INTELLIGENCE-ul EUROPEAN

între COOPERAREA PUBLICĂ

și COLABORAREA SECRETĂ
 Notă însoțitoare
Sub titlul INFORMAȚIA INDEPENDENTĂ ȘI SURSA NEUTRĂ –
DE LA TACTICIZAREA IDENTITARĂ A INTERESULUI, LA TACTICIZAREA
INSTINCTIVĂ A SECRETULUI – ÎN INTELLIGENCE ...ȘI ÎN POLI-
TICĂ, acest text este înregistrat la ORDA sub nr. RG II / 8337 din
19 decembrie 2018, separat de corpul lucrării (*)(*).
Prezenta versiune, reprezintă un draft al concluziilor tezei
doctorale cu tema (și titlul) INTELLIGENCE-ul EUROPEAN între
COOPERAREA PUBLICĂ și COLABORAREA SECRETĂ (*)(*).

Pe fond, concluziile tezei înmănunchează o rescriere mult

simplificată și mai comprehensivă a întregii lucrări din versiunea
inițială (*)(*), printr-o abordare cu totul nouă și altfel argumentată.
Prin urmare, conținutul concluziilor propuse oferă aici numeroase
și diversificate detalii de operaționalizare a acelei ‘metode - instru-
ment’, pentru investigarea unei / oricărei realități concrete, care
totdeauna conține inevitabil și o pro/porție neprecizată de secret.
În acest context, metoda-instrument în cauză – aka ”desubstanția-
lizarea secretului”, dobândită unui constructivism critic de tip ju-
diciarist –, se focalizează pe informație, cu inerentele ei emoție și
secret, pe acea / oricare informație care prezintă interes și care
deci constituie ’combustibilul’ potențial atât pentru intelligence cât
și pentru oricare colaborare (de succes), fie din intelligence, fie
din oricare alte domenii / împrejurări ...cu relevanță politică sau nu.
Scenariile explicative aici propuse sunt doar exemplificative, fără
a fi nicicum limitative ori direcționate în vreun anume sens / scop.

Versiunea acestor concluzii se așează pe anexele desfășurate ale

tezei (*)(*), care constituie laolaltă o componentă cheie din puzzle-
ul de înțelegere completă și corectă a argumentelor din text.

Cele trei anexe-pilot pot fi găsite pe aceleași site-uri unde este

upload-at prezentul draft, alături de alte segmente ale lucrării.
Practic – și în prealabilul lecturii concluziilor tezei –, cunoașterea /
download-area anexelor s-ar putea dovedi de un real avantaj.

Autorul

(*)(*) versiune (modificată succesiv) înregistrată la ORDA sub nr RG II / 7785

din 27 noiembrie 2017, sub pseudonimul gil b. Versiunea nu este publică.
CONCLUZII (facsimil din Cuprins) ................................................ 357

(I) CADRUL CONCLUZIV................................................................................ 359

Aspecte metodologice ale cercetării ...................................................................... 360
Aspecte de formă (stilistică) ale cercetării .............................................................. 369

(II) CONCLUZII SECTORIALE ....................................................................... 370

i. De la vocația naturală (și efectele ei i / mediate) la tactica și tacticizarea
interesului ( ...de colaborare) ......................................................................... 370
ii. De la inteligența partajată la inspirațional și imitațional
De la intențional, rațional și emoțional la individualitate și identitate ………. 373
iii. De la realitatea alternativă / cercetată
la taxonomia realităților (și referențializarea lor) …………………………….. 375
a) În raport activ-reactiv ……………………………………………………….. 376
b) Realitatea proprie …………………………………………………………... 377
c) Realitatea teoretică …………………………………………………………. 377
d) Referențialul teoretic ………………………………………………….......... 378
e) Etica referențializării realității …………………………………………......... 379
f) Realitatea ”adevărată” …………………………………………………......... 380
g) Realitatea prezentei investigații ……………………………………………. 380
iv. De la realitatea alternativă și ficțiune
la informația alternativă și d/efectele ei (...secretul ”alternativ”) ……………. 381
v. Colaborare și intelligence contextualizate / ’aclimatizate’ la realitatea
concretă ( nu neapărat reală ...dar oricum, concretă ) ……………………….. 384
vi. De la deconstruirea pe elementele componente
la desubstanțializarea elementelor deconstruite
ale realității concrete ( nu neapărat reală ...dar oricum, concretă ) ………… 385
vii. De la intenția / principalul interesului concret
la realitatea / agentul interesului (concret) de colaborare
...din perspectiva succesului / rezultatului acelei colaborări (concrete)……. 387
viii. De la exogen spre endogen sau
cameleonism și hibridizare spre de/substanțializare ……………………….. 389
ix. Cameleonismul în intelligence și efectele deficitului de emoțional …………. 391
x. De la cameleonismul geometriei variabile
la docilul artificial intelligence ...privatizat …………….…………………… 394
xi. De la (comportamentul și) controlul adaptativ-conformativ
la saga / teoretizarea conformării …………………………………….…… 396
a) Precizări prealabile …………………………………………………............. 396
b) Substanțialitatea conformării ………………………………………….......... 396
c) Originea naturală, artificializarea ei și plurivalența conformării ………….. 397

XII
 d) Conformarea prin control, ca amprentă a politicului
și prin constrângere ca amprentă a justiției ……………………………….. 398
e) Mentalitatea (cu tipologiile ei elementare)
și educația / cultura conformării ……………………………………………. 399
f) Conformarea și ierarhia cu funcționalul lor în structural,
instituționalul autorității și organizaționalul puterii ……........…………..…. 400
g) Conformarea în diadă de re/substanțializare instrumentalizată
individualit ate naturală - identit ate normaltă ……………….….....…. 400
h) Afacerea conformării (identitare) și cea a identității (conformării) ……..... 401
xii. Între conformarea pretinsă de autoritate
și cameleonismul re/activ al autorității ……………………………………….. 402
xiii. Spre de/substanțializarea (cameleonismului) autorității ……………………. 403
xiv. Candoarea, grandoarea și savoarea obedienței sau
dualizarea semnificației ’supunerii’ relevantă cercetării ……………………. 404
a) Re/contextualizarea obedienței ……………………………………............ 405
b) Spre de/substanțializarea obedienței
și diferențierea ei în raport cu respectul …………………………………. 405
c) Relevanța obedienței în investigație ………………………………........... 405
xv. De la realitatea secretă a concretului la referențialele lui conforme ……..... 407
a) Cercetarea conformă ...și secretul cercetat tot așa ……………………… 407
b) ”informație - intelligence - cunoaștere”
tripletă revendicată de ...conformare ……………………..………………. 408
xvi. Realitatea alternativă: interesul de adaptare
între independență / conformare și hibridizare / transformare ……………. 409
a) Basmul ”lecției învățate” ……………………………………………............ 409
b) De la realități / adevăruri alternative, la justiții alternative,
până la legitimități alternative ...și efectele lor …………………………... 410
c) Diversitatea efectelor, de la individualitate cu identitate multiplă
până la deep state & parallel state ……........... 411
d) Efect adăugat : Constricția / ’anti-justiția’ justițiilor alternative
(stigmatul) ……………………………………………………………........... 412
e) D/efectul de poziționare și direcționare al intelligence-ului dispersiv ….. 413
xvii. Influența (poziționarea și direcționarea) intelligence-ului...
...pe ruta inversă, spre desubstanțializarea ei ……………………………… 413
a) Re/punerea individualității în drepturile ei naturale
...prin desubstanțializarea identității (și identitarismului) ……………….. 414
b) Desubstanțializarea legitimită-ții și
Resubstanțializarea legitimită-ților ...cu hibridizare inclusă ……………. 416
c) Influența/rea, ca re/sursă, cu ’justiția’ ei proprie …………………………. 416
d) Efectul desubstanțializării influenței
și contextualizarea lui în relație cu colaborarea …………………………. 417

XIII
xviii. Componente cheie ale influenței intelligence-ului (exemple)
geometria variabilă /’a se situa’ și compromisul /’a obține’ ………………. 418
a) Referențialele de resubstanțializare a hibridizării, a trans-identitarului
și a individualității (inclusiv cea colectivă) cu identitate multiplă ……… 418
b) Trans-identitarul dispersiv / hibridizant al intelligence-ului ……………. 419
c) Dispersia și ’aspersia’ trans-identitară prin privatizare / ’a obține’
în cadrul geometriei variabile / ’a se situa’
dintre ...organizational intelligence & parallel state …………………… 420
d) Agregarea trans-identitară a compromisului / ’a obține’
în cadrul geometriei stabile / ’a se situa’
dintre ...institutional intelligence & deep state …………………………. 421
xix. Justiția, de la substanțialitatea la referențializarea ei ………………………. 422
xx. ‘Secretele’ (și legendele) justiției referențiale ………………………………… 422
a) Referențializările de poziționare și de limitare ……………………………. 423
b) ’Perimetrul independent al neutralității’ …………………………………… 424
c) Perimetrul partizan al apărării autorității aka ...procuratura …………...... 424
d) Falsa dispută a înțelegerilor secrete între agenți / inter-agenții ………... 426
e) Avocatul statului / avocatul public ...cu secretele lui …………………….. 427
xxi. Cameleonismul des/cifrat, Independența cu iluzia ei,
Inalienabilul, tranzacționabilul și identitarul
pe piața apartenențelor și pe cea a intereselor ……………………………... 429
a) Lipsa vocației naturale și efectul prim - lipsa de substanță,
a/simetrizate și re/echilibrate de către / prin falsificare și ficțiune ……… 429
b) Gra/dualitatea re/surselor de/formative de adevăr non/alternativ sau
dubla / multipla perspectivă a oricărei realități conformative concrete … 430
c) Propaganda independenței și manipularea interesului de independență
în profitul colaborării și al intelligence-ului ………………………………. 431
d) Originea și evoluția inter-condiționată și non-independentă
a ”dublului” și ”multiplului standard” ...în colaborare și în intelligence ... 435
e) ’Când adevărul este peste tot, atunci adevărul este nicăieri’
sau ...dacă toți au morală, nimeni nu mai trebuie să o caute / laude …. 437
f) De la emoția rațională / ’inteligentă’
și instrumentalizarea / comercializarea ei ...pe ne/încredere
la identitatea și cultura conformării, cu vulnerabilitățile lor ………….. 441
g) Informația ‘adevărată’ ca hrană spirituală și
ingestia ei normată (de) pe piața apartenențelor
fructificate invers / altfel de colaborare și intelligence …………..………. 448
h) Instinctul : teoretic - concesiv și educabil,
practic - revendicativ și uzurpator
sau... între intelligence creativ și intelligence analitic ………………..…. 451
i) Surprizele de comportament, anduranța și inteligența partajată
ale emoției colective în previzibila coopetiție cu artificial intelligence …... 456

XIV
 j) Între axiologicul de ”valori” (morale) și scala de standarde (etice)
la care colaborarea și intelligence-ul se raportează ...ori
De la interese (inerent emoționale) la instrumentele lor
(non-emoționale) ………………………………………………………….…. 465
k) Gemeni prin natură, vitregi prin funcțional ...unul cameleonic sau...
Politicul intențional, juridicul rațional și economicul ...emoționale ……... 470
xxii. ”Imparțialitatea partizană” …………………………………………………….. 481
xxiii. Climatul de intersubiectivizare ………………………………………………. 483
xxiv. Prisaca meliferelor sau Intelligence-ul European ………………………. 483
a) Dubla perspectivă …………………………………………………………. 484
b) Dubla versiune …………………………………………………………….. 485
xxv. De la stigmergy și comportament stigmergic
la swarm intelligence & swarm behavior …………………………….…. 487
a) Stigmergy // stigmergia …………………………………………………….. 488
b) Swarm intelligence / SI …………………………………………………….. 488
xxvi. Constructivismul judiciarist sau
Desubstanțializarea secretului (doar o schiță de fundamentare) ………. 489
xxvii. De la Onuf și Wiener la ”...ing”-ul limbii engleze ………………………….. 496

(III) CONCLUZII FINALE ................................................................................ 498

Bibliografie citată .................................................................................................... 503

Bibliografie suplimentară ....................................................................................... 531

ANEXE CONCLUZIVE DESFĂȘURATE ................................................................. 563

Anexa concluzivă 1: încredere referențială VERSUS secret substanțial

într-un climat (de intersubiectivizare) generic ........................... 564
Anexa concluzivă 2: COOPERLABORAREA Paralelă comparativă între
COLABORARE și COOPERARE ............................................. 565
Anexa concluzivă 3: Paralelă comparativă între PUTERE și AUTORITATE 566

XV
 (*)
Lista de abrevieri și acronime

3C Coordination, Cooperation & Collaboration // Coordonare, Cooperare și

Colaborare

3D three-dimensional // în trei dimensiuni

ACTA Anti-Counterfeiting Trade Agreement // Acordul comercial de combatere a

contrafacerii

AFSJ the Area of Freedom, Security and Justice // Spațiul de Libertate, Securitate
și Justiție

BBC British Broadcasting Corporation

CCTv Closed-circuit television // televiziune cu circuit închis

CDA Critical Discourse Analysis // Analiza Critică a Discursului

CFSP Common Foreign and Security Policy // Politica Externă și de Securitate

Comună

CIA Central Intelligence Agency // Agenția Centrală de Intelligence

CSDP The Common Security and Defense Policy // Politicii de Securitate și Apărare
Comună

CV Curriculum Vitae

DCAF The Geneva Centre for the Democratic Control of Armed Forces // Centrul
pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate de la Geneva

DIAg Domestic Intelligence Agency // agenție de intelligence intern

DNA dezoxyribonucleic acid // acid dezoxiribonucleic

EEAS European External Action Service // Serviciul European de Acțiune Externă

EIC European Intelligence Community // Comunitatea Europeană de Intelligence

EP European Parliament // Parlamentul European

ESDP European Security and Defense Policy // Politicii Europene de Securitate și

Apărare

ESS European Security Strategy // Strategia Europeană de Securitate

EU European Union // Uniunea Europeană

(*)
pe parcursul cercetării, voi folosi abrevierile din limba surselor de proveniență citate.

XVI
EUMS European Military Staff // Personal Militar European

EUSC European Union Satellite Center // Centrul (de Control) Satelitar al EU

FBI Federal Bureau of Investigations // Biroul Federal de Investigații

FCO Foreign and Commonwealth Office // Comunitatea Națională Anglofonă

FIAg Foreign Intelligence Agency // agenție de intelligence extern

HR High Representatives // Înaltul Reprezentant

INTCEN Intelligence Situation Centre // Centrul de Situații European

IQ intelligence quotient // coeficient de inteligență

IR International Relations // Relații Internaționale

ISE Information Sharing Environment // Mediul de Distribuire a Informației

IT information technology // tehnologia informațiilor

JHA Justice and Home Affairs // Justiție și Afaceri Interne

NATO North Atlantic Treaty Organization // Organizația Tratatului Nord-Atlantic

NGO non-governmental organization // organizație nonguvernamentală

ODNI The Office of the Director of National Intelligence // Biroul Directorului

Comunității Naționale de Intelligence

PR public relations // relații cu publicul

RIA Revolution in Intelligence Agencies // Revoluția în Agențiile de Intelligence

SI Strategic Intelligence // Intelligence strategic

TCE The Treaty establishing a Constitution for Europe (Constitutional Treaty /

European Constitution) // Tratatul Constituțional

Te trustee // destinatar (beneficiar) al încrederii

Tr truster // sursă a încrederii

UK United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland // Regatul Unit al Marii
Britanii și al Irlandei de Nord

UN United Nations // Națiunile Unite

US United States of America // Statele Unite ale Americii

vs. oppsosed to / in contrast with / against // versus (Latin)

XVII
 (*)
Lista de simboluri

Bh behaviour // comportament

CEO chief executive officer // prim-decidentul corporatist

Cm climate / environment // climat

Cp cultural print // amprentă culturală

Ct culture // cultură

DIAg Domestic Intelligence Agency // agenție de intelligence intern

FCm footprint of climate // amprenta climatului

FIAg Foreign Intelligence Agency // agenție de intelligence extern

IAg Intelligence Agency // Agenție de Intelligence

IC Intelligence Community // Comunitate de Intelligence

L language // limbaj

La liaison agent // persoană de legătură

LSC Language, Speach, Communication // Limbaj, Discurs, Comunicare

MBh mentality of behaviour // mentalitatea comportamentului

N norm // normă

ol optimal level // nivel optim

PM practical mentality // mentalitate practică

psf profession // profesie

TM traditional mentality // mentalitate tradițională

t time // timp

Vs vision // viziune

^ continuous and mutual (re)construction // (re)construire continuă și

reciprocă

(subjectivity / subjectivization) inter-subjectivization // intersubiectivizare

(*)
pe parcursul cercetării, voi folosi abrevierile din limba surselor de proveniență citate.

XVIII
 CONCLUZII
SAU CONSTRUCTIVISMUL JUDICIARIST
AL CERCETĂRII

Motto: ”We are – or become – what we do” (44)

Ajunsă la momentul de încheiere, investigația impune o contabilizare critică a rezulta-

telor sale, pe lângă multe alte detalii de formă și de conținut, inerente evaluării ei academice.
În lipsa unui referențial al cercetării perfecte, demersul a fost însoțit doar de nădejdea
unor sorți de izbândă care – pentru a putea fi considerată astfel – ar trebui să se suprapună
pe suma acelor reușite sectoriale, pentru fiecare dintre ipotezele confirmate ori măcar
clarificate și pentru fiecare dintre obiectivele îndeplinite; ipoteze și obiective propuse fie din
stadiul introductiv, fie reieșite ca necesare / utile pe parcursul anevoios al investigației.
În pofida optimismului care a acompaniat întreaga desfășurare a cercetării, nu au fost
excluse nici eventualitatea unor infirmări ale ipotezelor inițiale, nici cea a unor dificultăți seve-
re de acceptare a constatărilor solide obținute în baza analizelor aceleiași investigații.
Până la urmă, a fost un risc dintru început asumat; de vreme ce atât documentările
prealabile, cât și cele de parcurs, au intersectat frecvent teritoriile îndoielilor și contestărilor
de tot felul, rămâne în reflexul situației ca, la rândul său și asupra sa, cercetarea să benefi-
cieze și să i se răsfrângă îndoieli și contestări, cel puțin, pe măsură (...de argumentate).

Pe fond, demersul s-a preocupat de DESCIFRAREA COLABORĂRII, un proces cu

proceduralitatea sa, un proces al contradicțiilor, unul imemorial și totodată veșnic la
pubertate care, în aparență și dincolo de ea, poate să înghesuie fără dificultate și simultan,
prietenia numai din interes, dușmănia cu împăcări sorelnice, fraternizarea naturalizată
vremelnic, creația care contribuie – sau nu se opune – la vreo (altă) construcție ori distrucție,
spontaneitatea țâșnită din tradiția care o refuză și o blamează, secretul – activității, acțiunii,
interesului / intenției, informației, etc. – mereu prezent, activ, reactiv și regenerativ, etc.
În urma analizelor investigației, au fost dobândite substanțiale și repetate confirmări
care să îndreptățească susținerea convingerii că procesul de colaborare este și rămâne pe
mai departe cel mai subtil, cel mai multifațetat și cel mai sofisticat proces dintre toate cele
cunoscute și închipuite, indiferent de controversele legate de originalitatea și etica lui.
Descifrarea a vizat, deci, un proces al superlativelor și al contradicțiilor la ...super-
lativ, verificată apoi prin recriptarea aceluiași proces și obținerea aceluiași ”produs” altfel.

(44)
Wendt 1999, 342.

357
 O atare decriptare – cu recriptare ulterioară (promisă și realizată) – a impus pe lângă
nenumărate precauții și o puzderie de instrumente, fie pre-existente, fie create personalizat
în acest scop, întrebuințate cu rol de cipher’e de descifrare a procesului avut în vedere,
funcție de complexitatea aceluia, presupusă sau, oricum, insuficient cunoscută inițial.
Decriptarea implică secretul, care secret, de altfel, o face indispensabilă pe prima, în
timp ce instrumentele de (des)cifrare prezumă că, acel ’secret’ ori unul ’similar’ sau doar
asimilat ipotetic, ce s-ar putea cifra prin mijlocirea lor, se poate și descifra în situații și condiții
comparabile, până la o proximă răsturnare fie a prezumției dintâi, fie a ipotezei din urmă.
Secretul colaborării – în sens generic fie subliniat – nu este neapărat unul, pus la
singular, ci, după cum cercetarea a dovedit-o, adesea poate fi chiar colaborarea însăși.
Secretul colaborării și colaborarea secretă în intelligence, odată cu și prin mijlocirea
narațiunilor la ele referite, nu pot fi ignorate nici în privința descifrării / cercetării în sine, nici
în cea a instrumentarului necesar și adecvat ales, pregătit ori confecționat pentru o aventură
investigativă de anvergură, aproape întotdeauna cu mai multe soluții corecte posibile.
Anvergura poate fi hotărâtă de ’pro/porția’ secretului și de interesul de cercetare a
acelei porții nicicum, niciunde și nicicând stabilă în substanță, dimensiune și manifestare.
Descifrarea secretului colaborării și reamintirea instrumentelor întrebuințate la des-
cifrare, în bună parte făurite de investigație și / sau adaptate personalizat acestei proceduri
specioase, sunt prezentate în cadrul concluziilor de față într-o modalitate îndestulător de
comprehensibilă, chiar dacă această modalitate reclamă un volum explicativ adăugat.
Fiind presupusă o prealabilă lectură a tezei, sau cel puțin, a secțiunilor rezumative din
capitolul 5, concluziile au în compunere trei părți distincte care însumate, vor contura o altă
perspectivă a aceleiași cercetări, total diferită dar deloc contradictorie celei de până acum.
Cadrul concluziv va înfățișa câteva repere legate doar de conceptele și metoda inves-
tigației dar totodată, repere utile înțelegerii poziționărilor din partea a doua a concluziilor.
Concluziile sectoriale se vor desfășura ascensional pe fluxul deconstruirii, pațializării,
desubstanțializării și descifrării secretului colaborării secrete, spre ulterioara posibilă recon-
strucție, recifrare și resubstanțializare a aceluiași original proces, sofisticat și etic în sine.
Inerent, cu același prilej se va realiza acea prefigurată prezentare comprehensibilă,
atât a descifrării, cât și a instrumentelor de descifrare ale secretului colaborării secrete și de
succes, însă va fi o prezentare altfel, pe niște coordonate conceptuale și metodologice noi.
Concluziile finale ale cercetări – după modul cel mai obișnuit al unui asemenea
demers academic – vor puncta lapidar toate obiectivele îndeplinite și confirmarea ipotezelor
investigate ...din perspectiva unui constructivism critic de tip nou, al unuia judiciarist.
În ce măsură constructivismul judiciarist – cu putere explicativă semnificativ îmbunătă-
țită – va fi perceput fie doar ca o simplă metodă, fie ca o concepție articulată și germinativă
pentru re/cunoașterea / cercetarea / investigarea / deconspirarea / descifrarea științifică
(sau, în tot cazul, cu potențial științific) a necunoscutului / secretului, ...rămâne de văzut !

358
 (I) CADRUL CONCLUZIV
Colaborarea ca proces atipic, pe de o parte, are o proceduralitate și mai atipică, inter-
condițională și inter-condiționată cu / de o alta, proceduralitatea de (construcție și) sub-
stanțializare a interesului, al unuia concret și al cărui precursor embrionar (îi) este intenția.
Pe de altă parte, lăsând provizoriu separat cele două proceduri complicate și intercon-
diționate reciproc în varii și fluctuante gradualități, procesul atipic al colaborării – deci
procesualitatea ei –, este conexat(ă) simbiotic cu un climat care să-i îngăduie apariția,
desfășurarea / parcursul și realizarea / încheierea acelui proces, atipic dar unul concret.
Pe lângă alte instrumente auxiliare, cele două fațete ale colaborării au impus astfel
teoretizarea unui mecanism de înțelegere a respectivului proces, înainte de orice și chiar
până la ”aclimatizarea” ei în mediul de intelligence, ca interes direct și imediat al
investigației.
Oricum, este imposibil de imaginat intelligence-ul fără colaborare, tot așa cum nici
colaborarea fără inteligență, inspirație, adecvare intuitivă, poziționare spontană, informație
atent verificată și fără prejudecăți interpretată, etc., nu ar putea să fie ceea ce este.
Demonstrat, în intelligence se colaborează intelligent cu oricine și în orice condiții.
Tot potrivit analizelor investigației, când, cum și cu ce limite sunt detalii pe care le poate
dicta numai interesul, în nici un caz încrederea ori alte justificări poetice sau filantropice.

Prin urmare, centrul de greutate al teoretizării unui proces (de colaborare), inițiat /
desfășurat de către o entitate (de intelligence) într-un climat specific, a fost circumscris unui
interes concret, care încolțește intențional, se exprimă rațional și poate fi satisfăcut
emoțional prin mijlocirea unui comportament, în compunerea căruia sunt asociate
mentalitatea imitațională / culturalizată și viziunea inspirațională / spontană.
Pe de o parte, existența a prea foarte numeroase definiții alocate procesului de
colaborare sau chiar alegerea de circumstanță a unei definiții instituționale reprezentative
pentru intelligence nu au fost de natură să simplifice anvergura investigației, dimpotrivă.
Pe de altă parte, nici construirea unei definiții mai aplicate, mai practice, mai operațio-
nale, nu este în sine o garanție că procesul și / sau entitatea prin ea definite ar accepta ori
ar facilita evaluarea / renunțarea la părelnicia evaluării, în noul context astfel dobândit.
În definitiv, posibilitatea teoretică de evaluare este condiționată de natura variabilelor
(spre exemplu, cea a secretului), fie incluse explicit într-o definiție up’datată, operațională/-
bilă – ca în cazul celei a colaborării – fie implicite dar intenționat lăsate în afara cadrului
definit – ca în situația definiției intelligence-ului –. O posibilitate practică ar fi tot malversată.
Altfel simplificat fie scris, variabila problematică a investigației a fost secretul /
necunoscutul, variabilă constant și perpetuu inevaluabilă care caracterizează în egală sau
chiar competițională măsură atât colaborarea și intelligence-ul, cât și comportamentul prin
care primele două s-ar putea desfășura și îndeplini, fără alte considerații legate de interes.

359
 În pofida faptului obișnuit că investigarea a ceva necunoscut intră în firescul oricărei
cercetări, o sumă de ceva-uri secrete analizate concomitent în perimetrul aceleiași investi-
gații își amplifică latura problematică, mai ales atunci când și acolo unde oricare ar fi acel
ceva secret trebuie verificat cu sau prin alt ceva (încă) la fel de secret, dacă nu chiar cu mult
mai necunoscut, la fel de instabil, dacă nu chiar cu mult mai fluid, uneori și pe alocuri, în
timp real și într-un spațiu de necuprins și / sau non-identificabil, ca o ’culme a variabilelor’.
Însă, acestei laturi problematice, care întâmpină inconvenientul menționat de la o
primă și superficială privire, i se alătură alte două legate de metodă, pentru analiză și
verificarea rezultatelor obținute în urma celei dintâi și – nu în ultimul rând –, legată de
concepte auxiliare, ajutătoare (ori tocmai de lipsa lor), necesare și pe alocuri indispensabile
unei analize pătrunzătoare, de/constructiv-re/substanțializată, (re)integrativă și acurată.

I / i . As pe c te me todol ogi c e al e c e rce tă ri i

În situația dată, metoda și-a exibat grabnic latura problematică într-o investigare a unei
ecuații cu trei necunoscute (din toți atâția termeni incluși), în care fiecare dintre ele avea –
și poate își mai păstrează – o gradualitate diferită de secret, cu o natură presupusă a lui la
fel de distinctă; deloc, incert sau insuficient lămurită prin / de către alte cercetări anterioare.
Deși constructivismul critic a fost îmbrățișat încă de la început și cu toată convinge-
rea, într-o atare situație, a trebuit să i se recunoască totuși limitele explicative modeste dar
care, totodată, sunt oarecum compensate prin lejeritatea metodologică pe care o îngăduie.
Bizuindu-se pe această lejeritate permisivă, metodologic, cercetarea a alăturat cons-
tructivismului critic – anunțat din stadiul introductiv – modalități investigative de inspirație
judiciaristă, care au fost considerate compatibile celui dintâi dar, înainte de orice, utile
demersului de cercetare, a cărui valoare științifică nu se dorea nicicum compromisă.
De altfel, în împrejurările atunci impuse, existau doar două opțiuni ’fezabile’: prima,
asupra căreia nici nu s-a zăbovit prea mult, de investigare separată a intelligence-ului, a co-
laborării și a comportamentului (lor), cu câteva subsecvente conexiuni concluzive de circum-
stanță – ceea ce (oarecum și parțial) s-a mai făcut, discutabil, dar s-a mai făcut – și cea de-
a doua, una inedită, care a fost fructificată după pricepere, în cele cinci capitole anterioare.
Eventuala analiză independentă a celor trei elemente, luate individual cu pro/porția
proprie semnificativă de secret / necunoscut, dar studiate și judecate pe referențiale facil
cunoscute – fără să intereseze prea mult relaționarea dintre strucural și funcțional, din punct
de vedere procesual și procedural, ori conexiunea subtilă de natură și de logică cu acele
zise referențiale – metodologic, va fi substanțial diferită de o analiză în care aceleași trei
elemente, la fel de secrete, sunt relaționate între ele, culisându-se pe logica în care tot ele
se reconstruiesc și se resubstanțializează discontinuu / motivat și reciproc, la stimulul /
inhibatorul unui interes, într-un mod concret și în baza naturii specifice fiecăruia dintre ele.
Rezultatele și concluziile vor (putea) fi deci diferite pe măsura artificiilor metodologice
întrebuințate, fără a fi exclusă și posibilitatea ca (o bună parte din) ele să fie și contradictorii.

