consolidat al societăţii civile şi presei, nivelul de conştiinţă civică şi cultură politică a
cetăţenilor etc.

88
 Bibliografie generală:
1. Adams, G.B. și Balfour, D.L., „Ethical Failings, Incompetence, and Administrative Evil: Lessons From
Katrina and Iraq”, în Cox III, R.W. (editor), Ethics and integrity in public administration: concepts and
cases, Armonk, New York: M.E. Sharpe, Inc., 2009, pp. 40-64.
2. Adorno, T.W., Minima Moralia. Reflecţii dintr-o viaţă mutilată (traducere şi postfaţă de Andrei Corbea),
Bucureşti: Editura Univers, 1999.
3. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, „Raport privind managementul funcţiilor publice şi al
funcţionarilor publici pentru anul 2010”, Bucureşti, 2011.
4. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Manual de proceduri pentru implementarea codului de
conduită, Bucureşti, 2006.
5. Alexandru, V., Moraru, A. și Ercuş, L., Declinul participării la vot în România. Doar jumătate din
participanţii la vot din 1990 mai sunt astăzi interesaţi să voteze., Bucureşti: Institutul pentru Politici
Publice, 2009.
6. Aristotel, Etica nicomahică, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
7. Aristotel, Politica, Kitchener: Batoche Books, 1999.
8. Bauman, Z., Etica postmodernă (traducere de Doina Lică), Timişoara: Editura Amarcord, 2000.
9. Bercu, A.-M. și Onofrei, M., „Social Responsibility – Value For European Administrative Space”, în
Matei, A. și Rădulescu, C. (editori), National and European Values of Public Administration in the
Balkans, Bucureşti: Editura Economică, 2011.
10. Beyer, W.C., „Ethics in the Public Service: Proposals for a Public Service Code”, 1922, Annals of the
American Academy of Political and Social Science, vol. 101, no. 1, pp. 152-157.
11. Bocioc, F., „Drepturile reproductive şi drepturile sociale”, în Dragomir, O. și Miroiu, M. (editoare),
Lexicon feminist, Iaşi: Polirom, 2002.
12. Bogdan, S., Drept penal: partea specială, vol. I, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca: Sfera
Juridică, 2007.
13. Bok, S., Lying: Moral Choices in Public and Private Life, New York: Pantheon Books, 1978.
14. Bowman, J.S. și West, J.P., „Removing Employee Protections: A ‘See No Evil’ Approach to Civil Service
Reform”, în Huberts, L., Maesschalck, J. și Jurkiewicz, C.L. (editori), Ethics and Integrity of Governance:
Perspectives across Frontiers, Northampton, MA: Edward Elgar Publishing, Inc., 2008.
15. Bowman, J.S., „From Codes of Conduct to Codes of Ethics. The ASPA Case”, în Cooper, T.L. (editor),
Handbook of Administrative Ethics, ediția a doua, New York: Marcel Dekker, Inc, 2000, pp. 335-354.
16. Bruce, W.M., „Administrative Morality”, în Shafritz, J.M. (editor), Defining Public Administration:
Selections from the International Encyclopedia of Public Policy and Administration, Boulder, Colorado:
Westview Press, 2000, pp. 407-415.

89
17. Bruno, Ş., „Incursiuni în sociologia administraţiei publice locale din România”, în Popescu-Neveanu, P.,
Ghiurtan, P. și Maria, M. Atitudini şi valori în administraţia publică locală, Bucureşti: BCS, 2001.
18. Caraşciuc, L., Ciubotaru, M., Paţiuc, N. și Bejan, L., Corupţia şi evaziunea fiscală – Dimensiuni
economice, Transparency International Moldova, 2003.
19. Caraşciuc, L., Corupţia şi calitatea guvernării, Transparency International Moldova, 2001.
20. Catron, B., „Teaching Ethics, Teaching Ethically”, în Richter, W.L., Burke, F. și Doig, J.W. (editori),
Combating Corruption Encouraging Ethics. A Sourcebook for Public Service Ethics, Washington, DC: The
American Society for Public Administration, 1990, pp. 283-289.
21. Champion, F., „Spirit religios difuz, eclectism şi sincretisme”, în Delumeau, J. (coordonator), Religiile
lumii, Bucureşti: Humanitas, 1996.
