Cap 1..

Popoare şi spaţii istorice

I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care
astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de
cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi
austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului
român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut acea teorie
(numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format
la sudul Dunării de unde au emigrat apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută între istoriografia
română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi formarea poporului român,
care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că
românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui
netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul
Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi,
volohi etc.).

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse
bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său
militar Strategikon. Cronicarul bizantinIoan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de
Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.

Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de
istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în
traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării
maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice
ale primilor conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare
în Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau
conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.

În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau
români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele lor despre originea romană a
poporului român, aducând argumente istorice şi etnografice.

3. Teoria imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi contra

În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre formarea
poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine din 1781). El
susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul
XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a retras
toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii
în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este de origine slavă.

1
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi condusă
politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi.
Românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu
de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente
lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a
poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în
mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea
pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex
Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la
Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au
protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria
imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în
lucrarea Studii româneşt din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El
a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilor în
războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de 200 de ani, retragerea
completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi
făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o limbă slavă,
considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu
există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.

Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este falsă. Unul
dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol. Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor
români sunt:

 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-romană

existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă de
locuire din antichitate până în evul mediu.

 Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost
descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este
foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.

 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au

descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă dovadă
arheologică a continuităţii daco-romanilor.

 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii cucerite de
romani.

2
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că poporul
român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).

 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX), caracterul
latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.

4. Teoria imigraţionistă în secolul XX

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În 1920, prin
tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru istoriografia
maghiară această teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra drepturile teritoriale ale
Ungariei asupra Transilvaniei.

Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate teoria
imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe
Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuităţii. Gheorghe
Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937, scrisă iniţial în limba
franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi lingvistice
care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.

În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a fost
combătută constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizaţia
dacilor. Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman deoarece în
propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori.

5. Teoria imigraţionistă astăzi

Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient

argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene.
Dar disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră. Graniţele
statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea
Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în
rândul românilor şi maghiarilor.

Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă valoare
ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest. Sintezele oficiale de
istorie ori dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia
oficială a istoriografiei române cu privire la formarea poporului român. Deci romanitatea românilor
trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.

3
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

Să aprofundăm anumite cunoştinţe din această lecţie!

Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului român

Cărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes deosebit românilor şi prezentării
originii acestora datorită preocupării pe care o aveau pentru redescoperirea valorilor culturale ale
antichităţii greco-romane. Mulţi dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a vedea locurile pe care
le stăpânea altă dată Imperiul roman şi au descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se trăgea din
foştii colonişti romani. Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini vorbeşte despre originea latină a
românilor, aducând şi argumente lingvistice culese din spaţiul românesc. El spune şi un alt lucru
important, că românii înşişi se consideră descendenţi ai romanilor aduşi de Traian în Dacia.

Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva Imperiului otoman. Enea Silvio
Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a contribuit, prin scrierile sale istorice, la popularizarea originii
romane a poporului român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva turcilor.

Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt mândri de originea lor romană
şi că, prin anumite obiceiuri, fac cinste originii lor ilustre. Aceste informaţii sunt foarte importante pentru
cercetătorii de astăzi deoarece unii istorici care au contestat romanitatea românilor au argumentat
opinia lor şi prin faptul că în perioada medievală limba de cultură şi limba documentelor de cancelarie a
fost slavona. Ei au susţinut astfel că românii la vremea respectivă nu se puteau considera descendenţi ai
romanilor dacă în mod oficial acceptaseră cultura slavonă. Relatările călătorilor străini au arătat că
românii aveau conştiinţa romanităţii lor înainte de apariţia culturii scrise în limba română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric privitoare la formarea poporului român.
Cel mai cunoscut umanist român a fost Nicolaus Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a născut în
Transilvania, familia sa fiind însă de origine din Ţara Românească, şi a ajuns unul dintre cei mai importanţi
prelaţi catolici ai Ungarie (a fost arhiepiscop de Strigonium). Cea mai importantă lucrare a sa
este Hungaria, scrisă în limba latină. El a afirmat originea latină a românilor şi unitatea de limbă, religie şi
obiceiuri a românilor din cele trei ţări medievale.

Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către cronicarii moldoveni Grigore
Ureche şi Miron Costin. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea romană a
moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne tragem. El aduce,
în sprijinul afirmaţiei sale, argumente lingvistice. Miron Costin a dedicat o lucrare specială originii
românilor, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. El afirmă, ca şi Ureche, originea
romană a locuitorilor din Moldova, Ţara Muntenească şi a românilor din părţile ungureşt(Transilvania),
dar argumentaţia sa este mult mai bogată decât cea a lui Grigore Ureche. Costin aduce argumente
lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii românilor, recurgând chiar la comparaţia
între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi românilor.

4
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

Folosirea limbii slavone ca limbă de cultură. Utilizarea alfabetului chirilic pentru scrierea limbii române
în evul mediu şi epoca modernă.

De ce limba liturgică (limba folosită în biserică) în evul mediu a fost, pentru români, limba slavonă? De
ce limba română s-a scris în evul mediu şi în epoca modernă cu litere chirilice? Explicaţia este foarte
simplă şi ţine de organizarea bisericii medievale. Iniţial ierarhii bisericilor creştine au acceptat doar
câteva limbi pentru traducerea textului biblic, considerate limbi sacre. Abia în 1517, germanul Martin
Luther, iniţiatorul Reformei, propunea traducerea textelor religioase şi a liturghiei în limbile vorbite de
popor. Astfel, în Europa, catolicii au folosit limba latină, iar ortodocşii limbile greacă şi slavonă ca limbi
liturgice. Limba slavonă a fost acceptată ca limbă de cult în secolul IX deoarece Patriarhul de la
Constantinopol dorea evanghelizarea slavilor, fapt dificil de realizat dacă nu era tradusă liturghia în limba
lor. În spaţiul românesc creştinismul este atestat încă din secolul IV, când limba de cultură era latina. În
secolele IX-XIV teritoriul românesc era supus, din punct de vedere al jurisdicţiei bisericeşti, episcopilor de
la sudul Dunării, din Bulgaria, de aceea limba bisericii româneşti a devenit slavona inclusiv în Transilvania.
După întemeierea statelor Ţara Românească şi Moldova, limba oficială a cancelariei a fost tot slavona,
care era singura limbă de cultură din spaţiul românesc de la acea vreme. Abia în secolul XVII româna este
acceptată ca limbă de cult (în 1688 a fost tradusă pentru prima dată integral Biblia în limba română).
Când au început să apară documente în limba română, în secolul XVI, constatăm că acestea erau scrise
cu alfabet chirilic, alfabetul folosit pentru scrierea limbii slavone. Alfabetul chirilic s-a folosit în mod
curent în spaţiul românesc până în 1860, când oamenii de cultură români au impus, atât în Transilvania
cât şi în România, utilizarea alfabetului latin, mult mai potrivit cu structura limbii române.

Pentru a înţelege această lecţie, este util să cunoaştem şi …

I. Romanizarea si Etnogeneza

Romanizarea a fost un proces istoric lingvistic şi cultural deosebit de complex, desfăşurat în etape şi în
condiţii specifice, prin acţiunea unor factori cu acţiune vizibilă şi urmări dovedite (administraţia,
armata, veteranii, coloniştii etc.) şi a unor factori cu acţiune mai puţin vizibilă (stilul de viaţă roman).
Etapele esenţiale ale romanizării în Dacia au fost: etapa preromană (sec. I î.Hr. - sec I d.Hr.), când au avut
loc numeroase contacte între civilizaţia dacă şi cea romană; etapa stăpânirii romane (106-271 d.Hr.), cea
mai profundă şi durabilă; etapa postromană (după 271-275 d.Hr.), când civilizaţia romană a continuat să
existe şi să se dezvolte în condiţiile încetării autorităţii statului roman. Romanizarea Daciei a fost
rezultatul unei acţiuni îndelungate în domeniile politic, economic, social, cultural şi spiritual.
Romanizarea a fost, în esenţa ei, un fenomen lingvistic, prin acţiunea următorilor factori:

• Administraţia: guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative, edilitare, fiscale etc. vorbeau
limba oficială a administraţiei romane, latina.
• Armata: a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea vieţii romane. Armata romană a
avut un efectiv numeros, apreciat la 40-50.000 de militari, compus din legiuni, constitute din cetăţeni