360
 După cum cercetarea a demonstrat, deconstruirea unui angrenaj, a unui mecanism,
a unui proces ori a unui concept, de (cele mai) multe ori s-ar putea să nu fie îndestulătoare.
Este lesne de bănuit că, într-o oarecare pondere, deconstrucția unui utilaj, proces, etc.,
ar putea / ar risca să deconspire relevantul din secretul funcțional al obiectului astfel
decon-struit în vederea analizei, o deconspirare nu întotdeauna și de oricine dorită.
Însă independent, concomitent sau în urma acelei deconstruiri vor fi numeroase situa-
țiile în care componentele deconstruite vor perpetua un secret structural relevant analizei,
poate la fel de important dacă nu cu mult mai mult, în comparație cu secretul funcțional.
Ori, odată ce se înțelege rostul / principiul unui mecanism, se va putea intui cu o oare-
care ușurință funcționalitatea/-ismul altora similare sau asociate, gradul de SECRET (inter-
n/alizat) putând fi referențializat, bănuit, presupus de o entitate avizată, fără a ignora și
inerentele multiple situații posibile de relativizare, percepție și / sau interpretare greșită, etc.
Colaborarea, intelligence-ul și comportamentul asociat desfășurării / realizării lor,
separate sau împreună, mizează mai mult pe secretul lor structural decât pe cel funcțional,
fiind preocupate să deruteze intuitivul, să se îndepărteze protectiv de vulnerabilitatea
oricărei indezirabile referențializări și să-și conserve / proiecteze / perpetueze misterul, cu
toată atractivitatea celui din urmă, cel puțin până la satisfacerea unui interes concret dat.
Provizoriu fie scris, secretul structural, putând fi considerat unul morfologic, tot așa ar
putea ‘fi’ / ’avea’ și chimie, și emoție, de vreme ce viețuiește fără vreo reprezentare optică,
deconstruibilă, dar fără a fi totuși excluse alte reflexii senzoriale (termice, magnetice, etc.).
Presupunerea de a se (putea întotdeauna) intui conținutul nedeconstruibil și extra-
senzorial al unui atare tip de secret ar fi confuzie, greșeală, altceva decât ceea ce este, cu
efecte directe și contrare celor utile în privința aprecierii, evaluării ori calculării sale sub-
stanțiale, pentru vreo decizie, planificare sau tacticizare, care să-l operaționalizeze ...la risc.

În versiunile de început ale prezentei investigații, departe de a se fi sugerat vreo înlocu-

ire, s-a constatat că deconstrucția ar putea fi completată și conjugată cu parțializarea.
Însă atunci când și acolo unde nu ar putea fi dibuită și / sau verificată natura secretului
care ar fi supus – în varii asocieri / domenii – analizei și / sau evaluării, posibilitatea
completării și conjugării cu parțializarea ar devini o trebuință, o necesitate pentru completitu-
dinea unui demers serios, care să nu vehiculeze bâjbâit necunoașterea acelei naturi.
La acea epocă de juniorat (45) a cercetării, binomul deconstrucție - parțializare părea
să reprezinte amplitudinea chimico-energetico-mecanică a tuturor stimulilor / inhibatorilor cu

(45)
Ex: Potrivit acelui stadiu, ”o anume parțializare a unui pahar cu apă de pe noptieră în comparație cu apa
oceanului planetar, în afara rapoartelor cantitate - calitate sau micro ↔ macro ar putea să releve
deopotrivă metodă și – mai ales – interes de investigație cu totul diferite, în raport cu individualitatea
(...nu cu identitatea). Formula chimică / identitatea apei e aceeași, însă cele două ape, nu. →

361
aptitudine să deconspire / descifreze mai mult și mai util secretul substanțial care s-ar dori
fățiș investigat sau doar ar fi atins / cădea prin ricoșeu sub incidența vreunei terțe cercetări.
Prin urmare, secretul și studierea lui reclamă alte ”rigori” ori, altfel fie scris, alte
derogări metodologice, în lipsa cărora, rezultatele analizei întreprinse ar putea fi doar
mediocre, poate în cerutele standarde științifice, dar stânjenitor de inutile.
Tocmai de aceea, încă din timpul analizei – și până la vreo verificare de etapă preli-
minară a rezultatelor ei – prima consecință constatată a fost lipsa unor concepte ajutătoare
potrivite unei atari investigații, în care toți termenii analizați comportau un grad covârșitor de
necunoscut de diferite forme și naturi – de la confuzii ne/intenționate, la suprapuneri de sem-
nificații, profesionalism îndoielnic și până la lipsa vreunui interes de studiu anterior, etc. –.
În pofida faptului că pe de o parte, a ajuns la prea-coapta vârstă a maturității – chiar în
pragul pensionării – iar, pe de altă parte, că deja a consacrat în folclorul propriu conceptul
(relevant în triplă ipostază) de re / de / -substanțializare, cercetarea a avut un motiv bine
întemeiat să nu renunțe la cel de parțializare, reamintit și subliniat în cele ce urmează :
În primul rând, de/substanțializarea nu este un substitut al parțializării, pe care doar o
completează / conjugă, mult mai diferit și riguros decât de/construcția unei realități cercetate.
Apoi, chiar înainte de deconstruirea strategiei, pentru făurirea justificată a unui instru-
ment tactic de analiză propriu (și tocmai pe ’conținutul’ / componentele strategiei) – cel al
climatului de intersubiectivizare –, a fost împrumutat un termen vechi de când lumea, ușor
resemantizat în peisajul de contextualizare analitică, păstrându-i-se însă neatins/ă logica /
funcționalul / funcția pe care o / îl îndeplinește (preponderent dar nu exclusiv) în judiciar.
Într-un mod uneori vădit, alteori difuz / latent, termenul de parțializare ține de justiție,
fie ea o justiție referențială, referențializată / -bilă instituțional, societal sau altfel.
Partajul, părtinirea, a face / ține parte cuiva, etc. – presupuse ca fiind realizate cu inten-
ție –, au inevitabil o relevanță directă și apăsătoare din două perspective diferite, dar care,
în cadrul prezentului demers investigativ, au cunoscut intersectări și suprapuneri repetate.
Perspectiva ideațională a parțializării a fost abordată ca JUSTIȚIE pur și simplu, având
un rol distinct și precumpănitor în cadrul de verificare a celor inițial analizate.

Din perspectiva materială, parțializarea instrumentată pe relația micro ↔ macro /

parte - întreg a îndeplinit un cu totul alt rol, unul preparativ și alăturat celui deconstructiv,
care a constituit o alternativă mult mai confortabilă pentru binomul individualitate (parte) -

De asemenea, s-ar putea deconstrui cu ușurință vizual, tactil și / sau imaginar, dar într-o anumită situație
nu ar fi suficient fără să se guste ori fără să se miroase. Tot așa, nu ar fi posibilă (sau utilă ori acurată)
deconstruirea unui produs culinar (ciorbă sau cozonac) în elementele ce l-au compus inițial, ca să fie
gustat deconstruit sau să mai poată fi ‘reconstruit’ altfel, și nici nu ar fi serioasă ideea deconstruirii
benzinei ori a unui parfum oarecare pentru a li se recalibra mirosul, tradus în ultimă instanță prin
compoziția (chimică a) celor dintâi, prea puțin intuibilă (și prea mult păcălitoare / manipulabilă).”

362
suma individualităților (întreg), decât ar fi putut fi cel de agență (invariabil identitară) -
structură (conflictual identitară, neutru identitară sau non-identitară).
Despre desubstanțializarea diadelor individual - identitar și agență - structură se vor
avansa concluziile asociate lor, dezvoltate în partea a doua, cea a concluziilor sectoriale.
Faptul că parțializarea ține întâi de natură și abia apoi de logica / judecata / justiția ei
– imprimată (deci) tocmai de acea natură – a avut repercusiuni incomode asupra volumului
de teoretizare, adăugate celor presupuse de explicarea coerentă a conexiunilor mai puțin
vizibile (sau chiar nevăzute) dintre colaborare, intelligence și comportamentul lor, emina-
mente secrete sau în varii grade de mimare, disimulare și / sau teatralizare / artă.
Un alt volum uriaș de teoretizare a adus cu sine acel climat de intersubiectivizare, care
își are fibra originalității mai mult în conținutul și în modul / tactica de fundamentare ; o idee
vagă asupra (posibilei) lui (existențe) fiind vehiculată încă de pe vremea lui Montesquieu
([1748] 2001) – fără a mai fi reamintite și alte premonitoare referiri cu un secol (sau mult
mai) înainte, pe detalii esențiale ori asimilate/-bile despre natura dreptului natural (e.g.
Grotius 1901) – în diferite forme și expresii superficiale ale ”climat”-ului, deloc explicate.
Așadar, climatul de intersubiectivizare a interesului cu viziunea lui, reprezintă unul
dintre conceptele și instrumentele proprii, inedite, originale și de forță ale acestei investigații.
Fiind un instrument tactic în sine și căutând să compenseze cât mai util desființarea
strategiei, a folosit la demarcarea diferențelor nete – de natură și de logică – dintre organiza-
țional și instituțional, pregătind de/substanțializarea structural-funcțional(ist)ă ulterioară.
Un atare instrument tactic, cu aptitudini de adaptare și ajustare metodologică, ar putea
constitui un exemplu concludent al parțializării, al acelei parțializări dublu perspectivate,
material / acțional / intențional, al interesului și ideațional / rațional / al judecării, al justiției.
Într-un atare concept, într-o atare parțializare, raportată la un singur interes – în indivi-
dualitatea lui, nu indistinct, nu la grămadă –, raportată deci la un interes concret (nicicum
asociat identitar și fără să intereseze legitimitatea / autoritatea lui), se operaționalizează o
PARTE a culturii, o simplă amprentă culturală / Cp (și nu cultura în complexitatea ei) care se
va construi reciproc și punctual / PARȚIAL doar cu o PARTE de comportament, acel crâmpei
din ansamblul său articulat, mentalitatea / MBh, care se exhibă inerent și activ cu prilejul
realizării acelui interes concret (și nu al altuia), într-un anume climat dat (și nu în altul), care
climat, în chip reactiv, va avea o contribuție proprie la acea (inter)acțiune sesizată în perime-
trul său, contribuție la fel de PARȚIALĂ / proporțională sau nu, din potențialul pe care îl are.
Separarea teoretică dintre partea vizibilă, cognoscibilă a colaborării și / sau a intel-
ligence-ului – cu me n t a lit a t ea asociată lor, prezumată ca fiind (la fel de) vizibil detectabilă
/ exprimată – și partea secretă a acestora – cu vi ziu n e a asociată structural de mentalitate,
dar funcțional de climatul în care primele două se desfășoară – a reprezentat o altă
provocare, atât de fundamentare teoretică cât și, mai ales, de corelare și verificare ale tuturor
celor teoretizate, atât în privința diferențelor binare colaborare - cooperare și intelligence
organizațional - intelligence instituțional cât și în cea a mentalităților practică - tradițio-

363
nală cu care diadele dintâi sunt operaționalizate, sub rezerva firească a numeroase posibile
relativizări și / sau excepții (pentru cele din urmă alocându-se în teză o secțiune cu exemple).
Ar mai fi (fost) multe de mărturisit în privința metodologiei la care ipotezele și obiec-
tivele cercetării au impus improvizații și extensii asociative și analitice neprognozate inițial.
Volumul astfel obținut a fost cu mult peste unul înzecit față de cel cuprins în coperțile
lucrării, iar preocupările de drastică simplificare au ridicat, la rându-le, dificultăți de altă
natură și consistență, deopotrivă metodologice, de conținut și de articulare a lui.
Tot din rațiunea acelei simplificări, aici a fost concepută o alternativă de reprezentare
grafică pentru înlesnirea înțelegerii logicii cercetării, legată de ordonarea dezordonată a
întregului ei conținut, tocmai pe acel binom metodologic de/constructiv-parțializant și până
la de/substanțializarea care va fi sintetizată în partea următoare a concluziilor sectoriale.

Așadar, în acest cadru concluziv va fi întrebuințat un set de Matryoshka Dolls pentru a

imagina ceva-ul care, fie nu se arată de bună voie și / sau cu ușurință, fie are dificultăți de
individualizare și poziționare pentru o percepție / vizualizare lejeră, fidelă și integrală, din
pricina obișnuinței de continuă camuflare ori din alte cauze certe sau considerente bănuite.
Apoi, va fi imaginat ca punct de început intelligence-ul tot așa, ca fiind piesa cea mai
mică a setului și, pe cale de excepție (deși în realitate, cea mai mică este dintr-o singură
bucată), se va stabili axiomatic că este la fel de divizibilă în două părți, ca și celelalte păpuși
ale setului, fără a se avea în vedere încă separația dintre organizațional - instituțional.
În schimb, se va avea în vedere doar că procesele de colaborare, cooperare și coordo-
nare nu sunt exclusive sau specifice doar intelligence-ului, bucurându-se de o largă practică
ori de câte ori (pe principiul costuri - beneficii) se dovedesc utile. Prin urmare, deocamdată
păpușa intell va fi incluzivă în interiorul păpușii 3C / colaborare - cooperare - coordonare.
Aceste procese sunt inițiate, desfășurate și realizate / îndeplinite în baza unei menta-
lități, dar care mentalitate inițiază, desfășoară și îndeplinește pe lângă 3C multe alte tipuri
de interacțiuni, activități și procese. Așadar, păpușa MBh / cea a mentalității (ca reflexie
comportamentală) o va include pe cea 3C care la rându-i e purtătoare a celei numită intell.
Însă, morfologic, piesa mentalității este indestructibil legată de Vision doll / Vs.
Pentru că, deși structural sunt unite sorelnic-siamez dar funcțional sunt total diferite,
cea din urmă / Vs și în propriul său folos va fi poziționată altfel. Acestea, în poziții diferite și
în stări diferite – MBh ușor gestantă, Vs liberă de orice sarcină – intră în mod firesc în piesa
cea mai mare a acestui set imaginar, în păpușa Bh / comportamentului.
Această aici ultimă Matryoshk’ă, plină dar suplă și dinamică, interacționează cu o alta
mult mai supraponderală, mai molcomă și pe alocuri preistorică, numită păpușa Ct / cultură
și care încapsulează un număr nedefinit de piese, de varii dimensiuni și poziționări.
În impunătoarea Matryoshk’ă Ct, acele nenumărate piese se lasă incluse sau se
pregătesc să părăsească generoasa incintă în funcție de interacțiunea/-ile pe care purtă-
toarea lor o / le va avea cu păpușa Bh / cu ”n” păpuși Bh.

364
 În economia investigației, culturii / Ct i-a fost acordată atâta importanță cât i-a fost
necesară, fără strop de zgârcenie. Însă, în desfășurătorul acestor concluzii ea va fi împinsă
spre un plan secund, cercetarea nefiindu-i cu prioritate dedicată, ci doar incidental.

Figura 18: Setul de Matryoshka Dolls “transparente”,

pe coordonatele capitolului 1

Într-o etapă următoare, primul plan a fost ocupat de păpușa Cm / climat, o Matryoshk’ă
destul de originală, aptă să încapsuleze păpușa comportamentului / Bh cu toate piesele de
ea conținute, fiind o Matryoshk’ă de primă parțializare care a fost asociată cu interesul, unul
concret și cu ...circuitul interesului în natură, în natura Cm, desigur.

Figura 19: Matryosh’tele pe prefigurarea

tematică a capitolului 2

365
 Apoi, același prim plan ocupat – poate ostentativ dar, în tot cazul, justificat – de către
Cm a fost relaționat prin păpușile conținute deconstructiv cu o altă parțialitate, informația,
niciodată completă, niciodată ’corectă’ destul, volatilă, comercială și comercializabilă între
amici și inamici deopotrivă, între putere și autoritate (aproape) întotdeauna altfel (din rațiuni
și cu utilizări diferite); fie informația ca atare (cu emoția sa), fie – mai ales – secretul ei.

Figura 20:Parțialitatea cunoaștere - intelligence - informație

în deconstrucția Matryoshk-ăi Cm a capitolului 3

În partea de analiză a cercetării, perspectiva setului de Matryoshka Dolls a fost lărgită

și atotincluzivă cu toate cele până atunci cuprinse în descriptivul și explicativul prezentării,
la care s-au adăugat alte aspecte de noutate, asociate sau rezultative din / prin
deconstrucția strategiei. Într-o atare situație complexă și aglomerată, acea perspectivă a
imaginat transcenderi succesive, comprimări și extensii ale pieselor mari în piesele mici și
invers, în mod repetat, funcție de interesul sau direcția imprimată de cursul analitic.
Într-un anume fel, era de așteptat ca înghesuiala aceasta de păpuși / teme distincte,
fiecare cu rol bine precizat, toate cu geometrie variabilă, să creeze un disconfort atât în
perceperea importanței lor (și a acelui rol corespondent) cât și în cursivitatea prezentării și
/ sau în anticipata dificultate de lectură (pentru oricare potențială alteritate).

366
 Figura 21: Sugerarea ansamblului de analiză, cu n seturi
de Matryoshka Dolls, al prezentării “browniene”
din capitolul 4

În sfârșit, deși printr-un artificiu asemănător s-ar fi putut crea eventual și o repre-
zentare pentru capitolul 5, conexiunea dintre colaborare și privatizare este mult mai
problematică pe acel tip de ilustrare grafică (prin intermediul “păpușilor fertilității” ), deși
amândouă au capacități înoitoare, creative, speciale.
Cele arătate în ultima secțiune a capitolului 3 și în ultimile două secțiuni din capitolul 5
au (foarte) puțin explicit și covârșitor de mult implicit. Ori, investigația nu și-a propus să
transforme această lucrare într-o carte de colorat pentru a face vizualizate toate subtilitățile
acelei conexiuni – în mare parte dificil de intuit / bănuit –, care ar reclama mai degrabă
parcurgerea și o avizare corespunzătoare asupra întregului tablou / cadru de cercetare.
În tot cazul, cum nu există o cultură a colaborării, nu prea există nici una a privatizării –
în pofida numeroaselor reglementări la ea referite –. Tot așa, cum nu se poate identifica un
comportament (stabil) al colaborării, nu prea ar putea să existe nici unul asociabil unei
privatizări perpetue. Însă relevantul conexiunii are cu totul alte ’bride de prindere’.

367
 ‘Inefabil’ fie sugerat, prin privatizare, autoritatea se auto-/deconstruiește, la un moment
dat, într-o pro/porție bine calculată, o deconstrucție voluntară (și) a legitimității sale, o delegi-
timare comercializabilă pe binomul costuri - beneficii, nu pe încredere ori alte năzbâtii.
Încrederea în aceste matryosh-te, cu geometrie variabilă, cu metamorfoze imprevizibile
și neîncetate, este cam tot aceeași care ar putea fi rezervată entităților care le-au creat, le
întrețin și le perpetuează pe cele dintâi, din interese mereu schimbătoare.
De altfel, așa cum s-a subliniat și în teză, în primul rând s-a avut în vedere privatizarea
informației cu secretele ei asociate, înaintea oricărei alte forme savante de înstrăinare,
modificare patrimonială sau exprimarea unui (nou) interes cu relevanță comercială.
Elementele conexiunii colaborare - privatizare sunt ombilical legate de interes și de
informație, aflate într-un alt ombilical legământ pe germenii binomului elementar acțiune -
reacțiune, traduse prin varii forme de la influență - politizare / control, în diferite grade și
intensități, cu rezultate diferite, mai mult sau mai puțin practice (ori perceptibile / secrete).
Toate cele de până acum pot fi considerate în individualitatea lor ca niște seturi de
păpuși – cu geometrie variabilă și transcendente în direcția pe care le-o proiectează intere-
sul –. Setul de Matryosh-te al rezultatelor nepractice, neperformante, inutile, dispensabile
este continuu cel mai supus transformării, up’datării, sanitizării, îndepărtării, înstrăinării,
comercializării, etc., atât în ograda puterii, cât și în curtea autorității – cu securitatea (în sens
larg) și intelligence-ul proprii celei din urmă – fie prin colaborare, fie prin privatizare (“instituțio-
nală” – inclusiv), fie prin amândouă și / sau prin / cu alte artificii (cel mai adesea) secrete.
Cele două piese ale acestui ultim set de Matryosh-te rămase nereprezentate grafic,
nu sunt confundabile sau interșanjabile; sunt doar precum două surori gemene sau nu,
vitrege sau nu, care și-au împărțit clar două roluri distincte, în aceeași logică și de aceeași
natură, dar foarte instabile și alternante în îndeplinirea acelor roluri. Colaborarea are izul
politic, Privatizarea îl are pe cel economic ; se întrețin și se susțin una pe cealaltă.
De aceea, întotdeauna și peste tot, atât informația (cu secretul ei), cât și interesul
(cu satisfacerea / rezultanta lui practică) vor păstra o dublă semnificație și relevanță, deopo-
trivă politică și economică. În această ecuație, încrederea se pare că nu a prins un loc
eligibil, evaporându-se demult, dăinuind numai grație unor cucernice LSC invariabil culturali-
zate, în diverse gradualități și intensități cu nenumărate și interesate accente identitare.
”Înfrățirea” de astăzi a entităților – pe baza informației și din interes –, cu parțialități din
sorelnicia păpușilor, este garanția competiției de mâine, când conflictul nu trebuie / nu poate
fi exclus. Cât de intelligent, în eventualitatea unui atare conflict, acela va fi inițiat, gestionat
și (profitabil) soluționat ar putea rămâne tot o chestiune de grad, de mentalitate și de climat.
Însă toate acestea, vor fi resistematizate altfel în cadrul concluziilor sectoriale care
urmează. Înfățișarea aspectelor metodologice de interes pentru înțelegerea organizării
aparent dezorganizate a conținutului investigației, deci a acelor aspecte de oarecare gene-
ralitate avute în vedere pentru prezentul cadru concluziv se va încheia aici, sub rezerva unor
posibile subsidiare completări în cea de-a doua parte a concluziilor.

368
 I / i i . As pe c te de formă (st ilist ică ) a le c e rc e tă ri i
Plecând de la Teoria matematică a comunicării (Shannon & Weaver 1964) spre
Instinctul lingvistic (Pinker 2015a), Sensul stilului (Ibidem 2015b), etc., printre multe alte
lucrări la fel de interesante (e.g. Black 2015, etc.), s-ar putea contabiliza o varietate
nelimitată de “tehnologii” și de tendințe de prezentare și de parcurs ale ideii, ale informației,
ale unei teme date sau alese și apoi, ale rezultatelor de analiză referite la cele dintâi.
Însă, o investigație ca cea de față, fiind forțată să depășească perimetrul alocat
constrângerilor elementare pentru o temă comună, a cotidianului obișnuit și / sau facil întru
(re)cunoaștere (e.g. Murray 2012), a trebuit să facă ceva mai multă echilibristică pentru a
îndeplini standardele acceptate/-bile de Fundamentele cercetării științei politice (e.g.
Kellstedt & Whitten 2009) și, cu atât mai riguroase, ale celor prevăzute expres și limitativ în
Manualul stilistic pentru știința politică (APSA 2006).
Deși pe fond s-au respectat întru totul imperativele acestui ultim manual indicat, în
privința menționatelor standarde s-ar mai putea adăuga alte câteva precizări utile :
Demersul s-a axat pe două elemente tematice foarte atipice, denumite colaborare și
intelligence, care prin definițiile lor, dincolo de ele și / sau în lipsa lor, își refuză amândouă
și deopotrivă teoretizarea, standardizarea, uniformizarea, ‘academizarea’, preferând ca
moduri de exprimare și manifestare discrete alte meta- și para- limbaje, jargoane, simboluri
și instrumente operaționale, cu o dinamică a lor, într-o continuă interacțiune reproductivă.
Această situație concretă, în atipia ei, a avut repercusiuni directe și pronunțate asupra
modului de formulare a unor segmente semnificative din teză, mai ales în cele care au fost
focalizate pe analize și apoi, pe noutățile tot din acelea rezultate.
Segmentele în cauză au fost personalizate / însușite la persoana întâi în același spirit
al ”I or We ? ” recomandat în manualul călăuzitor tocmai citat (APSA 2006, 14).
Tot la persoana întâi au fost amplasate și acele situații exemplificativ-explicative în
care exprimările impersonale ar fi putut să pară ofensatoare și / sau ar fi putut să creeze
suspiciuni de direcționări aluzive către împrejurări și / sau entități cunoscute / vizabile.
De asemenea, din pricina aceleiași naturi tematice, delicată în prea multe inefabile
privințe, pentru a fi evitate situații posibil stânjenitoare, ”atunci când, acolo unde și dacă”
cele petrecute nu ar fi putut să constituie vreun motiv de mândrie ori care să avantajeze
concretul, s-au folosit tot felul de artificii constructive de estompare a acelui concret, mitigația
”uneori și pe alocuri” fiind cea mai frecventă și considerată cea mai potrivită, de altfel o
traducere ușor adaptată ale altora comparabile, din literatura de intelligence.
Oricum, subtextul – care nici nu ar fi putut să lipsească dintr-o investigație de acest
tip – nu ar trebui să comporte precizări adăugate, cerându-se identificat ...însă, cu multă
precauție interpretat, prin coroborarea atentă cu ansamblul cercetării și / sau contextul vizat.
Odată considerate ca satisfăcător depășite chestiunile legate de metodă și de formă,
rezervate cadrului concluziv, urmează să se treacă la cele de conținut, la partea a doua :

369
 (II) CONCLUZII SECTORIALE
În paginile ce urmează, cercetarea va dezvălui o altă perspectivă a sa, o perspectivă
diferită, una nouă care, în egală măsură, a avut rolul și este rodul verificării și confirmării
rezultatelor acelei perspective deja cunoscută din cele cinci capitole ale tezei.
Noua perspectivă aproape că s-a creat / construit / substanțializat de la sine prin
cumulul a numeroase concluzii parțiale, atât culese (selectiv), cât și dobândite din stadiile
preliminare de analiză și din etapele avansate de articulare a primelor rezultate, deopotrivă.
Ceea ce va diferenția peremptoriu versiunea de verificare și confirmare a rezultatelor
cercetării, de cea a investigației însăși, nu va fi doar metoda ci și referențialul.
Așadar, dintru început fie subliniat, colecția de concluzii sectoriale care va fi desfășu-
rată în principal pe diada de / re / -construcție - de / re / -substanțializare a realității cerce-
tate și în subsidiar, pe diada individualitate - identitate a aceleiași realități (de referință /
alese) se va raporta la / poziționa între două mecanisme relevante ambelor perspective –
anterioară și prezentă – : mecanismul adaptativ-transformativ și cel adaptativ-conformativ.
Prin urmare, fără să se îngăduie loc redundanțelor, această colecție de concluzii își
propune mai degrabă să amenajeze parcursul triadei constructivism (critic) → parțializare
(ideațională – în sensul arătat în cadrul concluziv / n. a. –) → substanțializare (judiciaristă) către
acel c ons tr uc ti vi sm j udi c i a ris t, a cărui fundamentare, într-o formă mult simplificată,
mai mult schițată, este rezervată încheierii acestei părți din concluzii.
Fiecare subtitlu din concluziile sectoriale se va putea considera completat cu formula
”concluzii referite la... ” așezat înaintea subtitlului, fără alte precizări / mențiuni adăugate, în
cele ce urmează fiind de la sine înțeles și deci fără a mai fi repetat plictisitor, în scris.
Prezentarea noii perspective, pentru a fi cât mai comprehensibilă, va relua from
scratch întreaga substanțialitate a investigației, plecând însă de la presupunerea că
perspectiva inițială fie nu a fost deocamdată parcursă, fie că nu a fost îndestulător înțeleasă,
fie că nu a fost mulțumitor acceptată ...încă. Astfel, luând-o de la firul ierbii, întreaga colecție
de ”parțialități” / concluzii sectoriale ar putea fi considerată ca o ...teză, de sine stătătoare.

