CUVIOSUL NIKON VOROBIOV,

“Părintele repeta foarte des că pentru preoţie vrăjmaşul

cel mai cumplit e năzuinţa de a fi pe placul poporului,
dorinţa de a sluji cât mai frumos, fiindcăaceastă
năzuinţă îl transformă pe preot într-un artist, într-un
fariseu lepădat de Dumnezeu, iar din popor face o
adunătură de păgâni, care se uită doar la exterior şi
Îl leapădă pe Hristos. Despre aceasta părintele vorbea
întotdeauna cu o deosebită aprindere”.

“În vremea noastră e foarte greu. Nu sunt

îndrumători, nu sunt cărţi, nu sunt condiţii. Şi pe
această cale – vă atrag atenţia, subliniez –, pe
această cale complicată, după cum se vede la toţi
Sfinţii Părinţi, lucrul cel mai important, cel mai greu,
este aducerea omului la smerenie, fiindcă trufia i-a dus
la cădere şi pe Lucifer, şi pe Adam. Şi, iată, aceasta este
calea Domnului pentru omul care s-a hotărât din tot
sufletul să trăiască pentru Domnul, ca să se
mântuiască. Iar fără smerenie omul nu se
mântuieşte... […] Odată mi- a venit un gând foarte limpede: «Ce
sunt toate faptele noastre, toate rugăciunile noastre, toate ale
noastre? Trebuie să strigăm ca vameşul: Dumnezeule, milostiv
fii mie, păcătosului!» Ei, şi atunci inima mea a priceput, a priceput,
că esenţialul este mila lui Dumnezeu. Am înţeles asta nu cu
mintea, ci cu inima”.

***
Întotdeauna am năzuit sincer spre Dumnezeu

Igumenul Nikon (în lume Nicolae Vorobiov) s-a născut în anul 1894, în satul
Mikşino din gubernia Tver, fiind al doilea copil al unei familii de ţărani. Cu totul,
familia a avut şase copii, toţi băieţi. În copilărie, Nicolae nu părea să se deosebească
de fraţii săi decât prin extraordinara sa onestitate, prin ascultarea faţă de cei
mai mari şi prin uimitoarea bunătate şi milă de care dădea dovadă faţă de
toţi. El a păstrat aceste trăsături întreaga viaţă.

Este deosebit de interesant un episod din copilăria lui. În satul lor apărea deseori şi
locuia vreme îndelungată un nebun pentru Hristos numit „Vanka-mititelul”, pe care
părinţii lui Nicolae îl primeau şi îl omeneau cu drag – şi iată că odată, când fraţii se
jucau acasă, nebunul pentru Hristos s-a apropiat pe neaşteptate de Nicolae şi,
arătând spre el, a repetat de câteva ori: „Acesta este călugăr, călugăr!” La
momentul respectiv, cuvintele lui nu i-au impresionat deloc nici pe băiat, nici pe cei
din jur – însă apoi, când tocmai Nicolae, singurul dintre toţi fraţii, a devenit monah,
şi-au amintit această prezicere.

Vanka era într-adevăr străvăzător. El i-a prezis mamei lui Nicolae că va muri la
Taganrog cu câteva zeci de ani înainte ca aceasta să se întâmple. Apropiindu-se
odată de ea, a început să cânte făcându-şi palmele ţeavă: „Duru-dog, duru-dog, a
murit la Taganrog.” Or, atunci nimeni din familie nu ştia măcar că există un oraş cu
acest nume. În anii 1930, ea s-a mutat, într-adevăr, la Taganrog, la fiul său Vasile,
şi a murit acolo.
Tatăl a reuşit să-l înscrie pe Nicolae la şcoala reală din oraşul Vîşnii Volociok – şi
băiatul avea rezultate strălucite la învăţătură. Încă din primii ani a dat dovadă de
aptitudini remarcabile şi diverse. Era foarte înzestrat pentru matematică, scria
compuneri într-un stil excelent. Nu o dată avea să spună că întotdeauna i-a fost
uşor să scrie. În fiecare an obținea premiul întâi. Cânta vocal şi la violă, făcea parte
din ansamblul şcolii, desena şi schiţa minunat.

În ce condiţii trăia şi învăţa Nicolae?

Ai lui l-au ajutat doar în şcoala primară. Când a hotărât să-şi continue studiile,
n-avea de unde să aştepte ajutor: părinţii trăiau foarte modest, iar pe lângă
el mai aveau patru fii pe care trebuia să-i dea la învăţătură. Nicolae n-a
abandonat şcoala, dar a fost nevoit să o continue în condiţii care omului
contemporan îi par incredibile. Imediat după lecţiile obligatorii era nevoit, la
vârsta lui, să dea el însuşi lecţii ori să-i ajute pe colegii slabi la carte, dar înstăriţi.
Pentru asta primea puţin. După ce petrecea astfel câteva ore, dădea fuga la locuinţa
sa (pentru care trebuia să plătească) şi se apuca de teme. Greutăţile au sporit
atunci când la aceeaşi şcoală a intrat şi fratele său Mişa, pe care numai el putea să-l
ajute.

Nevoia, foamea şi frigul i-au fost tovarăşi nedespărţiţi în vremea şcolii.

Iarna umbla într-un palton subţire şi în nişte aşa-zise ghete fără branţuri.

Familia din care a ieşit părintele era ortodoxă. În duhul credinţei au fost crescuţi şi
copiii. Această credinţă era însă, la fel ca la majoritatea oamenilor simpli, una
exterioară, a formei, obiceiurilor şi ritualurilor, fără o bază duhovnicească tare şi
fără o înţelegere limpede a esenţei creştinismului. În cel mai bun caz, o astfel de
credinţă educa oameni cinstiţi, dar, primită ca simplă tradiţie, fără efort şi
căutare, fără confirmarea experienţei personale, putea fi pierdută cu
uşurinţă.

Aşa s-a întâmplat şi cu Nicolae. După ce a intrat la şcoala reală, el s-a aruncat cu
sete în studierea ştiinţelor, crezând cu naivitate că acolo este ascuns adevărul – şi
credinţa oarbă în ştiinţă a împins deoparte cu uşurinţă credinţa în Dumnezeu, care
pe atunci era în el tot atât de oarbă. Totuşi, băiatul şi-a dat seama repede că
ştiinţele empirice nu se ocupă deloc cu problemele cunoaşterii adevărului, veşniciei,
fiinţării lui Dumnezeu; problema sensului vieţii omului nu numai că nu este pusă în
ele, ci nici nu decurge din natura lor. Dându-şi seama de asta în clasele superioare,
Nicolae, cu toată ardoarea firii sale, s-a apucat de studierea istoriei filosofiei, în care
a acumulat cunoştinţe atât de mari, încât veneau la el profesorii ca să discute
diverse probleme filosofice.
Setea lui de cunoaştere era atât de mare, încât adesea îşi dădea ultimii bani
pe câte o carte, rămânând, literalmente, fără o bucată de pâine. Cartea
avea timp s-o citească numai noaptea. Nopţi întregi a studiat istoria
filosofiei, a făcut cunoştinţă cu literatura clasică – şi totul cu un singur
scop, cu un singur gând: cel de a afla adevărul, de a afla sensul vieţii.