5
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

romani şi trupe auxiliare, formate din provinciali de diferite etnii, între care singurul mijloc de
comunicare a fost limba latină populară (vulgară). Dacia a fost împânzită cu un puternic sistem de castre,
turnuri de observaţie şi valuri de apărare, limes-uri. In apropierea acestor castre au luat fiinţă aşezări
numite canabae, armata jucând un rol însemnat în procesul de urbanizare şi în evoluţia demografică a
provinciei.
• Veteranii: se bucurau de mare prestigiu, au ocupat diferite slujbe administrative; au întemeiat familii şi
gospodării, fiind împroprietăriţi în provincia pe care au apărat-o ca militari, erau disciplinaţi şi ordonaţi,
ştiau carte şi, ceea ce era mai important, vorbeau limba latină.
• Coloniştii: colonizarea a fost o acţiune dirijată de statul roman. Eutropius (sec. IV d.Hr.) spune că
romanii au adus colonişti în Dacia „din toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea
ogoarelor”. Aceştia au avut un rol deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului, agriculturii şi
urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin intermediul limbii latine populare.
• Urbanizarea: oraşele au avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane. Aşezările
urbane din Dacia romană au fost de două categorii: colonia, aşezare urbană organizată după modelul
Romei, prima fiind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, urmată de Apulum, Drobeta, Napoca,
Potaissa, Romula, Tropaeum Traiani, şi municipia, aşezări urbane cu autonomie administrativă şi juridică
precum: Porolissum, Tibiscum, Dierna, Troesmis. Oraşele au jucat un rol esenţial în romanizarea
autohtonilor. In mediul rural, rolul oraşului a fost îndeplinit de „conacul” stăpânului roman (villa rustica).
• Activitatea economică: Dacia a fost integrată în sistemul economic roman şi prinsă într-un intens
schimb de produse cu Roma şi provinciile Imperiului, graţie unui sistem de drumuri temeinic construite
de inginerii romani. Relaţiile de muncă dintre autohtoni, colonişti, veterani şi administraţia romană au
fost de natură să faciliteze procesul de romanizare.
• Dreptul: legile romane, şi mai ales Constitutio Antoniniana (212 d.Hr.), au avut un rol important în
formarea modului de a gândi şi a acţiona al populaţiei daco-romane. Normele dreptului roman se vor
regăsi în dreptul românesc de mai târziu.
• Cultura: a avut un rol decisiv în romanizarea Daciei. Limba latină a asigurat comunicarea dintre
băştinaşi şi romani. Invăţarea limbii latine este probată în Dacia de numeroase descoperiri de inscripţii
(peste 3.500), tăbliţe cerate cu elemente de scriere şi calcule aritmetice descoperite la Alburnus Maior,
instrumente de scris (stili) şi existenţa unor şcoli (ludi literatti). Arta romană ,,provincială” s-a impus
peste tot în Dacia.
• Religia: este cel mai bogat domeniu al spiritualităţii romane care a favorizat întrepătrunderea spirituală
daco-romană. Sunt adorate divinităţile romane şi din alte provincii ale Imperiului. Se întâlneşte frecvent
sincretismul religios şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume roman (interpretatio romana). Un rol
important l-a jucat creştinismul care începe să se răspândească în secolul I d.Hr. în Moesia şi apoi în
Dacia, devenind liantul spiritual al comunităţilor obşteşti după retragerea aureliană.