I I / i . De l a v oca ți a na tura l ă (ș i e fec te l e e i i / me di a te)

l a ta c ti ca ș i ta c ti c i za re a i nte res ul ui ( ...de c ola bora re )
Având în vedere și valorizând motto-ul sub care a fost inaugurat cu ceva timp în urmă
întregul demers (1) academic, studierea și regândirea din alte perspective, în noi modalități,
a lucrurilor vechi și (aparent) cunoscute pot deveni la fel de provocatoare și de problematice
precum sunt strădaniile de explorare a terenurilor virgine din domeniile și preocupările de
avangardă, de la microbiologie moleculară, cibernetica sistemelor, nanotehnologie, la
private cloud-urile oricărui utilizator de internet și chiar dincolo de toate acestea.
Cercetarea de față s-a preocupat să se strecoare în toate ungherele până acum
necunoscute ale acelei imemoriale și extrem de originale interacțiuni din existența umani-
tății, cunoscută sub denumirea generică de colaborare.
370
 Însă acest tip de interacțiune vechi de când lumea nu este rezervat exclusiv civilizației
umanoide, fiind detectat frecvent în societățile miriadelor de roiuri și stoluri, la insecte și
păsări, iar în unele condiții și forme non-verbale, inclusiv non-sociale, poate fi întâlnit și la
primate (e.g. Amici & Bietti 2015), devoalându-și astfel vocația naturală, glisată spre cea
de universalitate, a fibrei sale existențiale, mereu fără vârstă, reînoită și altfel, la îndemâna
oricui o înțelege și știe cum să o întrebuințeze ( ...sau nu, dar cu alte rezultate).
În acest cadru investigativ, colaborarea – cu energiile sale și cu toate secretele ei încă
nepătrunse destul – a intrat într-o asociere aproape la fel de naturală cu activitatea de
intelligence, care potrivit unor opinii este cea mai veche profesie din istorie (Bay 2007).
Totuși, acest tip de activitate vechi de când lumea, de asemenea, nu este un monopol
infailibil al umanității. Fără a ignora dar și fără a supraestima de exemplu swarm intelligence,
trebuie avute în vedere cât mai multe dintre manifestările de ’intelligence natural’, în care
Natura, prin mijlocirea infinitelor sale creaturi trecute, prezente și viitoare, pământene,
acvatice, amfibii și aeromotrice, aflate în diferite stadii evolutive, echipate cu simțuri
senzoriale – deci re/active la stimuli și inhibatori – se preocupă în viețuirea, supraviețuirea
și optimizarea supra/viețuirii lor, pentru și prin iscodirea surselor de informație, cu eventuala
ei colectare (dacă vreo funcție memorativă o permite), pentru și prin procesarea sa (proces
senzorial / instinctiv sau stimulat ori bazat pe grade diferite de inteligență) și apoi pentru și
prin utilizarea aceleiași informații în tacticizarea pândei de hrană, atacului competitorilor,
atragerii de parteneri reproductivi, stabilirii cuibului de apărare și perpetuare, etc.
Tacticizarea iscodirii, colectării, procesării, utilizării, etc. informației intră – în chip la
fel de natural – în raporturi variabile de proporționalizare (mai mult sau mai puțin inversată)
cu secretul său. Tactica dobândește astfel aptitudinea să instrumenteze și să instrumen-
talizeze atât informația cât și secretul asociat informației, funcție de stimul, impuls, intenție
și interes. Acestea din urmă enumerate, cu o anume individualitate a lor, deși adesea pot fi
aparent asemănătoare și categorisibile, nu sunt niciodată identice cu altele, anterioare,
concomitente sau subsecvente lor, fiind purtătoare ale altor informații / secrete proprii.
Tactica, procedura modului cum se desfășoară o inter/acțiune, o activitate, un proces
ori mecanism, inerent bizuită pe informația aceea obținută și acum utilizată, transmite
totodată implicit și ceva din felul de ’a fi’, adică din modul cum este caracterizată
inter/acțiunea (sau activitatea, etc.), spre deosebire de altele, cu care să nu se confunde.
Altfel simplu fie scris, cunoașterea a ce este prin cum face ceea ce face, a putut oferi,
de exemplu, o diferențiere netă și utilă între colaborare și cooperare, reușind în general să
elimine confuziile păgubitoare dintre acțiuni, procese, etc. Acestea din urmă, în mod
frecvent, pot fi născute din surse total diferite și care ar fi de așteptat să aibă resurse de
existență ulterioară nu mai puțin diferite – așa cum le-a imprimat-o sursele –, în pofida
posibilelor aparențe contextuale contrare, dar care totuși nu pot fi întotdeauna excluse.
În plus, tactica are aptitudinea să mai transmită, uneori explicit, alteori dimpotrivă, ceva
din felul de ’a fi poziționată’ inter/acțiunea, de ’a se situa’, din dubla perspectivă a localizării

371
spațiale și cea a alterității, amândouă probabil și dezirabil alăturate sau relaționate la
momentul concret când s-a zămislit / stabilit individualitatea tacticii.
Localizarea și alteritatea, posesoare ale altor seturi de informație specifice fiecăreia,
configurează în concurs, împreună dar separat, arhitectura unui climat, care climat va pune
laolaltă și va malaxa altfel toate seturile de informație detectate – inclusiv cel distinct, al
informației alese și folosite de tactică, prilej secret de verificare a calității și utilității ei –.
Altfel iarăși simplu fie scris, tactica / procedura de pândă, iscodire, atac / apărare,
colaborare, etc., este forțată de acea anume localizare, de climatul locului pentru și / sau în
care s-a planificat pânda, iscodirea, climat incluziv totodată al alterității / entității împotriva
căreia se intenționează atacul ori cu care se dorește colaborarea, etc., să dobândească în
timp real aptitudini adaptativ-transformative, în limita posibilului îngăduit de sursa / natura
ei originară și de resursa / logica imprimată de sursă (structural-funcționalul său constitutiv).
Față de și în raport cu acel climat concret acea tactică (și nu alta) se manifestă.
Față de și în raport cu acea tactică, anume caracterizată de natura și de logica ei,
climatul va dicta adaptarea aceleia în timp real, re-proceduralizarea continuă a tacticii
alese inițial, până la satisfacerea interesului concret, pe care tactica / procedura procesului
îl urmărește ca rezultat, final ori de etapă, și îl mediază (fără ca înlocuirea ei să fie exclusă).
Dacă însă tactica refuză adaptarea și transformarea în timp real și în mod util, dacă
proceduralitatea este impusă de / prin vreo ”strategie” anterioară – deci, externă / străină
climatului efectiv de desfășurare a procesului necesar pentru satisfacerea interesului –,
sancțiunea naturală și imediată a climatului va fi compromiterea rezultatului.
Tactica / instrumentarea, percepută static, substantivizat, are o valoare redusă – deși
cu mult mai ridicată și mai aplicată decât cea a substantivului strategie –, încorporând însă
doar un amestec pur inaugural de experiențial (mai mult sau mai puțin culturalizat) și de
informație de bază, suficiente să-i confere alegerea acelei proceduri în defavoarea altora.
Însă tacticizarea / instrumentalizarea, dinamică prin însăși forma în care este exprima-
tă, proceduralizarea în timp real, continuă și într-un mod cât mai practic, este cea care are
cu adevărat o valoare utilă / valoare efectivă de întrebuințare în satisfacerea – eventual
performantă, cu succes a – unui interes concret.

În cadrul cercetării încheiate și dincolo de titlul ei semnificativ simplificat în raport cu

capacitatea de sugestie a anvergurii conținutului, s-a căutat sublinierea stăruitoare a impor-
tanței covârșitoare pe care o conferă tocmai tacticizarea interesului, aici doar exemplifica-
tiv-demonstrativ - al celui de colaborare, în intelligence, dar fără nici-o altă vizibilă restrân-
gere sau derogare notabilă în / pentru oricare alt domeniu al socialului ar fi ea teoretizată.
Deci, astfel și altfel, fluxul acestor concluzii sectoriale va începe ascensional de la
tacticizarea identitară a interesului și se va în/cheia (desigur, printr-un sfârșit de circum-
stanță, deloc definitiv) cu tacticizarea instinctivă a secretului în intelligence ...și în politică.
...ar putea fi un itinerar nebănuit, cu rezultate fascinante, altfel înțelese și acceptate !

372
 I I / ii. De l a i nte l i gența pa rta j a tă l a ins pi ra ți ona l ș i imi ta ți ona l
De l a i nte nționa l , ra ți onal ș i emoți ona l
l a i ndi v i dua l i ta te și i de nti ta te
Natura însăși stârnește și premiază deopotrivă tactici adaptativ-transformative în timp
real și în mod util, pe care la rândul Ei și le exersează printr-o (de conveniență) așa-numită
”inteligență naturală” a biologicului. În cadrul unui biologic social, acea natural intelligence
este mult mai lesne vizualizată, verificabilă experimental și repetat dovedită.
În societățile biologice – din rândul cărora nici cele umanoide nu ar trebui să fie puse /
lăsate deoparte, în pofida proporțiilor uriașe de ’artificial’ cu care se auto-inundă, devenind
din ce în ce mai îmbibate cu riscul sufocării prin artificialul indigest / înecat – deci oricare,
de orice tip și oriunde ar fi acelea (roi, mușuroi, stol, banc – de pești –, etc.), Natura uneori
generează sau elimină, alteori doar stimulează ori inhibă / premiază ori sancționează fie
partenerii săi de inter/acțiune, fie inteligența lor naturală și / sau modul cum o folosesc.
Odată ce interacțiunea sugerează o reciprocitate a acțiunilor, uneia inițiale urmând re-
activa, etc., Natura se comportă ca o autoritate, pe cât de absolută, pe atât de flexibilă, pre-
dispusă să partajeze la schimb informație și secret, pe tactici fluide de întrebuințare a lor.
Inteligența naturală, care în cele din urmă – în prezent – a ajuns să fie cel mai potrivit
simbolizată prin sintagma swarm intelligence (xxv./ b) , este de asemenea o inteligență
partajată, construită (deloc surprinzător) continuu și reciproc – evolutiv, într-o relativ
accentuată armonie dar și cu inerentele conflicte –, între / de către Natură, ca autoritate a
cărei contestare de legitimitate ar fi inutilă din orice direcție și / sau oricare interes ar veni
ea, și (parte dintre) supușii Săi, societățile biologice, oricare ar fi acelea și poziționarea lor.

Paticipația asimetrică la o asemenea construcție fără sfârșit – fără un sfârșit cunoscut

...sau măcar comod anticipabil – este justificată și susținută de cantitățile minuscule de
informație de care dispun supușii în comparație cu cantitatea de secret de necuprins pe
care o stăpânește, manevrează și manipulează acea Autoritate Supremă (xxii) dar flexibilă.
Însă Natura oferă permisiunea ca, în anumite condiții / climate, cantitatea copleșitoare
de secret apăsător-relaxat stăpânită, să fie redusă, puțin câte puțin, după justificarea / juste-
țea de Ea exclusiv hotărâtă și în cadrul / cu justiția de Ea gestionată ( ...mai puțin exclusiv).
Până la urmă, inteligența naturală a supușilor Ei, este de fapt (și deloc surprinzător)
propria sa inteligență proiectată prin subtilitățile eredității și dispersată prin toate cotloa-
nele existenței și autorității Sale ; existența și utilizarea celei dintâi, a natural intelligence, ar
putea așadar să fie asimilate și / sau măcar asociate cu o formă camuflată a unei inefabile
convenții de agenție în care se prezumă că agenții acționează în numele și interesul
principalului / Naturii și, astfel, în care inteligența (naturală ...a) Naturii se manifestă prin
supușii Săi agenți, respectiv prin (toate) societățile / entitățile biologice. Prin mijlocirea lor,
Natura își exprimă / manifestă / comportă ceea ce de drept este al Ei, fără să intereseze

373
totdeauna / prea des cât de loiali i-ar fi agenții ori cât de echipați ar fi aceia pentru exprimări
/ manifestări / comportamente inteligente, înaitea oricăror altor tactici și tacticizări.

Odată ce interacțiunea sugerează o reciprocitate a acțiunilor, chiar când acestea sunt

(profund) asimetrice – sau poate cu atât mai mult atunci – inspirația și imitația pot să răsară
de nicăieri și de ambele părți în același timp, la fel de asimetric și impredictibil, pentru a
susține și echilibra (ori dimpotrivă) acea interacțiune care, dorindu-se utilă, își caută aproape
de la sine, în chip la fel de natural, jalonări și referențiale potrivite în economia de ansamblu
interactiv, în care aceea (și nu alta) se poziționează și se desfășoară.
Natura (sursa), cu a sa inteligență partajată / swarm intelligence (resursă), în cadrul
și prin mijlocirea unei vaste diversități a comportamentelor inteligente – mai mult sau mai
puțin sesizabile (în raport cu informația / secretul ei) – ale ‘agenților’ săi biologici, individuali
și colectivi deopotrivă, este și va continua perpetuu să reprezinte sediul materiei pentru
inspirația și imitația oricăror forme de intelligence, din orice domeniu social – viu / biologic,
firește –, și oricât de multe derivări bi o lo gi ce ar cunoaște în viitor acele forme.
Formele importante de intelligence, care au devenit relevante prin forța lucrurilor /
anvergura și profunzimea investigației atât a ”procesului de colaborare, în sine”, cât și a
”mecanismului de colaborare în intelligence ( european – și nu numai – )”, deși nu sunt
deloc numeroase sunt cele care contează covârșitor în social, în socialul cotidian, un
cotidian asfixiat de informație și secret, de instrumentalizarea celor din urmă într-o
neîncetată tacticizare guvernată numai de interes, uneori sincer exprimat sau evident
perceput / interpretat, însă cel mai adesea ascuns cu strășnicie sau doar nedeslușit (încă).
În urma periplului său analitic, colaborarea și-a dovedit și și-a (re)confirmat vocația sa
naturală în raport cu procesualitatea / sursa / natura proprie și, în egală măsură, asocierea
sa la fel de naturală numai cu formele naturale de intelligence – swarm și human intelligence,
nu și cu cele de artificial intelligence, total străină ei – în raport cu proceduralitatea / resursa
/ tacticizarea sa, în cadrul diverselor mecanisme de interacțiune, cu atât mai mult ale
acelora proprii sieși, de colaborare, din cadrul și dintre entitățile de intelligence.
Astfel, naturalețea procesualității și proceduralității imprimă o anume etică procesual-
procedurală a colaborării, nu mai puțin naturală, venită deci de la sine, însă o etică profund
utilitaristă (ca a oricărui proces tacticizat pe interes).

Într-adevăr, o componentă viguroasă a human intelligence-ului este emotional

intelligence, numai că vigoarea acestei ultime forme de ’inteligență’ menționată se rezumă
mai mult la un anumit tip de teoretizare a ei și numai în măsura în care teoria despre ea își
demonstrează aptitudinea să găzduiască și să cultive sentimentul de încredere. Desigur că
emotional intelligence ar fi putut și ar fi trebuit să limpezească mult mai mult din avalanșa
de angoase, dubii și secrete care se rostogolesc chimic peste fizica interacțiunilor, fie
vlăguindu-le de energie, fie oferindu-le una excesivă, uneori / prea des (auto)distructivă.

374
 De fapt, teoretizarea / instrumentalizarea sentimentului de ne/încredere – și a oricărui
alt sentiment, a emoționalului în general (și nu numai) – nu se face pe sentiment ori cu
sentimentul, pentru că nu se face pe principiile egalității de tratament și al echivalenței
mijloacelor, ci se face pe interes, cu interesul (unul cu intenție, atent calculat, util celui care
a avut intenția și s-a ostenit cu calculele) tocmai de a nu se cunoaște interesul, acela real.
Emoționalul, visceral natural (xxi./ f-k) , deci organic integrat în ansamblul oricărei forme de
inteligență naturală – și de care astfel este văduvită numai artificial intelligence – va avea o
participație greu de separat, în individualitatea sa chimică / energetică, în cadrul acelui
comportament inteligent și util desfășurării unei inter/acțiuni, mai mult sau mai puțin fizice.
Neputând fi ”decupat” / deconstruit / parțializat / partajat de intențional și rațional, care
din plictiseală s-ar mai putea juca periculos cu identitatea, emoționalul își imprimă fie
zgomotos, fie în secret / în tăcere individualitatea asupra celorlalte două și, împreună, în
mod inteligent, pentru a nu dezamăgi Natura al căror agent îl reprezintă în indiviziunea lor
natural stabilită, nu vor evita inspirația și imitația oferite de Natură și inteligența ei (naturală).
Ca ’agent’ (ereditar) al Naturii, individualitatea (naturală, chiar colectivă fiind – cu o
emoție la fel de colectivă, ca în cazul roiului, turmei, etc. –) nici nu ar prea putea tactic cum
să ocolească acele generoase daruri, pe atât de gratuite și inevitabile pe cât de ereditare
sunt. În acea construcție continuă și reciprocă cu Natura, pe parcursul cărei edificări
inteligența partajată, cea genetică / ereditară se update’ază în interacțiune cu aceeași
Natură / alți agenți ai Ei, adaptativ-transformativ, într-o inteligență dobândită, la fel de
partajată și partajabilă cu alteritatea, care nu mai este obligatoriu să fie exclusiv naturală.
Ori – înainte de și până la orice manifestare convingătoare a rațiunii – inspirația și
imitația sunt cele mai utile și eficiente instrumente, utilizate în chip natural, pentru partaja-
rea, capacitatea de împărtășire și de însușire a celor (re)partajate, selectiv din experiențial.
Având vocații la fel de naturale, niciodată și nicăieri nu se va putea postula un raport
optim între cele două instrumente de partajare a informației, a inteligenței partajate pe
informația rezultată interactiv ori a cunoașterii dobândite și selectate experiențial, pentru
tacticizarea interesului (...de colaborare sau al altuia) : cât ar fi ideal să fie inspirație și ce
procent de imitație trebuie să conțină o inter/acțiune sau o tactică de planificare a celei din
urmă ? În privința inspirației situația este stânjenitor de simplă, ea nu poate fi reglementată.

I I / iii. De la rea l i ta te a al te rna ti vă / cerce t a t ă

l a tax onomi a rea l i tă ți l or (și re fe re nți al i za re a l or)
Imitația, căreia nu i se poate nega peremtoria sa vocație naturală originară, începe să
complice semnificativ acel raport de optimizare din punctul în care s-a hotărât să-și înceapă
traiectoria reglementării. Dar până la reglementare, în esența sa, imitația înseamnă
”copiere” în anumite vaste grade de precizie, de rigoare a imitării fidele a modelului imitat,
până la contrafacere sau, până la acea falsificare grosolană, de multe ori mințită, a imitării
unui model care în fapt nu a existat niciodată, care a fost creat imaginar și a avut doar o

375
existență imaginară până la materializarea lui dar care, deloc surprinzător, odată mate-
rializat nu (mai) este o copie, nu mai este un fals ci poate doar o alternativă.
Rolul inspirațional al imitației și cel imitațional al inspirației sunt extrem de problematice
în inteligența partajată, în intelligence, în colaborare și tacticizarea interesului pentru ea sau
în orice altceva, unde alternativa de a înlocui un agent al Naturii cu un altul, la fel de natural,
nu exclude alternativa de a-l înlocui pe cel de-al doilea cu unul artificial (în tot ori în parte),
care poate să fie o falsificare a celui înlocuit inițial sau o creație, mai mult sau mai puțin
imitațională. Pe fond, din interes, o realitate va putea fi oricând înlocuită cu o alternativă a
sa, o realitate alternativă care nu va avea nimic de a face cu pro/clamarea rituasă și
peiorativă a ”epocii post-adevărului” sau a altor formule discursive superficiale (xxi./ a - g) .
Realitatea alternativă – pentru că aceea pură și adevărată nu a existat nici măcar în
definiții (...cele cu pretenții de inteligență, desigur) – s-a zbătut și o va face pe mai departe
între inspirație și imitație, trecute prin filtrele inteligenței partajate (ale Naturii și infinității sale
de agenți biologici, cu ereditate naturală), adică a acelei inteligențe amalgamate cu grade
variabile de emoțional, intențional și rațional, capabilă apoi să perceapă și să transmită după
interes și pricepere, o infinitate exponențializată de realități alternative.
Agregarea unora dintre ele va tămădui dorințele de accentuare a identițății și comu-
nizării ei, etc. dar tot nu va crea o singură realitate, comună și adevărată, stabilă și conforta-
bilă. Cele rămase neagregate, mereu reînoite și care nu fac un scop în sine din reunirea lor
întru făurirea unei unice realități, vor fi sortite ca să fie folosite fără mofturi de către acei
agenți ai Naturii apți să valorifice inspiraționalul și imitaționalul, cu informația, inteligența
și cunoașterea potrivite și optimizate celor dintâi, pentru a face din puzderia de realități
naturale, artificiale, virtuale, imaginare, viitoare și neimaginate încă, o parte suficient de
agreabilă și de ușor comprehensibilă a existenței lor vremelnice, până ce Natura o să înlocu-
iască la fel de natural, garnitura / generația de agenți naturali, cu alte garnituri alternative
dar naturale de agenți ereditar descendenți ai celor astfel ”înlocuiți”.

Între inspirație și imitație, de la creație la falsificarea ei spre o altă posibilă creație, fie
o alternativă mimetică a celei dintâi, fie una malversată (sau nu neapărat) care s-o comple-
teze, s-o întărească, s-o distrugă sau doar s-o înlocuiască pe prima, orice realitate – deci și
orice alternativă a sa – se află într-o relație specială și graduală cu însăși existența ei :

iii./ a) În raport activ-reactiv, deci în inter↔acțiune, gra/dualitatea – cu

oricând posibila ei retro/versiune (dualitate de culisare retroversibilă) – implică pe de-o parte
a/simetrie înțeleasă spațial, cantitativ, etc. dar statică și, pe de altă parte, re/echilibrare
înțeleasă temporal, calitativ, evolutiv, etc., însă dinamică, în proporții întotdeauna / adesea
variabile și instabile ale unei versiuni a realității, confundată cu realitatea însăși.
Acea versiune (luată ca parte) la un moment dat, unul concret, s-ar putea să nu fie /
să nu (mai) reprezinte doar o părelnică ”variantă” ci contrariul acelei realități (văzută ca

376
întreg), devenită așadar un antonim cu care și față de care, de această dată, realitatea să
se poată referențializa de sine stătător. Asta face ca în cadrul aceleiași interacțiuni, deci a
unei singure ipotetice realități, să fie / devină posibile o plajă largă de versiuni, începând de
la cele puțin diferite până la altele de-a dreptul contrare.
Prin urmare, în cadrul interacțiunii, realitatea este o sumă a versiunilor ei în grade
diferite și / sau contradictorii de compatibilitate cu ea însăși. Versiunile ei incompatibile – în
sursă și / sau resursă – vor reprezenta germenii viitoarelor / imediatelor sale alternative.

iii./ b) Realitatea proprie

Realitatea procesualității, cea a unui proces interactiv (activitate, etc.) dintr-un
anume spațiu / mediu / climat, chiar dacă acel proces nu este deloc static, în mod abstract
poate fi considerat un simplu instrument, ales și utilizat într-un anumit scop anume precizat.
Însă realitatea proceduralității aceluiași proces comportă inter/subiectiv diferite
grade de inteligență și de tacticizare a primei realități (a tacticii, aceea teoretice, cu rol de
instrument), deci se trece la un (prim / alt) grad / nivel de instrumentalizare a celei dintâi.
Instrumentalizarea instrumentului / procesului interactiv este de la sine înțeleasă,
intră în logica de ’a fi’, reprezintă rațiunea existențială a acelui instrument – oricare ar fi el –
așadar, instrumentalizarea oricărui proces este indispensabilă și de neevitat în exis-
tența (re/construită continuu și reciproc a) aceluia și este mereu altceva și altfel.
Până la urmă, simplificând, realitatea unei stări (ca sursă activă) – indiferent cum ar fi
ea inter/subiectivizată (de cine și cu ce interes) – , cu la fel de inevitabilele ei versiuni multiple
incluse, va fi cu totul alta față de realitatea aceleiași stări în acțiune (devenită ’sinergic’/
PER SE o resursă inter/activă), în desfășurare, într-un anume mod manifestat / comportat și,
tot așa, constatat (inter/subiectiv în diferite grade). Altfel scris, realitatea sursei este una iar
realitatea resursei aceleiași surse este / poate fi cu totul alt(cev)a.
Riscul ca exponențializatele versiuni rezultate din cea de-a doua realitate – cea de
instrumentalizare a manifestării unei stări – să fie uneori in / compatibile, non / distructive,
in / e / con -volutive, etc. însăși aceleiași stări, dorită (ori dimpotrivă) a fi utilă și / sau relevan-
tă, devine aproape de neînlăturat până la cert. Acest risc poate elimina orice brumă de
stabilitate, de statică a unei stări, generând dilema dacă aceasta din urmă are aptitudinea
și competența să aibă și să mențină la fel de stabil o definită realitate proprie, numai a ei
și inconfundabilă, în noianul de stări cu care eventual s-ar putea asemui.

iii./ c) Realitatea teoretică

Pe de-o parte, stabilitatea este ca un sindrom al bolilor mute și lipsite de durere – de
multe ori fatidice – dar pe de altă parte, ea nu o să se poată împrieteni în veci cu riscul, care
nici nu-i poate fi medicament și care, mai mult decât atât, la rândul său adesea devine
sindromul unor boli dureroase (reale sau închipuite / simulate) ale lui însuși, ale stabilității,

377
ale secretelor lor – pe alocuri comune – dar mai ales ale informației, inteligenței, cunoașterii
și secretelor acestora din urmă, toate instabile, dinamice, cu realități im/proprii pe măsură.
Dilema existențială a realității, a uneia proprii, adevărate (în dualitatea ei), privind o
anume stare statică care să evite riscul existenței altei realități a aceleiași stări ca stare
dinamică ar putea fi totuși una falsă, dacă se menține în atenție diferența dintre instrument
/ proces / tactică și instrumentalizare / procedură / tacticizare cu inteligența (naturală - mai
mult sau mai puțin instinctiv-emoțională (xxi./ f-k ) ori intuitiv-rațională a) acelei instrumentalizări,
deci până la urmă o diferență aparent firească pe relația static-dinamic a aceleiași realități.
Într-adevăr, este o dilemă falsă dar necesară, în măsura în care în mod frecvent falsi-
ficarea unei abordări, adică a unei realități sau crearea unei dileme, adică a unei realități
fals îndoielnice – ca versiune provizorie contrară / concurentă / conflictuală și deci ca alter-
nativă potențială – își poate găsi ușor și oricând, întâi o justificare (solidă sau nu) și apoi,
eventual o susținere (mai mult sau mai puțin volatilă / agregată) de lungă / scurtă durată.
Oricum, justificarea nu va putea ocoli o anume așa-zisă realitate proprie originară a
procesului / interacțiunii, luată ca referențial, și nici pe cele cu care se aseamănă în varii
grade ori cu care s-ar putea deosebi concurențial / conflictual / distructiv și care, împreună
vor constitui un alt registru referențial de justificare a dilemei existențiale (ori de verificare
/ confirmare) a realității proprii, cea a stării statice.
Chiar și așa, realitatea astfel constatată nu va fi una a stării pur statice, ci va fi doar a
uneia pur teoretice, de referință și atât, deci ...o realitate teoretică.

iii./ d) Referențialul teoretic

Un referențial natural este ceva, un referențial teoretic, construit social (sau altfel)
este altceva, cel din urmă purtând în intrinsecul / endogenul său germenii instrumentalizării,
ai tacticizării, până la urmă, ai falsificării – indiferent și independent de sensul popperian –.
La referențiale deosebite vor fi realități corespondente diferite mai ales prin natura /
sursa și logica / resursa lor iar ”adevăr”-urile fiecăreia dintre ele, convenabile sau nu – cu
etici străine, una celeilalte – vor avea dificultăți în negarea faptului că, dacă instrumentali-
zarea / falsificarea (unui / oricărui instrument) este indispensabilă și de neevitat, atunci fal-
sificarea realității are vocație naturală (deci cu o gra-dualitate de legitimare implicită),
indiferent de ”strategia” (artificială) inventată în scopul contracarării ei (xxi./ a - g) .
În lipsa intenției, copierea imprecisă, falsificarea neglijentă sau mințirea realității ca
fapt natural, este una din formele subtile, inerente – și oarecum inocente (adaptativ-
transformative, cu o ”etică” specifică) – de tacticizare a unei realități de stare (statică, cea
a sursei). În schimb, teoretizarea / culturalizarea / ideologizarea (cu în/doctrinarea ulterioară)
/ dirijarea / direcționarea ”instrumentului”, a realității de stare astfel tacticizate, ca act social,
este o formă intenționată – decentă sau nu – prin care deopotrivă, originea / intenția și contu-
rurile / de/limitările unui interes pot fi blurate, ascunse ori falsificate, indiferent și indepen-
dent de interpretarea lui ulterioară (prin deconstrucție și desubstanțializare, cumulate).

378
 Deci, ca act social și spre deosebire de faptul natural, instrumentalizarea – prezu-
mată sau nu ca fiind una inteligentă – poartă de astă dată inerent un intențional.
Spre exemplu, după cum se va vedea, artificial intelligence nu poate fi (...deocamdată)
purtătoarea unui intențional propriu, iar acest aspect are multiple efecte ( juridice, inclusiv).

iii./ e) Etica referențializării realității

Intenția care declanșează și / sau doar stimulează materializarea unui interes concret
va proiecta atât modalitatea lui de exhibare (secretă sau mai puțin, UNO ICTU ori în secvențe,
etc.) cât și spațiul / locul de realizare – deci tactica și climatul inițiale –, în baza realității stării
(statice / sursei) unui referențial teoretic, aproape invariabil (declarat și) moral (xxi./ c - g, j) .
Spre deosebire de ”etica” realității unui fapt natural cu referențialul potrivit sieși, actul
social (umanoid) – pe lângă o etică factuală imprimată natural – este însoțit și de stigmatul
moralei prin mijlocirea / instrumentalizarea căreia realitatea acelui act dobândește un plus
de falsificare, de mințire (xxi./ c - g, j) , de înșelăciune, dar de data aceasta, nu ca un efect al vreunei
obârșii în viscerele eredității, ci ca unul adaptativ-conformativ pentru satisfacerea acelui
interes concret, într-un climat cu un grad ridicat de artificializare și de negare / falsificare a
însăși naturalului (ereditar, inclusiv), deci cu INTENȚIE, una ASUMATĂ.
Așadar, falsificarea realității (sursei, a stării statice, a interacțiunii generice - cu semni-
ficație construită social) pe baza unui referențial teoretic, indiferent și independent de reala
ei percepție, poate înmănunchia (2 -...n ) etici diferite sau, deloc rar, contradictorii ; una
factuală, naturală, alta (/ altele) actuală, umanoid-artificială și artificializată, care va fi ”etică”
numai în măsura în care și numai atâta timp cât morala o va declara astfel (xxi./ d - f).
Prin teoretizare / culturalizare / instrumentalizare, care imitare / copiere / falsificare a
făurit deja o altă realitate (alternativă) despre Natură, despre inteligența Ei partajată și
dispersată (în / spre infinitatea agenților săi biologici) dar, mai ales, despre justificarea /
justiția Ei, s-au ”creat” / inventat pseudo-”mimetic” mecanisme adaptativ-conformative,
total străine / diferite celor adaptativ-transformative, naturale.
Conformarea și transformarea au registre referențiale problematice pe sursa și
resursa inter/acțiunii de adaptare, ca regină a inter/acțiunilor, încoronată astfel de Natură,
nu de dogmă / morală, nu de justiția celei din urmă (xx) , a cărei legitimitate a puniției este
minusculă în raport cu cea naturală, autentică (xix) - (xx), (xxii).
Între normă, normalitate și normalizare, pe de-o parte, și o proximă naturalizare a
celor dintâi, pe de altă parte, se interpun realități raportate amestecat pe referențiale
naturale și teoretice, funcție de interes, mai ales în relație cu acele atipii considerate
deviante, cu așa-zisele ’devianțe’ întotdeauna înzestrate cu capacități transformative, deci
cu un risc non-conformativ, de potențială periclitare a stabilității conforme.