Cu cât se maturiza mai mult, cu atât simţea mai acut lipsa de sens a acestei
vieţi. Oricum ai trăi, până la urmă tot mori. Nu are rost să trăieşti pentru
tine însuţi, fiindcă oricum mori. Să trăieşti pentru ceilalţi? Dar şi ceilalţi
sunt „Euri” la fel de muritoare, şi, prin urmare, nici viaţa lor nu are sens. Şi
atunci, pentru ce trăieşte omul, dacă nimic nu îl salvează de la moarte nici
pe el, nici pe altcineva?

În anul 1914, la vârsta de 20 de ani, Nicolae a absolvit strălucit şcoala reală, dar a
ieşit din ea fără bucurie.

„Studiul filosofiei”, spunea el la sfârşitul vieţii, „mi-a arătat: fiecare filosof

considera că a găsit adevărul. Dar cât de mulţi au fost ei, filosofii? Pe când
adevărul e unul singur. Şi sufletul năzuia spre altceva. Filosofia este un
surogat, ca şi cum în loc de pâine i-ai da omului să mestece
cauciuc. Poţi să rozi cauciucul, dar oare o să fii sătul? Am înţeles că
filosofia, la fel ca ştiinţa, nu oferă nimic despre Dumnezeu, despre viaţa
viitoare – şi a devenit absolut limpede concluzia că trebuie să recurg la
religie.”

Dezamăgindu-se de ştiinţă şi de filosofie, a intrat la Institutul de psihoneurologie din

Petrograd, nădăjduind că va găsi acolo răspunsul la întrebarea: „Care este esenţa
omului?” A fost lovit însă de o dezamăgire şi mai mare decât cea din şcoala reală.

„Am văzut: psihologia nu studiază deloc omul, ci «pielea» – viteza

proceselor, a percepţii, memorie… O asemenea aiureală, încât şi
asta m-a dezgustat.”

După ce a terminat primul an, a părăsit institutul, intrând într-o criză duhovnicească
definitivă. Lupta era atât de grea, încât a început să se gândească la sinucidere – şi
iată că odată, în vara anului 1915, în Vîşnii Volociok, când Nicolae a simţit subit că
se află într-un impas total, i-a trecut fulgerător prin cap gândul la credinţa din anii
copilăriei:

„Dar dacă într-adevăr Dumnezeu există? Ar trebui să Se descopere, nu?”

Şi iată că Nicolae, necredinciosul, a strigat din tot adâncul fiinţei sale,

aproape cu deznădejde:
„Doamne, dacă exişti, descoperă-Te mie! Te caut nu pentru
scopuri pământeşti, interesate. De un singur lucru am nevoie:
exişti sau nu?”

Şi Domnul i S-a descoperit.

„E imposibil de
redat”, spunea
părintele, „acea
lucrare a harului
care convinge de
existenţa lui
Dumnezeu cu o
forţă şi o evidenţă
care nu lasă în
om nici cea mai
mică îndoială.
Domnul Se
descoperă aşa
cum, să zicem,
după un nor
întunecat răsare
deodată soarele:
nu te mai
îndoieşti, nu stai
pe
gânduri: «Soarele
să fie, ori a aprins
cineva un
felinar?» Aşa mi
S-a descoperit
Domnul, că am
căzut la pământ,
zicând: «Doamne,
slavă Ţie, Îţi
mulţumesc!
Dăruieşte-mi
să-Ţi slujesc
toată viaţa mea!Toate necazurile, toate suferinţele de pe pământ
nu au decât să se abată asupra mea: dăruieşte-mi să trec prin
toate, numai să nu cad de la Tine, să nu mă lipsesc de Tine!»”
Nu se ştie dacă starea aceasta a ţinut mult timp, dar când Nicolae s-a sculat a
auzit sunete de clopot puternice, ritmice, îndreptate spre veşnicie.

La început a crezut că sună undeva aproape, dar sunetul nu înceta, şi de

altfel era prea târziu ca să sune de slujbă – trecuse de miezul nopţii.

Astfel, într-o clipă s-a petrecut o totală schimbare în viziunea lui asupra
lumii – s-a petrecut, după cât se pare, o adevărată minune. Totuşi, această
minune a fost un deznodământ logic, firesc, al tuturor căutărilor tânărului.

Acesta nu cunoştea însă deloc calea mântuirii. Părintele povestea apoi cum
studiaseră în şcoală religia: erau puşi să repovestească Sfânta Scriptură
fără nici o aplicaţie practică, pentru viaţă, să „tocească” texte în sensul
cărora nu pătrundeau deloc, să înveţe pe de rost şi să studieze pur raţional
dogme, porunci, fapte istorice. În tot modul de predare nu se simţea deloc
viaţă. Creştinismul era predat într-un mod pur exterior, în cel mai bun caz
„ştiinţific”, şi prin aceasta duhul lui era omorât în elevi cu desăvârşire.
Creştinismul era studiat ca un obiect exterior, care trebuie studiat doar
fiindcă aşa e regula, nu pentru a dobândi călăuzire în viaţa nouă după pilda
lui Hristos.

Se preda într-un mod atât de „mort”, atât de scolastic, încât lecţiile de

religie dobândeau un caracter de stat jos forţat şi pierdut vremea – „vreme
de glume şi de hule”. În legătură cu asta, părintele spunea adesea, cu
amărăciune, că tocmai din această cauză ateii cei mai înrăiţi au ieşit din
instituţiile de învăţământ teologic.

E limpede că dacă religia îi fusese predată în acest fel tânărul, într-adevăr, nu putea
să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică – iar a rămâne la nivelul
recunoaşterii goale, raţionale, „intelectuale” a existenţei lui
Dumnezeu nu putea. Iată ce spunea părintele însuşi despre paşii
pe care i-a făcut în continuare după întoarcerea la Dumnezeu:

„Pe urmă Domnul îl duce pe om pe un drum

complicat, foarte complicat. Am fost uimit
când după o asemenea descoperire
dumnezeiască am intrat în biserică. Şi
înainte mergeam, că şi acasă mă obligau, şi
în gimnaziu ne duceau la biserică, dar ce
făceam atunci? Stăteam ca stâlpul, nu mă
interesa, mă gândeam la ale mele, şi
atât. Atunci când, după ce m-am întors la
Dumnezeu, mi s- a deschis puţin inima, în biserică
 mai întâi de toate mi-am amintit predania despre solii
cneazului Vladimir, care atunci când au intrat în biserica
grecească nu ştiau unde se află – în cer sau pe
pământ. Iată primul sentiment pe care l-am avut în
biserică după starea aceea pe care am trăit-o: în
biserică, omul nu este pe pământ. Biserica nu este
pământ, ci o bucăţică de cer. Cât m-am bucurat să
aud: «Doamne, miluieşte!» Cuvintele acestea aveau
un efect de necrezut asupra inimii: toată slujba,
continua pomenire a numelui lui Dumnezeu în
diferite forme, cântările, lecturile stârneau
încântarea, bucuria, săturau… În vremea noastră e
foarte greu. Nu sunt îndrumători, nu sunt cărţi, nu
sunt condiţii. Şi pe această cale – vă atrag atenţia,
subliniez –, pe această cale complicată, după cum se
vede la toţi Sfinţii Părinţi, lucrul cel mai important,
cel mai greu, este aducerea omului la smerenie,
fiindcă trufia i- a dus la cădere şi pe Lucifer, şi pe Adam. Şi,
iată, aceasta este calea Domnului pentru omul care
s-a hotărât din tot sufletul să trăiască pentru
Domnul, ca să se mântuiască. Iar fără smerenie omul
nu se mântuieşte. Chiar dacă nu ajungem la smerenia
adevărată, putem ajunge la nivelul începător, ca să zic
aşa.Şi când omul vine, când cade la Domnul în acest
fel, zicând: «Doamne, Tu să faci cu mine totul, că eu
nu ştiu nimic (într-adevăr, ce ştim noi?), fă cu mine
ce vrei, numai mântuieşte-mă», Domnul începe să-l
îndrume pe om El Însuşi.”

