Camil Petrescu (1894 - 1957)

Ciornă - Fragment I
Ciornă - Fragment II
Ciornă - Fragment III
În prag
Cearta
Versurile
Patul lui Procust
În ceasul dintîi …

Ciornă - Fragment I

Treci pe lîngă mine în această albă zi,

Ca o făptură vie fără umbră, şi
Fără ca nimeni să te poată şti.
Cum, ca fierul cenuşiu, să nu mai fie
Ceea ce a fost atît de mult ?
Atîta rece vecinicie
După atîta zbatere şi-atît tumult ?
Poţi să respiri în timp rarefiat, fără răspuns ?
Pentru piscurile nefiinţei, pasul ţi-e de ajuns ?
De ce am ales oare
Cerbicia de a vrea totul sau nimic ?
Arderea, fără fum şi rest, orbitoare ?
Aruncarea-n golul gîndului cu ochi închişi?
N-am vrut părelnicul păienjeniş
Surîsul ca un fir de borangic
Ne-a îngheţat făgăduiala fără soroc.
O, nebunia de a fi vrut totul sau nimic !
Fug de tine, căutîndu-te în ceas, în loc.
M-am întors în sala goală a Universităţii vechi
Necunoscut de pereţi, de băncile perechi,
Ca un gladiator în arena unui amfiteatru
Deşert.

1
În capătul pupitrului de lemn inert,
Fata cu părul de-aramă şi-obraji de nufăr
Era, dar nu era decît stihia unui număr
Aşa cum şi pentru vecinicia cerului, patru
Şi cu trei fac şapte.
Stam, descumpănit între cer şi noapte.

Ciornă - Fragment II

Într-un pahar cu sare de potasă

Într-o soluţie murdară şi opacă
Arunci un mic cristal şi totul e pe cale
Treptat şi lin să se prefacă
Într-un pahar cu floare de cristale.
În treacăt mi-ai zîmbit
Funigel zburat şi sfială
Şi pînă dimineaţă mi-a-nflorit
În sufletu-mi trudit de îndoială,
În tulburatu-mi suflet mi-a-nflorit
O rece feerie siderală.

Ciornă - Fragment III

Culege de pe stînci garoafe roşii

Căci fulgerul pe toate le aprinde ;
Surîde cînd oceanul se întinde
Să prindă în noianuri albatroşii.
Fă păşi şi numără atent
Sau fă în gînd un salt de tigru negru
Dansează graţios dar van, integru

2
Trimite către stele-un compliment.
Prin sate treci necunoscut şi mic
La fiecare poartă uită un sărut ;
Un dervis străveziu şi grav, calic
Să stea-ntre ei şi tine ca un scut.
Cînd singur eşti în cîmp cu drumul
Şi cînd te răsuceşti şi cînţi fără să ştii de ce,
Să faci din toate-un autodafe
Şi-apoi să pui să se presare scrumul.

În prag

Deschide ferecata poartă,

Kicsikem,
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate,
Vechituri şi gînduri părăsite,
Toane reci pe lîngă soartă.
Rind pe rînd am aruncat acolo,
Ca într-un pod de casă,
Atîtea lucruri care-au fost,
Desperechiate, prăfuite de uitare,
Zestre şi povară fără rost.
În jilţul fericirilor trecute,
Cu cîlţii scoşi afară,
Doarme somnoros “odinioară”
(L-o cuprinde cîndva cartea
Amintirii prefăcute)
Treze stau prin colţuri drame doar schelete,
Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.

3
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă ?
O, deschide ferecata poartă
Kicsikem
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
- Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă,
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.

Cearta

Miniatura de fildeş mărită,

Şi necăjită,
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine :
Să rîzi ?
Să plîngi ?
Dar îţi strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amîndouă
Negrăit de frumos,
Cum cade cîte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mînios.
Eu însă citesc mai departe şi tac …
Şi tu plîngi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.
Dar e destul ca mai tîrziu
Să zîmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)

4
Ca să mă smuceşti furioasă de haină
Şi să rîzi plîngînd acum de ciudă
Că te-am împăcat.

Versurile

Ţi-am spus că am scris pentru tine

Versuri
Şi curiozitatea ta nu mai are astîmpăr …
m-ai luat lîngă tine pe divanul,
- Pe care mai cad draperii roşii de catifea –
şi mă pui să ţi le traduc în nemţeasca mea,
care totuşi
nu te mai face să rîzi.
Asculţi cu ochii,
Cu născiorul,
Şi cu urechile micuţe,
(Stă cuminte pînă şi mătasea rochii)
eu povestesc ce-mi trece prin cap
şi seriozitatea ta e fără margini.
Dar iată, cînd gîndesc să scap,
Dintr-o umbră de surîs din ochii mei
Ai prins de veste că-ţi spun dinadins,
Alte prăpăstii
Şi te năpusteşti pe mine
Mînioasă, cu pumni mititei.

Patul lui Procust

Felie de noroi e ciclul meu,

Spre capătul carent răzbat cu greu,
Fuiorul tors al cretei mi-e povara,

5
Şi de mă apără, mă şi măsoară.
Triunghiul tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente,
Cînd ochiul meu spre cruguri, sus, atent e?
Hrăniti cu putrezime de asemeni,
Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,
Eu, plin de bale şi vîscos, greu lupt
Alăturea, din soare să mă-nfrupt.
Cu burta flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
Vecin cu mine e şi se tîrăşte, totuşi
Împărăteşte balta, albii lotuşi.
Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
Mai mare sunt, decît cei mari, şi mai
Frumos, decît un crin în miez de Mai.
Spre tine, Doamne, gîndul îmi înalţ …
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,
Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele.

În ceasul dintîi …

Dar iezerele unul lîngă altul sute,

Cînd rîd arhipeleagurile lumii mute?
Geyserii lungi lumina descompun
Ca muntii de cristal şi alun.
Iradiază sorii albi, de-odată patru,
Terasele de ape vii în amfiteatru …

6
Grădinile Semiramidei, lateral
Din răsărit pîn’ la apus, în sus de val.
Azvîrl orgile planetei jerbe grele
De imnuri spre spirale de stele ...
Cînd evantalii latescente trec domol
Ca reci comete dincolo de gol.
Fîşii de lumină caută gîndind
Sfîrşitul lumii. Rar se sting şi se aprind …
Aşa era … aşa era întîiul ceas,
De nu m-ar fi chemat pe cruce-aş fi rămas.