379
 iii./ f) Realitatea ”adevărată ” (xxi./ a - g)
Astfel, justificarea și susținerea unei realități ca fiind adevărată, existența ei până la
urmă, este intim legată de interes, de intenția care-l exhibă și de inteligența cu care intenția
este deliberată (sub un anume impuls (49) – emoțional întotdeauna, desigur –) pentru satis-
facerea aceluia, într-un anumit mod, tacticizat într-o anume direcție, de conformare sau nu,
de creare a unui tip de realitate atractivă normalității naturalizate ori dimpotrivă.
Deci, ”realitatea adevărată” este întotdeauna instrumentalizată (de interes) ; când
nu va fi instrumentalizată nu va mai fi calificată astfel, nu va primi (acel) adjectiv, nu se va
mai putea raporta la vreo dogmă / morală iar etica ei, a realității pure, non-referențializabile
la ”adevăr”, va / ar putea să aibă o altă relevanță de semnificație ...oricum inerent
construită / instrumentalizată social. Altfel fie scris, ’realitatea adevărată’ ar fi numai aceea
care nu prezintă interes dar, ceea ce nu prezintă interes aproape că nu există, este pe
deplin / adesea ignorat. Însă de aici începe o altă lungă poveste a legăturii intime, de astă
dată, dintre ignoranță și necunoscut / secret, legătură care crează alte (tipuri de) realități.

iii./ g) Re al it at e a p re z ent ei in v es tig aț ii

Dacă realitatea este o sumă a versiunilor ei, dacă realitatea teoretică este deja o realitate
alternativă, ca versiune a referențialelor nu mai puțin teoretice, dacă acele referențiale prin între-
buințarea / instrumentalizarea lor aduc un plus inerent de falsificare (la realitatea alternativă gene-
rată de însăși referențialele stabilite), se vor putea naște întrebări precum câtă realitate ar mai
putea conține a atare investigație, cum o (mai) reflectă / instrumentalizează (/ falsifică) suplimen-
tar celor deja existente prin alte cercetări și în ce scop, cu ce intenție, cu care motiv (49), etc.
Dacă etica acelor referențiale teoretice și a instrumentalizării lor se menține sau nu în stan-
dardele și limitele uzuale oricărei investigații comparabile și întreprinse fără un interes i/mediat,
rămâne o chestiune de instrumentalizare și deliberare adiționată, ulterioară și independentă in-
vestigației. În acest sens, preventiv, ar fi utilă reamintirea și sublinierea acelor fapte (transfor-
mative) și acte (conformative), oricum atipice și inerent deja falsificate – în alte varii grade – pe
care prezenta cercetare a încercat să le analizeze from scratch, respectiv pe cele (mai) specifice
procesului de colaborare, ale intelligence-ului și ale mecanismelor de colaborare în intelligence.
Din această perspectivă, și procesul de colaborare (cu proceduralitatea sa), și intelligence-
ul (cu tacticile sale fluide) sunt atipice atât în posibilitățile și probabilitățile de referențializare, cât
și în poziționările deloc / părelnic deviante în firescul / naturalul peisajelor lor interactive.
Cu atât mai mult, mecanismul de colaborare în intelligence nu va fi nicicând un meca-
nism conformativ, ci unul profund transformativ, deși – din ’considerente’ politice, diplomatice,
morale, etc. ...adică tot din interes (legitim / național, etc.) – ar putea fi declarat (și) altfel.
Până la urmă, toate justificările și susținerile prezentei cercetări constituie doar o modestă
versiune a realității care ar trebui tratată ca atare, o versiune – mai mult sau mai puțin alternativă
– și nimic mai mult, la prea multe altele care mai sunt și care vor mai tot fi, pe mai departe.

380
 I I / iv. De l a rea l i ta te a al te rna ti vă ș i fi c ți une
l a i nforma ți a a l te rna ti vă ș i d / e fec te l e e i (...secretul ”alternativ”)
Întru re/amintire, înaintea celor șapte precizări secvențiale (iii. / a - g ) , s-a susținut că ”între
inspirație și imitație, de la creație la falsificarea ei spre o altă posibilă creație, fie o alterna-
tivă mimetică a celei dintâi, fie una malversată (sau nu neapărat) care să o completeze, să
o întărească, să o distrugă sau doar să o înlocuiască pe prima, orice realitate – deci și orice
alternativă a sa – se află într-o relație specială și graduală cu însăși existența ei ”.
Altfel simplificat fie scris, în cadrul oricărei inter/acțiuni, una și aceeași realitate este
condamnată să co/existe de fapt în (2 ...- n) versiuni ale sale, indiferent și independent de
ideea de percepție (iii. / a, b) a acelei realități și înaintea oricărui alt gând de falsificare (iii. / b, d)
pentru vreo verificare necesară / utilă (în stil popperian, propriu sau de alt tip).
D/efectul (funcțional) al realității alternative la ”realitatea proprie” (a unei inter/acțiuni
specificate, oricare ar fi ea), acela inevitabil al instrumentalizării ei (iii. / b), este completat
adesea de un altul : defectul de a nu (putea) fi atribuită și / sau asumată individual.
O atare imposibilitate conturează mai precis geneza și forma esențială a alternativei la
realitate : ”realitatea imaginarului”, în cadrul căreia închipuirile au realitatea lor proprie și
aptitudinea să se proiecteze într-o ’materializare’ teoretică a instinctului (xxi./ h - k) , impulsului,
intenției și / sau interesului, materializare pe care să o justifice și să o susțină imitațional și
inspirațional, din și prin alte realități teoretice și nu numai teoretice (iii. / c).
Dar realitatea imaginată este ’construită’ natural, prin fireasca funcție asociativă a
experiențialului, prin la fel de naturalul act de gândire, cu gradualitatea lui de inteligență.
Tot așa, atunci când ficțiunea este o realitate alternativă zămislită de ori prin conspi-
rație (sursă) și conspiraționism (resursă), ea se dovedește foarte utilă în instrumentalizarea
nu mai puțin amestecată a referențialelor (naturale și) teoretice ale altor realități verosimile,
reprezentând o altă formă rodnică de manifestare a inspirației și imitației unui experiențial
inteligent folosit, cu bizuința – verificată sau nu – a unei lipse de informație, inteligență și /
sau cunoaștere acolo unde acea ficțiune va fi diseminată și exploatată pentru un interes.
Simplificând, nici o inter/acțiune înțeleasă ca (un) instrument cu realitate proprie, teore-
tică (iii. / b,c), nu poate fi scutită de falsificarea – de la imitare (inocentă) până la ficțiune (sofisti-
cat aparent real întrupată) a – aceleia, în timpul tacticizării / instrumentalizării sale.
Instrumentarea în definitiv s-ar traduce doar ca o întrebuințare proprie, în niște limite
precise, strict normate, a instrumentului / interacțiunii, rar cu adevărat posibilă și utilă (iii. / b, c) .
Instrumentalizarea este însă o folosire / tacticizare adaptativ-transformativă (sau
adaptativ-conformativă (iii. / d - e), (xi), (xiv)) în timp real, a unui instrument, în limitele sursei și resursei
lui – adesea destul de generoase, în afara teoriei și normei –, într-un mod inerent
personalizat, individualizat, deci într-o tactică fluidă și specifică / potrivită / optimizată unui
interes concret – mai mult sau mai puțin sincer / integral exprimat (și înțeles) – , aflat în
realizare într-un climat interactiv la fel de concret, totuși cu posibilele lui alte mistere, cu
stimulente și inhibatori / constrângeri proprii (sau doar cu realități percepute stimulativ /

381
constrictiv(xvi./ d)), funcție deopotrivă de informație, inteligență, cunoaștere cu secretele lor
asociate și de emoțional și experiențial, cu secretele acestora din urmă adăugate.
Răvășitor de mult (cantitativ) și de divers (calitativ) secret într-o realitate – oricare ar
fi ea – pentru a putea fi considerată vreodată cea adevărată (și referențială), în vederea
inter/subiectivizării ei, fără contestare, fără concurența sau conflictul unei alternative
aproape instantanee, la ea , la adevărurile de ea conținute, la re / interpretarea lor, etc.

Așadar, realitatea oricărei inter/acțiuni, în însăși justificarea și susținerea ei (tactică),

în însăși existența sa (implicit) duală, a acelei realități proprii numai ei, este constituită
genetic și are în posesie (evolutiv-)transformativă o latură ascunsă – în proporții graduale
/ variabile – care, când și dacă nu ar fi afectată de ficțiune sau falsificare, tot ar camufla o
cantitate impredictibilă și de o calitate nereferențializabilă de secret, de realitate proprie
necunoscută, de realitate secretă specifică pentru (oricare ar fi) inter/acțiunea dată și / sau
informația tactică (de sursă) ori de tacticizare (energizare / resursă) a acelei inter/acțiuni.
Până la urmă, toată această polemică are o singură miză, miza care a fost cea mai
problematică de la creionarea primelor direcții investigative ale demersului de cercetare :
dacă informația are o realitate a ei – cu toate versiunile (cea proprie, cea teoretică, cea de
întrebuințare / instrumentalizare) și adesea cu alternativele sale (născute din uz / interac-
țiune) (iii. / a - e )– atunci secretul acelei informații ar putea să aibă, ca realitate a sa, fie reversul
(în oglindă a) realității informației de referință, fie o cu totul altă realitate.
În tot cazul, fie convingerea (rațional), fie ”încrederea” (emoțional), în ”cunoașterea”
realității unei informații, ar impune (intențional) postularea A PRIORI tocmai a ”realității” că
acea informație ar fi corectă, completă și definitivă.
Potrivit unui / oricărui referențial teoretic (iii. / e) nici nu ar fi exclus și ...se întâmplă frecvent
așa, mai ales în specificul ‘necesar’-ului numeroaselor realități teoretice (iii. / c), specific a cărui
necesitate / nevoie este de asemenea instrumentalizată (mentalizată ...de mentalitate).
Însă, dacă se poziționează în oglindă reversul realității informației, adică tocmai reali-
tatea secretului, printre multe altele, va fi foarte greu de conceput – chiar și în spirit de
glumă – că un secret este ori poate să rămână corect, complet și definitiv.
Ar fi împotriva Naturii, a inteligenței de Ea partajată și dispersată, a practicului în utilita-
tea lui elementară și nu numai, să se referențializeze corectitudinea, completitudinea și
definitivul secretului, oricare ar fi și oriunde ar fi el poziționat în Natură și dincolo de Ea.
Întradevăr, a fost și o să se mențină continuu o apetență ridicată pentru asemenea
tendințe de îngrădire interesată a secretului, dar numai a aceluia rătăcit prin clișeele (xxi./ c - f, j) ,
standardele și modelele din realitatea teoretică care, după runde repetate de falsificare,
considerând-o realitate destul de atractivă, au decretat-o realitatea adevărată (iii. / f). Secretul
unei realități adevărate, secretul adevărului – dacă adevărul își poate permite să aibă (și)
secrete (xxi./ f - g) – nu poate fi decât un secret pur referențial, teoretic, vulnerabil și non-natural.

382
 Realitatea – în plenitudinea formelor, versiunilor și alternativelor sale (de la cea mai
naturală la cea mai laborios teoretizată) –, a dovedit consecvent deșertăciunea acelor
tendințe și tentative vremelnice de însușire autoritară și nechibzuită a secretului (ei).
Atât dogma și profanul, prin ’modestele’ lor mijloace cât și academicul – prin așa-numi-
ta forbidden knowledge care a beneficiat de o atenție separată de textul cercetării – ori
intelligence-ul – prin clasificarea informației, căreia însă (din alte considerente) i-a fost
evitată dezvoltarea teoretică – deci prin alte instrumente / tactici, par să fie depășite laolaltă
și copleșite în egală măsură de pierderea controlului asupra secretului, care în același
timp se cere reînoit și protejat prin alte practici, tehnologii, instrumente și tactici, prilej cu
care se face – natural sau nu – și o redistribuire a posesiei lui, o dispersie a sa spre cât
mai mulți agenți (biologici) ai Naturii ...parcă după practica și justiția Ei, îndelung exersate.
O simplă poziționare în oglindă a cunoașterii realității informației cu cea corespon-
dentă, a ne/cunoașterii realității secretului aceleiași informații, conferă confirmativ o noimă
de justificare și de susținere pentru acea relație specială și (gra)duală (iii. / a - f) a realității cu
propria ei existență, oricare ar fi acea realitate și indiferent la ce s-ar putea ea referi.
De bună seamă că operaționalizarea tuturor explicațiilor / dilemelor existențiale ale
realității (iii / a-f) pentru realitatea secretului nu s-ar putea realiza MUTATIS MUTANDIS fără o sumă
de precaute nuanțări și exceptări, dintre care cele mai importante ar viza referențializarea
și registrele de referențializare ale secretului, cu care cel din urmă nu se poate împăca, nu
le recunoaște și cu atât mai puțin, vreun referențial teoretic ori vreo etică la vreun referențial
care să îi existe și să-l privească, considerându-le otova nepermise insulte la adresa
demnității și inteligenței lui, cea din urmă, una tot naturală dar egoist-nepartajată (...încă).

Însă metodologic, acea simplă poziționare în oglindă introduce cunoașterea în gra-

dualitate, în dualitatea (bi)polarității, în polaritatea axiologică dintre cunoaștere și necunoa-
ștere, o polarizare a contrariilor care, din pricina prea numeroaselor realități alternative
rostogolite în ”teoriile adevărate” și prin ”adevăr”-urile (xxi./ f - g) incluse în acele teorii – dar ale
căror valoare nu trebuie ignorată ori minimalizată – , a impus (tot separat de conținutul oficial
al tezei) o minuțioasă trecere în revistă a justificărilor și susținerilor teoriei sistemelor.
Desigur, în eventualitatea introducerii lor în conținutul lucrării, ar fi fost poate o contra-
ponderare – interesată, firește, și – interesantă pentru verificări și confirmări prin teoria
sistemelor ale tuturor celor ce au fost justificate și susținute în cadrul întregii cercetări.
Totuși, chiar și în lipsa acelei contraponderări confirmatorii, polaritățile și gradualitățile
justificărilor și susținerilor reieșite din firescul analizelor nu au contenit, generând avalanșe
de metonimii, diade și perechi între cele dintâi – între informație și secretul ei, între calitatea
și cantitatea lor, între conformare și transformare, etc. – asocieri care scrupulos analizate
au pregătit alte oricând posibile re/așezări, re/ordonări, re/articulări și re/configurări diadice.

383
 I I / v. Col a bora re și i nte l l i ge nc e c onte x tua l i za te /
/ ’ a c l i ma ti za te ’ l a re al i ta te a c onc re tă
( nu neapărat reală ...dar oricum, concretă )
În vârtejul acestui carusel al polarizărilor, polarităților și dualităților în grade diferite și
fluctuante, colaborarea a avut privilegiul să se lanseze prima în circuitul analitic, urmată
îndeaproape de (către) intelligence, cu care a ajuns cam în același timp în finalul
itinerariului investigativ dar care, au avut totuși un punct de destinație complet renovat la
încheierea parcursului, greu de recunoscut că ar fi unul și același cu cel de decolare.
Atipia celor două și a realităților pe care le crează – în adevăratul sens al cuvântului
”creație” – au întărit presupunerea nevoii acelor sumare explicații despre gradualitatea (iii. / a)
(a/simetriei statice și a re/echilibrării dinamice a) realității în general (iii. / a - g) , explicații com-
primate însă la minimul rezonabil cât să fie comprehensibile asumțiile că « și procesul de
colaborare (cu proceduralitatea sa), și intelligence-ul (cu tacticile sale fluide / tacticizarea
sa ) sunt atipice atât în posibilitățile și probabilitățile de referențializare, cât și în poziționările
deloc / părelnic deviante în firescul / naturalul peisajelor lor interactive. (iii. / g) »
Colaborarea și intelligence-ul deopotrivă iubesc sincer și dedicat informația (cu emoția
sa (xxi./ h - k)) dar incomparabil mai mult secretul ei, o dualitate și genetică, și patologică tot-
odată, a/simetrizată și re/echilibrată pe o etică utilitaristă care valorizează principii pragma-
tice de sorginte naturală, adaptate însă unui climat concret de manifestare / comportare.
Fără a fi exclusive în acea dragoste pentru informație și umbra ei, încearcă să pretindă
totuși subtil o exclusivitate pe baza meritelor – mai mult sau mai puțin reale – de a face
mereu o artă din tacticile transformative, nicicând conformative, prin care un interes
concret să fie satisfăcut cât mai optim, cât mai performant, cu succes deplin.
În perimetrul concreteței interesului și climatului, pe principii pragmatice și adaptate
până la urmă amândurora, arta tacticizării transfomative căreia îi repugnă în mod natural
reglementarea (xx) și controlul (xi./ d) , adesea ori excesive, ori inutile, ori stupide și / ori stupid im-
plementate / exercitate, se dovedește a fi o artă a inter/subiectivizării, a intersubiectivizării
unei realități concrete, nu neapărat reală ...dar oricum, concretă.
Porția de secret este prea consistentă ca să mai lase loc naivității existenței (oricum
duale a) vreunei realități adevărate, apologiei pre/moderniste pentru în/credere și credințe
în (sincere) ’miracole’, ori ca să mai oblojească frustrările consecințelor puse în sarcina
adevărurilor alternative, veșnic numai dușmănos falsificate, sau pe seama post-adevărului,
cuibărit la adăpostul neo-liberalismului, care l-ar menaja și l-ar întreține interesat, etc., etc.

384
 I I / vi. De l a dec ons trui re a pe elementele componente
l a de s ubs ta nți a l i zare a elementelor deconstruite
ale re a l i tă ții c onc re te ( nu neapărat reală ...dar oricum, concretă ) (v)
Retrospectiv rememorându-se desfășurarea începutului, ceea ce acum este exprimat
prin ”deloc surprinzător” cândva era de domeniul sâcâietoarelor surprize care au determinat
o continuă pipăire a non-tactilului, îmbibat doar în olfactiv ...cu odorizări la fel de vag conclu-
dente. Și totuși, la acea vreme, concludența – mereu eterică –, mai mult sau mai puțin
alternativă după ’mirosul’ raționalului, era însă jalonată pe referențiale ceva mai modeste.
Secretul (substanțial) păstrează privilegiul de a nu putea fi detectat senzorial în condiții
comune, cu pseudo-căutări puțin insistente sau doar cu o transpirație superficială, putând
să se evapore odată cu ea și lăsând apoi nedumerirea unei pârdalnice realități închipuite
care deja să-i fi înlocuit demult trecerea, resimțită doar prin energia lui dar imposibil de
dovedit de îndată ce s-a ’eterizat’, fără să fi fost măcar referențializat. Relația dintre ficțiune
și secret ar putea fi concludentă numai în măsura în care ar fi aptă să conștientizeze câtă
porție de ideal și de esențial poată să zacă într-o totală obscuritate, de nimeni deranjată.
Ori, pentru a putea descifra și recifra altfel realitatea concretă – aceea ”nu neapărat
reală ...dar oricum, concretă” – a unei inter/acțiuni, mai mult sau mai puțin artistică, dar fără
a fi considerată obligatoriu și dintru început atipică, s-ar putea ca separarea dintre
cunoscutul și necunoscutul unui / oricărui proces interactiv să nu fie nici pe departe sufi-
cientă și, în unele împrejurări, chiar deloc concludentă.
Totuși, acea separare, deși insuficientă, ar fi fost de neevitat, cu atât mai mult în acea
etapă când, la sfârșitul documentării, s-a conturat cel mai pregnant realitatea că esențialul
unei interacțiuni poate să stea, înghesuit de bunăvoie și totodată relaxat, tocmai în
necunoscutul / secretul procesului interactiv, – care ar putea fi eventual confirmat ca
”esențial” numai după analizarea și punerea deoparte a părții cunoscute (mai mult sau mai
puțin potrivit / etic referențializată și definită anterior) –.
Așadar, fără să fie nevoie să se re/inventeze roata, oricum ar fi trebuit mai întâi
deslușită porția de realitate la vedere – fără ca provizoriu să fi interesat modul cum ea
ar putea fi observată și interpretată pe temeiul tacticizării / manifestării / comportării, un
temei (prezumtiv) intenționat – și înlăturată de cea cu desăvârșire secretă a aceleiași
inter/acțiuni, atât în privința sursei / procesualității, cât și a resursei / proceduralității ei.

Pentru o atare clarificare în privința colaborării, a pro/porționalizării realității publice

de realitatea secretă, inițial a părut fezabilă și suficientă abordarea constructivistă.
Însă, în cadrul analizelor de parcurs, deconstruirea operaționalizată prin mijlocirea
constructivismului critic a lămurit doar parțial, puțin convingător și neconcludent întreaga
problematică legată de sursa / natura / procesualitatea (respectiv personalitatea, partea
ascunsă și dificil de descifrat a) colaborării, apoi pe cea legată de resursă / logică / proce-
duralitate (adică atitudinea, modul manifest, comportamentul ei public – de altfel destul de

385
cifrat, de tacticizat în anumite chei de interpretare / de realități alternative –) și, nu în ultimul
rând, de multe alte chestiuni conexe, indispensabile sau doar utile confirmării ori infirmării
ipotezelor de lucru propuse la finalul etapei de documentare.
Așadar, pe lângă porția de deconstruire, una fizică, pe componente, s-a impus de
îndată și o porție de desubstanțializare, una aproape chimică, de topire abstractă a com-
ponentelor conținute de colaborare, până la urmă, o descompunere ficțională a energiei
acelor componente simplu deconstruite și care apoi, trans/re/formate și re/asamblate (deci
reconstruite în sensul de re/structurare fizico-chimică) – în varii moduri posibile, în limitele
sursei și resursei caracteristice – să poată da aceeași sinergie procesului interactiv analizat.
Din fericire sau nu, acea neortodoxă ”descompunere ficțională” nu a fost nici prima nici
ultima ficțiune non-conspirativă din sarabanda celor necesare ori utile în freamătul analitic
al diverselor etape. Dimpotrivă, fără să re/breveteze plictisitor roata, fără boare de în/credere
pentru ”realitatea adevărată”(iii. / f ) și fără prejudecăți față de cea alternativă / a interpretărilor
neconvenabile, cercetarea a căutat să fructifice pragmatic toate ’tehnologiile ficționale’
academic îngăduite, prin întrebuințarea performantă a funcției asociative.
În timpul și în urma unei / oricărei documentări, asociativul are o contribuție semnifi-
cativă în selectarea (46), gestionarea și tacticizarea seturilor de realități alternative, fiind
nenumărate cazuri și situații când ...acelea s-au cernut și / sau șlefuit între ele, aproape de

(46)
Preferința (ca termen), considerată mai degrabă o pre/supunere predilectă, cu un grad neproductiv de
clișeism / șablonizare – de natură să restrângă / inhibe oportunitatea / noutatea, etc. –, a fost folosită cu
o oarecare parcimonie calculată și nu a fost deloc încurajată în operaționalizarea analitică din prezenta
cercetare care, în schimb, a dat preferință termenilor de selecție (ca sursă) și selectare (ca resursă).
Agregarea preferințelor (ca sintagmă) de asemenea, nu a fost deloc întrebuințată chiar în pofida sau
tocmai din pricina faptului că metonimic ”agregarea selecțiilor” ar intra într-o altă logică a semnificațiilor:
Selecția stimului / inhibatorului și / sau a impulsului – imbold, ca stimul intern(alizat) – în egală măsură nu
suportă comparație cu vreo preferință a stimulului (ca sursă) și stimulării (ca resursă), care este de la
sine înțeleasă, dar care diferă fundamental de reflectarea semantică a unei atari sintagme în mod
abstract înlocuită – spre exemplu – în cazul / cadrul teoretizării / instrumentalizării acțiunii colective.
Selecția intenției / interesului, tradusă mai degrabă ca fiind o (ierarhizare și o) prioritizare (dintre mai multe)
și cunoscută generic sub porecla de ”agendă”, la prima vedere nu ar trebui să reclame prea multe
dezvoltări. Însă, există o sumedenie diversă de situații / realități concrete care – după cum concepte de
tipul ambiguitate birocratică (un alt/fel ...de cifrare), ignoranță (cu agnotologia ei), forbidden knowledge,
stupiditate funcțională, devianță funcțională, etc. și până la manipulare (xxi./ c-g) implicit o demonstrează –,
ar putea afecta selecția și / sau selectarea interesului (de colaborare inclusiv, sau mai ales).
Așadar, înlocuirea ”preferinței” cu ”selecția” nu a fost una gratuită ci... ’chibzuit cumpănită’.
Totuși, preferința, în pofida restrângerilor (metodologice) din cadrul investigației / concluziilor sectoriale,
va rămâne pe mai departe acea selecție / alegere făcută ’predilect’ / cu plăcere sub impulsul emoțio-
nalului-instinctiv, păstrând însă o consecvență / stabilitate discutabilă în raport cu evoluția dinamică a
întregului ansamblu – intenționalului și raționalului (experiențializat) - / cognitivului-intuitiv (xxi./ f-k) .
Selecția – prin incontestabila sa importanță – a beneficiat de atenția cuvenită încă de la începutul investi-
gației, fiind reprezentată grafic în climatul generic de intersubiectivizare din Planșa 1 / Anexa desfășu-
rată concluzivă 1, la imediata intrare a informației pe culoarele filtrelor cognitive.

386
la sine, autorul putând să devină astfel spectatorul propriei sale cercetări, mărginindu-se
doar la o lejeră supra/veghere, cu un minim dirijism și acela estompat.
Realitățile alternative, văzute (printre multe altele) ca interpretări – mai mult sau mai
puțin convenabile –, de la sine înțeles ar putea să justifice și să susțină câte un ’adevăr’
alternativ sau să blameze vreun ’bine’ originar(xxi./ c - g, j) , dacă pentru acel scop au fost conce-
pute și lansate spre inter/subiectivizare și spre dauna / înlocuirea realității care le-a generat.
Însă în cazul colaborării și a investigării ei, ca de altfel și în cazul intelligence-ului,
realitățile alternative care s-au autoselectat și asociat, așa alternative cum sunt, nu agre-
ază ideea de adevăr – adevărat, alternativ ori altfel – și nici axiologicul bine - rău (chiar
mult mai controversat) (xxi./ c - g, j) , din simplul motiv că cele amândouă din urmă nu se pot referen-
țializa într-un mod util și relevant pe natura și în logica realităților celor dintâi.
În definitiv, o realitate – alternativă sau nu – nu are ca rol să clameze vreun adevăr și
deci, nici nu își poate propune să impună vreun adevăr, de nezdruncinat, trainic și universal
valabil pe orice meridian și în orice galaxie, fiind mai degrabă aptă să ofere (în porția ei pu-
blic cunoscută, nesecretă - desigur) niște simple constatări, trăiri, experiențe, concluzii (pro-
vizorii), etc. destul de ’neutre’ (xxi./ a, k) și empirice, care vor urma să fie eventual inter/subiectivi-
zate după inteligență, pricepere și interes sau, pur și simplu, de-a dreptul ignorate.
Realitatea (oricare ar fi ea) ignorată și realitatea alternativă refuzată de la intersu-
biectivizare – sau frecvent, mai ales în dogmă, răstălmăcită într-o direcție diferită / contrară
celei proiectate – au un cu totul alt tip de reflectări asupra rezultatului (și succesului său).

I I / vii. De l a i nte nția / principalul i nte res ul ui c oncre t

l a re al i tate a / agentul i nte res ul ui (concret) de col a bora re
...din perspectiva succesului / rezultatului acelei colaborări (concrete)
Problema dacă o realitate trebuie să aibă cu necesitate un rezultat ori dacă nu cumva
ea este un rezultat în sine, presupune de asemenea altă rezolvare / rezultat, însă printr-o
cu totul altă abordare și instrumentalizare / teoretizare a rezultativului (47).
Pentru a nu torpila întreg eșafodajul documentării premergătoare și pentru a nu deraia
de pe făgașul ipotezelor anunțate, investigația a hotărât că țapul ispășitor ideal nu poate să
poarte decât numele de interes, stabilit mai apoi ca fiind unul cu individualitate, concret.
Între interes și realitatea sa (aceea proprie (iii. / b) ) s-ar părea că există un alt contract de
agenție, la fel de tainic ca cel dintre Natură și agenții săi (biologici), prin care realitatea lui
se prezumă că se obligă să inter/acționeze în numele și interesul Interesului însuși.