Da, pe atunci părintele nu ştia nimic despre calea duhovnicească, dar a

căzut cu lacrimi la Dumnezeu, şi Domnul Însuşi l-a îndrumat.

„M-a îndrumat în aşa fel încât după aceea am trăit doi ani în Volociok, am citit,
m-am rugat acasă”, spunea părintele Nikon. A fost o perioadă de „ardere” a
inimii lui. El nu vedea şi nu auzea ce se întâmpla în jurul lui. În vremea aceea
a închiriat o jumătate dintr-o casă particulară în Sosnoviţî. Avea doar 21, 22 de
ani. Dincolo de gardul subţire – dansuri, cântece, râsete, jocuri ale
tineretului: acolo se distrau. Îl invitau şi pe el, dar Nicolae îşi pierduse
gustul pentru lume, pentru bucuriile ei naive, mioape, de o clipă. „Mănâncă,
bea, veseleşte-te, căci mâine vom muri” – această deviză nu convenea
minţii şi cu atât mai mult inimii lui.
Aceşti doi ani ai vieţii lui au fost un răstimp de continuă nevoinţă, de ascetism
adevărat.Acolo a făcut cunoştinţă pentru prima dată cu scrierile Sfinţilor Părinţi,
pentru prima dată a făcut cu adevărat cunoştinţă cu Evanghelia. Iată ce povestea
părintele despre această perioadă:

„Numai la Sfinţii Părinţi şi în Evanghelie am găsit lucruri cu

adevărat preţioase.Când omul începe să se lupte cu sine însuşi,
când va năzui să meargă pe calea evanghelică, începe să aibă
neapărată nevoie de Sfinţii Părinţi, şi aceştia îi devin ca nişte rude
apropiate. Sfântul Părinte este deja un învăţător drag, care vorbeşte
sufletului tău, şi acesta primeşte cuvintele lui cu bucurie, se mângâie cu
ele. Filosofia şi toate spurcăciunile sectare îmi provocau mâhnire,
depresie, greaţă: la Părinţi, dimpotrivă, veneam ca la o mamă
adevărată. Ei mă mângâiau, mă învăţau, mă hrăneau. Pe urmă,
Domnul mi-a dat gândul să intru la Academia teologică din Moscova (în
anul 1917). Asta a însemnat mult pentru mine.”

După un an însă cursurile din Academie au încetat.

„Pe urmă, Domnul a făcut ca timp de câţiva ani să pot petrece în Sosnoviţî
singur, retras.”

Acolo a predat la şcoală matematica, având puţine ore. Pe urmă s-a mutat la
Moscova şi a devenit cântăreţ la Biserica Sfinţilor Boris şi Gleb.

Cu zece zile înainte de moartea sa – pe 28 august 1963 –, din ultimele puteri,

părintele le povestea apropiaţilor ce se adunaseră la patul lui despre această parte a
căii sale, în calitate de

„ilustraţie psihologică a vieţii

duhovniceşti din gura unui om
care trage deja să moară – poate
că o să vă fie de folos. Şi acolo
(la Sosnoviţî) trăiam în
nevoinţă: mâncam o bucată
de pâine, o farfurie cu ciorbă
de post. Pe atunci aproape că
nu erau cartofi. Şi în condiţiile
acestei vieţi de adevărată
nevoinţă, ca să spun aşa (că
acum se poate spune orice),
eram toată ziua în rugăciune
– în rugăciune eram, şi în
 postire. Şi uite că atunci am înţeles eu viaţa duhovnicească, starea
lăuntrică: Domnul mi-a descoperit lucrarea rugăciunii în inimă. Mă
gândeam că Domnul mă va rândui şi în continuare într-un sat, în vreo
căsuţă dărăpănată, unde să pot continua acest fel de viaţă. Aveam pâine
uite atât, jumătate de palmă, îmi ajungea, cinci cartofi (mă
obişnuisem deja) – şi gata. Domnul n-a rânduit aşa. De ce oare?
Păi, eu înţeleg de ce. Fiindcă în adâncul cel mai adânc al sufletului
creştea părerea de sine: «Uite, eu duc viaţă de nevoinţă, înţeleg
deja rugăciunea inimii.» Or, ce înţelegeam eu din rugăciunea
inimii? A miliarda parte din ceea ce trăiau Sfinţii Părinţi. Vă spun ca
să înţelegeţi un pic. Şi în locul unei astfel de retrageri şi însingurări
Domnul a rânduit să nimeresc drept în mijlocul lumii, unde-i mai
mare deşertăciunea şi agitaţia, ca să înţeleg că sunt un nimeni, şi
să cad la Domnul, şi să zic: «Doamne, Doamne, ce sunt eu? Numai
Tu eşti Mântuitorul nostru!» Am cunoscut că Domnul rânduieşte
aşa fiindcă omul are nevoie să se smerească. Vi se pare că este
limpede? Se dovedeşte însă că pentru om nu este chiar limpede: după
aceea am primit chipul monahal, am fost în lagăr, m-am întors, şi tot am
adus cu mine înalta părere de sine”.

Tunderea a primit-o, cu numele de Nikon, pe 23 martie (stil vechi) 1931, de la

episcopul Minskului, Teofan Semeniako, la Minsk, unde veniseră împreună de la
Moscova. În ziua Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe data de 25
martie a aceluiaşi an, părintele Nikon a fost hirotonit întru ierodiacon, iar pe 26
decembrie 1932 (în a doua zi a praznicului Naşterii lui Hristos) a fost hirotonit întru
ieromonah de acelaşi episcop, cum scrie în autobiografia sa. În anul 1933, pe 23
martie (în ziua tunderii), părintele Nikon a fost arestat şi trimis pentru cinci
ani în lagărele din Siberia. I s-au luat în considerare zilele de muncă, şi a
fost eliberat în 1937.S-a păstrat următorul document:

19/1 – 1937.
Oraşul Komsomolsk-pe-Amur
Adeverinţă

Purtătorul prezentei, ieromonahul Nikon, în lume Nicolae Vorobiov… în

credincioşia faţă de poruncile Sfintei Biserici Ortodoxe e
neclintit, în cuvântul lui Dumnezeu şi în literatura patristică este
foarte citit, viaţa şi felul lui de a gândi sunt strict
creştin-ortodoxe. Crucea lagărelor a purtat-o cu răbdare, fără
trândăvire şi întristare, dând prin viaţa sa bună pildă tuturor celor
din jur. Poate fi întrebuinţat cu folos pentru Biserica Ortodoxă ca păstor
 de parohie sau chiar în calitate de colaborator apropiat al arhiereului
eparhiot, lucru pe care îl adeveresc.