22. Comte-Sponville, A., Mic tratat al marilor virtuți, București: Editura Univers, 1998.
23. Consiliul Europei, Lupta împotriva corupţiei, Convenţia penală privind corupţia şi raportul explicativ,
Convenţia civilă privind corupţia şi raportul explicativ, Editura Consiliului Europei, 2001.
24. Cooper, T.L., Handbook of Administrative Ethics, New York: Marcel Dekker, Inc, 1994.
25. Copoeru, I., „Coordonate ale profilului moral al magistratului. Studiu de caz cu privire la implementarea
Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor din România”, în Copoeru, I. și Szabo, N.
(coordonatori), Dileme morale și autonomie în contextul democratizării și al integrării europene, Cluj:
Casa Cărții de Știință, 2007, pp. 215-243.
26. Council of Europe, Model Initiatives Package on public Ethics at Local Level, 2004.
27. Crăciun, D., Morar, M. și Macoviciuc, V., Etica afacerilor, Bucureşti: Paideia, 2005.
28. Crişu, Ş., Legislaţie românească anticorupţie, Bucureşti: Argessis Print, 2003.
29. Cunningham, F., Theories of Democracy. A Critical Introduction, London: Routledge, 2002.
30. Dahl, R., Democrația și criticii ei, Iași: Institutul European, 2002.
31. Dahl, R., Poliarhiile. Participare și opoziție, Iași: Institutul European, 2000.
32. Denhardt, R.B., Public Administration. An Action Orientation, Belmont, CA: Watsworth, 1999.
33. Diaconu, B., Etica societăţii instituţionalizate. Trei dimensiuni ale responsabilităţii sociale: legea, statul şi
mediul de afaceri, Bucureşti: Curtea Veche, 2009.
34. Donagan, A., The Theory of Morality, Chicago: University of Chicago Press, 1977.
35. Ducu, C., „Rolul Responsabilului de etică şi conformitate şi beneficiile pe care el le aduce (I.)”, [Online]
disponibil la adresa, http://www.ccea.ro/home/publicatii/articole/rolul-responsabilului-de-etica, accesat la
dat May 11, 2012.
36. Duff, R.A., „Responsibility”, în Craig, E. (editor general), Routledge Encyclopedia of Philosophy, London
and New York: Routledge, 1998.

90
37. Dumitrescu, A., „Ethics Between General Guidelines and National Values. A Comparative Study”, în
Matei, A. și Rădulescu, C. (editori), National and European Values of Public Administration in the
Balkans, Bucureşti: Editura Economică, 2011.
38. Dunn, J. (editor), Democracy. The Unfinished Journey 508 BC to AD 1993, New York: Oxford University
Press, 1992.
39. Eliade, M., Tratat de istorie a religiilor (traducere de Mariana Noica), Bucureşti: Humanitas, 1992.
40. Erakovich, R. și Wyman, S., „Implications of Organizational Influence on Ethical Behavior. An Analysis
of the Perceptions of Public Managers”, în Cox III, R.W. (editor), Ethics and Integrity in Public
Administration: Concepts and Cases, Armonk, NY: M.E. Sharpe, Inc., 2009.
41. Frankena, W., Ethics, ediția a doua, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1973.
42. Freeman, E.R. și Gilbert Jr., D.R., Corporate Strategy and the Search for Ethics, Englewood Cliffs, NJ:
Prentice Hall, 1988.
43. Frunză, M., Expertiză etică şi acţiune socială, Bucureşti: Tritonic, 2011.
44. Frunză, S., Comunicare etică şi responsabilitate socială, Bucureşti: Tritonic, 2011.
45. Fundaţia Parteneri pentru Dezvoltare Locală, Sănătatea organizaţiei. Un ghid practic de tratament şi
prevenire a corupţiei în administraţiile şi comunităţile locale. Concepte şi strategii, vol. I, Bucureşti, 2006.
46. Gal, S. și Kligman, G. (editoare), Politici, sferă publică şi viaţă cotidiană în ţările postsocialiste (traducere
de Mihaela Frunză), Cluj-Napoca: EFES, 2003.
47. Gauchet, M., Ieşirea din Religie (traducere de Mona Antohi), Bucureşti: Humanitas, 2006.
48. Giurgiu, A.D., Baboi-Stroe, A. și Luca, S., Corupţia în administraţia publică locală. Cadrul legal existent.
Măsuri întreprinse pentru combaterea corupţiei. Observaţii şi recomandări., Bucureşti: Editura Fundaţiei
pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, 2002.