(47)
În înțelesul cercetării / acestor concluzii, dacă rezultatul poate fi cel urmărit (sau nu neapărat), unul
intenționat ori doar preferat / predilect pre/supus (46), raționat anterior (sau nu) –, rezultativul interacțiunii
/ procesului / mecanismului (de interacțiuni) îl va reprezenta ansamblul de efecte / rezultate / consecințe
directe și / sau indirecte, ne / intenționate, concomitente, consecutive și / sau randomizate până la cea
mai îndepărtată, difuză și ultimă manifestare / comportare relevante evaluării lui ca ansamblu.
Deci, nu are nicio legătură / asociere cu conceptul de ”intenție depășită” / praeterintenția din judiciar.

387
 Acest compromis (48) elegant poate rezolva într-o bună măsură problema de mai sus,
în sensul în care o realitate (ca agent) poate să urmărească un rezultat ori să devină un
rezultat – dat fiind faptul că viețuiește doar până la satisfacerea interesului / înțeleasă ca re-
zultativ –. Satisfacția sa este una emoțională /instinctivă (xxi./ h - k) , realizarea lui este una contabilă.
Deci compromisul astfel încropit obține doar o rezolvare de circumstanță operațională
/ un consens (48), ce’i drept cu un rezultat provizoriu, chiar dacă succesul lui ar fi discutabil.
Succesul rezultatului / satisfacția poate fi o miză (49) pentru orice inter/acțiune care
miză, de multe ori, proiecteză – cu probabile exagerări – doar avantajele POST FACTUM spe-
cifice victoriei așteptate, uitând sau trecând nedrept sub tăcere acele silențioase avantaje
care au pregătit sau măcar au ajutat la obținerea performanței, și până la culegerea laurilor.
Colaborarea are un cult special pentru succes și își respectă (substanțial) (42) acele
puține și fidele avantaje care i-l asigură constant : secretul și realitatea alternativă /
creativ-asociativă, incomparabil mai consistentă decât alternativa / versiunea imitativă.
Prin urmare, cercetarea colaborării, pentru a-și asigura eficiența și chiar performanța
rezultatului, ținând cont de toate aceste detalii specioase a mers pe aceeași logică cu cea
a interacțiunii investigate, a căutat să pătrundă și să-și însușească parte (atât cât i-a trebuit)
din a sa proceduralitate, s-a preocupat de chestiunile de atitudine, pe care colaborarea în
mod natural o folosește în realitatea proprie permanent adaptativ-transformativă, deci
cuplată până la naturalizare de o / oricare realitate concretă – alternativă dar creativ-
asociativă –, în cadrul căreia din urmă, face o artă din tacticizarea / instrumentalizarea
secretului, cu inter/subiectivizarea numai a părții care îi convine din interesul său concret și
din informația minim-optim-necesară satisfacerii lui ...cu succes.
Mai mult decât atât, pentru a operaționaliza în chip rezonabil logica, proceduralitatea
și atitudinea procesului interactiv cercetat, demersul investigativ a încercat să împrumute
cât mai mult posibil din resursa, aceea chimică, din energia colaborării, prin resorturile
căreia reușește să se strecoare și să se comporte adaptativ-transformativ prin necunoscut
/ secret, fără nici cel mai plăpând risc de previzibilă referențializare și de posibilă evaluare.
Cu o asemenea interacțiune cameleonică, indiscutabil atipică, după ce s-a echipat
cu toate aceste preparative, ficțional, cercetarea a creat inițial mai multe tipuri de realități
alternative construite diadic, pentru ca, într-o fază ulterioară, să le selecteze pe cele care au
confirmat cea mai mare contribuție la deconstrucția și desubstanțializarea secretului,
respectiv diada sursă / resursă, cea dintre natură / logică, cea dintre procesual /

Compromisul, potrivit explicațiilor extinse ale analizării lui amănunțite (în capitolele 4 și 5) – absolut nece-
(48)

sară în studierea colaborării și a intelligence-ului – este considerat ca o re/echilibrare între două carac-
teristici / interese / preferințe (46), etc. simetric dezirabile dar asimetrice (iii. / a) în privința compatibilității lor.
Tot în sensul prezentei cercetări și în înțelesul concluziilor, compromisul nu a fost confundat cu consensul,
cel dintâi fiind înțeles ca o re/echilibrare (iii. / a) UNO ICTU, dintr-o singură secvență (a unei inter/acțiuni).
Consensul intră în rezultativul (47) compromisului, a cărui in/stabilitate ține – după cum a fost demonstrat –
de sinceritatea re/echilibrării, de evoluția (satisfacerii) interesului și / sau de climatul interactiv.

388
procedural și cea dintre personalitate / atitudine, pe care le-a asociat interactiv între ele
în raport (de proximă referențializare, pentru verificare) cu diada structural / funcțional.
Însă, toate acestea au fost avute în vedere cu precădere numai pentru o analiză
endogenă a procesului de colaborare, având deci acea porție cu o concludență a ei, dar
totuși insuficientă pentru deplina / mai buna ”cunoaștere” a fibrei interacțiunii studiate.

I I / viii. De l a e x ogen s pre e ndoge n sau

c a mel e oni sm ș i hi bri di za re. . . s pr e de/ s ubs ta nți a l i za re
O comportare, deci o manifestare intenționată, invariabil raționată prin filtre emoțio-
nale (xxi./ f - k) – dacă se are în vedere una a oricărui agent biologic (fie el și colectiv) al Naturii –
este în chip firesc diferită ”acasă”, în intimitate, cu sinele, față de comportarea (aceleiași en-
tități) într-un climat de la mai puțin familiar, spre unul ostil (competițional, confruntațional,
conflictual, eliminativ / de excludere, etc.), până la cel cu desăvârșire necunoscut.
Comportarea, ca felie / parte a unui comportament articulat (educat / instrumentalizat
/ culturalizat pe tipare, pe modele ale experiențialului), ca resursă – cu logică și energie
proprie, imprimate de sursă –, ca procedură a unui anume proces indentificabil sau măcar
(experiențial) presupus, ca atitudine punctuală proactivă / activă / reactivă / interactivă /
postactivă / retroactivă a unei anumite personalități (de reflecție genetic-ereditară și în timp
updatată / educată / culturalizată), la un anumit stimul / inhibator al unui climat concret, –
chiar dacă nu este pe deplin evaluabilă și vizualizată (păstrând oricum o latură secretă a
propriei realități) –, reprezintă totuși un prim pas de exogenitate, de la care o analiză poate
începe să se îndrepte retroversibil spre sursa, procesul și personalitatea acelei comportări,
prilej cu care ar mai avea o șansă să se apropie și de secretele ultimelor trei.
Suma ”infinităților” de climate concrete, adică de interese satisfăcute prin inter-
acțiune, include și totalitatea agenților (biologici) ai Naturii, individualități – fie și colective
(grupuri / colectivități, comunități, societăți) – denumite mai degrabă și mai neutru entități
care, prin surse / procese / personalități proprii și în mare parte secrete, cu realități pe
măsură, exibă prin interacțiune diferite forme de informație - inteligență - cunoaștere, prin
comportarea lor dobândind / menținând / pierzând putere, puterea pentru satisfacerea unui
interes concret, într-un climat de interacțiune. Interacțiunea este adaptată / tacticizată celor
două anterioare – respectiv interesului și climatului – tocmai pe baza informației - inteligen-
ței - cunoașterii selectate (46) (anume pentru acea interacțiune) și utilizate în timp real.
Utilizarea / instrumentalizarea / tacticizarea informației - inteligenței - cunoașterii în
cadrul interacțiunii imprimă inerent o mecanică (și o chimie), creând un mecanism – cu
realitate proprie – între entitățile implicate, ale căror acțiuni luate separat pot avea cu totul
alte realități, în alte chei de semnificație, inculcate de interes (și realitatea lui - văzută ori nu
ca agent al său) la momentul declanșării / inițial al fiecăreia dintre ele.
În Natură și în firescul interacțiunii agenților Ei – un ”firesc” cu nenumărate referențiale
confirmatorii (și de verificare) – acel mecanism este aproape invariabil un mecanism

389
adaptativ-transformativ care poate să meargă până la hibridizare, atât a interac-
țiunilor (proceselor cu procedurile lor / surselor cu resursele lor / structurilor cu funcționali-
tatea lor, etc.) cât și a entităților, cele din urmă hibridizate tocmai din pricina și în inerția
celor dintâi, ale unor atari interacțiuni care au creat și întreținut mecanismul cu aptitudini
transformative, fără ca acesta să topească / unifice obligatoriu și imediat realitățile acelora.
Ori, în cadrul unui astfel de mecanism, transformarea – și efectele / rezultatul ei – nu
poate să se rezume exclusiv doar la mecanica (de altfel, destul de fizică, vizibilă / palpabilă
/ cognoscibilă senzorial a) aceluia; transformarea de cele mai multe ori își inaugurează
opera creativă tocmai cu procedura / tacticizarea procesului, cu resursa / energia sursei, cu
atitudinea / emoția personalității, adică fix cu chimia secretă (xxi./ f i, k) și dinamică din latura
ascunsă a acțiunii (cu realitate proprie) introdusă adaptativ în interacțiunea care va genera
și întreține mecanismul transformativ până la satisfacerea interesului, chiar dacă și în pofida
faptului că, la început, interesul nu ar fi avut planificat / estimat / previzionat vreun efect /
rezultat transformativ sau, cel dorit ar fi fost cu totul altul.
Chimia, cea invizibilă, extra- și meta- senzorială a inter/acțiunilor nu poate fi decon-
struită în demersul analitic retroversibil de la resursă la sursă, de la procedură la proces, de
la funcțional la structură pentru a pune în lumină secretele geneticii (xxii) sursei / procesului
/ structurii, utile unei analize endogene completă, cu un grad maxim / optim de concludență.
De multe ori, însăși resursa, procedura, funcționalul dobândesc / dezvoltă interactiv o
energie / chimie (și o fizică) cu dificultăți de agrementare la geneticul propriu (sursa / proce-
sul / structura de plecare), semnalând astfel zorii unei deja potențiale hibridizări viitoare.
Prin urmare, chimia se va desubstanțializa, desubstanțializare care trebuie să înceapă
de la succesul / rezultatul / efectul interesului satisfăcut prin interacțiune și să se întoarcă
spre intenționalul care l-a generat, în colaborare cu raționalul și, mai ales, cu emoționalul.
Deconstrucția și desubstanțializarea unui mecanism adaptativ-transformativ creat de
/ prin interacțiune vor putea cumulativ să constituie analiza exogenă a procesului / sursei /
personalității, în cadrul cărei analize vor fi fost deja lămurite fizic- deconstruit și chimic-
desubstanțializat procedura / resursa / atitudinea exibate în inter/acțiune (xxi./ h - i, k) .
Atitudinea ține de mentalitate, mentalitatea este chimie; cu chimia, cu mentalitatea și
resorturile ei complicate, se poate analiza (endogen și exogen, deopotrivă) fizica acțiunilor
adaptate (întâi chimic) ale interacțiunii macanismului (fizico-chimic) transformativ.
Simplificând, chimia (mentalității) face ca fizica (inter/acțiunii) să fie una inteligen-
tă, cu rezultat util, sau măcar concludent, inclusiv în cadrul unei evaluări serioase.
Ori, dacă fizica / de/construcția inter/acțiunii este ceva mai transparentă, chimia /
de/substanțializarea succesului / rezultatului / efectului (de transformări fizico-chimice suc-
cesive ale) unui interes comportat / manifestat (semi-transparent în varii grade), este quasi-
secretă; realitatea ei senzorială și pluri-”alternativ” percepută rămâne un crâmpei neglijabil
într-un ocean galactic al secretului aceleiași realități, în realitatea ei secretă meta-senzorială,
ultra-dinamică, de la o secundă la următoarea, alta și exprimată altfel.

390
 Din această perspectivă, analiza exogenă a unui proces interactiv – cu atât mai mult
în cazul unuia cameleonic ca cel al colaborării – are o problematizare suplimentară serioa-
să, de vreme ce, pentru deplina / mai buna cunoaștere a acelui proces se impune nevoia
unui mecanism conjugat de deconstrucție și de desubstanțializare a mecanismului adapta-
tiv-transformativ, cu aptitudini de hibridizare oricând posibile și adesea probabile într-o
eficiență spontan manifestată, intenționat comportată / tacticizată sau (direct) rezultată.

I I / ix. Ca mel e onismul î n i nte l li ge nce

ș i e fe c tel e de fi c i tul ui de e moți ona l
Plecând de la arătata perspectivă, re/dimensionată la o cu totul altă anvergură – ...cu
părelnice nuanțe holistice – prezenta cercetare și-a re/calibrat traiectoria, astfel re/direc-
ționată de către realitatea alternativă a desubstanțializării, pe mecanismul de colaborare
în intelligence, prin deconstruirea și desubstanțializarea căruia să îndeplinească mult mai
aplicat concludența unei analize exogene a procesului de colaborare, care s-o completeze
mulțumitor pe cea endogenă, spre analiza completă cu concluziile asociate acesteia.
Intelligence-ul, indiferent de pe care muchie ar fi privit, face cel mai atipic cuplu cu
colaborarea; o iubire imposibilă între două nuci tari, una mai cameleonică decât cealaltă.
Deși ar fi greu de precizat într-un mod prea categoric ce le unește și ce le desparte –
niciodată pentru multă vreme dar repetat – (dat fiind capacitățile compatibile comune adap-
tative și transformative), privind ‘de pe margine’, neimplicat dar atent, oricine ar putea să
constate că problemele lor de cuplu, restrânse în principal la două esențiale, suportul emo-
țional (xxi./ i) și gestionarea secretului, pot fi lesne surmontate după interes, grație realităților
alternative pe care le crează și le întrețin împreună, prin compromis (48) și complicitate (15).
Realitatea cameleonică a colaborării și cu cea și mai cameleonică a intelligence-ului
reușesc laolaltă, grație artei unei intersubiectivizări a interesului pe ”frecvențe” inaccesibile
neinițiaților, să dobândească o coeziune de cuplu liber reciproc consimțită numai cât ține
consimțământul, unul de foarte scurtă durată și care nu are o formă continuată, la următoa-
rea revedere – de peste o săptămână, o zi, o oră – fiind necesar un altul, altfel negociat.
În cadrul colaborării și în folosul ei, emoționalul ocupă un loc privilegiat (xxi./ i) , pentru
suportul covârșitor pe care îl imprimă intenționalului, motiv din pricina căruia nici nu are vreo
tangență directă (și / sau care să conteze) cu artificial intelligence – lipsit de un intențional
propriu (și de vreun emoțional motivațional (49) pentru rezultate, unele de succes) –.

(49)
Motivul, în înțelesul și interesul prezentei investigații – fără să conteze cât de inteligent este el conceput /
exprimat / intersubiectivizat – este eminamente rațional, menit să justifice și să susțină stimulul /
impulsul / intenția / interesul (teoretic reunind deci numai raționalul și intenționalul sursei / personalității).
Motivația este motivul vestimentat în emoție, adică motiv plus imbold (46), unde imboldul este anvelopa
energetică, chimică, resursa emoțională care să-i mențină actualitatea ori chiar să dezvolte (inspirativ
și / sau doar imitativ) motivul astfel îmbrăcat. Acum, cu emoționalul inclus, tripleta sursei este completă.
Motivația în sine nu este în mod obligatoriu purtătoare de creativitate, putând fi eventual doar un stimul.→

391
 În cadrul mecanismelor sale interactive, parcă într-un spirit de compensare, intelli-
gence-ul nu numai că nu face nazuri la lipsa – dorită sau doar eventuală – de emoție (și de
intenție proprie ...a altora) ci, mai mult, îmbrățișează patern tocmai artificial intelligence-ul
pe care începe să se bizuie istovitor, în prezent ajungându-se ca – la nivel mondial –,
intelligence-ul să aibă o componentă de artificial intelligence de peste 85 % (sigint), procen-
tul ‘natural’ rămas (de humint) urmând să se resemneze cu asimetria și dezechilibrul (iii./ a) de
emoție și intenție, care încep să se reflecte în rezultate ...și utilitatea lor efectivă.
Dacă intelligence-ul (instituțional) caută / preferă (46) acei interlocutori vulnerabili și
lesne controlabili, cu intenții potrivite lui, puține sau deloc, cu emoții măsurabile, dirijabile
ori absente, este pentru că valorizează excesiv secretul referențial, nefiind prea des intere-
sat (și bugetat) să se îndeletnicească cu ascunzișurile organice ale secretului substanțial.
După cum cercetarea a demonstrat , această ”opțiune de preferință” (46) / selecție de
poziționare față de secretul referențial, de instrumentalizare / tacticizare a lui, deci opțiunea
de ’a se situa’ în limitele constitutive și în raport i/mediat cu starea de ’a fi’, este o opțiune
graduală și gradualizată prin mijlocirea a doă tipologii elementare de mentalitate.
Mentalitatea problematizează și mai mult tripleta informație - inteligență - cunoaștere,
a căror elemente referențiale și / sau comod referențializabile, sunt în relație invers propor-
ționalizată / gradualizată cu dualitatea secretului, în cadrul căreia cel referențial este instru-
mentalizat inerent, deci înaintea unui intențional concret comportat, de însăși acea tripletă.
Din toate aceste cauze, pe de o parte, colaborarea, cu o anumită mentalitate, este mult
mai bine echipată emoțional să manipuleze intenționalul într-un registru propriu, atipic,
original, justificat și susținut pe o etică proprie, de sorginte naturală, iar pe de altă parte,
grație mentalității sale, este mai bine înzestrată și pentru gestionarea secretului
substanțial, a necunoscutului autentic, poate nebănuit încă nici de ficțiunea geniului.
În schimb intelligence-ul, în cameleonismul său, căutând să dreseze sau după caz, să
emasculeze intenționalul și emoționalul convivilor de la ospățul informației - inteligenței -
cunoașterii, s-a ales cu prea mult rațional, un rațional excesiv de supraponderal, un obez
oricum artificial, lipsit de sentimentul și motivația (49) eficienței dar și de modul de ’a fi’ uman
(măcar în sensul unei intersubiectivizări empatice), lăsat să administreze doar secretul refe-

Pentru că creativitatea este relaționată intern de imbold (impulsul intern/alizat deci, până la urmă, de emoție)
și extern de climat (-ul de inter/acțiune) cu emoția (xxi./ h - i, k) / energia / ”chimia” lui, atribuirea și rezervarea
creative thinking // gândirii creative doar sumei dintre inspirațional plus inteligență (înțeleasă punctual
în această relație ca proces și / sau ca mecanism de gândire) s-ar putea dovedi incompletă (xxi./ i, k) .
Pe de altă parte, gândirea creativă, din ce în ce mai des sinonimă cu gândirea critică și antonimă cu
’gândirea’ conformă (xi./ e), (xiv) (adică o gândire rutinieră asociată / specifică comportamentului conform și
mentalității lui tradiționale) iar – uneori și pe alocuri – cu group thinking-ul (20), (54), (xiv), (xxi./ j) , se va dovedi
mai degrabă consonantă cu motivația și disonantă cu motivul, raționalul pierzând în fața emoționalului.
Unele teoretizări despre creativitate și etica ei, care au sprijinit analizele capitolului 4, fără să fi fost introduse
în teză secțiunile analitice privind etica colaborării, au oferit multe alte detalii utile care, din rațiuni de
lămurire contextuală, vor fi doar spicuite în dezvoltările uneia dintre secvențele concluzive → (xxi./ c - g, j) .

392
rențial al unei informații indistinct – din punct de vedere intențional-afectiv – colectată, selec-
tată, procesată și utilizată, pentru o grabnică secretizare ori comercializare, după interes,
dar care interes nu va mai fi deloc artificial și adesea, nici legitim ori inteligent (xxi./ h - i, k) .
Componenta mai ’naturală’ și cu adevărat operațională și eficientă a intelligence-ului,
cunoscută sub numele generic de humint, în procentul acela debalansat (de cca. 15 %),
uneori și pe alocuri în curs accelerat de privatizare – ori de hibridizare public-privată –, este
acea componentă structurală a intelligence-ului care îl și gradualizează în dualitatea
instituționalului și organizaționalului, structural astfel conținută, de asemenea, în posibile
diferite grade fluctuante de hibridizare, după cum cercetarea a demonstrat-o.
Mentalitatea, cu ambele tipologii elementare ale sale (xi./ e) , joacă un rol bine camuflat,
secret dar hotărâtor în gradualizarea indispensabilă și inevitabilă dintre cele două compo-
nente polarizabile ale intelligence-ului, făcând ca doar componenta organizațională a lui să
fie în mod efectiv compatibilă cu colaborarea, tocmai datorită mentalității care le unește și
le exponențializează dorința de interacțiune, pentru satisfacerea unui interes concret (xxi./ d - g) .
Astfel, intelligence-ul organizațional va merge pe mâna colaborării, folosind registrul
ei tactic pentru manipularea emoțională a intenționalului, nu unul propriu, asumându-și
totodată și controversele de etică ale acelei interacțiuni cu vocație naturală (xxi./ i - k) .
În schimb, cel instituțional are un registru propriu lui de tacticizare / instrumentalizare
/ manevrare a intenționalului, justificat și / sau atribuit (nu totdeauna prea individual (xxi./ i)
asumat) pentru un interes strategic, interes de securitate, interes național, etc.
Acea teoretizare / tacticizare / manipulare (ca resursă) instituțională/ -istă, făcută pe o
etică de falsificare a naturalului, este însă frecvent blamată de apologeții moralității, tot în
funcție de miză, interes și audiență, în obișnuitul dublul discurs / multiplul standard (xxi./ e - g) .
Una peste alta, lăsând provizoriu deoparte nuanțele și detaliile prea problematice,
colaborarea și intelligence-ul fac casă bună împreună, chiar dacă aceea nu are nici ușă, nici
fereastră, nici măcar closet sau acoperiș, o casă aproape fictivă, dar întotdeauna ”acasă”
când se regăsesc împreună, o ”ficțiune” a complicității (15), a compromisului (48) și a consen-
sului ce îi urmează, a conspirației și a interacțiunii umbrelor, dar ale căror rezultate și urmări
nu sunt deloc doar simple ficțiuni sau adevăruri alternative ale ”post-imaginarului”, sunt
palpabile, mai mult sau mai puțin agreabile, atipice, cu câte o ’nouă realitate’, pe măsură.
Relația dintre cele două, deopotrivă și în același timp armonioasă și furtunoasă – o
furtună lipsită de zgomot, care se lasă cu vrafuri de scântei (și acelea lipsite de vreo
strălucire facil sesizabilă) –, este o relație care va dăinui, pentru că ambele ”individualități”,
în natura lor, deci ca surse, deși au personalități puternice și statornic caracterizate – în
pofida dificultăților de referențializare potrivită – au comportamente / tacticizări (resurse)
flexibile și creative (, adaptativ-transformative), fie doar și pe unele segmente ...esențiale.
Datorită acestor comportări / tactici fluide / energii / chimii (cameleonice comune), cele
două inconveniente majore mai sus arătate, suportul emoțional și gestionarea secretului

393
care le diferențiază gra/dualizat, le conferă pretextul unei complementarități utile și multifa-
țetate – mai mult decât s-ar putea bănui –, dar numai pe criteriul interesului, firește.
În iubirea lor reciprocă profund interesată și scrupulos calculată, intelligence-ul
primește asistență tehnică de la colaborare în privința multor perimetre ale secretului subs-
tanțial, a cărui hartă cea din urmă o traduce și o intersubiectivizează mult mai priceput.
La schimb, în generozitatea lui zgârcită, totuși intelligence-ul nu va face economie cu
raționalul (artificial) care oricum îi prisosește, mai ales atunci când colaborarea, din prea
plinul emoției și al intențiilor ei prea pătimașe, ar fi pe punctul să rătăcească simțul rațiunii.
În tot cazul, în relația lor nu există loc pentru nici un strop de încredere prezumabilă și
dacă într-o atare relație, foarte specială și relativ compatibilă, așa ceva nu poate să existe,
cu atât mai puțin ar avea șanse în alte terțe relații și interacțiuni ale fiecăreia dintre ele.
Mai degrabă și în sens contrar, prin inversiune de semnificații și prezumții, pe discursul
încrederii (xxi./ b - f) se cultivă un pragmatic sentiment de neîncredere – pagmatic, pe frusta
rațiune (privind oricând posibila naturală defectare) că mai împuținează ceva din riscurile
cu anticipata certitudine a trădării ...sau din certitudinea riscurilor anticipate de trădare –.
Până la urmă, relația lor este una de colaborare inteligentă, în toate viscerele ei.

I I / x. De la ca me leoni s mul ge ome t rie i va ri a bil e

l a doc i l ul a rti fi c i al i nte ll i ge nc e (xxi./ i) . .. pri va ti za t
Ponderea de artificial, expansivă, uneori și pe alocuri sufocantă, caracteristică
revoluției tehnologice de ultimă generație – o revoluție aproape continuă – a ultra-
supravegherii electronice satelitare; a monitorizărilor de tot felul (biometrice, amprentelor
faciale, DNA, etc.); a tot mai necontabilizatelor drone (inclusiv private) de spionaj, de atac,
etc. dar în principal de colectare a informației; a private cloud-urilor (la îndemâna oricărui
utilizator de internet) pentru în/magazinarea / gestionarea ei, etc., etc. a condus prin
nebăgare de seamă la această ”wired world” // lume cablată a prezentului, aflată într-o
neîncetată ”algorithmic warfare” // războială algoritmică (Aldrich 2010a, 549-50).
Pe de o parte, tehnologia, lipsită de vreo exclusivitate (naturală) stabilă, având reali-
tatea ei proprie – cu latura secretă a respectivei realități, în covârșitoare măsură privată –
și, pe de altă parte, algoritmica beligeranță perpetuă a tehnologiei ...cu însăși lumea care
a zămislit-o, cu sursele / creatorii ei, printre multe altele, laolaltă au reconfigurat precipitat și
destul de pripit întreaga arhitectură a intelligence-ului care, cameleonic fiind, nu putea să
rămână pasiv sau departe de informația - inteligența - cunoașterea acelei tehnologii de
ultimă generație (cu revoluția și războiala ei cu tot), punând chiar umărul la propășirea ei.
În d/efectul / rezultatul reconfigurării structural-funcționale și în timp real a arhitecturii
sale – dar fără a generaliza (la scară planetară, nici măcar la cea europeană) – cât și al
menținerii proprietăților sale cameleonice, ceva mai șubrezite ca urmare a relocării / disper-
sării a numeroaselor secrete surse de secrete, intelligence-ul – când pe cont propriu, când
împreună cu colaborarea –, fără să ignore febra diverselor tendințe de privatizare a auto-

394
rității, cu avantajele lor derivate, a profitat grabnic de oportunitate și, cameleonic, pe ascuns
și-a relocat / dispersat la rându-i părți ale sale în ...privat, un privat ”atent” selecționat,
mișcare îngăduită tocmai de acea zisă reconfigurare tactic pripită a arhitecturii lui.
Deloc surprinzător, prima țintă vizată de intelligence la imediată întrebuințare, cu
eventuală privatizare prioritară, a rămas feblețea lui, acel partener-instrument docil și
discret, moștenit / ereditat din vechea arhitectură, denumit artificial intelligence care, fără
intenție năștrușnică impredictibilă sau emoție incomod supărătoare, să-i satisfacă interesul
egocentric de stăpânire a secretului referențial corespondent tripletei informație - inteli-
gență - cunoaștere, cât mai exclusiv cu putință și într-un stil exclusivist, cameleonic.
Însă, stăpânirea cât mai exclusivă și într-o manieră cameleonică ar trebui teoretic să
fie cât mai agreabilă autorității și neconcurențială ei care, la fel de teoretic, ar deține tot
exclusiv robinetul finanțării și cel legislativ – aproape întotdeauna destul de favorabile (ori
tacticizate să devină astfel) –, pentru înflorirea patrimoniului intelligence-ului (relocabil /
dispersabil) și asigurarea unei protecții de justificare și susținere legală a modurilor sale de
’a fi’ și de ’a avea’, de ’a se situa’ și de ’a obține’, mai puțin sau deloc controlabile.
Dar, oare cine – ca sursă / structură (de individualitate / personalitate) – și cum – ca
resursă / proceduralitate / tacticizare – (până la urmă, cu ce mentalitate) ar putea fi contro-
lat un cameleon, mereu altfel transformat, cu chimia lui cromatică atipică / unică / originală,
cu cromatica lui fizică gradualizată cifrat pe inversiuni ale realității lui proprii, în care
nevoia poate să semnifice de fapt, în acea realitate proprie numai lui, provocare – și
invers – , în care teama / frica s-ar putea traduce corect prin contrariul ei, etc. ?
În cea mai bună ipoteză ...tot un ”cameleon” sau în tot cazul, o sursă a cărei resursă /
o natură a cărei logică să fie într-o gradualitate simetrică (ori asimetrică superioară) celei cu
care cameleonul interactiv crează / participă în mecanisme adaptativ-transformative.
Dacă controlul se va face cumva pe logica de analiză și evaluare a mecanismelor
adaptativ-conformative, cu o mentalitate instituțională, birocratică, tradițională, nepotrivită
actului de control (xi./ d) , neadaptată realității concrete – nu neapărat reală, cam prea falsificată
dar oricum, concretă (v) - (vi) – acela va risca să nu mai fie control, va risca să fie nimic.
Desigur, prin instrumentalizarea realităților alternative, prin gradualul / dublul discurs,
inspirațional și imitațional va fi un nimic util, pentru unele mentalități poate chiar salvator, dar
eventual numai pentru interesele plămădite sau moșite de acele mentalități, în spiritul lor,
cu alte surse / culturi și resurse / comportamente, unele de conformare, în dauna celor
adaptate și adaptabile în timp real, adică a celor potrivite / utile demersului propus.