Teodosie (Zaţinski),
episcop al Kubanului şi Krasnodarului,
fost al Moghiliovului

Întorcându-se din lagăr printr-o minune, părintele s-a rostuit la Vîşnii

Volociok ca ajutor bun la toate al unui doctor, unde a fost nevoit să treacă
prin încă o şcoală a nevoinţei şi a răbdării. Alexandra, soţia doctorului, şi
sora ei, Elena, erau atee convinse. Părintele Nikon n-a exprimat nici prin
cuvânt, nici prin comportament măcar o umbră de ostilitate sau osândire
faţă de ele, lucru pe care aveau să-l mărturisească ulterior chiar cele două
surori, care sub înrâurirea lui şi-au părăsit credinţa în ateism şi au devenit
creştine. Rolul principal în această convertire a fost jucat nu de îndemnurile
părintelui: au fost uimite de viaţa lui, de bărbăţia lui, de profunda lui
smerenie şi de înalta lui nobleţe sufletească.

Elena, care era tot doctor, a primit chiar tunderea în monahism, cu numele
de Serafima. Ea a murit pe neaşteptate, în anul 1951. Spitalul a înmormântat-o
solemn, cu muzică, şi nimeni n-a ştiut că sub perna din sicriu se aflau mantia,
paramanul, mătăniile ei. Părintele spunea că ea, întorcându-se la Dumnezeu, s-a
pocăit ca nimeni altul dintre cei pe care i-a întâlnit în practica sa de
duhovnic: pocăinţa ei era un adevărat suspin din adâncul sufletului. În
scrisorile către fiii săi şi fiicele sale duhovniceşti părintele ruga mult ca ea să fie
pomenită, întrucât le-a făcut mult bine şi lui, şi altora. Istoria convertirii celei de-a
doua surori este destul de interesantă; de aceea, vom reproduce aici însemnarea pe
care a făcut-o Elena cu privire la ea, în jurnalul său.

„30 mai 1940. După moartea surorii mele, Alexandra, am simţit dorinţa de
a descrie boala şi moartea ei, precum şi ceea ce ne-a descoperit în parte
despre ea însăşi. Fie ca ceea ce voi istorisi să slujească spre slava lui
Dumnezeu!

Sora mea a fost necredincioasă toată viaţa sa. Ideile cu privire la

credinţă, la Dumnezeu şi la religie erau tipice pentru intelectualii
vremii. Era intolerantă faţă de orice privea religia, şi expresiile pe
care le folosea aveau adeseori un caracter cinic.În acei ani locuia în
casa noastră Nicolae Nicolaevici (părintele Nikon). Mereu am suferit din
cauza tonului ei şi nu-mi plăcea când Nicolae Nicolaevici atingea aceste
probleme. La toate argumentele lui, răspunsul ei favorit era: «De scris
oricine poate scrie ce vrea; toate cărţile despre cele duhovniceşti conţin
 numai minciuni, pe care numai hârtia le suportă.» Ea s-a îmbolnăvit de
o maladie incurabilă (cancer stomacal), şi tot n-a încetat să-şi bată
joc de credinţă, a devenit foarte irascibilă, şi-a pierdut somnul,
apetitul, şi a căzut la pat. Mai întâi a îngrijit-o soţul, dar după atâtea
nopţi nedormite a început şi el să cadă din picioare – ziua avea mult de
lucru la spital. Atunci am început să facem cu schimbul eu şi Nicolae
Nicolaevici. Sora mea era, după cum am spus, foarte irascibilă, foarte
pretenţioasă, tot timpul pretindea una sau alta. Când a început să-i fie
greu să-şi încordeze vocea, Nicolae Nicolaevici a instalat o sonerie la
căpătâiul ei. El şedea nopţile în camera bolnavei.

A venit din Leningrad E., soţia fiului mai mare al bolnavei, dar nu a stat
prea mult. Bolnava i-a povestit despre o vedenie pe care a avut-o: a
văzut cum în cameră intră şapte stareţi îmbrăcaţi în schimă.
Aceştia au înconjurat-o cu bunăvoinţă şi dragoste, şi au zis: «Fie
ca prin rugăciunile lui să vadă lumina!» Nicolae Nicolaevici a
interzis să spună «cu rugăciunile lui», dar E. susţinea că bolnava
tocmai aşa a zis. Această vedenie s-a repetat de câteva ori.

Atunci, sora mea s-a adresat lui N. N. rugându-l să fie spovedită şi

împărtăşită.

De patruzeci de ani nu se împărtăşise. Rugămintea i-a îndeplinit-o

chiar N. N., şi vedeniile au încetat. În sufletul bolnavei s-a petrecut
o schimbare radicală: a devenit bună şi blândă cu toată lumea,
mângâietoare (schimbare care i-a şocat pe cei ai casei şi pe toţi
câţi o cunoşteau). N. N. povestea că după ce s-a împărtăşit reflecta
împreună cu el: «Dacă aceste vedenii au fost nişte halucinaţii, de ce au
încetat imediat după împărtăşirea cu Sfintele Taine şi înainte de aceasta
s-au repetat de câteva ori?»Mintea ei a rămas întreagă până la
suflarea cea de pe urmă. A spus că dacă s-ar fi însănătoşit primul
drum pe care l-ar fi făcut ar fi fost la biserică, în care nu călcase
patruzeci de ani. Avea gândirea limpede, chibzuia mult şi zicea:
«Fiecare om trebuie să moară în credinţa părinţilor!»”

Această istorie o povestea şi părintele însuşi, dar transmitea doar următoarele

cuvinte ale stareţilor:

„Aveţi în casă preot: cereţi-i ajutorul.”

Probabil că au fost rostite şi cuvintele acestea, şi celelalte, dar pe acestea părintele

le-a trecut sub tăcere, iar pe celelalte E. le-a uitat sau pur şi simplu ei nu i-au fost
transmise.
Odată cu deschiderea bisericilor, părintele a început să slujească. În anul
1944, Episcopul Vasilie al Kalugăi l-a numit paroh al Bisericii Bunei Vestiri
din oraşul Kozelsk, unde a şi slujit până în anul 1948.

Acolo a locuit în apartamentul unor monahii şi a dus o viaţă foarte ascetică. După
amintirile multor oameni care au avut de-a face cu el în acea perioadă, era incredibil
de epuizat. Părintele îşi petrecea tot timpul liber citind cuvântul lui
Dumnezeu, rugându-se şi studiindu-i pe Sfinţii Părinţi. Predicile lui erau
întotdeauna profund duhovniceşti şi se deosebeau printr-o deosebită forţă
şi putere de convingere. Asta atrăgea la el credincioşii.

Părintele Nikon avea împărtăşire

duhovnicească cu un stareţ ce locuia în
Kozelsk – ieromonahul Meletie
Barmin, răposat pe 12 noiembrie 1959,
ultimul stareţ al mănăstirii de la
Şamordino. Acesta era un om cu viaţă
sfântă, deosebit, excepţional. Stareţul
Meletie era ultimul călugăr pe care l-a
tuns în monahism Sfântul Ambrozie de
la Optina – în anul 1891, când Sfântul a
şi încetat din această viaţă.

Şi părintele Meletie petrecuse o vreme în lagăre. Era mare rugător, se

distingea prin marea sa isihie, vorbea foarte puţin. Era întrebat: „Părinte,
cum să trăim?” Răspundea: „Rugaţi-vă totdeauna”, şi gata. În jurul lui
domnea o pace, o linişte aparte, harică. Oamenii care veneau la el tulburaţi
să se spovedească dobândeau pace.