49. Goodpaster, K.E., Ethics in Management, Boston: Harvard Business School, 1984.
50. Gould, C.C., Private Rights and Public Virtues: Women, the Family, and Democracy, în Gould, C.C.
(editor), Beyond Domination. New Perspectives on Women and Philosophy, New Jersey: Rowman and
Littlefield Pbs., 1984, pp. 3-18.
51. Graaf , G. și van der Wal, Z., „Managing Conflicting Public Values: Governing with Integrity and
Effectiveness”, 2010, The American Review of Public Administration, vol. 40, no. 6, pp. 623–630.
52. Gray, C.W. și Kaufmann, D., „Corruption and Development”, 1998, Finance & Development, vol. 35, no.
1, pp. 7-10.
53. Gruen, L., „Animalele”, în Singer, P. (editor), Tratat de etică (traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile
Boari şi Raluca Mărincean), Iaşi: Polirom, 2006, pp. 375-384.
54. Guizot, F., Istoria civilizaţiei în Europa de la căderea Imperiului roman până la revoluţia franceză,
București: Humanitas, 2000.

91
55. Hague, R., Harrop, M. și Breslin, S., Political Science. A comparative Introduction, New York: St.
Martin’s Press, 1992.
56. Halfon, M., Integrity: A Philosophical Inquiry, Philadelphia: Temple University Press, 1989, citat în Cox,
D., La Caze, M. și Levine, M., „Integrity”, în Zalta, E.N. (editor), The Stanford Encyclopedia of
Philosophy, ediția 2012, [Online] dispoibil la adresa
http://plato.stanford.edu/archives/spr2012/entries/integrity/, accesat la data de Aprilie 29, 2012.
57. Hauggard, M., Power. A Reader, Manchester, UK: Manchester University Press, 2002.
58. Hinţea, C., Mora, C. și Ţiclău, T., „Leadership and Management in the Health Care System: Leadership
Perception in Cluj County Children’s Hospital”, 2009, Transylvanian Review of Administrative Sciences,
27E, pp. 89-104.
59. Holmes, H.B., „A Feminist Analysis of the Universal Declaration of Human Rights”, în Gould, C.C.
(editor), Beyond Domination. New Perspectives on Women and Philosophy, Totowa, NJ: Rowman &
Littlefield Publishers, Inc., 1983, pp. 250-264.
60. Johnston, M., Corupţia şi formele sale, Iași: Polirom, 2007.
61. Kaltenbach, P.-P. şi Kaltenbach, J.-H., Trebuie să respectăm diferenţele?, în Audard, C. (coordonatoare),
Respectul. De la stimă la deferenţă: o problemă de nuanţă, Bucureşti: Editura Trei, 2003.
62. Kant, I., Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor (traducere, studiu introductiv, note,
indice de nume proprii de Nicolae Bagdasar), Bucureşti: Editura IRI, 1995.
63. Kant, I., Intemeierea metafizicii moravurilor. Critica raţiunii practice, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972.
64. Kligman, G., Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu (traducere de
Marilena Dumitrescu), Bucureşti: Humanitas, 2000.
65. Klitgaard, R., MacLean-Abaroa, R. și Parris, H.L., Oraşe corupte. Ghid practic de tratament şi prevenire,
București: Humanitas, 2006.
66. Kushe, H., Eutanasia, în Singer, P. (editor), Tratat de etică (traducere coordonată de prof. univ. dr. Vasile
Boari şi Raluca Mărincean), Iaşi: Polirom, 2006, pp. 323-332.
67. Lawton, A. și Macaulay, M., „Ethics Management and Ethical Management”, în Cox III, R.W. (editor),
Ethics and Integrity in Public Administration: Concepts and Cases, Armonk, NY: M.E. Sharpe, Inc., 2009.
68. Lewis, C.W. și Gilman, S.C., The Ethics Challenge in Public Service: A Problem-Solving Guide, ediția a
doua, San Francisco, CA: Jossey-Bass, 2005.
69. Lijphart, A., Modele ale democrației, Iași: Polirom, 2000.
70. Lipovetsky, G., Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice (traducere şi prefaţă de
Victor-Dinu Vlădulescu), Bucureşti: Babel, 1996.
71. Locke, J., Two Treatises of Government and a Letter Concerning Toleration, London: Yale University
Press, 2003.
72. Lohmann, R.A. și Lohmann, N., Social Administration, New York: Columbia University Press, 2002.
92
73. Lynch, C.E. și Lynch, T.D., „Democratic Morality Back to the Future”, în Cox III, R.W. (editor), Ethics
and Integrity in Public Administration: Concepts and Cases, Armonk, NY: M.E. Sharpe, Inc., 2009.