395
 I I / xi. De la (com port a m en t u l și) c ontrol ul a da pta ti v -c onforma ti v
l a s a ga de te ore ti za re / i nstru me nta l i za re a c onformă ri i
xi./ a) Precizări prealabile
Încă de la începutul cercetării s-a subliniat sinonimia DE FACTO dintre conformare și
interacțiunea de cooperare instituțională (subsecțiunea 2.1.5.), la o epocă când se mai consi-
dera că ar putea fi evitată o abordare extinsă și cronofagă a ansamblului mecanismelor
adaptativ-conformative. În noua situație, rectificarea se face doar în sensul încadrării acelei
cooperări (instituționale) în categoria interacțiunilor specifice de conformare, după cum vor
fi ele precizate suplimentar în această secvență. Toate susținerile despre conceptul de
conformare și, separat, despre comportamentul de conformare, sunt formulate concluziv
în temeiul analizelor proprii, indiferent și independent de cele teoretizate în alte surse.
Comportamentul de conformare a fost analizat în capitolul 4, odată cu mănunchiul
de comportamente detectate în intelligence, constatându-se prezența lui și în cadrul proce-
selor de colaborare. Însă, nu s-a făcut nici o referire concretă la conceptul de conformare.
Distincția dintre concept și comporatarea unei interacțiuni tributare acelui concept
își păstrează o importanță ce urmează să fie relevată și în cele ce urmează.
Oricum, din punct de vedere structural și funcțional, pe diada personalitate - atitudine,
etc., distincția va mai fi completată cu numeroase alte nuanțări (xxi./ h, j - k) , la timpul sorocit.

xi./ b) Substanțialitatea conformării

Înainte de a deveni ea însăși o sursă pluri-valentă, conformarea pare să își aibă origi-
nea / natura / sursa în formarea concurentă a unei realități – atât prin acțiune (activ), cât și
prin inacțiune / abținere (pasiv) – ce își exteriorizează specific și preponderent abținerea ei,
care creează / induce percepția de stabilitate (și aceea instrumentalizată suplimentar).
Stabilitatea conformării are o gradualitate cu a/simetrii și re/echilibrări (iii./ a) adesea
liniștite / temporizate de componenta ei pasivă, dar percepția, în volatilitatea ei, se graduali-
zează între convingere și ne/încredere, în funcție de climat și de interes cu mentalitatea sa.
”Formarea concurentă”, în schimb, induce o ”percepție” de concurență, de competi-
ție, potrivit căreia însăși formarea, constitutivul, ar avea potențialul să deterioreze natura /
procesul și / sau ar putea să deruteze logica / procedura acelei stabilități. Așa și este :
Conformarea, în secretul său constitutiv, fără ca măcar să-l știe ori să-l dorească,
poartă germenii cei mai fertili ai co-opetiției (50) dintre activ și pasiv care, oricând necores-
punzător gestionată / adaptată / tacticizată în timp real se poate transforma într-un raport
asimetric activ-reactiv, uneori și pe alocuri, poate mai problematic chiar decât competiția.

(50)
Coopetiția / co-opetiția - termen (relativ uzual în literatura de limbă engleză, inclusiv de intelligence), care
desemnează colaborarea dintre competitorii de afaceri / interacțiuni, cu inerente interese divergente,
pe bizuința unor rezultate reciproc avantajoase, oricum mai favorabile decât în lipsa acelei ‘colaborări’,
care ar putea fi inclusiv una tacită / comportată pasiv și / sau una complicitară (15).
Pe fond, este situația în care două competiții se află într-un raport / proces / mecanism de colaborare.

396
 Însă, mai problematic nu ar putea fi decât conflictul. Totuși, acela implică energie /
resursă – dinamică în esența sa – . Apoi, energia reclamă o sursă a ei. Dar în biologic / în
Natură, nici-o sursă nu este stabilă, printre altele, sursa fiind inerent supusă in-/ e-voluției.
”Stabilitatea conflictului” deci, a unuia fără resursă, ca realitate proprie / stare în acți-
une (iii./ b) nu este și nici nu poate fi susținută logic, ori falsificată teoretic convingător.
Tensiunea nu poate fi stabilă (xxi./ i) , cu atât mai puțin perpetuă.
”Stabilitatea competiției” – din aceeași rațiune – ar deveni la fel problematică, pe de
o parte, în raport cu o stabilitate a conformării acolo unde, atunci când și dacă ar fi tradusă
prin sintagma ”competiție conformă”, iar pe dealtă parte, în raport cu instrumentalizarea /
reglementarea celor doi termeni sau doar a celui ‘conform’, în scopul exclusiv al stabilității.
Stabilitatea (competiției – sau a orice altceva –) tradiționalizează, culturalizează.
Așadar, acolo unde, atunci când și dacă este tradusă prin sintagme de tipul ”cultura
conflictelor constructive ...(/concurenței și a dizidenței)”, se valorizează / instrumentalizea-
ză / manipulează pro/porția activă / exibată / provocată, a acelei zise stabilități.
Prin urmare, difuză, aproape secretă, acea concurență / competiție există în latență,
este potențială în însăși inactivul stabilității, care va putea totuși să țâșnească la ivirea
oricărui punct critic al acelei stabilități, aspect asupra căruia se vor mai face detalieri e.g. (xvi./ c) .
Punctul critic poate să aibă deopotrivă resorturi / stimulente exogene sau impulsuri /
imbolduri (49) endogene, unele fiind predictibile – mai ales dacă acele resorturi / resurse /
energii sunt evaluate ’corespunzător’ –, altele nu (xvi./ c). Deși pierderea controlului stabilității
s-a poziționat la periferia interesului de cercetare a colaborării în intelligence, în conta-
bilitatea concluziilor sectoriale se vor detecta numeroase alte referiri la varii puncte critice.

xi./ c) Originea naturală, artificializarea ei și plurivalența conformării

Conformarea, potrivit aceleiași optici explicite a prezentei cercetări aici expusă, prin
formare activ-pasivă concurentă continuă, este la rândul ei indispensabilă și de neîn-
lăturat, prezentându-se ca – valență primă – o sursă esențială de grupare, de colectivizare,
de comunizare, de socializare ; o sursă constructivă, creatoare ...cu și în limite conforme.
Totodată și în egală măsură, conformarea își asigură întotdeauna potențialul să devi-
nă resursa, procedura, atitudinea, energia de apărare a grupului / colectivității / comunității
/ societății (de entități biologice, umane inclusiv) astfel create prin formare concurentă / prin
‘re/negocire’ activă-pasivă a unor mecanisme de apărare ale acelei noi surse / societăți.
Formările negociate inițiale și re-conformările intergeneraționale ulterioare ale acelo-
rași mecanisme, la fel de indispensabile dar nu prea lesne de înlăturat / înlocuit cu altele,
care să le adapteze / mențină funcționalul, se realizează prin varii modalități / tacticizări spe-
cifice precum compromisul (48), complicitatea (15), etc. – funcție de interes (cu mentalitatea lui)
și de puterea (informație - inteligență - cunoaștere) necesară înfăptuirii acelui interes – .

397
 Prin ”valență” s-a asimilat numai acea realitate a conformării care este aptă să
îndeplinească cumulat atât calitatea de sursă pentru un tip de realități, cât și pe cea de
resursă pentru multe alte realități derivate, dar nu neapărat compatibile între ele (xvi./ d) .
Plurivalența (ca sursă și resursă a) conformării a atins toate diadele care s-au auto-
selectat și au interacționat în cadrul de analiză (vii) , astfel că valențele / derivatele realităților
ei proprii cele mai relevante, la rândul lor, s-au autoselectat cam în același mod tactic.
Așadar, în interesul de analiză al cercetării s-a păstrat / selectat (46) tocmai modul
cum conformarea – ca sursă a socialului și ca resursă / funcționalitate a (mecanismelor)
apărării socialului – se raportează la mecanismele adaptativ-transformative, de interes
preponderent pentru investigarea mecanismului de colaborare în intelligence, lămurite
suplimentar și în completare, comparativ și prin / cu cele adaptativ-conformative e.g. (xv./ b) .
Odată constatată și confirmată natura ei originar biologică, naturală, creatoare de
social și logica ei substanțială, cu funcția de (menținere și) apărare a acelui social înfiripat,
legimitatea ei de străveche ereditate naturală nu i-ar putea fi contestată ci, eventual, – în
reamintirea subsecțiunii 5.2.8.– doar falsificarea / manipularea propagandistică, în dublu discurs
/ multiplu standard (xxi./ a - g, j) , a originării sale prime de către proprii ei teoreticieni interesați.

xi./ d) Conformarea prin control, ca amprentă a politicului

și prin constrângere ca amprentă a justiției
Valența care s-a conturat cea dintâi și neobișnuit de agresiv, în raport cu toate
celelalte, a fost controlul (conformării), care la rândul său relevă multiple reflectări :
Fără a fi singurele, una dintre ele se referă la politica lui iar o alta la justiția sa
(legiferată tot politic), ambele cu potențialități apolitice și ajuridice exponențializate de instru-
mentalizare formală (în modestă pro/porție) și informală (în covârșitoare măsură).
Însă valența controlului conformării vine la pachet și ambalată cu cea de constrân-
gere care – pentru că, legitimă sau nu, are întotdeauna o reflectare politico-juridică –, este
confundată cu controlul ori, cel puțin, văzută ca o manifestare a lui, ori ca un efect al său,
deci împinsă mai degrabă spre reflectarea justiției, dar pe un traseu impropriu.
Însă, constrângerea este a conformării, nu a controlului (poate chiar constrângâtor în
sine - inerență totuși altfel justificată și susținută); deci, conformarea este sursa constrân-
gerii, controlul este doar una dintre resursele / instrumentele funcționalizate în acel scop.
De altfel, fără posibilitatea de constrângere, controlul nu (mai) este control.
Pe fond, în mod substanțial și aproape secret, în operaționalizarea distincției (pe majo-
ritatea situațiilor realității concrete – ’nu neapărat reală, dar oricum concretă’ (vi) –), confor-
marea, ca sursă, presupune un control / amprentă politică și o constrângere / amprentă de
justiție, chiar și atunci când amprentele / comportările (pasive) / energiile sunt insesizabile
/ ”latente”, re/construindu-se (și re/substanțializându-se) intergenerațional, aproape la fel de
secret, una pe cealaltă, prin re/substanțializare reciprocă, devenind și sursă una celeilalte.

398
 Investigația a căutat să demonstreze simplu și convingător acest detaliu substanțial
al mecanismelor adaptativ-conformative, cu implicațiile lui capitale / structurale, atât asupra
intelligence-ului (instituțional) și a ”realității adevărate” (iii./ f) , (xxi./ a - g, j) a ’controlării’ sale (în ansam-
blu), cât și – mai ales – asupra mediului / climatelor de interacțiune ale celor adaptiv-trans-
formative, de colaborare (din intelligence, desigur).

xi./ e) Mentalitatea (cu tipologiile ei elementare)

și educația / cultura conformării
Conformarea, cum s-a mai subliniat (xi./ b) , imprimă doar o percepție de stabilitate, a
unei realități stabile dar care, pe de o parte, ca orice realitate are o latură ascunsă / secretă
iar, pe de altă parte, construită social, acea percepție (despre realitatea stabilă) este totuși
oglindită mai ales cultural, cultura fiindu-i deci sursă preponderentă (pe lângă climat).
Așadar, reflexia percepției este în primul rând culturală pentru că ea, în socialul uma-
noid, are ca re/sursă un experiențial, care experiențial, la rândul său, este / devine întotdea-
una o expresie culturalizată a personalității / individualității.
Prin urmare, în acest context invariabil cultural(izat), percepția volatilă a conformării se
gradualizează la rândul său între convingere și ne / încredere (xi./ b) – inițial apărute din expe-
riențial și apoi teoretizate / consolidate / educate (xxi./ g, j) –.
Astfel, dintre cele mai utile cercetării, a treia valență, care de asemenea s-a auto-
selectat (vii) , în fapt se relevă ca fiind de dublă genetică structurală, una bivalentă : ea încor-
porează două resurse inseparabile, (proiecția comportamentală, o proiecție a manifestării
mentale sau) mentalitatea și (amprenta culturală / experiențialul /) educația.
În cercetare, această diadă cu reflectare culturală a avut o vizibilitate țipătoare în eco-
nomia mecanismelor adaptiv-conformative (xxi./ a - g) față de a celor adaptativ-transformative.
Modurile de ’a se situa’ și de ’a fi’ ale educației sunt instrumentalizate / falsificate / teo-
retizate exagerat în cadrul conformării, cu realitatea proprie (iii./ b) a celei din urmă suprapusă
până la confuziune pe realitatea teoretică (iii./ c) a celei dintâi (educația ajungând deci să fie
confundată teoretic cu însăși conformarea, ca o cultură a conformării, a conformității și de
conformitate). În raport cu mentalitatea, d/efectul suprapunerii este realizat cumulat de către
interes concret comportat, deci cu intenție (una concretă, a momentului, materializată cu
o anume motivație (49)) și de către cultură (una perenă și lipsită de un intențional propriu).
Gradualizarea acelei suprapuneri imprimă astfel cele două tipologii elementare ale menta-
lității, una mai frivolă, guvernată flexibil de intenție, mentalitatea practică / PM și o alta, mai
conservatoare, rămasă ’stabil’ sub autoritatea tradiției, mentalitatea tradițională / TM.
Cele două, datorită variabilelor relevante de influențare (xvii./ c) și / sau de determinare /
instrumentalizare, atât în intelligence, cât și în procesul de colaborare, au beneficiat de o
amplă și aprofundată analiză, sub numeroasele aspecte care le diferențiază și uneori le
relativizează totodată, pe parcursul capitolului 4 și în ultimele două secțiuni ale capitolului 5.

399
 Potrivit acelei analize voluminoase și întinsă pe două capitole, în raport cu și față de
conformare, mentalitatea (ca parte / reflectare a comportamentului) și educația (ca parte /
reflectare a tradiției conforme numită cultură) se re/construiesc și se re/substanțializează
continuu și reciproc, prilej cu care își devin una celeilalte sursă și resursă.
Totuși, acel prilej ”re/constructiv” oferă modeste șanse (uneori accidentale, alteori cu
o greu perceptibilă ciclicitate) de re/modernizare structurală și funcțională a sursei lor
originare, conformarea – cu ușoarele ei ultime reminescențe natural-ereditare.
Însă, pre/ post/ re -modernizarea rămâne până la urmă o chestiune de climat, de grad,
și de intenție / interes cu mentalitatea lui, conformativ (iii./ f) , (xxi./ a - g, j) educată / culturalizată.

xi./ f) Conformarea și ierarhia cu funcționalul lor în structural,

instituționalul autorității și organizaționalul puterii
Ca sursă (originară) și resursă a (re/construcției și re/substanțializării) mecanismelor
interactive, conformarea are valență cu ridicată semnificație / reflectare culturalizată multi-
secular (prin re/construcție cu și derivare din cultură) pentru su/punere, supra/punere și
ordine (sub/ordine, supra/ordonare, etc.), ...supunerea și ordinea cu alte derivări adăugate.
Astfel, conformarea reflectă deci în funcționalul său – la fel de multifațetat –, o funcție
ordonativă, funcție creatoare de ierarhie (socială, fără să intereseze nivelul în raport cu
orice entitate colectivă), creație care, deși are o incontestabilă proiecție ereditară a natura-
lului, instrumentalizată multimilenar / tradiționalizată / naturalizată pe cât mai mult posibil, a
devenit și reprezintă leagănul autorității și o re/sursă (legitimă a) instituționalului.
Instituționalul – sanctuar unde, cultural, mentalitatea tradițională / TM se va simți ca
peștele în apă, natural, un natural necesar falsificat dar într-o anumită gradualitate,
funcțional –, este (structural și tot) funcțional conceput, menținut, dezvoltat și destinat pentru
satisfacerea unor categorii de interese printre care, mai mult sau mai puțin falsificate, cele
legate de macanismele de apărare (ale socialului) mai sus-menționate (xi./ c) .
Din această perspectivă, diadele autoritate-putere și instituțional-organizațional au
beneficiat, de asemenea, de o atenție investigativă pe măsura participației lor în colaborare
și intelligence, pricopsindu-se din astă pricină și cu anexa concluzivă desfășurată 3.

xi./ g) Conformarea în diadă de re/substanțializare instrumentalizată (xxi./ a - f)

individualitate naturală - identitate normaltă
Autoritatea legitimă cu ierarhia sa, cu mentalitatea ei specifică, educată cu justificarea
conformării și toate susținute prin control, cu con/strângerea lor și re/strângerea la o anumită
individualitate socială biologică (fie ea și colectivă), par să fie violent subjugate de o valență
biruitoare și dominantă, în raport cu toate celelate enumerate.
Valența stăpânitoare, deși lasă senzația că ar fi una constitutivă, în fapt, este o valență
care a fost falsificată / s-a (auto)falsificat aproape simultan cu însăși constituirea / geneza

400
conformării și cu ultima firavă reminescență de ereditate naturală pe cale să se risipească,
tocmai din cauza acelei valențe pervertite «interdependent cu ideea de ”apartenență” (xxi) ».
Astfel, gruparea / colectivizarea / comunizarea, etc. (NOTA BENE, doar cea umanoidă)
a zdrobit o individualitate consfințită de Natură și, încă din stadiul embrionar, a preferat
să o falsifice, tacticizeze, instrumentalizeze, culturalizeze, manipuleze cu numele de iden-
titate, operațiuni care continuă neîncetat intergenerațional, din interese calculate, cu inteli-
gență discutabilă și cu rezultate controversate și / sau conflictuale pe măsură.
Ca justificare și susținere, se vehiculează identitatea mai ales în chestiunile conexe
mecanismelor de apărare (a socialului creat prin sursa ’conformare’) și tocmai ca resursă
/ energie a acelui social (xi./ c) . Însă, în loc să fie întrebuințată pentru apărarea individualității
din cadrul acelui social, energia respectivelor mecanisme este irosită pentru o apărare, dacă
(mai) poate fi numită astfel, a ceea ce instrumentalizarea / falsificarea / instituționalizarea
are în rezultativul (47) palmaresului său, adică apărarea unui fals cu teoriile și conceptele lui
– puțin utile individualității pentru reala ei siguranță și securitate (12) –, dar o apărare / justi-
ficare extrem de profitabilă, impunând o serie de expuneri separate e . g . ( xvii./ a), (xxi./ a - f), etc. .

xi./ h) Afacerea conformării (identitare) și cea a identității (conformării) (xxi./ f)

Până la promisele expuneri separate ( xvii./ a) , (xxi./ a - f), etc. – prin care se vor prezenta concluziile
de desubstanțializare privind identitatea și ”piața” apartenențelor din IR –, aici se sublini-
ază repetat doar că în urma investigației s-au desprins puzderii de dovezi care să confirme
rezultatele analizelor, potrivit cărora ”identitatea” este business, unul de neratat, în care
colaborarea și intelligence-ul n-ar fi avut nici un motiv raționabil după sine să nu se implice,
pentru a își lua întotdeauna și pe cât mai discret posibil partea leului (xxi./ j - k).
În concret, suita de explicații, aici mult simplificate (xi./ a - h) , a fost considerată utilă pentru
a face cât mai clară și comprehensibilă diferența de natură și de logică dintre mecanismele
adaptativ-transformative (ale colaborării și intelligence-ului) față de și în raport cu ”macanis-
mele de apărare (a ’identității’) socialului”. Fiind ale conformării, discursiv sugerate ca
sursă (și ...’tratate’ ca business) (xxi./ c - g), mecanismele din urmă menționate au fost denumite
simplificat și în continuare, tot mecanisme adaptativ-conformative.
Prin mijlocirea acelora, instituționalul (cu propriile sale cultură și mentalitate) își
propune, mai mult sau mai puțin fantezist, să controleze intelligence-ul și își irosește energii
pentru confecționarea de ”strategii” – puțin verosimile, și nu pentru lung timp – de confor-
mare și constrângere a colaborării, adesea fără să-i știe / înțeleagă realitatea ei secretă.
Toate aceste demersuri, deloc inspirate și de o eficiență neglijabilă, au fost analizate
până la substanța lor în ultimele două capitole ale tezei, urmând ca aici să fie continuată o
altfel de prezentare a concluziilor sectoriale, tocmai referite la rezultatele acelor analize.

401
 I I / xii. Î ntre c onforma re a pre ti ns ă de a utori ta te
și c ame le oni s mul re/ a c ti v a l a utori tă ți i
Întru reamintire, înaintea cluster-ului de ‘teoretizare’ a conformării, s-a arătat că ”prin
instrumentalizarea realităților alternative, prin gradualul / dublul discurs (xxi./ a - f) , inspirațional și
imitațional [controlul conformativ - n.a.] va fi un nimic util, pentru unele mentalități poate chiar
salvator, dar [...] numai pentru interesele plămădite sau moșite de acele mentalități, în spiri-
tul lor, cu alte surse / culturi și resurse / comportamente, unele de conformare, în dauna
celor adaptate și adaptabile în timp real, adică a celor potrivite / utile demersului propus”.
Pe de altă parte, în ipoteza controlului făcut pe logica de investigație și estimare a
mecanismelor adaptativ-transformative s-ar putea crea la vedere o părelnică, mințită,
falsificată conformare – conformă formal și ”informă” / improprie (dar totuși verosimilă)
informal –, în timp ce, în secret ar apărea ori s-ar menține o co-opetiție (50) – care să re/sta-
bilească a/simetria controlului și evaluării uni-direcționate –, versiune / alternativă oricând
probabilă, ce nu ar putea fi exclusă fără riscuri în gradualitatea unei realități concrete.
Înaintea celor ce urmează, trebuie reținut faptul (științific) asumat și (experimental)
repetat demonstrat, verificat și reconfirmat, că un cameleon nu se lasă controlat fără ca el
să fie cel care controlează și deține controlul, în limitele sale biologic-constitutive, desigur.

Deci, cine și cum ar putea să controleze intelligence-ul cameleonic ?

Privatul / societatea civilă, în care oricum era dispersat și în vechea arhitectură – prin
tot felul de NGO obscure, altfel active și discrete – și în care privat, cu prilejul privatizărilor
autorității, s-a instalat tot (mai) dispersiv și mult mai confortabil ?
Autoritatea, al cărei agent oricum este, cel puțin în realitatea teoretică ? ...trecând cu
eleganță sub tăcere acea autoritate a acelor patrii în care intelligence-ul – dacă o fi fost așa
ceva – era oricum dispersat aproape ’transparent’ la toate eșaloanele ei respectabile.
...asta ca să fie punctate doar sursele potențiale de control plauzibil, resursele /
teoretizările / instrumentalizările lui suportând amânare SINE DIE pentru altfel de cercetări.
Ori, dacă intelligence-ul în (acea) realitate (teoretică) (iii./ c - e) este agentul autorității, nu
cumva ”cameleonul inteligent” a contractat și s-a obligat să inter/acționeze în numele și inte-
resul ”cameleonului autoritar”, în schimbul (implicit / tacit a) unui preț / unei resurse / energii
(autoritare) ? Altfel scris, nu cumva autoritatea este un cameleon principal care a contractat
cu un cameleon agent smulgându-i promisiunea – într-o gradualitate prietenoasă de înde-
plinire și responsabilizare – că acela va inter/acționa în numele și interesul ei, tocmai uitând
/ neglijând că orice agent, mai întâi, are și își satisface interesul lui / propria sa agendă ?
Interesul cu realitatea lui proprie ca agent al său este una (vii) .
Autoritatea cu intelligence-ul ei mai mult sau mai puțin ”propriu” – uneori și pe alocuri,
ca agent personal, privat (și semi-privatizat /-bil) – poate fi alt(cev)a. De ce ?
Interesul și realitatea lui au o agență naturală, cu viețuire quasi-simetrică, organic
inseparabile pe relația sursă / structural - resursă / funcțional, în care logica să-și ”defec-

402
teze” propria natură este o imposibilitate logică, cel puțin până la un declic / punct critic /
stimul de hibridizare ori contrar, de independență (xxi./ a) . Dar atunci, interesul va fi altul, cu
o altă realitate proprie începută, care să-i devină agent celui nou (hibridizat / independent).
Din perspectiva acestui artificiu de operaționalizare a comparației, după cum cerce-
tarea a demonstrat-o, lucrurile sunt mult mai complicate, a/simetrizate și re/echilibrate came-
leonic, dar într-un stil cameleonic ”artificial”-izat : intelligence-ul este / își propune / are
interesul (propriu) să fie agent al autorității numai dacă și în măsura în care autoritatea, la
rândul său, va fi (capabilă - structural și funcțional să fie...) ...agenta lui.
Altfel exprimat, un ”cameleon inteligent” este agent al altuia / al oricărei entități numai
atunci când prețul încasat pentru expertiza sa îl va reprezenta menținerea și / sau mărirea
avantajului care să facă indispensabilă expertiza /resursa lui, adică – și mai limpede altfel
fie reformulat – dacă, în reciprocitate, ”cameleonul autoritar”, cu știință sau fără ca măcar
să-și dea seama, va acționa în numele și interesul celui dintâi, pentru a îl împuternici, a îl
face mai puternic și mai expert /sursă, unul de neînlocuit, nicicum și nicicând.
Vrând-nevrând, autoritatea, în interacțiune cu intelligence-ul, inspirațional și imitațio-
nal, subtilizează și asimilează multe dintre apucăturile și metehnele cameleonice ale agen-
tului său, însă o face cu mentalitatea (xi./ e -f) ei. Autorității i-ar fi plăcut ca interacțiunile reciproce
să creeze / întrețină / dezvolte mecanisme adaptativ-conformative, în specificul propriu.
Dacă se străduiește, mințindu-se, chiar își poate făuri o realitate teoretică (iii./ c - e) / discur-
siv falsificată (xxi./ b - g) prin care să dea glas unei asemenea ficțiuni / alternative ”adevărate”(iii./ f) .
În fapt, agentul ei o forțează atât prin instrumentele pe care ea i le-a pus la îndemână,
cât și prin altele pe care i le sfârtecă cu gingășie în timpul demersurilor interactive recipro-
ce – în funcție de interese concrete (și de climate de circumstanță, alese ori construite) –
să se situeze, tot vrând-nevrând, în cele mai cameleonice mecanisme adaptiv-transforma-
tive. Fiind un cameleon inteligent, agentul autorității, va tacticiza – tot inspirațional și
imitațional – aparențe stabile și convingătoare, de veridicitate (xxi./ i - k) , a unei politicoase și
diplomatice conformări din mecanismele astfel falsificate, cât să se potrivească cu linia
discursivă a ”adevărurilor” diseminate de autoritate, ca adevăruri de autoritate (xxi./ d - g) .
Dacă s-ar continua pe firul ipotezei tocmai înfățișate s-ar putea lăsa impresia unui
agent imoral și hrăpăreț care profită de generozitatea și inocența principalului. Oare ?

I I / xiii. S pre de/ s ubs ta nți a l i za re a (ca me l e onis mul ui ) a utori t ă ți i (xxi./ a - f, j)
Prin parcurgerea analizelor investigației, din desfășurarea prezentării lor, se poate
constata demonstrat că autoritatea este tot un cameleon, falsificat dar cameleon (xxi./ c - f) ,
falsificat dar un fals necesar, necesar cel puțin din pricina indispensabilității sale, cel puțin
deocamdată (xxi./ i - k), până la o im/predictibilă hibridizare, im/predictibilă ca punct critic (xi./ b) de
declanșare a acelei hibridizări, im/predictibilă ca tacticizare / desfășurare / soluționare a
cursului astfel declanșat, im/predictibilă ca efect ultim al structuralului rezultativ (47), etc.

403
 Prin parcurgerea analizelor cercetării, din derularea deconstrucției și desubstanțiali-
zării diferitelor / nenumăratelor diade, s-ar putea recunoaște că dacă puterea este came-
leonică, atunci autoritatea va fi cel puțin în egală măsură, arogându-și în plus și avantajul
legitimității acelui fel de ’a fi’, de ’a se situa’, de ’a obține’ și de ’a avea’, pe discursul ”intere-
sului legitim” (xxi./ a, e), cu realitatea lui proprie și totodată, cu secretul aceleiași realități.
Prin răbdarea de a parcurge efectiv rezultatele investigației, deloc surprinzător, se
poate accepta altfel că puterea zvâcnită din logica provocării se reconstruiește și se resub-
stanțializează continuu și reciproc – atât structural, cât și funcțional – cu autoritatea, așezată
pe logica nevoii. Tot astfel, altfel se va putea accepta cum subtil nevoia se vrea și devine
provocare iar / ori provocarea se domesticește în nevoie, printr-o gradualitate de a/simetrie
și re/echilibrare (iii./ a) neîncetată a raporturilor / proceselor / mecanismelor re/activ-interactive,
cu realitățile (inclusiv versiunile și alternativele (iii./ b) lor) și secretele acelorași realități.
Prin acceptarea rezultatelor din urma lecturării argumentelor în privința gradualității
a/simetriei (spațiale și) statice în ”completare complementară” cu cea a re/echilibrării (tem-
porale și) dinamice (iii./ a) , s-ar putea trece la o treaptă superioară a acceptării și reconside-
rării ideii de justiție, atât în raport cu gradualitatea secretului (referențial și substanțial)
cât mai ales, cu mentalitatea (în cele două forme elementare (xi./ e - f) ale sale) nu mai puțin
duală; o justiție inseparabilă de politică precum este și constrângerea (xi./ d) de conformare.
Printr-un anumit tip de mentalitate și printr-o anumită formă de justiție, cea de justiție
referențială (xx) , s-au creat, menținut și dezvoltat, prin instrumentalizare / tradiționalizare /
culturalizare, cu traducere alternativă prin termenul educație (xxi./ g) , acea necesară, chiar
indispensabilă (xi./ c - g) conformare și mecanismele asociate ei, cele adaptativ-conformative.
Conformarea, care uneori și pe alocuri problematizează extrem de neproductiv, chiar
prejudiciativ(xv./ b) , referențializarea celeilalte realități numită transformare (mai deloc alterna-
tivă și altfel resimțită), are scuza pe care o utilizează și autoritatea, aceea că s-a întrupat din
nevoie. Și, ceea ce se naște din nevoie – potrivit mentalității și teoriei tradiționale –, se
(auto)investește automat cu legitimitate, o altă realitate proprie cu secret corelativ (xxi./ a) .
Oricum, autoritatea, conformarea și nevoia – construite social / instituțional – intră tot
sub jurisdicția naturală a logicii și deci, a gradualizării semnificațiilor, despre / dinspre și spre
legitimele lor realități, de conținut, de substanță, de informație substanțială (xxi./ a - k) sau nu.