Cu părintele Meletie aveau împărtăşire şi părintele Rafail, şi alţi preoţi; de la el

primeau îndrumare duhovnicească surorile de la Şamordino, ce locuiau în număr
mare în Kozelsk; mulţi oameni veneau la el din alte locuri. Părintele Meletie s-a
săvârşit din această viaţă la adânci bătrâneţi – avea în jur de 96 de ani. Mormântul
lui se află în Kozelsk.

În anul 1948, părintele Nikon a fost mutat în oraşul Belev, apoi în oraşul Efremov,
apoi în Smolensk. Din Smolensk, Episcopul Serghie l-a trimis, tot în anul 1948,
într-o parohie aflată pe atunci în decădere – în oraşul Gjatsk. Părintele aşa şi
spunea: „M-au trimis în surghiun.” Acolo nu i-a plăcut deloc chiar de la
început. A fost întâmpinat fără bunăvoinţă. Era greu şi din punct de vedere
material.

Bani n-a avut niciodată, fiindcă îi împărţea. N-avea nici o avere. În Gjatsk a
venit având o rasă veche şi călduroasă, primită de la un ieromonah de la Optina, o
dulamă la fel de veche şi călduroasă, pe care după o vreme a ars-o fiindcă era
ponosită de tot, o rasă de vară cu două-trei dulame, şi cărţi. Iată toată averea lui,
dacă nu socotim şi două-trei tacâmuri de masă din aluminiu!Niciodată nu a dat
importanţă tuturor acestor lucruri exterioare. Mai exact, era un adversar
hotărât al oricărui lux, oricărei moliciuni etc., fiindcă vedea că toate acestea
sunt lucruri care dezvoltă în om slava deşartă, statul degeaba şi orgoliul.
Haina lui era întotdeauna cusută din material simplu, de către cea mai
obişnuită croitoreasă, şi de aceea arăta uneori destul de prost. El era însă
mulţumit.

Părintelui îi plăcea să povestească următorul episod din viaţa Sfântului Pahomie

cel Mare.Atunci când într-una din mănăstirile peste care era mai-mare
Cuviosul obştea a pus nişte porţi foarte frumoase şi au început să i le arate
plini de încântare, Pahomie a poruncit să fie legate cu frânghii şi trase până
când s-au strâmbat. Obştea s-a amărât, dar Cuviosul a răspuns că monahul
nu trebuie să se lege de lucruri stricăcioase. Părintele respecta întotdeauna, cu
toată stricteţea, această regulă.

Multe neplăceri şi tulburări lumeşti a avut de înfruntat părintele în

Gjatsk. „Dar această deşertăciune”, spunea el înaintea morţii, „mi-a dat
putinţa să văd că prin noi înşine nu putem face vreun lucru bun.”

După cuvintele părintelui, din punct de vedere duhovnicesc perioada petrecută în

Gjatsk i-a dat mult – iar principalul a fost că a înţeles, a trăit acolo starea
smereniei, cum spunea el însuşi,începătoare.

„Iată, Ignatie Briancianinov,

Domnul să-l răsplătească, tot timpul
vorbeşte despre asta! Voi nu- l
înţelegeţi acum. La el, totul sădeşte
lăuntric gândul la smerenie. Ce e
smerenia? Eu am ajuns la înţelegerea
smereniei în felul următor. Odată
mi- a venit un gând foarte
limpede: «Ce sunt toate faptele
noastre, toate rugăciunile
noastre, toate ale noastre?
Trebuie să strigăm ca vameşul:
Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului!» Ei, şi atunci inima
mea a priceput, a priceput, că esenţialul este mila lui
Dumnezeu. Am înţeles asta nu cu mintea, ci cu
inima. Şi uite că de atunci am început să rumeg gândul
acesta, să trăiesc cu gândul acesta, să mă rog cu gândul
acesta, ca Domnul să nu mi- l ia, ci să mi-l
dezvolte. Tocmai aceasta este smerenia începătoare –
subliniez, începătoare: să ne dăm seama că noi înşine
nu suntem nimic, suntem făptură a lui Dumnezeu,
suntem numai zidire a lui Dumnezeu. Aşadar, cu ce să
ne mândrim, ce să-I opunem lui Dumnezeu? Deşi Domnul
ne-a cinstit cu cea mai mare vrednicie – cea de a fi fii
ai lui Dumnezeu –, acesta este tot dar de la
Dumnezeu. Pe urmă, chemându-ne, ne-a
răscumpărat ca să ne refacă, să ne înfieze Sieşi – dar
şi acesta este tot dar de la Dumnezeu. Păcătuim,
păcătuim – Domnul ne iartă; şi acesta este dar de la
Dumnezeu. Iar noi ce avem? Nu avem nimic care să
fie al nostru. Iată, asta trebuie să intre în inima
omenească.Trebuie să înţelegem asta, dar nu cu
mintea, ci cu inima. În orice rugăciune, oricâtă insuflare,
oricâtă răpire i-ar da Domnul omului în rugăciune, el
trebuie să se roage, la bază, ca vameşul:
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!Totul, chiar
şi această insuflare, totul este dar de la Dumnezeu. Nu
este în noi nimic bun, totul e de la Domnul. Pe scurt,
cum a zis David, eu sunt un purice în Israil, vierme sunt, şi
nu om. Ce credeţi, că de frumuseţe a spus vorbele
astea? Nu. Ele au ieşit din starea asta, de care vă
vorbesc. La asta trebuie să ajungem cu sinceritate şi
din starea asta trebuie să iasă orice rugăciune a
noastră. Tocmai aceasta este smerenia începătoare –
începătoare, zic. De aici iese încă ceva, de care trebuie să
vă vorbesc, fiindcă e lucrul cel mai important.Trebuie
neapărat ca omul să simtă nu cu mintea, şi nu numai
cu inima, ci cu toată fiinţa sa, din creştet până în
talpă, iubirea dumnezeiască, pe care nici oamenii,
nici îngerii n-o pot pătrunde. Trebuie ca el să-I
mulţumească lui Dumnezeu, să-L slavoslovească, să
se plece înaintea Lui, înaintea Domnului, pentru
marea Lui milostivire şi dragoste. El ar trebui să
dorească nu doar să fie răstignit alături de El şi să îndure
toate, ci şi să fie rupt în bucăţi, şi nu rupt o dată în bucăţi,
ci sfâşiat toată viaţa sa. Iată cum trebuie să simtă. Iar noi,
ticăloşii, nu putem răbda nici cel mai mic necaz, nici măcar
cel mai mic. De asta a şi rânduit Biserica să înceapă
rugăciunea prin cuvintele: «Slavă Ţie, Dumnezeul
nostru, slavă Ţie», adică «Slavă şi mulţumită Ţie,
Doamne, pentru mila Ta, pentru dragostea Ta, pentru
îngăduinţa Ta, pentru faptul că Tu, Doamne,
Făcătorul lumii, de Care tremură toţi îngerii, Te-ai
pogorât până la a ne îngădui să Te numim Domn al
nostru şi să-Ţi vorbim, să ne rugăm Ţie».Domnul
face totul pentru om, pentru bucuria lui, pentru
mântuirea lui, chiar şi pentru plăcerea lui. Face totul,
numai să fie spre folos, nu spre dauna omului.De
aceea, nu trebuie să ne temem, nu trebuie să ne
speriem de necazuri. Domnul face totul, ne poate şi
izbăvi de toate. De aceea, trebuie să ne plecăm
înaintea Domnului (tocmai pentru asta avem nevoie de
camere separate), să-I mulţumim, să-L slavoslovim, să
ne rugăm Lui din tot sufletul…

Înţelegeţi? Cu mintea înţelegeţi, dar cu inima sunteţi

încă departe de înţelegere. Ca să înţelegeţi cu inima
trebuie neapărat, în primul rând, să vă rugaţi cu
rugăciune însingurată. Neapărat! Apoi, să trăiţi
evanghelic, să vă pocăiţi pentru păcate, fiindcă
trebuie ca omul nu doar să înţeleagă, ci să şi simtă că
suntem vameşi, că trebuie să- I vorbim lui Dumnezeu
ca vameşul. La asta nu ajungi uşor. Vine omul după ce
a căzut de multe ori, după ce a încălcat de multe ori
poruncile lui Dumnezeu. A căzut
o dată, s-a sculat, s-a pocăit.
Iarăşi a căzut. Iarăşi s-a
sculat. Şi în cele din urmă
înţelege că fără Domnul
piere.