74. Machiavelli, N., Principele, Bucureşti: Editura Antet, 2000.
75. Maclagan, P., Management and Morality. A Developmental Perspective, London: Sage Publications, 1998.
76. Maesschalck, J., „Ethics and Administrative Reform”, în Rabin, J. (editor), Encyclopedia of Public
Administration and Public Policy, Boca Raton, FL: Taylor & Francis Group, 2005, pp. 94-98.
77. Marinescu, A.A., Codul bunelor maniere astăzi, Bucureşti: Humanitas, 1995.
78. Martinez, J.M. și Richardson, W.D., Administrative Ethics in the Twenty-First Century, New York: Peter
Lang, 2008.
79. Maurois, A., Istoria Angliei, vol. II, București: Editura Politică, 1970.
80. McFarland, D.E., Management and Society. An Institutional Framework, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-
Hall, 1982.
81. Menzel, D.C., „Ethics Management in Public Organizations. What, Why, and How?”, în Cooper, T.L.
(editor), Handbook of Administrative Ethics, ediția a doua, New York: Marcel Dekker, Inc, 2000.
82. Menzel, D.C., Ethics Moments in Government: Cases and Controversies, Boca Raton, FL: Taylor &
Francis Group, 2010.
83. Michels, R., Political Parties. A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern
Democracies, New York: The Free Press, 1962.
84. Miller, S., Roberts, P. și Spence, E., Corruption and Anti-Corruption. An Applied Philosophical Approach,
Pearson: Prentice Hall, 2005.
85. Mills, C.W., The Elite Power, New York: Oxford University Press, 2000.
86. Miroiu, M., Gîndul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană, Bucureşti: Alternative, 1995.
87. Montefiore, A., „Montaigne avea dreptate”, în Audard, C. (coordonatoare), Respectul. De la stimă la
deferenţă: o problemă de nuanţă, Bucureşti: Editura Trei, 2003.
88. Monypenny, P., „A Code of Ethics as a Means of Controlling Administrative Conduct”, în Bruce, W.
(editoare), Classics of Administrative Ethics, Boulder, Colorado: Westview Press, 2001, pp. 213-219.
89. Mureşan, V., „Managementul eticii în companii între realitate şi speranţă”, în Borţun, D. (coordonator),
Responsabilitatea socială corporativă: de la relaţii publice la dezvoltare durabilă, Bucureşti: SNSPA,
2010.
90. Mureşan, V., „Principiismul - ghid în realizarea codurilor etice”, 30 Ianuarie 2010, [Online] disponibil la
adresa http://www.ccea.ro/home/publicatii/articole/valentin-muresan-ghid-realizare-cod-etic-principiismul,
accesat la data Martie 20, 2012.

93
91. Mureşan, V., „Situaţia managementului etic în România”, 3 Iulie 2009, [Online] disponibil la adresa
http://www.ccea.ro/home/publicatii/articole/valentin-muresan-situatia-managementului-etic-in-romania,
accesat la data Martie 20, 2012.
92. Murphy, A. și Law, E.J., Economic Theorist and Public-Policy Maker, New York: Oxford University
Press, 1997.
93. Noonan, J.T. Jr., „An Almost Absolute Value in History”, în White, J.E., Contemporary Moral Problems,
St. Paul, MN: West Publishing Company, 1993.
94. Oprescu, D., Filosofia avortului şi alte încercări, Bucureşti: Editura Trei, 1997.
95. Parsons, P.J., Ethics in Public Relations. A Guide to Best Practice, ediția a doua, London: Kogan Page,
2008.
96. Peters, G.P., The Politics of Bureaucracy, New York: Taylor&Francis Group, 2002.
97. Plant, J.F., „Codes of Ethics”, în Cooper, T.L., Handbook of Administrative Ethics, ediția a doua, New
York: Marcel Dekker, Inc, 2000.
98. Platon, Protagoras, Jowlet Public Domain Translation.
99. Pleşu, A., Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, ediţia a doua, Bucureşti: Humanitas,
1994.
100. Popa, R.M., „Corpuri femeieşti, putere bărbătească. Studiu de caz asupra adoptării reglementărilor
legislative de interzicere a avortului în România comunistă (1966)”, în Băluţă, O. (editoare), Gen şi putere.