I I / xiv. Ca ndoa re a, gra ndoa rea ș i s avoa re a obe di e nței sau

dual i za re a s e mni fi ca ți e i ’ s upune ri i ’ relevantă cercetării
Fără sorți de izbândă în eschivă, investigația nu ar prea fi vrut să se preocupe ori să
poposească pe problematica supunerii, fie că s-ar plămădi din nevoie – aceea care s-ar
auto/investi automat cu legitimitate – fie din lipsa de provocare, fie din deficitul de putere
(înțeleasă în sensul cel mai larg, ca forță fizică / financiară / culturală, etc.) pentru a se opu-
ne, etc. dar care, oricum, tot o reflectare difuză a justiției (referențiale) s-a demonstrat a fi.

404
 Din multitudinea formelor de supunere, în raport cu autoritatea, pe de-o parte și cu
conformarea, pe de altă parte, supunerea voluntară – și cu secretul ei – a atras în mod
special și repetat atenția cercetării, încă de pe vremea documentării preliminare.

xiv./ a) Re/contextualizarea obedienței

Pentru o corectă apreciere a eventualei și / sau a parțialei sinonimii dintre obediență
și conformare trebuie reamintit faptul că ” Înainte de a deveni ea însăși o sursă pluri-valentă,
conformarea pare să își aibă originea / natura / sursa în formarea concurentă a unei realități
– atât prin acțiune (activ), cât și prin inacțiune / abținere (pasiv) – ce își exteriorizează
specific și preponderent abținerea ei, care creează / induce percepția de stabilitate (și
aceea instrumentalizată suplimentar).”(xi./ b) Tot așa, ”Stabilitatea conformării are o gradua-
litate cu a/simetrii și re/echilibrări (iii./ a) adesea liniștite / temporizate de componenta ei pasivă,
dar percepția, în volatilitatea ei, se gradualizează între convingere și ne/încredere, în funcție
de climat și de interes cu mentalitatea sa.” (xi./ b) și, nu în ultimul rând, ”Conformarea, în
secretul său constitutiv, fără ca măcar să-l știe ori să-l dorească, poartă germenii cei mai
fertili ai co-opetiției (50) dintre activ și pasiv care, oricând necorespunzător gestionată /
adaptată / tacticizată în timp real se poate transforma într-un raport asimetric activ-reactiv,
uneori și pe alocuri, poate mai problematic chiar decât competiția.”(xi./ b) Din perspectiva
acestor considerații ale sursei ’conformare’, obediența este una dintre resursele ei.

xiv./ b) Spre de/substanțializarea obedienței

și diferențierea ei în raport cu respectul (42)
Obediența poate fi pasivul (ori ...parșivul) de astăzi care mâine va fi reactivul nemi-
los, dacă activul nu a surprins subtilitățile ”intersubiectivizării” și nu și-a adaptat / reconfi-
gurat modul / tactica de ’a se situa’, de ’a fi’ și altfel (cum ar fi vrut pasivul, ca să nu fi trebuit
să se manifeste / comporte obedient). Cu cât obediența este mai mare, cu atât interesul de
înlocuire / eliminare într-un viitor previzibil, fie a sursei, fie a resursei (a aceleia ori a uneia
alternative) este / devine mai puternic, fiind în coacere, în tacticizare, tocmai prin obediență
– ca resursă / stare în acțiune (iii./ a - b) , dinamică, a sursei ’conformare’ –.
Când și dacă obediența are ambiția să dobândească statutul de sursă, atunci ea se
manifestă flamboaiant în conținut și expansiv în ținte, chiar – sau mai ales – în lipsa oricărei
nevoi de conformare, cu ale ei constrângeri. După cum investigația deja a arătat-o,
obediența nu se poate confunda nici cu respectul substanțial presupus de prestigiu, nici
cu politețea, lejeră și de conveniență, a unui respect referențial rezonabil (42).

xiv./ c) Relevanța obedienței în investigație

Relevanța obedienței pentru cercetare, în esență, a vizat să detecteze și să referenția-
lizeze pe cât posibil și în primul rând falsificarea comportamentului, stimulată de această
resursă (conformativă), oglindită peremtoriu asupra mecanismelor adaptativ-conformative
din intelligence, în principal, ale celor inerent ierarhice și ale celor de cooperare – utile

405
tocmai pentru referențializarea în paralel cu cele de colaborare –. Nu în ultimul rând, rele-
vanța obedienței în această investigație a vizat rezultativul (47) inter/acțiunilor acelor meca-
nisme, (uneori și pe alocuri) întâi falsificate grosolan și apoi, diseminate discursiv(xxi./ b - g) cu un
alt grad de falsificare adăugat, și toate acestea, cu aceeași politicoasă și morală obediență.
Ori, dacă așa cum s-a arătat, colaborarea face casă bună cu intelligence-ul în cadrul
mecanismelor adaptativ-transformative (ix) , – tot prin compromis (48) și complicitate (15) –, nu
cu prea multă inspirație, ci mai degrabă și mai mult imitativ, obediența va face un palat, dar
de astă dată cu Efectul Dunning-Krüger, un palat de nisip moral pentru griparea mecanisme-
lor adaptative (xxi./ e-f, j) , poziționate / situate / aflate în funcționalul lor sub autoritatea conformării.
Între casa fictivă a primei perechi și palatul de nisip – cu aparență de stabilitate (...atât
cât poate fi nisipul de stabil/izat) – a celei de-a doua perechi se crează și se menține, cu
tensiuni circumscrise altei gradualități (a/simetrice și dez/echilibrate) (iii./ a) , un MODUS VIVENDI
ca între ficțiune și falsificare (iv) , o coexistență de culisare relativ continuă și / sau continuu
reînoită între ”naturalul (ficțiunii) normalizat” și ”normalitatea (falsificării) naturalizată”.
Politica (umanoidă) și Justiția (ei referențială) prin cele două categorii de mecanisme
de adaptare sunt inevitabil și simultan agresori și victime ale propriilor lor realități alterna-
tive, de ele demolate / deconstruite / parțializate / desubstanțializate și re/construite / re/sub-
stanțializate la fel / altfel continuu și reciproc, realități teoretice (iii./ c) referite la normalitățile pe
care interesul (autorității) le naturalizează (xxi./ a - f) prin adaptare conformativă.
Și pentru că orice realitate, mai ales cea teoretică (și falsificată genetic (iii./ c - e)), trebuie
să aibă o latură ascunsă, un secret al ei, în cadrul realității secrete a adaptării conformative
– uneori și pe alocuri doar teoretică / discursivă / propagandistică –, obediența s-a oferit, de
bună voie și obedient, să fie ”secretul” ...secretul lui Polichinelle, în spiritul caracterului
public, sincer și transparent al oricărei autorități morale și legitime.
Implicit, cercetarea a căutat doar să sugereze că mecanismele adaptativ-conformative
guvernate de realitatea ”competenței” / aka Sindromul deloc patologic Dunning-Krüger și
secretul aceleiași realități / alias obediența, nu sunt și nu pot fi mecanisme cu rezultativul
protejat și / sau scutit de hibridizarea transformativă a naturalului ne-”normalizat”.
Prin urmare, uneori și pe alocuri, acele mecanisme adaptativ-conformative ar putea
avea cândva ca rezultat o hibridizare falsificată, cu posibile efecte auto-distructive (xxi./ i - k) , toc-
mai din cauza ”secretului” unei atari realități alternative, realitate construită prea puțin social
(biologic) și mai mai mult, instituțional / autoritar, prin «‘competență’- obediență » normată.
Printre multe altele (49), (51) în treacăt fie menționat, investigația de față a căutat să me-
najeze, să estompeze ori să evite pe cât posibil referințele (concrete sau nu) la acel sheeple

(51)
Investigația a refuzat să selecteze (46)
și să rețină studiului acele forme militarizate de intelligence civil.
Fie că ele în anumite patrii europene sunt menținute din reflexe sovietice ; fie că în alte patrii ale aceleiași
EU sunt întărite și dezvoltate de dragul pensiilor speciale dar și de dragul altor posibile negociate sine-
curi, deopotrivă și însumate, par să fie realități alternative dificil de justificat și de susținut printr-un
demers științific etic, fără ca să apară riscul de descoperire / descifrare a vreunor conexiuni de bune

406
care nu lipsește nici din intelligence (20), (54), și tot cam așa, despre nelipsitul scholarsheep
– la al cărui internsheep această cercetare nu a avut privilegiul să fie cooptată și instruită –

I I / xv. De l a re a l i tate a s ec re tă a c onc re tul ui

la re fe renți a l e l e l ui c onforme
xv./ a) Cercetarea conformă ...și secretul cercetat tot așa
Sub aspect fizic, constructiv, conformarea are o asociere simplificată cu deformarea,
reformarea, transformarea și alte posibile prefixe și / sau sufixe ale termenului ”formare”,
Din punct de vedere chimic, substanțial, al mentalității – făcând abstracție de inteli-
gență, dar la nivel ideațional –, conformarea implică aproape instantaneu ideea de justiție.
Amânându-se pentru momentul potrivit concluziile pe distincția și complexitatea dispu-
telor și consecințelor dintre justiția naturală și cea referențială (xix) - (xx), (xxii) relevante pentru
colaborare și intelligence – care de altfel au beneficiat de un spațiu generos de analiză și în
cadrul investigației –, pentru necesarul de prezentare, aici ar fi suficientă reamintirea celor
deja arătate în legătură cu problematica referențializării, a alegerii referențialului teoretic,
păstrând o preocupare legată mai întâi de etica (iii./ e - f), (xxi./ f) lui proprie, presupus conținută.
Ca toate celelalte – construite social sau altfel – conformarea, născută din nevoie și
deci, sigur necesară (xi./ c) , are o realitate a ei proprie destul de diferită, întâi față de cea care
o teoretizează / instrumentalizează (generic), ca tactică, și apoi, în raport cu cea care o
tacticizează / aplică (concret), ambele realități (oricum gradualizate în raport cu confor-
marea /sursa) având secretele lor și potențialul deloc exclus de a deveni la rândul lor surse.
Dar secretele realităților conformării sunt copleșitoare, prin substanțialitatea nebă-
nuită pe care o poartă și o răsfrâng / revarsă (xxi./ a - f) asupra oricărui demers activ / reactiv /
interactiv / postactiv / retroactiv, etc. , înțeles ca fiind un demers uman, al biologicului inten-
ționat, deci cu intenție trecută prin filtrul raționalului, fără puțință de absență a emoționalului.
Investigația de față nu ar fi putut deveni vreo excepție de la numeroasele constrângeri
ale acelei conformări, cu realitățile sale gradualizate, aplicabile / tacticizabile pentru oricare
ar fi acel concret investigat și cu secretele lor, însă secretele (realităților) conformării sunt
cu totul altele – diferite și / sau contrare pe diverse perimetre – decât cele ale concretului,
care pretind la rândul lor un drept la destăinuire, odată cu concretul cercetat.
Concretul aici investigat nu este unul conform iar ”infinitatea” de secrete la el referită
ar avea ”infinit” mai puține (și intenționate) motive (49) să fie mai conforme decât concretul
cercetat însuși; nu se poate cerceta numai concretul conform iar, după ce se stabilește o

practici cu obediența, cumetria, impostura, etc., care să nu folosească sau care ...să dăuneze primejdios
rezultatelor cercetării. De bună seamă că acest paragraf este un pamflet ...și ar trebui tratat ca atare.
Cercetarea s-a focalizat numai pe acel intelligence autentic – mai mult sau mai puțin european –, care
contează emblematic în economia studiilor de intelligence, cu realitatea, etica și legitimitatea lor.

407
semnificație de conținut a aceluia care nu este conform (și de ce), nu se va putea impune /
constrânge (xi./ d) la o investigare a lui conformă, în altă logică, cu funcționalul (deja) falsificat.

xv./ b) ”informație - intelligence - cunoaștere”

tripletă revendicată de ...conformare
Cu o revenire de la concret spre generic și înaite de orice, chimic și din perspectiva
relevanței pentru prezenta cercetare a tripletei informație - inteligență - cunoaștere, confor-
marea are o mentalitate a sa (ix) , (xi./ e - g), (xxi./ c - g) în relație directă cu această tripletă esențială.
Apoi ”chimia” asta a ei se imprimă / revarsă, spill over (into) în realitățile fizico-chimice
ale controlului (xi./ d) și ale justiției referențiale (xi./ f - g), (xx) , unde tot mentalitatea sa proprie are
o contribuție decisivă în declanșarea, gestionarea, realizarea și prezentarea lor discursivă .
Nu în ultimul rând, ci pe tot parcursul, cu mentalitatea ei se inițiază, mențin și dezvoltă
mecanismele adaptativ-conformative, de acum vegheate, supra/vegheate și răs-suprave-
gheate modern, prin resorturile / energiile (non-emoționale) ale artificial intelligence (xxi./ i - k) .
Din acest unghi ascuns, din această realitate secretă a conformării – una din prea
multele pe care le are – referențializarea (etică) (iii. / e) și gradualizarea conformării devin indis-
pensabile pentru a se putea face o analiză comparativă avizată între mecanismele ei, care
pedalează pe încredere, având încredere în / pe mentalitatea sa, și celelalte, cu risc, cu
vocație naturală (i) , din afara ’autorității’ ei, adică mecanismele adaptativ-transformative.
Cele două categorii de mecanisme adesea se afectează și se defectează reciproc, se
confundă unele cu celelalte, generează tensiuni – de la grade scăzute până la dezastre –
și toate acestea, ori ”aparent” in/explicabile, ori puse pe seama unor deficiențe de in-
ter/subiectivizare a referențialelor, a intențiilor / intereselor (cu secretele lor), a conse-
cințelor, etc., etc., ori a altor năstrușnice vinovății fictive sau falsificate deliberat.
Dar, tot așa, de la niciodată spre prea (foarte) rar, cam nici una din cele enumerate nu
se grăbește să indice punctual ”substanța” referențialelor înseși și apoi, modul (ei tactic)
de selectare / alegere (46) într-un raport la fel de punctual cu sursa / resursa, natura / logica,
personalitatea / atitudinea, structuralul / funcționalul, ale oricărei stări (iii. / b) în acțiune sau nu,
ale oricărei abțineri (provizorii) (xi./ b) , intenționate sau doar presupusă astfel, deci până la urmă
ale oricărei realități proprii înțeleasă într-un sens al ”concretului generic”.
O atare analiză laborioasă ar zdrobi multe mituri, minciuni și stupizenii, unele utile
unora, altele de’a dreptul obsolite, inutile și păguboase simțului practic elementar, iar altele
bune doar pentru entertainment, netulburarea confortului rutinier al rațiunii odihnite de
șabloane ori prea inofensive ca să încurce și / sau să merite deranjul înlăturării lor.
Ori, în concretul acestei investigații, tocmai individualizarea și stabilirea substanței /
acelei calități ereditate de (‘a fi’, ‘a putea fi’ ) ”referențial /sursă”, apoi selectarea (46) și instru-
mentalizarea referențialelor(iii. / d) , deci o referențializare/resursă într-o manieră care să nu
ignore ori să nimicească etica ereditară (iii. / e), (xxi./ j) , fie întâi ale conformării și apoi ale transfor-
mării, fie invers, fie în paralel, s-au conturat ca fiind corective utile / necesare pentru a

408
determina etiologia corectă a parte din acele confuzii, deficiențe, tensiuni ”aparent” in/expli-
cabile (mai sus enumerate), o etiologie în majoritatea cercetărilor destul de bâjbâită (xxvi) .
Prin curiozitatea de a face o lectură efectivă a părților de analiză din ultimele două
capitole, s-ar putea înțelege și accepta altfel că, pe de o parte, transformarea ereditează
cu toate referențialele ei, ’etice’ în sine, din Natură și justiția substanțială a acesteia (lipsite
de intențional) (xxii), în timp ce conformarea își substanțiază referențialele, numai după interes
/ convenabilitate, din și în justiția referențială, iar pe de altă parte, se va desluși relevanța
acestei diferențe majore, aproape la fel de substanțiale, pentru colaborare și intelligence.
Astfel, pentru reușita acestei cercetări, pentru performanța unei analize exogene ope-
raționale a mecanismului de colaborare în intelligence (și apoi a procesului de colabo-
rare, prin cumulare cu analiza endogenă realizată), care este un mecanism adaptativ-
transformativ, conformarea / aka cooperarea și mecanismul propriu ei , fără a fi deci deloc
neglijate, au reclamat analizarea lor măcar într-o măsură suficientă care să ajute la
referențializarea, verificarea și confirmarea mecanismului de interes prim al investigației.

I I / xvi. Re a l i ta tea a l te rna ti vă : i nte re s ul de a da pta re

între independență (xxi) / conformare și hibridizare / transformare
Adaptarea (cu tacticizarea ei) ține deci de mentalitate / ’chimie’ (viii), ( xi./ e), (xxi./ h - i, k) .
Interesul de adaptare (cu tacticizarea lui) ține de inteligență, de acea inteligență
conținută în tripleta informație - inteligență - cunoaștere, tripletă pe care aceeași ’chimie’ o
instrumentalizează selectiv (46) și în concret, tocmai pe baza unei informații concrete dis-
ponibile, inteligent selectată și corespunzător / util interpretată / procesată, pentru proce-
sul de adaptare, care deja trebuie să fi avut un referențial propriu în experiențial (xxi./ h - k) .

xvi./ a) Basmul ”lecției învățate”

Anterioritatea referențialului propriu din experiențial nu trebuie / nu poate fi confun-
dată cu așa zisa ”lecție învățată”, care are o realitate pur teoretică, nu prea inteligentă și
destul de imitațională, lipsită de o utilitate practică care să conteze, fiind în schimb un inhi-
bator consistent al adaptării. Șablonul lecție învățată presupune șablonizarea cantitativă și
calitativă a procesului de învățare pentru toți și oricine, în raport cu o inteligență standard.
Pe lângă un standard de inteligență – imposibil de (stabilit și ) menținut – clișeul lecției
învățate ar presupune că un concret anterior va fi identic și la fel construit și substanțializat
(structural și funcțional) cu un altul, aflat acum / ulterior în interes, influențând / determinând
aproape implicit, cu sau fără intenție, un alt curs de percepție, recepție și transmitere a
diferitelor (sau nu) caracteristici de individualitate ale concretului astfel deja șablonizat.
Ori, adaptarea, una naturală, nu se poate face pe clișee și șabloane, cu inserții dogma-
tice și / sau derivate ideologice (xxi./ c- g) , care să-i denatureze / falsifice natura și să-i compro-
mită logica, imposibilitate verificată, confirmată și dovedită de colaborare și intelligence, pe
parcursul părții de teoretizare a climatului de inter/subiectivizare, din cadrul cercetării.

409
 xvi./ b) De la realități și adevăruri alternative (xxi./ b - g, j) ,
la justiții alternative, până la legitimități alternative ...și efectele lor
Interesul de adaptare (cu tacticizarea lui) nu va avea (aproape) niciodată în vedere
hibridizarea, ci dimpotrivă, în societatea umanoidă, mai degrabă adaptarea intră în subsi-
diarul unui interes de independență, deci a unui interes în tacticizarea căruia adaptarea să
conducă spre / să aducă un plus de independență ...identitară și nu (prea) individuală (xvii./ a) .
Însă, din rezultativul (47) neintenționat al investigației, care și-a urmat cursul de la sine,
fără vreo dirijare de direcție și de conținut, s-a constatat că între un interes de hibridizare
vs. un interes de independență, cu cât este mai acută ardoarea de a scăpa de dependență,
cu atât mai probabil devine în anumite condiții un rezultat contrar, propice unei hibridizări.
Oricum, prezenta cercetare, pe de o parte, nu a avut în vedere semnificația termenului
de ”dependență” din teoriile politice neorealiste, puțin / deloc agreate și compatibile ei, iar
pe de altă parte, a dat preferință (46) unui sinonim aparent, inter/condiționalitate, suscep-
tibil de nuanțări mult mai fine și fidele unui climat interactiv concret, al intersubiectivizărilor.
Adaptarea transformativă, în inerția naturalului, nici nu se preocupă dar nici nu
se opune hibridizării; dacă este să se întâmple – ca rod al interacțiunii ori altfel – atunci
aceasta este voia Naturii cu justiția Ei (xxii) , chiar și acolo unde explicațiile științifice au încă
goluri de cunoaștere pe care secretul substanțial – tot al Naturii – nu le-a ’desecretizat’ încă.
Adaptarea conformativă, în inerția unui natural falsificat și instrumentalizat / ideo-
logizat / dogmatizat / tacticizat într-un alt registru de logici, interese și justiții alternative,
într-o epocă a beligeranței algoritmice (x) dintr-o lume interconectată interactiv cu, prin și de
către Natură (xxi./ i, k), (xxii) , se opune fățiș (discursiv, educațional, metodațional, etc.) hibridizărilor
– ale acelora neconvenabile – și, mai ales, întreține încă false teorii despre o ”transformare
conformă”, de tip industrial, artificială, artificializată, algoritmicizată ...după interes (xxi./ c - g) .
Transformarea conformă nu are nimic de a face cu adaptarea ...și nici cu probabilita-
tea competiției (a uneia constructive (xi./ b) , nemimate / nefalsificate), ci este patul germinativ
al tuturor posibilităților de conflict (xi./ b) , tocmai pentru că nesocotește și / sau înlătură inerțiile
naturalului (a unuia nefalsificat) pe care, de exemplu, colaborarea continuă să le valorizeze.
În folosul și externul cercetării, după recenzia verificatoare și confirmativă a susținerilor
relevante din teoria sistemelor, dar înaintea conexării extinse cu swarm intelligence (xxv./ b) și
informația specifică acelei categori de inteligență partajată (i) - (ii) , (xxv./ a) , a fost periată literatura
– academică, firește – referită la stupiditate, devianță, disfuncționalitate, etc. (în primul
rând birocratică, dar nu numai) din cuprinsul căreia s-au putut desprinde și alte confirmări,
pe alte (numeroase) voci, ale aspectelor care sunt suținute în argumentarea investigației.
Adaptarea conformativă, mai mult sau mai puțin înțeleasă / sinonimizată ca ”transfor-
mare conformă” ori asociată cu ea, cu numeroasele sale nebănuite, minimalizate sau igno-
rate secrete, ar putea fi totuși ”evaluată” atât după manifestare / comportare cât și, mai ales,
după consecințe, după acele efecte directe generate / create / inventate (ca sursă) de către
conformare și mentalitatea ei, dintre care cele mai importante vizează constrângerea con-

410
formării, controlul ei (xi./ d) , justiția pe care o făurește (societal / macro-structural (xvi./ d), (xx./ a)) și
procesualitatea / teoria (principială) / tactica /sursa cum o înfăptuiește / proceduralizează /
aplică /resursa (xi./ d - g), (xx) , funcție de referențialele alese (iii. / e) / selectate (46) și de stabilitatea
acelora, în raport cu flexibilitatea interesului unei atari conformări (xiv./ c) , în climatul concret.

xvi./ c) Diversitatea efectelor, de la individualitate cu identitate multiplă

până la deep state & parallel state
Prin răbdarea de a pătrunde rezultatele cercetării, printr-o parcurgere atentă a firului
argumentativ – în linii mari, destul de explicit, dar și cu multe nuanțe de subtext – se va
putea accepta și recunoaște altfel că mecanismele adaptativ-conformative, funcție de
interes și de climat, sunt purtătoare de riscuri incomparabil mai mari și mai puțin predic-
tibile decât cele adaptativ-transformative care, în mod natural, cu alte surse și resurse, deci
și cu alt experiențial / altă mentalitate, gestionează și soluționează punctele critice (xi./ b) , în
fapt punctele de tensiune transformativă, de chimie, de re/echilibrare (iii. / a) , (xxi./ i, k) energetică.
Prin parcurgerea textului și subtextului (inclusiv planșa 2, n.a.) explicativ, deloc surprinză-
tor, existența indispensabilă și de neevitat a unui deep state și a unui parallel state
în perimetrul aceleiași organizări statale – fără a fi relevant cât de unitară, unionistă, federa-
lă, confederativă este ea sau fără să intereseze gradualitatea democrației regimului politic
al aceleia – ar putea începe să prezinte un interes de studiu dintr-o cu totul altă perspectivă.
La prima vedere, afirmația că într-un stat mai coexistă, în modul cel mai normal cu
puțință, alte două ”state” care inter/acționează natural între ele – într-o continuă gra-
dualizare a a/simetriilor și re/echilibrărilor(iii. / a) , funcție de referențiale (mentalitatea alegerii
lor (xv./ b)), interes și climat – ar părea o ’ficțiune a absurdului’, din pricina nivelului scăzut de
convenabilitate și a ”toleranței zero” pentru concurența (legitimității) autorității (xxi./ a - g, j) .
Prezenta cercetare a sugerat ocolit că ”deep state”-ul instituționalului și ”parallel
state”-ul organizaționalului sunt rezultativele (47) firești ale constrângerii, controlului și jus-
tiției conformării, instrumentalizate pe mentalitatea ei, prin inter/acțiunile mecanismelor de
”transformare conformă” care, în mod natural dau efecte contrare artificialului / falsificării
naturalului, co-existența lor trebuind asumată și altfel ...decât într-un registru al blamării.
Prin componența elementelor constrictive (52) ale acelor mecanisme, punctele critice
din traiectoria efectelor așteptate – expectații potrivite doar din perspectiva ”strategiilor” de
justificare și susținere a intereselor urmărite de către autoritatea legitimă (care gestionează
conformarea) – vor avea explozie în natural (cu logica și etica lui) și recul în artificialul
învecinat acelor puncte critice (acum detensionate / re/echilibrate) (xi./ b), (xxi./ i) , o vecinătate din
acel social oricum denatura(liza)t, cu o conformitate mult relativizată în urma șocului (ex-

(52)
Elementul constrictiv poate fi un efect anticipabil / predictibil, retro/versibil, al unei sancțiuni (xvi./ d) / constrân-
geri excesive, în raport cu naturalul unei acțiuni, al unei situații ori al unui climat, luate în concretul lor.