La Sisoe cel Mare a venit un

frate şi zicea: «Părinte, am
căzut!» «Scoală-te!» «M-am
 sculat, dar am căzut iarăşi.» «Scoală-te din nou!»
«Până când?» «Până la moarte.» Când omul va
înţelege profund, cu inima, această cădere a sa, va
înţelege că omul însuşi este nimic, că este pe
de-a-ntregul în cădere, va începe să strige către
Domnul: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului,
vezi în ce stare sunt», atunci poate să ajungă în
starea smereniei începătoare şi să se
mântuiască. Iată de ce când Îl căutăm pe Dumnezeu
nu trebuie să ne deznădăjduim şi să ne temem de
căderi…”

În legătură cu problema vieţii duhovniceşti, părintele sublinia destul de des în

convorbirile sale căduhovnicia constă nu în haine duhovniceşti şi nu în vorbe
despre duhovnicie, cu care le place unora să se fandosească aşa cum alţii
se fandosesc cu hainele la modă. El avertiza: multe cărţi scrise despre
duhovnicie, multe istorisiri despre minuni sunt pătrunse de un duh total
anticreştin.

Singurele scrieri insuflate de Duhul Sfânt sunt scrierile Sfinţilor Părinţi şi

nevoitori ai Bisericii – de pildă, ale Episcopului Ignatie Briancianinov. În ele
e cuprinsă duhovnicia adevărată, şi numai după ele putem şi trebuie să ne
călăuzim. În legătură cu aceasta, el se pronunţa foarte dur cu privire
la emigraţie, spunând că este „drăcărie curată”.

„Bine că graniţa e acum închisă. Asta e o mare milă dumnezeiască faţă de

poporul nostru. Altfel ne-ar fi îngropat (mai ales America) în
literatură sectantă diavolească, satanică – iar poporul nostru este
foarte atras de tot ce e străin, şi ar fi pierit de tot. Luaţi-l pe
Berdiaev. Ce profanator îşi îngăduie să vorbească despre Sfinţii
Părinţi! Aşadar, nu i-a citit niciodată sau i-a citit cu o bucăţică de
creier, fără inimă, fără suflet. El nu înţelege absolut deloc
creştinismul, şi de aceea a scris minciuni despre Sfinţii Părinţi. Şi
foarte mulţi alţii, mai ales din emigraţie, au scris despre
problemele duhovniceşti lucruri absolut greşite,
mincinoase. Vorbeşte despre Dumnezeu, iar el e diavol. Asemenea
cărţi minunate ne-au lăsat Sfinţii Părinţi – cum să poţi citi în locul
lor tot felul de maculatură care se dă drept literatură
duhovnicească? Aceste cărţi pot doar să-l piardă pe om, să-l bage
în înşelare vădită.”
 Părintelui îi plăcea mult să
slujească, şislujea adunat,
concentrat, din tot sufletul,
lucru pe care îl simţeau
toţi.Săvârşea sfintele slujbe
cu simplitate, sobrietate,
naturaleţe. Nu introducea
„artistism” sau vreo
preţiozitate în săvârşirea
slujbelor, citirii, cântării, şi
„artiştilor” le făcea
observaţie. Din această cauză
se supărau pe el dirijorii de
cor, soliştii şi citeţii care se
obişnuiseră să transforme
slujba într-un spectacol,
făcând paradă de vocile
lor. De pildă, el interzicea
anumite cântări, spunând că
acestea sunt îndrăcire înaintea
lui Dumnezeu, nu
rugăciune[1]. Odată nu i-a
îngăduit să citească până la
capăt cei şase psalmi unui
„maestru al citirii”, din
cauză că acesta se fandosea cu vocea sa, şi a poruncit să citească mai
departe altcineva.

Părintele repeta adesea:

Adevărata cântare bisericească este cea care adună mintea, dă

sufletului aplecare spre rugăciune, îl ajută să se roage ori, cel
puţin, nu împiedică rugăciunea. Atunci când cântarea nu aduce
asemenea aplecare în suflet, ea nu este decât joc al simţămintelor
omului vechi, al trupului şi al sângelui, chiar dacă aparţine celor
mai faimoşi compozitori.”

El interzicea să intre cineva în altar şi cu atât mai mult să stea acolo fără o nevoie
deosebită în acest sens. În altar, părintele nu spunea niciodată nimic, afară de
lucrurile indispensabile, şi nici altora nu le permitea să facă asta. Niciodată nu
spovedea în timpul Liturghiei: spovedania avea loc ori înainte de Liturghie,
ori în seara dinainte (în Postul Mare). El spunea:

„În timpul Liturghiei omul trebuie să se roage, nu să-şi aştepte

rândul la spovedit.”

La spovedanie era deosebit de atent, mai ales faţă de cei care veneau rar şi
cu atât mai mult faţă de cei care veneau pentru prima dată.

Printre altele, părintele se plângea mult de faptul că mulţi

clerici consideră că la spovedanie principalele întrebări sunt:
„N-ai băut lapte în post? Câte zile ai postit înainte să te
împărtăşeşti?” şi altele de acest gen, şi nu dau deloc atenţie
păcatelor grave: hoţiei, minciunii, clevetirii, urii, vicleniei,
desfrâului (şi cu fapta, şi cu cuvântul, şi cu gândul), invidiei,
lăcomiei etc. Deosebit de mult îl mâhnea că unii preoţi, în
locul Tainei Pocăinţei şi curăţirii conştiinţei săvârşesc doar
formalitatea „dezlegării de păcate”, drept care credincioşii
încep să privească creştinismul ca pe o formă
deşamanism, nu ca pe viaţa nouă, evanghelică.

Părintele nici pe departe nu îngăduia totdeauna şi tuturor să

se împărtăşească imediat după spovedanie. Dacă omul avea
pe conştiinţă ceva greu sau dacă nu se împărtăşise de mulţi
ani, părintele îi dădea binecuvântare să meargă pentru
început la câteva slujbe ori amâna împărtăşirea lui pentru
postul următor. Câteodată, îi dădea să facă acasă un anumit
număr de metanii şi rugăciuni.

Părintelui nu-i plăcea deloc când ierurgiile erau făcute în grabă, nedesluşit,
cu indiferenţă. El spunea că mai bine să se citească mai puţin, dar cu
smerenie, cu evlavie şi desluşit, decât să se profaneze cuvintele
rugăciunilor şi cuvântul lui Dumnezeu. De obicei, cântăreţele se supărau pe el
din această cauză şi se sminteau.