6
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

Influenţa romană nu s-a limitat strict la teritoriile stăpânite efectiv de romani, s-a extins şi asupra
dacilor liberi, fapt confirmat de numeroase descoperiri, iar retragerea aureliană (271-275 d.Hr.) nu a
însemnat oprirea procesului de romanizare. Sinteza daco-romană s-a dovedit solidă şi va constitui piatra
de temelie pentru formarea poporului român.
Etnogeneza românească a fost rezultatul unui îndelungat şi complex proces etno-lingvistic desfăşurat
pe o străveche vatră traco-geto-dacă aflată între Tisa, Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani care, în
urma cuceririi romane, a suferit procesul romanizării. Rezultatul a fost o primă sinteză etno-culturală,
sinteza daco-romană, care a stat la baza etnogenezei românilor. Un element etnic important în cadrul
acestui proces a fost cel geto-dac. In urma războaielor cu romanii, în ciuda afirmaţiilor lui Eutropius,
conform cărora Dacia a fost secătuită de bărbaţi, dacii au continuat să populeze masiv provincia
stăpânită de Traian. Pentru continuitatea dacilor pledează logica istorică, numeroasele dovezi de cultură
materială dacă descoperite în aşezările civile şi castrele din Dacia secolelor II-III, păstrarea unor toponime
(Drobeta, Napoca, Apulum, Ampelum, Potaissa etc.) şi hidronime (Alutus, Maris, Samus, Donaris etc.) de
origine dacă, dacii care s-au supus de bunăvoie lui Traian (cum ne spune Dio Cassius), aspect reprezentat
şi pe Columna lui Traian, unităţile militare romane formate din daci. Fără existenţa autohtonilor nu ar fi
putut avea loc procesul de romanizare. Geto-dacii au avut rolul de element etnic primitor activ al
civilizaţiei romane.
Teritoriul rămas în afara provinciei Dacia (Crişana, Maramureş, cea mai mare parte a Moldovei şi în
unele perioade o parte a Munteniei) a fost locuit în continuare de dacii liberi. Aceştia se află în raporturi
strânse cu romanii. Frecvent ei atacă graniţele Imperiului. In secolul al III-lea incursiunile acestora se
intensifică, ele fiind deseori organizate împreună cu goţii. Au fost însă şi relaţii paşnice, care au favorizat
schimburile comerciale. Legăturile cu romanii au influenţat modul de viaţă al dacilor liberi. Ei sunt supuşi
treptat procesului de romanizare, proces ce se va extinde, în secolele următoare, după încetarea
stăpânirii romane.
Retragerea aureliană a demonstrat ca romanizarea geto-dacilor a fost un proces profund, ireversibil,
care a continuat şi în etapa următoare. După abandonarea Daciei, romanitatea nord-dunăreană nu a
dispărut, ci s-a extins din fosta provincie spre vest, nord şi răsărit prin mişcarea naturală a populaţiei, în

7
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

ambele sensuri, constituindu-se astfel un vast complex de cultură de origine romanică, deosebită de cea
a migratorilor (goţi, huni, gepizi, longobarzi, avari, slavi) şi superioară culturii acestora. Continuitatea
daco-romană este probată de descoperirea a numeroase unelte, morminte, vase, tezaure din bronz,
inscripţii în limba latină, alături de elemente de cultură materială a migratorilor. In perioada secolelor IV-
VI s-a realizat cea de-a doua sinteză, care a constat în ,,topirea” migratorilor în masa romanicilor. In toata
aceasta perioadă romanitatea nord-dunăreană a păstrat o legătură permanentă cu romanitatea sudică.
Daco-romanii au continuat să dezvolte o civilizaţie de origine romanică în mediul rural, satul fiind forma
specifică de aşezare, în cadrul căruia s-a consolidat obştea sătească, forma tradiţională de organizare
social-economică. Aşezările săteşti s-au grupat, de regulă, într-un anumit cadru geografic (văile rîurilor,
depresiuni intramontane, locuri protejate de păduri, dealuri şi munţi), în structuri autonome mai
puternice, uniuni de obşti, numite de Nicolae Iorga ,,romanii populare” menite să reziste stăpânirilor
,,barbare” vremelnice.
Ele vor constitui baza coagulărilor politice ulterioare, pe care se vor întemeia statele feudale
romaâneşti. Liantul spiritual al daco-romanilor în perioada migraţiilor a fost creştinismul, ca element de
identitate etnică şi de apartenenţă la spiritualitatea romană. De aceea, în Dacia, creştinismul a fost un
factor important de păstrare a romanităţii şi de desăvârşire a etnogenezei românilor.
Pătrundere slavilor în spaţiul locuit de daco-romani a avut importante consecinţe prin faptul că
dominaţia lor politică a fost de lungă durată. Prin trecerea acestora la sud de Dunăre, în anul 602 s-a rupt
romanitatea nord-dunăreană de cea sudică. Romanicii de la sudul Dunării au fost împinşi spre munţi şi
izolaţi, având o evoluţie proprie. Slavii rămaşi la nordul Dunării au fost asimilaţi de către daco-romani.
Acest proces a dat o particularitate romanităţii orientale ce o deosebeşte de romanitatea occidentală,
unde rolul slavilor 1-au jucat germanii. In momenrul pătrunderii slavilor însă, la nordul şi la sudul Dunării
se constituise o realitate etno-lingvistică asupra căreia nu s-a mai putut exercita o influenţă decisivă.
Factorul slav a dat o anumită coloratură limbii şi culturii romanice din această zonă, fără să-i modifice
esenţa latină. Prin urmare, poporul român, rezultat din sinteza daco-romană, prin procesul de
romanizare şi asimilarea slavilor, este un popor romanic, fapt dovedit de structura gramaticală şi lexicală
a limbii române.
Toate elementele esenţiale ale vieţii sunt denumite în limba română cu termeni din limba latină:
în agricultură, viticultură, pomicultură, grădinărit, creşterea animalelor, numele mineralelor, însuşiri
trupeşti şi sufleteşti, termenii militari, termenii privind organizarea social-politică, termenii de bază ai
creştinismului etc. De asemenea, în limba română s-au păstrat aproximativ 160-180 de cuvinte din limba
dacă, la care se adaugă derivatele lor, ce desemnează animale (mânz, viezure, barză), plante (mazăre,
brad, gorun), unelte (grapă, mătură, cârlig), părţi ale corpului (buză, grumaz, burtă), îmbrăcăminte (brâu,
pânză), familie (copil, băiat, moş, prunc), locuinţă, gospodărie sau forme de teren (vatră, gard, bordei,
mal, pârâu). Cele mai multe împrumuturi lexicale în limba română provin din limba slavă, dar acestea nu
au schimbat caracterul ei latin.
In legătură cu etnogeneza românilor s-au emis de-a lungul timpului doua teorii istoriografice. Prima
este teoria autohtoniei, conform căreia vatra de formare a poporului român corespunde spaţiului
carpato-dunăreano-pontic, urmând acelaşi proces ca şi în cazul popoarelor neolatine occidentale.
Această teorie este susţinută de majoritatea istoricilor şi lingviştilor români şi străini. A doua este teoria
imigraţionistă sau roesleriană, după numele celui care a susţinut-o „ştiinţific”, Robert Roesler. Aceasta,
lipsită de temei ştiinţific, susţine că poporul român s-a constituit undeva în Peninsula Balcanică, de
unde a migrat la nord de Dunăre în secolele XII-XIII, fiind o teză care urmăreşte scopuri politice.