Partea leului în politica românească, Iaşi: Polirom, 2006, pp. 93-116.
101. Preda, M., Comportament organizaţional. Teorii, exerciţii şi studii de caz, Iaşi: Polirom, 2006.
102. Prisacaru, V.I., Funcționarii publici, București: Editura All Beck, 2004.
103. Raz, J., „Right-Based Moralities”, în Beauchamp, T.L. (editor), Philosophical Ethics. An Introduction
to Moral Philosophy, ediția a doua, New York: McGraw-Hill, Inc., 1991, pp. 321-333.
104. Regan, T., The Case for Animal Rights, Berkeley: University of California Press, 1983.
105. Richter, W.L., Burke, F. și Doig, J.W., Combating Corruption, Encouraging Ethics, Washington: ASPA
Publications, 1990.
106. Ricoeur, P., „‘Eul’ demn de stimă şi de respect”, în Audard, C. (coordonatoare), Respectul. De la stimă
la deferenţă: o problemă de nuanţă, Bucureşti: Editura Trei, 2003.
107. Rothstein, B., Anti-corruption – A Big Bang Theory, Q&G Working Paper Series, nr. 3, 2007.
108. Rubenstein, R.L., After Auschwitz, New York: The Bobs-Merrill Company, 1966.
109. Sabău-Pop, O.A., „Eficienţa reglementărilor legale prin prisma politicii penale în materia sancţionării
infracţiunilor de corupţie”, 2011, Curentul Juridic, nr. 1(44), pp. 123-129.
110. Salminen, A. și Ikola-Norrbacka, R., „Trust, Good Governance and Unethical Actions in Finnish
Public Administration”, 2010, International Journal of Public Sector Management, vol. 23, no. 7, pp. 647-
668.
94
111. Sartori, G., Teoria democrației reinterpretatǎ, Iași: Polirom, 1999.
112. Schumpeter, J.A., Capitalism, Socialism and Democracy, New York: Routledge, 2003.
113. Sheeran, P.J., Ethics in Public Administration: A Philosophical Approach, Westport, CT: Praeger
Publishers, 1993.
114. Singer, P. (editor), A Companion to Ethics, Oxford: Blackwell Publishing, 1993.
115. Singer, P. (editor), Ethics, Oxford: Oxford University Press, 1994.
116. Singer, P., Animal Liberation, New York: Avon Books, 1975.
117. Six, F. și Huberts, L.W.J.C., „Judging a Public Official’s Integrity”, în Huberts, L.W.J.C., Maesschalck,
J. și Jurkiewicz, C.L. (editori), Ethics and Integrity of Governance: Perspectives across Frontiers,
Northampton, MA: Edward Elgar Publishing Inc., 2008.
118. Stillman, R.J., Public Administration. Concepts and Cases, Boston: Houghton Mifflin Company, 2000.
119. Ştefan, C., „Avort”, în Dragomir, O. și Miroiu, M. (editoare), Lexicon feminist, Iaşi: Polirom, 2002.
120. The Supreme Court, „Excerpts from Roe v. Wade (1973)”, în White, J.E., Contemporary Moral
Problems, St. Paul, MN: West Publishing Company, 1993.
121. Thompson, D.F., „The Possibility of Administrative Ethics”, 1985, Public Administration Review, vol.
45, no. 5, pp. 555-561.
122. Thompson, D.F., „The Possibility of Administrative Ethics”, în Bruce, W. (editoare), Classics of
Administrative Ethics, Colorado: Westview Press, 2001.
123. Tocqueville, A. de, Despre democrație ȋn America, București: Humanitas, 1995.
124. Vattimo, G., Etica interpretării (traducere de Ştefania Mincu), Constanţa, Pontica, 2000.
125. von Weltzien Hoivik, H., „Introduction”, în von Weltzien Hoivik, H. și Follesdale, A. (editori), Ethics
and Consultancy: European Perspectives, Dordrecht: Kluwer Academic Press, 1995, pp. 1-4.
126. Warnock, G.J., The Object of Morality, London: Methuen & Co., 1971.
127. Warren, M.A., „Avortul”, în Singer, P. (editor), Tratat de etică (traducere coordonată de prof. univ. dr.
Vasile Boari şi Raluca Mărincean), Iaşi: Polirom, 2006, pp. 333-344.