Părintele spunea că după revoluţie poporul rus a părăsit credinţa cu atâta

uşurinţă pentru că tot creştinismul lui consta în îndeplinirea aproape
exclusivă a rânduielilor exterioare: sfeştanii, molitfe, botezuri, pusul
lumânărilor, datul pomelnicelor, nemâncatul de dulce în post. Pentru popor,
creştinismul se transformase într-un asortiment de ritualuri bisericeşti şi de
obiceiuri; el nu ştia aproape nimic despre lupta cu patimile, fiindcă rareori îl
învăţa cineva asta. Păstorii se păşteau mai mult pe ei înşişi decât păşteau
turma.Tocmai de aceea imediat ce poporului i s-a spus că ritualurile sunt născociri
popeşti şi înşelătorie cei mai mulţi au încetat să creadă în Dumnezeu, fiindcă pentru
ei Dumnezeu era, în esenţă, tocmai ritual, care trebuia să dea un trai bun.
În acest caz, dacă ritualul e înşelătorie, şi Dumnezeu Însuşi e o născocire.

Părintele repeta foarte des că pentru preoţie vrăjmaşul cel mai

cumplit e năzuinţa de a fi pe placul poporului, dorinţa de a
sluji cât mai frumos, fiindcă această năzuinţă îl transformă
pe preot într-un artist, într-un fariseu lepădat de Dumnezeu,
iar din popor face o adunătură de păgâni, care se uită doar la
exterior şi Îl leapădă pe Hristos. Despre aceasta părintele
vorbea întotdeauna cu o deosebită aprindere.

El era aspru cu sine însuşi. Nu se scula niciodată mai târziu de ora şase
dimineaţa, se culca în jur de douăsprezece noaptea. În zilele fără slujbe se ruga
până la masa de dimineaţă, care nu avea loc mai devreme de ora nouă. Se
ruga şi ziua. Întotdeauna îi citea pe Sfinţii Părinţi.

Îndeobşte, era un mare ostenitor, nu suporta statul degeaba şi întotdeauna

se ocupa cu ceva, dar mai ales citea. Dacă îi cădea în mâini o carte interesantă,
nu dormea nopţile şi nu se despărţea de ea până n-o citea. Lectura lui permanentă
era alcătuită de scrierile patristice, de Vieţile Sfinţilor, de predici, rareori de scrieri
teologice academice şi filosofice. Cu deosebită râvnă şi statornicie citea şi
recitea scrierile Episcopului Ignatie
Briancianinov, pe care îl recomanda
ca părinte duhovnicesc tuturor
apropiaţilor săi duhovniceşti.
Părintele considera că scrierile
Episcopului Ignatie (care pe atunci
nu fusese canonizat încă) sunt cea
mai bună călăuză pentru vremurile
noastre, chiar mai necesară decât
Sfinţii Părinţi, fiindcă Părinţii,
spunea el, ne sunt deja inaccesibili
în multe privinţe, şi nu-i putem
înţelege corect fără a fi studiat mai
întâi scrierile Episcopului Ignatie,
care, practic, a transpus învăţătura
Părinţilor în limbaj contemporan, luând în considerare vremurile noi şi noua
psihologie a oamenilor.

Părintele nu lăsa niciodată pe mai târziu rezolvarea problemelor apărute: lua îndată
tâlcuitorii, mai ales pe Teofan Zăvorâtul, alte scrieri în care era atinsă problema
respectivă, dicţionare, îndrumare. Ştiind limbile franceză şi germană, citea
câteodată şi literatură străină.

Părintele cunoştea bine literatura clasică şi filosofia. El aprecia în mod deosebit

scrierile lui Dostoievski, admirând profunzimea cu care acesta analizează
sufletul omenesc. Nu îngăduia deloc să i se facă vreun serviciu, să i se aducă
ceva, să i se facă curat ş.a.m.d. Cu osteneală, gâfâind, făcea el însuşi toate,
deşi era foarte bolnav. Cei patru ani petrecuţi în lagăr îi zdruncinaseră din
cale-afară sănătatea. Cel mai mult suferea din cauza inimii şi a reumatismului
mâinilor şi picioarelor. Totuşi, considera că nu e bine, că e păcat să te foloseşti de
serviciile altuia fără să ai extremă nevoie de ele. Se considera dator să facă anumite
treburi casnice şi gospodăreşti: făcea focul şi curăţa cuptorul (acesta funcţiona pe
cărbuni şi era foarte incomod), îngrijea pomii fructiferi şi arbuştii, tăia şi spărgea
lemne, săpa pământul.

Atâta timp cât părintele a avut

putere, a muncit mult fizic.
Lucra până când năduşea de
tot, până la epuizarea
completă. În Vîşnii Volociok a
sădit o livadă uriaşă, în Kozelsk a
sădit două livezi. În Gjatsk nu
numai că a sădit o livadă mare,
dar îi aproviziona din ea cu mere,
vişine, pere ş.a.m.d. pe toţi
doritorii – iar doritorii erau
numeroşi, cu atât mai mult cu cât
părintele dădea pe degeaba. El
făcea foarte multe lucrări de
construcţie şi reparaţii la
biserici. Cu amărăciune vorbea
şi despre episcopii care, fără
să ţină cont nici de nevoile
parohiilor, nici de dorinţele şi
părerea preoţilor, îi mutau pe
aceştia din loc în loc în mod
arbitrar, zdruncinând astfel parohiile, înmulţind necazurile clerului şi
aducând vătămare Bisericii.

Faţă de oameni părintele avea atitudini variate: cu unii

discuta liniştit, pe alţii îi mângâia, pe alţii îi mustra făţiş.
Îndeobşte, nu ştia ce e linguşirea, şi nu-i plăceau deloc
oamenii linguşitori şi vicleni. De obicei, pe aceştia îi şi certa
cel mai mult. Spunea că linguşeşte cel ce însetează să fie
lăudat el însuşi şi că omul cel mai respingător este cel
viclean. Îndrăciţilor nu le făcea niciodată exorcisme, temându-se
de cinstirea ieftină a poporului, care caută totdeauna
făcători de minuni, străvăzători etc. El spunea că este foarte
uşor să devii „sfânt”: ajunge să te târăşti în patru labe în
jurul bisericii ori să spui cu un aer important tot felul de
aiureli „evlavioase”, mai ales dacă începi să dai prescuri,
anafură, agheasmă împreună cu „reţete” de utilizare în
diversele necazuri din viaţă.

„În majoritatea sa covârşitoare”, se mâhnea

părintele, „poporul nu cunoaşte deloc creştinismul şi
caută nu calea mântuirii, nu viaţa veşnică, ci oameni
care să- l ajute să «facă ceva» ca să scape imediat de
un necaz sau altul.”

Celor care veneau la el cu o asemenea dispoziţie sufletească le spunea:

„Nu vrei necazuri? Nu păcătui, pocăieşte-te sincer

pentru păcatele şi nedreptăţile tale, nu fă rău
aproapelui nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici măcar
cu gândul, mergi cât mai des la biserică, roagă-te, fii
milostiv faţă de cei de aproape ai tăi, faţă de vecinii
tăi: atunci, Domnul te va milui şi pe tine şi, dacă ţi-e
de folos, te va scăpa şi de necaz.”

Bineînţeles că unii plecau de la părinte nemulţumiţi, fiindcă nu le spunea ce

trebuie să „facă” pentru ca vaca să dea lapte sau ca bărbatul să nu mai bea
şi nu le dădea în acest scop nici prescuri, nici agheasmă.