Statutul Transilvaniei şi al românilor din Transilvania în evul mediu şi epoca modernă

8
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

II. Statutul Transilvaniei

- În secolele XI-XIII, Transilvania a fost cucerită de maghiari şi a făcut parte din Ungaria până în 1541,
fiind provincie autonomă, numită voievodat, condusă de un voievod maghiar şi Dietă .

- În 1541-1688 a fost stat vasal Imperiului Otoman, condus de un principe maghiar şi Dietă.

- În 1699 a fost ocupată de austrieci şi organizată ca provincie autonomă a Imperiului habsburgic

(Austria). Împăratul austriac (toţi împăraţii erau din familia de Habsburg) şi-a luat titlul de principe al
Transilvaniei.

- În1867, Imperiul habsburgic şi-a schimbat numele şi organizarea politică, devenind Austro-Ungaria

Austro-Ungaria s-a realizat prin împărţirea Imperiului habsburgic în două provincii, Austria şi Ungaria,
fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Transilvania a fost anexata la Ungaria, desfiinţându-i-se astfel
autonomia.

II. Statutul românilor din Transilvania

În secolele XIV-XVIII, Transilvania a fost condusă de cele trei naţiuni privilegiate nobilii (maghiari), saşii şi
secuii, care alcătuiau o adunare a stărilor numită Dietă. Românii, deşi erau populaţia majoritară, nu
aveau drepturi politice, iar limba română şi religia ortodoxă nu erau recunoscute oficial. Populaţia
românească era alcătuită în marea majoritate din ţărani dependenţi. Românii nu aveau o elită care să-i
reprezinte.

Schimbări în statutul românilor din Transilvania în timpul împăraţilor habsburgi (1699-1867)

În timpul împăraţilor habsburgi, românii din Transilvania primesc anumite drepturi economice, politice şi
culturale. Ei îşi creează o elită, care să-i reprezinte şi să lupte pentru drepturile lor.

- În 1701: se creează biserica greco-catolică. Preoţii greco-catolici obţin anumite privilegii şi alcătuiesc
prima comunitate de intelectuali români din Transilvania. Aceştia luptă pentru drepturile politice ale
tuturor românilor. Episcopul greco-catolic este singurul român care are dreptul să facă parte din Dietă.
Episcopul Inochentie Micu Klein (1728-1751) începe lupta de emancipare politică a românilor din
Transilvania. El scrie numeroase petiţii către instituţiile administrative din Transilvania sau către cele din
Viena, cerând anularea legilor care îi discriminau pe români şi acordarea de drepturi egale cu celelalte
naţionalităţi. Cel mai important document scris de el este memoriul numit Supplex Libellus (1744),
înaintat împărătesei Maria Tereza. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, lupta pentru drepturile românilor
este reluată de mişcare culturală numită Şcoala Ardeleană.