128. Weber, M., Essays în Sociology, Londra: Oxford University Press, 1973.
129. Whitton, H., „Developing the “Ethical Competence” of Public Officials: A Capacity-Building
Approach”, în Cox III, R.W. (editor), Ethics and Integrity in Public Administration: Concepts and Cases,
Armonk, NY: M.E. Sharpe, Inc., 2009.
130. Willbern, Y., „Types and Levels of Public Morality”, în Bruce, W. (editoare), Classics of
Administrative Ethics, Boulder, Colorado: Westview Press, 2001, pp. 115-127.
131. World Bank, Anticorruption in Transition. A Contribution to the Policy Debate, Washington, D.C,
2000.
132. Wrong, D., Power. Its Forms, Bases and Uses, Transaction Publishers, 2009.

95
133. Zimmerman, J.F., „Ethics In The Public Service”, în Bruce, W. (editoare), Classics of Administrative
Ethics, Boulder, Colorado: Westview Press, 2001, pp. 220-237.

Surse legislative:
1. Hotărârea Guvernului nr. 215 din 20.03.2012 privind aprobarea Strategiei naţionale anticorupţie pe
perioada 2012 – 2015, a Inventarului măsurilor preventive anticorupţie şi a indicatorilor de evaluare,
precum şi a Planului naţional de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie 2012 –
2015 (publicată în Monitorul Oficial nr. 202 din 27 martie 2012).
2. Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (republicată în Monitorul Oficial nr. 535
din 3 august 2009).
3. Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la
Strasbourg la 27 ianuarie 1999 (publicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 30 ianuarie 2002).
4. Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a
unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, cu modificările şi
completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 263 din 28 octombrie 1996).
5. Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 18 iulie 2006).
6. Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile
publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii (publicată în Monitorul Oficial nr. 1.214 din
17 decembrie 2004).
7. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu
modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11 aprilie 2002).
8. Codul Penal al României, Legea nr. 15 din 21 iunie 1968, republicat, cu modificările şi completările
ulterioare (republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997).
9. Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2012).
10. Legea nr. 251 din 16 iunie 2004 privind unele măsuri referitoare la bunurile primite cu titlu gratuit cu
prilejul unor acţiuni de protocol în exercitarea mandatului sau a funcţiei (publicată în Monitorul Oficial nr.
561 din 24 iunie 2004).
11. Legea nr. 43 din 21 ianuarie 2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor
electorale, abrogată (publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 30 ianuarie 2003).
12. Legea nr. 147 din 1 aprilie 2002 pentru ratificarea Convenţiei civile asupra corupţiei, adoptată la
Strasbourg la 4 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 18 aprilie 2002).

96
13. Legea nr. 263 din 15 mai 2002 pentru ratificarea Convenţiei europene privind spălarea, descoperirea,
sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, încheiată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 (publicată
în Monitorul Oficial nr. 353 din 28 mai 2002).
14. Legea nr. 672 din 19 decembrie 2002 privind auditul public intern, republicată (republicată în Monitorul
Oficial nr. 856 din 5 decembrie 2011).
15. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24 din 21 aprilie 2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a
corupţiei (publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 27 aprilie 2004).
16. Hotărârea Guvernului nr. 123 din 7 februarie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public (publicată în Monitorul Oficial nr.
167 din 8 martie 2002).
17. Legea nr. 364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea si funcţionarea politiei judiciare, cu modificările
şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 869 din 23 septembrie 2004).
18. Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, cu modificările
şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 3 februarie 2003).
19. Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu
modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003).
20. Legea nr. 334 din 17 iulie 2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 22 iulie
2010).
21. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind (Noul) Cod penal, cu modificările şi completările ulterioare
(publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009).
22. Hotărârea Guvernului nr. 1.346 din 31 octombrie 2007 privind aprobarea Planului de acţiune pentru
îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de
România în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (publicată în Monitorul
Oficial nr. 765 din 12 noiembrie 2007).
23. Hotărârea Guvernului nr. 79 din 5 februarie 2010 privind înfiinţarea Comisiei de monitorizare a
progreselor înregistrate de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei,
abrogată (publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 15 februarie 2010).
24. Legea nr. 161 din 30 mai 2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare (publicată în
Monitorul Oficial nr. 476 din 6 iunie 2005).
25. Legea nr. 7 din 18 februarie 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, republicată
(republicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007).
97
26. Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu
modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000).
27. Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare (republicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai 2007).
28. Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările
şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 23 octombrie 2001).
29. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu
modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial nr. 418 din 15 mai 2006).

98