Părintele era extrem de simplu în purtare. Adeseori, când fraţii lui mai tineri, nepoţii
şi alţii jucau popice, se ducea şi ajuta echipei care pierdea. Nimeni, nici măcar dintre
tineri, nu se putea lua la întrecere cu el în ce priveşte precizia aruncărilor. Din
câteva lovituri îi scăpa de la înfrângere. Toţi se mirau cum putea să arunce atât de
precis cu mâinile lui bătrâne şi bolnave. Ştia să joace bine şah, dar nu juca aproape
niciodată, pentru a nu-şi pierde timpul preţios.
În anul 1956, de praznicul Paştilor, părintele
Nikon a fost ridicat de Episcopul Mihail Ciub
la cinul de igumen.

În iarna dintre anii 1962 şi 1963,

părintele a început să se simtă deosebit
de bolnav. Treptat, a slăbit tot mai
mult, a început să obosească tot mai
repede, să mănânce tot mai puţin.
Înainte de moarte, timp de două luni nu
a mâncat deloc, iar până atunci cam o
lună de zile a mâncat doar o dată pe zi
ceva lapte cu fructe de pădure, uneori
cu puţină pâine albă – dar nici măcar o
dată nu s-a plâns în tot răstimpul
bolii.Nimeni nu l-a văzut vreodată
necăjit sau descurajat. Era liniştit,
concentrat şi în cea mai mare parte a
timpului chiar cu un uşor surâs pe chip.
A fost pe picioare aproape până la sfârşit. A căzut de tot la pat doar cu zece
zile înainte de moarte.

În ajunul Adormirii Maicii Domnului i-a spovedit pentru ultima dată pe apropiaţii săi.
Când nu a mai putut să meargă la biserică, chiar el s-a împărtăşit de câteva ori
acasă. A avut mintea întreagă şi limpede până în ziua morţii, şi din ultimele
puteri le dădea poveţe celor din jur. I-a îndemnat să-şi păzească credinţa
împlinind în tot chipul poruncile lui Dumnezeu şi pocăindu-se, să se ţină din
răsputeri de învăţătura lui Ignatie Briancianinov, să fugă mai ales de
deşertăciune, ce pustieşte cu desăvârşire sufletul şi îl înstrăinează de
Dumnezeu.

Nu cu mult timp înainte de moarte, într-o discuţie, a rugat să i se găsească în

biografia stareţului Ambrozie de la Optina un pasaj unde se vorbeşte despre mirosul
de stricăciune pe care a început să-l răspândească după moarte trupul stareţului.
Apropiaţii lui duhovniceşti n-au dat la început atenţie acestui episod, dar pe urmă
şi-au amintit.

Celor care se întristau la căpătâiul lui le spunea:

„N-are de ce să vă pară rău pentru mine. Trebuie să-I mulţumiţi

lui Dumnezeu că am sfârşit deja calea pământească. Niciodată
n-am vrut să trăiesc, nu am văzut nimic interesant în această viaţă
şi m-am mirat întotdeauna cum de găsesc alţii ceva în ea şi se
 agaţă de ea din răsputeri. Chiar dacă n-am făcut nimic bun în
viaţă, am năzuit întotdeauna sincer spre Dumnezeu. De aceea,
nădăjduiesc din tot sufletul în mila Lui. Nu poate Domnul să-l
lepede pe un om care întotdeauna a năzuit din toate puterile către
El. Mie îmi pare rău pentru voi: ce încercări vă mai aşteaptă!… Cei
vii îi vor invidia pe morţi.”

Remarcabile au fost liniştea şi bărbăţia cu care părintele s-a apropiat de ceasul

morţii sale. Aceasta le stârnea adesea celor din jur lacrimi cu greu stăvilite, iar
uneori şi nestăvilite. Toţi vedeau că moare treptat, dar nimeni nu voia să
creadă că părintele chiar moare.

Nimeni n-a auzit vreo plângere de la el.

„Părinte, vă doare?”

„Nu. Aşa, doar nişte senzaţii neplăcute din când în când.”

I-au fost cumpărate încălţări ca să fie îngropat în ele. Le-a probat cu un zâmbet
vesel: „Uite că-s bune!” I s-a făcut acoperământ pentru sicriu. S-a uitat la el şi a
găsit o greşeală în în scrisul de pe el. A văzut cum i se aduce sicriul, şi a fost
mulţumit că totul e gata.

Când a fost întrebat cum şi

unde să fie înmormântat, a
răspuns:

„Nu are rost să vă spun, că niciodată n-o să împliniţi” – însă odată, când ai casei,
după ce hotărâseră deja (pe ascuns de el) locul de îngropare, au venit la patul lui,
i-a întrebat îndată: „Ia spuneţi, mi-aţi găsit loc?” În general, în perioada finală a
bolii părintele i-au uimit nu o dată pe cei din jur cu străvederea sa.

Spre sfârşit începuserăm să ne îngrijorăm: „Dacă moare părintele în lipsa noastră?”

El ne-a încredinţat însă cu tărie:

„Nu vă faceţi griji, nu mor fără voi! Când o să trebuiască, atunci o

să vă chem.”

Părintele a odihnit cu pace în timpul zilei, pe 7 septembrie [1963], la ora

douăsprezece şi douăzeci şi cinci de minute – şi cu toate că nici un semn
deosebit nu prevestise asta, ne-am adunat la el cu toţii, parcă de la sine, în
vremea aceea şi am citit cu lumânări în mâini rânduiala pentru ieşirea
sufletului din trup. Pesemne că el ne-a chemat pe toţi în chip nevăzut.

Îngroparea a fost săvârşită pe 9 septembrie. În ajun, noaptea, citind pe rând

Evanghelia, am simţit că din sicriu iese un miros puternic de stricăciune. Ne-am
amărât foarte tare: „Ce o să fie mâine la Liturghie?” Totuşi, când am venit
dimineaţa, nu am simţit nici un miros! Noaptea mulţi au simţit mirosul,
independent unul de altul, dar la Liturghie şi la îngropare nimeni nu a simţit
nimic. Atunci ne-am amintit de stareţul Ambrozie.

Trebuie remarcată în mod aparte atmosfera de bucurie lăuntrică ce domnea

între rugători la Liturghie şi în timpul îngropării părintelui: o impresie totală
de solemnitate neobişnuită, de mare praznic. Un duh de bucurie nepătrunsă
cu mintea destrăma sincera întristare generală. Asta se poate explica
numai prin fericita stare de după moarte a părintelui şi prin rugăciunile
lui. Mutarea lui la cele veşnice le părea celor apropiaţi duhovniceşte de el şi întregii
lui turme ascunsă, parcă, în ceaţa de dimineaţă, dinaintea răsăritului. În acea zi
biserica era plină ochi, ca la Paşti, şi după aceea foarte mulţi spuneau că au avut
un simţământ aparte, neînţeles, sărbătoresc, în vremea dumnezeieştii
slujbe.

Odihneşte-l, Doamne, pe robul Tău, sfinţitul igumen Nikon, întru Împărăţia Ta!

A.I. Osipov,
profesor emerit al Academiei teologice din Moscova

[1] Trebuie precizat că în Biserica Rusă vechea monodie de sorginte

bizantină a fost înlocuită, în general, de cântările polifonice compuse, în
general, de autori profani (n.tr.).

(din: Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de

astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia,
2014)