Apariţia teoriei imigraţioniste este o consecinţă a luptei românilor pentru drepturi în Transilvania.

- 1764: românii primesc dreptul de a face parte din armata austriacă, în regimentele de graniţă.

- 1781: împăratul Iosif al II-lea recunoaşte oficial şi biserica ortodoxă.

9
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

- 1854: împăratul Franz Joseph desfiinţează iobăgia şi îi împroprietăreşte pe ţărani; astfel toţi românii
ajung să fie liberi şi să aibă o mică proprietate.

Statutul românilor în Austro-Ungaria

În 1867 Austria (Imperiul habsburgic) devenea statul dualist Austro-Ungaria prin împărţirea imperiului în
două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Singurele instituţii comune
erau ministerele de război, de finanţe şi de externe. Împăratul avea puteri simbolice. Popoarele din
imperiu, cu excepţia austriecilor şi maghiarilor, erau nemulţumite de noua organizare deoarece toate
instituţiile lor autonome au fost suprimate. Limba oficială era germana pentru teritoriile administrate de
la Viena şi maghiara pentru teritoriile administrate de la Budapesta. Împăratul a hotărât să recurgă la
această nouă organizaţie a statului pentru a avea un aliat, maghiarii, în lupta împotriva mişcărilor de
eliberare naţională ale diverselor popoare din imperiu. Decizia a fost luată ca urmare a înfrângerii
suferite în războiul cu Prusia şi Italia din 1866.

Transilvaniei i s-a suprimat autonomia şi a făcut parte din provincia Ungaria. Românii au protestat faţă
de suprimarea autonomiei şi alipirea la Ungaria. Legile statului maghiar au recunoscut totuşi următoarele
drepturi ale românilor: învăţământ primar şi secundar în limba maternă, folosirea limbii materne în
administraţie, libertatea religioasă, dreptul de vot cenzitar. Treptat s-au dat legi care intensificau
maghiarizarea şcolii şi administraţiei. Românii au fost nemulţumiţi de faptul că toţi locuitorii erau
consideraţi ca făcând parte din naţiunea maghiară, că pentru a vota, censul era foarte ridicat, că limba
maghiară era obiect de studiu obligatoriu în şcoală, că nu exista o universitate românească. Românii au
luptat pentru drepturile lor prin intermediul Partidului Naţional Român (creat în 1869), a asociaţiei
culturale Asta şi a diverselor ziare şi reviste.

Ideile principale ale lecţiei

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

 Poporul român este un popor de origine romană, care s-a format prin amestecul dacilor,
romanilor şi slavilor, la nord şi la sud de Dunăre, în secolele II î. Hr. – IX d. Hr.

 Romanitatea românilor a fost menţionată în evul mediu de cronicari străini (de ex. Anonymus),
de cărturarii umanişti occidentali sau români (Poggio Bracciolini, Grigore Ureche, Miron Costin).

 Romanitatea românilor a devenit subiect de dispută în epoca modernă când a fost elaborată
teoria imigraţionistă de către istoricul austriac Robert Schulzer, în secolul XVIII, reluată
de Robert Roesler, în secolul XIX şi de alţi istorici maghiari în secolul XX. Teoria
imigraţionistă contestă originea romană a poporului român şi formarea sa în teritoriul de la
nordul Dunării. O cauză care a dus la elaborarea acestei teorii a fost lupta românilor din
Transilvania pentru drepturi politice.

 Istoricii români au combătut teoria imigraţionistă prin argumente istorice, arheologice şi

lingvistice. Principalii istorici care au combătut această teorie au fost reprezentanţii Şcolii
Ardelene (în secolul XVIII), A. D. Xenopol (în secolul XIX), Vasile Pârvan, Gh. Brătianu (în secolul
XX).

10
Cap 1.. Popoare şi spaţii istorice

 Argumente ale teoriei imigraţioniste (care combat romanitatea românilor):

- exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii,
- retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III,
- aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu,
- prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I nu poate fi atestată.

 Argumente care combat teoria imigraţionistă (şi susţin romanitatea românilor):

- toponimele şi hidronimele de origine daco-romană;
- uneltele agricole şi obiectele de cult creştine descoperite în sec. IV-VIII;
- mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali;
- structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de bază al său este de
origine latină.

11