411
ploziei și reculului), gradualizată negativ în raport cu referențialul (”moral” (xxi./ d - g, j) / legal (xx) )
impus înaintea creării tensiunii transformative, ale punctelor critice tocmai re/echilibrate.

xvi./ d) Efect adăugat : Constricția / ’anti-justiția’ justițiilor alternative (stigmatul)

Constricția, în înțelesul prezentei cercetări și spre deosebire de constrângere și
restricție, reprezintă înmănuncherea tuturor constrângerilor de mai multe naturi, exercitate
restrictiv / astfel constrictiv – deci efective, nu doar teoretice –, fie asupra unei acțiuni (în
preparativele sau în timpul desfășurării sale), fie asupra rezultatului ei i/mediat, fie asupra
autorului său ori a entității (reale sau doar bănuite) care a / ar fi conceput-o.
Un exemplu facil ar putea fi situația / climatul constrângerilor post-condamnatorii ale
cuiva care, în afara restricțiilor judiciare (cu natura lor), în concurs, se va pricopsi și cu
constrângerile impuse inevitabil, explicit sau nu, de către terți – vocile opiniei publice – (de
o cu totul altă natură), cu cele ale unor restricții instituționale / organizaționale de exercitare
a unei activități / profesii ori de comportare / limitare a unei deprinderi de agrement / instruire,
etc. (având o natură diferită celor anterioare), etc.
Înmănuncherea naturilor tuturor constrângerilor – ca restricții / îngrădiri comportate
efectiv / resimțite concret, inerent subiectiv – va avea ca rezultativ (47) o dublă / triplă /
multiplă sancțiune (regina inhibițiilor) pentru una și aceiași acțiune (fapt / act (iii. / d)), ”justiția
constrângerii” (xi./ d) fiind astfel o supra-justiție (referențială) (xx./ a) , în realitate, aceea concretă –
nu neapărat reală, dar oricum, concretă (vi) – devenind o anti-justiție.
În pofida ”exemplului facil” întrebuințat, constrictivul deci nu se referă la judiciar ci la
constrângere (xi./ d) , ca una dintre resursele conformării /sursă și la o alta, a aceleiași confor-
mări, justiția (referențială) în sens generic percepută și / sau societal manifestă (xvi./ b), (xx./ a) .
Cele două resurse, devenite surse – cu logică comună numită ”sancțiune”/resursă –, au
dobândit naturi diferite, prin însăși diferențierea lor (realitatea proprie și cea teoretică (iii. / b- c))
care le face să nu fie sinonime / confundabile / redundante, dar acele naturi diferite nu sunt
mereu și peste tot compatibile (xi./ c) , într-un (climat) concret dat.
Astfel, constrictivul sesizează suma individualităților de naturi diferite și totuși trebuie
să se resemneze sub povara identității de logici cu care, extra-judiciar, justiția referențială
este instrumentalizată / tacticizată, după interes, incoerent articulată, pe un fond oricum
neunitar / eterogen, contrazicându-se singurică, compromițându-și valoarea (xxi./ d - f, j) ...și valo-
rile prin informalul ei din control, constrângere și sancțiune, ale căror optimizare –
gradualizare între inexistent și excesiv – o face doar interesul concret, realizat într-un
climat anume, cu justiția proprie a acelui climat inter/activ / de inter/subiectivizare (xxiv) .
Despre deconstrucția și desubstanțializarea justiției referențiale – necesare investigării
colaborării și a intelligence-ului – s-au făcut mărinimoase dezvoltări în analizele capitolului
4 și în ultimele două secțiuni ale capitolului 5, urmând și câteva concluzii în privința lor (xx) .
Pe fond, în cadrul acestei investigații, constricția a avut în vedere suma efectelor
sancționatorii, indiferent de natura lor, care se răsfrâng asupra unei inter/acțiuni / unui

412
proces / mecanism, asupra rezultativului și asupra co/autorilor, fără însă ca să intereseze
direcția de stimulare / inhibare decizională – intențională și deliberativă sub un alt posibil /
aleatoriu emoțional (xxi./ f - k) – a participanților, pentru viitor, ci doar utilitatea / funcționalismul
acelor efecte, în raport cu acel rezultativ concret, în vederea evaluării lui.
Însă aproape întotdeauna, constrictivul induce nuanța de supra-sancționator, de
over inhibition / over constriction, a unui vector principal de constrângere / inhibare, unul
intenționat / interesat, acompaniat întâmplător sau asociat / aliat cu alți vectori secundari,
care să-i legitimeze / întărească celui dintâi eficiența cantitativă și calitativă, în timp și spațiu,
de realizare / perpetuare a constrângerii, restrângerii și / sau suprimării urmărite (xxi./ g, j) .

xvi./ e) D/efectul de poziționare și direcționare al intelligence-ului dispersiv (xvii)

Investigația s-a străduit să infiltreze discret indicii convingătoare – din prisma exempli-
ficărilor care au însoțit-o – pentru a face înțeleasă și acceptată gradualizarea de poziționare
și de direcționare a deep state către politică și a parallel state către justiție, amândouă
a/si-metrizate și re/echilibrate (iii. / a) din și cu interes, adică, mai sincer fie tradus, de economie,
deoarece orice interes are o reflectare / răsfrângere invariabil economică, patrimonială (xxi./ k) .
Cam tot cu aceleași prilejuri, s-a lăsat de presupus cum cele trei state – într-o singură
anvelopă spațială / teritorială (un autentic set de Matrioshka Dolls) – se re/construiesc, se
re/substanțializează și se revigorează (deci mai mult cu putere, decât cu autoritate), cu și
prin intelligence, cameleonic dispersat deopotrivă în ”deep state”-ul instituțional și în ”pa-
rallel state”-ul organizațional, într-un firesc comod demonstrabil ( justificat și susținut ) (xxi./ i) .
Din această perspectivă, analizarea mecanismelor adaptativ-conformative a folosit
direct ipotezelor propuse spre investigare, dar pe ruta inversă (xxi./ i) a inversiunii exogenul
mecanismului (perimetrul maxim) spre endogenul procesului (intimitatea minim restrânsă a
relevantului) de comportare a colaborării (xxvi) , trecând prin tot spectrul probabil și posibil al
comportamentului său neculturalizabil, care astfel s-a dovedit / demonstrat util și perfor-
mant / de succes numai în cadrul mecanismelor adaptativ-transformative, în care poate să-
și valorifice realitatea proprie (iii. / b, e, g) , versatilă, secretoasă, cameleonică, altfel.
După toate aceste clarificări ar putea să persiste nedumirirea de ce totuși intelligence-
ul rămâne mult mai cameleonic decât iubita lui (ix) , în secret amantă, în public consoartă ?

I I / xvii. I nfl ue nța (p o ziț io n a re a și d ire cț io na re a ) i nte ll ige nc e -ul ui . ..

.. . pe ru t a inve rsă (xxi./ i - k) , (xxvi) , s pre de s ubs ta nți al i zare a ei
Pe itinerarul cercetării, intelligence-ul a căutat să nu trezească bănuieli directe asupra
ascendentului de circumstanță pe care – uneori difuz, alteori nu tocmai – îl exercită
asupra partenerei sale. Ulterior, prin deconstrucție și desubstanțializare, două componente
tactice au confirmat un rol cheie în constituirea și exercițiul acelui ascendent.
Ar fi simplu de presupus că un ascendent de influență – ca și puterea – înaintea și
până la vreo proximă ’materializare’, este chimie, un stimulent (sau dimpotrivă) eteric care,

413
chiar și atunci când este resimțit, nu este prea des suficient de stabil pentru a i se putea
descifra un rol concret, pentru a i se estima utilitatea, valoarea de întrebuințare concretă.
Fără acel ascendent – aparent de nepătruns, dacă, acolo unde și atunci când este
escamotat cu talent – colaborarea nu ar mai avea același apetit / interes emoțional pentru
o relație în care, oricum nu beneficiază nici de posibilitatea de însușire / atribuire sinceră /
corectă a contribuției sale, la meritele / succesele comune, și nici de prea multă fidelitate,
atât din pricina comportamentului justificat bipolar al intelligence-ului, cât și a propensiunii
patologice a amândurora pentru secret, manipularea informației, compromis (48), complici-
tate (15), conspirație (iv) și cu toate derivatele acestora, împinse pe / spre culmile măiestriei.
Poate tocmai de aceea tensiunile, trădările și re/împăcările lor, spectaculoase sau
nu – cel mai adesea (de neghicit și) de nimeni știute –, se țin lanț pe mai departe.
Concluziile sectoriale nu vor zăbovi prea mult asupra unor indicii care doar să suge-
reze posibilitatea (oarecum lesnicioasă) de demantelare a acelui ascendent, aici reformu-
lând câteva simplificate explicații în privința lor, ”la cele deja scrise până acum despre intelli-
gence, despre realitatea lui proprie și despre secretul (referențial) altfel al acelei realități”.
Încă din primele două-trei pagini ale acestei părți conluzive secunde (i) s-a reținut că
tactica / procedura cum se desfășoară o inter/acțiune (proces / mecanism) transmite implicit
un fel de ’a fi’, de a se caracteriza, de a se individualiza, care o face să se deosebească
de altele, să nu se confunde cu altele și care procedură (funcționalul) poate fi un indiciu –
în sens invers – al procesului (structuralului). Cu același prilej s-a mai arătat că aceeași
tactică / procedură – una concretă – poate uneori să comunice și un indiciu din felul de ’a
fi poziționată’ inter/acțiunea, de ’a se situa’, din dubla perspectivă a localizării și a alterității,
care alcătuiesc un climat – la fel de concret – al acelei (și numai a acelei) inter/acțiuni (i) .
Altfel scris, ’a fi’ și ’a se situa’ oferă, prin mijlocirea tacticii / procedurii, indicii de
individualizare despre intenția / interesul și climatul unei interacțiuni (concrete), al cărei
funcțional va fi oricum restrâns la limitele unui structural dat (xxvi) .
Cu un alt prilej, s-a amintit în treacăt de justificarea și susținerea legală a modurilor de
’a fi’ și ’de a avea’, de ’a se situa’ și de ’a obține’ ale intelligence-ului, moduri ”mai puțin sau
deloc controlabile” (x) . Separat de năruirea basmului (auto)intitulat ”controlul / supravegherea
intelligence-ului”, care s-a derulat ascensional și apoi, simplu argumentat, în ultima secțiune
a capitolului 5, aici rămâne relevantă împerecherea dintre primele două stări pasive(iii./ b)’a fi’
și ’a avea’ cu stările în acțiune (iii./ b) ’a se situa’ și ’a obține’, corespondente celor dintâi (xxvi) .

xvii./ a) RE/PUNEREA INDIVIDUALITĂȚII ÎN DREPTURILE EI NATURALE

...prin desubstanțializarea identității (și identitarismului)
S-a reținut că pasivul ’a fi’ și activul ’a se situa’ sunt ”stări” care privesc
individualitatea (interesului și climatului unei acțiuni / unui mecanism), în sens larg, de
individualitate fizico-chimică inițială, deci cu o latență energetică și o droaie de alte infor-
mații – cu secrete corelative (xxi./ h) – ale acelei (și numai a acelei) individualități (interactive).

414
 Spre deosebire de prima diadă, cea de-a doua, dintre pasivul ’a avea’ și activul ’a
obține’ poate viza identitatea unui mod de dobândire, de la cea mai substanțială (și
naturală) ereditare (xxii) , până la cea mai superficială însușire (provizorie și / sau ocazională)
a ceva apt de a fi transmis și de a fi acceptat, primit, împrumutat, acumulat ori re/transmis
ulterior, la fel (imitațional / conformativ) / altfel (inspirațional / transformativ), etc., (xxvi) .
Altfel scris, acel ultim binom este unul economic, utilitarist, cu reflectare patrimonială
chiar și atunci – sau mai ales – când, discursiv, se vehiculează exprimări echivalente (apa-
rent neutre) de ”bagaj ideațional”, ”patrimoniu cultural”, ”identitate de valori”, care valoare
se traduce întotdeauna (iii. / f) prin ...interes (xxi./ i, k ) . Poate tocmai de aceea una dintre concluziile
preliminare / de început ale cercetării a fost că ”identitatea” este business (xi./ h) , (xxi./ i, k) ,
indiferent că ea ar fi politică, religioasă, culturală, sexuală, rasială, de status social, etc.
Această diadă secundă, tranzacționabilă și mercantilă, în inocența ei (declarată), de
asemenea, oferă indicii de circumstanțiere a interesului și a climatului aceleiași interacțiuni
concrete – oricare ar fi ea – avută în vedere de la prima diadă, aceea cu individualizarea.
Circumstanțele astfel identificate au forța lor, au puterea lor de presiune în privința
unui ritm /viteză și a unui volum /masă, de influență în privința unei direcții / orientări ; ele
creează un ascendent (fizico-chimic) de manifestare / comportare // presiune / influență
asupra individualității (interesului, climatului – mecanismului / acțiunii dat/ă – și nu numai).
Deci, nu întâmplător – dar nici clar explicat – s-a afirmat mai sus că interesul are
întotdeauna o reflectare economică / patrimonială (xxi./ i, k) , fără ca deocamdată să preocupe
cât de atractivă / stimulativă ar fi acea reflectare asupra și în cadrul climatului, în care acel
interes (și nu altul) ar trebui să fie satisfăcut cu un rezultat pozitiv / util, cu succes.
Dar individualitatea (mama) interesului este certă în timp ce identitatea lui (tatăl) este
...o chestiune de justiție (referențială) (xx) , o problemă de atribuire...
Este dificil să se facă justiție în disputa dintre «pentru ’a avea’ trebuie ca întâi să fie»
// (adică) pentru artificialul ’identitate’ înainte se presupune naturalul individualitate și
«pentru ’a fi’ – a se menține, a se adapta (transforma / conforma) – trebuie să aibă » //
(adică) pentru a nu compromite existența (situarea) naturalului se pre/supune acceptarea
artificialului, până la urmă, o dispută de selecție / preferință (46) între ”găină și ou” (-l ei).
În economia justiției Naturii (xxii) , corecta atribuire / actul de justiție s-ar putea verifica –
în situația dată – prin relația de ”re/construcție continuă și reciprocă a individualității cu
identitatea” și aparența (violent manipulată (xxi./ c - g) ) a acestei relații (toxice). Aparența rezultă
din faptul practic și confirmabil că identitatea se reconstruiește continuu și reciproc doar
cu mentalitatea / chimia unei individualități, ceea ce este cu totul altceva, cu un altfel de
rezultativ (47) de natură să modifice / distrugă / re/configureze multe din vechile mituri noi (xxvi).

415
 xvii./ b) Desubstanțializarea legitimită-ții și
Resubstanțializarea legitimită-ților ...cu hibridizare inclusă
Cu un ultim prilej – relevant detectării ascendentului cu care intelligence-ul își ade-
menește și, dominator, își păstrează ”ademenită” colaborarea – s-a arătat că autoritatea, în
egală măsură de cameleonică ca și puterea (acea putere cu presiunile și influențele ei,
difuze sau nu) are în plus avantajul // ascendentul legitimității (xiii) de ’a fi’ (cameleonică), de
’a se situa’ (cameleonic), de ’a avea’ (cameleonism - de transmis, acumulat, transformat,
etc.) și de ’a obține’ (cameleonism de alt pedigree, însușit prin interacțiuni cu alte puteri,
posibil ”autorități” la rândul lor – inclusiv deep state / parallel state –, însă nu pentru ea).
Dar intelligence-ul este – ca și justiția (referențială) (xx) – unul dintre agenții de nădejde
ai autorității legitime, care prin accesiune, prin derivare (prin reprezentare interactivă în
numele și interesul acelei autorități ) dobândește (~ ’a obține’) și apoi, beneficiază (continuu
~ ’a se situa’) de o pro/porție de legitimitate, alta și însumată – după cum cercetarea a
demonstrat-o – cu ”legitimitatea climatului” de inter/acțiune / inter/subiectivizare.
Astfel, inter/acțiunile de intelligence au aproape întotdeauna o dublă legitimare în
care cea oficială se amestecă și se exponențializează cu o (auto)legitimare de circumstan-
ță, dobândită (~ ’a obține’) în cadrul climatului ales / construit – oricum echipat cu (~ ’a avea’)
realitatea lui secretă –; au deci o legitimitate hibridă, una de invidiat, măcar și pentru faptul
că așa eludează orice fel de gradualitate referențializabilă ...și controlabilă.

xvii./ c) Influența/rea, ca re/sursă, cu ’justiția’ ei proprie

Și funcționalismul sociologic, destul de la modă în cercetările (ultimei treimi a/le)
secolului trecut, care a lansat și consacrat metodologic stilul binomului ’a fi’-’a avea’ – un stil
cu o oarecare recurență (ciclică) – ca și multe alte curente și / sau școli de gândire, au lăsat
senzația în mod repetat că teoriile (și metodologiile) lor sunt formulate doar pe jumătate,
spuse doar cu jumătate de gură, exprimând doar jumătate de ”adevăr” (xxi./ c - g) / de utilitate
reală ori ...realitate utilă, utilă finanțării, publicării și / sau acceptării acelor teorii / cercetări.
Investigația de față, plecând de la o altă concepție, cu totul altfel, despre referențial,
referențialitate și referențializarea referențialului (iii) (unei realități concrete cercetate – nu
neapărat reală, dar oricum concretă (v, vi)) nu a nesocotit / neglijat astfel de jumătăți utile de
realitate (adevărată) / adevăr(iii./ f), (xxi./ a - g, j) , anterior cercetate academic și popularizate educa-
țional, (dimpotrivă, după cum a dovedit-o și conținutul prezentei investigații), ci – mai mult –
le-a re/calibrat completitudinea cu jumătățile secrete ale celor dintâi, tot altfel (xxvi) .
Datorită acelei concepții pornită altfel, tacticile de ’a fi’ și ’de a avea’ ale unor inter/-
acțiuni – ca stări (statice) pur inaugurale (iii./ a - b) – trebuiau completate cu logica lor existen-
țială (pentru care – construite social sau altfel – au o realitate proprie și / sau teoretică),
respectiv cu tacticizările dinamice / energiile corespondente de ’a se situa’ - inspirațional
și de ’a obține’ - imitațional (metodațional), mod în care le circumstanțiază pe cele dintâi.

416
 Tacticile numai astfel circumstanțiate / specific tacticizate au o valoare de întrebuin-
țare / utilitate de interes pentru o realitate concretă – văzută acum, iată !, ca ’agent’ al
interesului (însuși) (vii) – ; circumstanțele (tactice) pun (UNO ICTU) sau imprimă (remanent)
nebănuite presiuni și direcția acelei realități, o realitate în mișcare, una dinamică, a cărei
concretețe, individualitate (cromozomială) fizico-chimică / substanțială, a fost una în staticul
inaugural, alta / altele în dinamicul sub presiune și direcționare, altele în rezultativ (47).
Fără ca deocamdată să se mai insiste asupra influenței /sursă și influențării /resursă – ca
circumstanță /sursă sau circumstanțiere /resursă (cu toată taxonomia ei) a unei realități concrete
–, în prezentele concluzii sectoriale se consideră totuși utile precizările : că influența/rea
prin presiuni intră în logica / energia unui reactiv (de re/echilibrare) ; că influența/rea de
direcție / orientare intră în logica / chimia de ’a se situa’ in/stabil (de a/simetrizare și / sau
re/poziționare) ; că influența/rea re/echilibrării și re/poziționării este transformativă (și nu
conformativă) în rezultativul ei – fizico-chimic, imposibil de predicționat (decât fantezist
”teoretic” și / sau doar aparent) – ; că influența/rea este un ascendent efectiv / eficient
numai dacă prin ea ori cu ea se alcătuiesc și se mențin / se pot menține inclusiv sau mai
ales ”regulile (justiția) jocului” interactiv, reguli necesare realizării / satisfacerii unui inte-
res concret, într-un anume climat de intersubiectivizare (și cu orientarea de ea proiectată).

xvii./ d) Efectul desubstanțializării influenței

și contextualizarea lui în relație cu colaborarea
Din perspectiva acestor explicații astfel cum au fost ele provizoriu (xxi) precizate, intelli-
gence-ul are un ascendent de influență, părelnic de nepătruns – escamotat cu o pricepere
intuitivă / viziune (originată din inteligența natural-partajată(xxv)) –, ascendent cu o putere (alt-
fel) greu de intuit asupra colaborării și care se circumstanțiază pe două componente tacti-
ce: prima, diada ’a obține’ - ’a se situa’ (exact în această ordine) și a doua, modul / tacticul
/sursa de tacticizare / hibridizare a legitimității oficiale – derivată din calitatea de agent al
autorității (legitime) – cu cea a climatului interactiv al unui interes concret intersubiectivizat.
Separarea celor două componente inseparabile a fost o lungă și ...temerară aventură.
Intelligence-ul, echipat cu un asemenea ascendent, pe de o parte, operaționalizează
ambele tipuri elementare de mentalitate, iar pe de altă parte, pe lângă swarm intelligence și
human ( & emotional) intelligence, exploatează la maximum artificial intelligence.
În consecință, colaborarea, în relație cu intelligence-ul și men/ținută ’ademenită’ sub
ascendentul aceluia, în flexibilitatea sa, se va vedea nevoită să facă o echilibristică inteli-
gentă – de complementaritate – atât cu o mentalitate (tradițională) puțin compatibilă ei, cât
și cu o inteligență sintetică / non-emoțională, pe care partenerul său o supra-evaluează (xxi./ k).
Diada ’a fi’ - ’a avea’, fără viguroasa circumstanțiere a celor două componente tactice
ale ascendentului de influență, ar reprezenta pentru intelligence, pentru realitatea lui proprie
– cu secretul lui inclus – o banalitate puțin folositoare și deloc atractivă colaborării (xxvi) .

417
 I I / xviii. Compone nte c he ie a le i nfl ue nțe i i nte l li ge nce -ul ui (exemple)
ge ome tri a va ri a bi l ă / ’a se situa’ ș i c ompromi s ul /’a obține’
Pentru a împinge până la capăt concretețea / explicitul de conținut al ascendentului de
circumstanță astfel simplu demantelat – fără să se amintească mai mult decât ar fi minim
necesar (din ideile analizelor ultimelor două capitole) –, investigația va oferi aici enumerativ
numai cele mai reprezentative exemple care dau consistență – în moduri / tactici diferite –
componentelor problematice, cu rol cheie în constituirea și exercițiul acelui ascendent,
suportat cu plăcere și stoicism de către colaborare – ...sub rezervă reactivă, firește –.

xviii./ a) Referențialele de resubstanțializare

a hibridizării, a trans-identitarului
și a individualității (inclusiv cea colectivă) cu identitate multiplă
Întru reamintire și pregătirea explicării exemplelor reprezentative ce vor fi enumerate,
”la cele deja scrise până acum despre intelligence, despre realitatea lui proprie și despre
secretul (referențial) altfel al acelei realități”, ar trebui repunctat dintr-o perspectivă extinsă
faptul că un cameleon nu acceptă controlul decât în reciprocitate, preocupat să-l și dețină,
în măsura în care constitutivul / structuralul său i-o îngăduie (xii) .
Însă, în cadrul și interesul prezentei cercetări, tot cercetarea a stabilit pe de-o parte că
”fără posibilitatea de constrângere, controlul nu (mai) este control” (xi./ d) și, pe de altă parte,
că sursa ’conformare’ ”presupune un control / amprentă politică și o constrângere /
amprentă de justiție, chiar și atunci când amprentele / comportările (pasive) / energiile sunt
insesizabile / ”latente”, re/construindu-se (și re/substanțializându-se) intergenerațional,
aproape la fel de secret, una pe cealaltă, devenind (și) sursă una celeilalte” (xi./ d) .
Din această perspectivă lărgită, ipoteza de plecare ar putea cunoaște astfel o exten-
sie în același sens, sens reformulat în care, fie instinctiv(xxi./ h) , fie din firescul logic (de inteli-
gență partajată (xxii), (xxv./ b)) al interesului, un cameleon și / sau altă / oricare individualitate (biolo-
gică / naturală), nu ar putea să accepte (vreun control / politic și nici) constrângerea / justiția
conformării / dresării / educării / cooperării, fapt confirmabil de îndată ce se va ivi prilejul, fie
prin fugă, fie prin contra-atac / constrângere după o justiție proprie, dacă nu s-au creat alte
inter/condiționalități esențiale (hrană, deci ’a obține’ / apărare, adică ’a se situa’, etc.).
Atfel scris, ca abordare generică, un / oricare ’agent’ – cameleonic sau nu –, nu ac-
ceptă (controlul politic și nici) constrângerea / justiția conformării decât dacă este una
mutuală și potrivită limitelor lui structurale (inițial genetice și ulterior updatate / dobândite),
pe încrucișarea ’a fi’ și ’a obține’, cu consecințele ’a avea’ și ’a se situa’ altfel decât înainte.
Dar, când ipoteza este referită la o individualitate non-umanoidă nu se poate pune în
discuție conformarea și constrângerea conformării ci adaptarea (și deci updatarea / trans-
formarea), adaptare care – sursă fiind și pentru conformare, și pentru transformare –
conține (’a avea’) o latură politică și una de justiție (constrângerea adaptării).

418
 Transformarea și conformarea, ca resurse, ereditează / dobândesc (’a obține’) de la
sursă amprentele politică și de justiție, în logici total diferite, însă cu același funcțional, și
asta înainte de oricare altă impredictibilă evoluție viitoare (’a se situa’ altfel decât înainte).
Încrucișarea mai sus semnalată între staticul individual ’a fi’ și dinamicul identitar ’a
obține’, cu consecințele ’a avea’ și ’a se situa’, pare să sugereze și prilejul care a profitat
conformării pentru a perverti individualitatea în identitate, până la urmă o pseudo-
hibridizare, o hibridizare falsificată din interes (xi./ g - h), (xxi./ f, i), (xxvi) a celei dintâi.

xviii./ b) Trans-identitarul dispersiv / hibridizant al intelligence-ului

Prezenta investigație, cu durere în suflet, s-a văzut nevoită să demonstreze că
intelligence-ul cameleonic nu are cum și nu are de ce să facă excepție, nici de la acea
încrucișare direcționată de la ’a obține’ spre ’a se situa’ altfel, nici de la reciprocitatea con-
trolului (ca amprentă politică) și a constrângerii (ca una de justiție) asupra celei căreia îi
este agent și vrea să-l controleze / constrângă, fapt pentru care – în mod firesc / natural –
își re/pro/porționalizează atent calculat și în timp real dispersia în celelalte două ”state”
ilegitime din punctul de vedere al autorității, dar legitimate de climate, acelea ale unor
interese transpartinice și, mai ales, trans-identitare (instituționale și / sau organizaționale),
oricând cu potențial de hibridizare, poate predictibilă dar imposibil de controlat / constrâns.
Acele demonstrații ce au fost propuse / sugerate de cercetare privind individualitatea
(inclusiv cea colectivă) cu multiplă identitate (xvii./ a), (xxi./ f, i, k) nu ar putea fi demontate nici logic
(la dovezile oferite), nici de realitatea concretă – nu neapărat reală, dar oricum concretă (vi) –
Tot întru reamintire și pregătirea explicării (altfel) a exemplelor reprezentative ce vor fi
enumerate, trebuie subliniat apăsat că reconfigurarea structural-funcțională și în timp
real a intelligence-ului cameleonic la impulsul decisiv și bivalent al tehnologiei și al ”belige-
ranței algoritmice” a avut ca presiune și influență adăugate și ”relocarea / dispersarea nume-
roaselor secrete surse de secrete”, surse și operațiuni (de re/poziționare dispersivă) inde-
pendente de voința și putința lui de control și constrângere (x), (xxi./ i - k) .
Faptul că la rândul său a procedat la aceleași tactici /surse de relocare și dispersie este
un reactiv doar aparent (inclusiv ca fiind unul imitațional), pentru că în realitățile concrete de
pe diferite plaiuri (europene și nu numai) intelligence-ul și-a continuat vechile lui ilustre
obiceiuri, dar cu un alt ritm /viteză și cu un alt volum /masă, deci cu o forță exponențializată a
cărei sevă nu și-a extras-o din autoritate – în cadrul căreia oricum era cu un picior, ca
’agent’ al ei (xii) – ci de la putere, aceea care la rându-i are legături ombilicale, nevăzute și
non-tactile, intrauterine, chimice, cu deep state-ul și parallel state-ul, ca deținătoare (’a
avea’) și dispunătoare (’a se situa’) de infrastructură și logistică, inteligente, (mai) moderne,
lichide (până la volatile), dispersate (’negociat’ cu autoritatea) transpartinic / trans-identitar.

419
 xviii./ c) Dispersia și ’aspersia’ trans-identitară prin privatizare / ’a obține’
în cadrul geometriei variabile / ’a se situa’
dintre ...organizational intelligence & parallel state
După cele reamintite dintr-o perspectivă extinsă și puțin completată, până la
enumerativul exemplelor promise, alte completări se revendică de la sine, dacă nu cumva
se vor crea deja primele puncte de sprijin sau bride de legătură cu acele exemple.
Privatul, unde – după cum s-a arătat – intelligence-ul cameleonic era dispersat și în
vechea arhitectură, îi conferă pe mai departe și într-o continuă expansiune, o parte din
structuralul extern, din geomatria variabilă a acelui structural /sursă nu mai puțin cameleonic.
Lăsând apoi deoparte locarea și dispersia humint-ului, din ce în ce mai confortabil se
adaugă acea expansiune ascensională (xxi./ i - k) , cosmică la propriu, prin artificial intelligence-
ul satelitar - sigint, un sigint ceva mai externalizat / privatizat sau privatizabil.
Astfel, pe de o parte, geometria variabilă / structuralul extern – din ce în ce mai exter-
nalizat (și randomizat în externalizarea sa) –, din lumina celor prezentate, oferă un indiciu
de individualizare (’a se situa’) a interesului, a climatului și / sau a rezultativului (47) (lor).
Pe de altă parte, intelligence-ul, situat mai mult sau mai puțin aleatoriu în perimetrul
geometriei variabile, ca intelligence organizațional re/poziționat continuu și în timp real,
unde, cât și când va decide el asta – o hotărâre în acest sens din partea celui instituțional
fiind ori de îndată (și tacit) respinsă / încălcată, ori putând fi catastrofală – va implica un
anumit tip de mentalitate, una practică, creativă (xi./ e) , foarte puțin sau deloc preocupată de
ierarhie, de birocrație (xi./ f) și de jocurile instituționale (xxi./ c - g) ale căror reguli (influență - de
direcție / orientare) le poate intersubiectiviza într-un alt spirit, convenabil / util concretului.
Însă, tot după cum s-a precizat, mentalitatea, aceea practică, este un indiciu de
identificare. Cu legitimitatea oficială revenită prin ricoșeu (’a obține’) / identificată ca fiind a
autorității, prin mentalitatea proprie a intelligence-ului poziționat (’a se situa’) în geometria
variabilă / identificată ca fiind mai specifică puterii, acel intelligence se va considera îndrep-
tățit (va comporta ’politic’ o justiție proprie) să dobândească (’a obține’) o (auto)legitimare
de climat concret, pentru un anume interes, secret (aproape) întotdeauna (’a se situa’), pe
care ierarhia lui / instituționalul, fie nu îl va cunoaște niciodată (corect și complet), fie nu va
reuși să îl dovedească, pentru ca la rându-i să își comporte controlul și constrângerea,
optim, în timp real (sau rezonabil), cu efect favorabil intenției care le-a declanșat (xxi./ j - k) .
Investigația a demonstrat mult mai elaborat că un atare indiciu de identificare nu va
păcătui prea mult și prea des dacă va împinge / asocia acea mentalitate specifică intelligen-
ce-ului din perimetrul geometriei variabile spre / cu cea a unei geometrii la fel de variabile a
parallel state-ului, a privatului în general, a concretului fluid / volatil (oricând) potențial. De
altfel, dacă nu ar fi conceput și comportat astfel, acela n-ar mai fi un intelligence util, echipat
cu identitate de logică și simetria mijloacelor de contracarare eficace competitive (xxi./ i - k) .

420
 Poate că nu ar dăuna reamintirea detaliului că la origini și până în zorii autorității (legitime), dar și
mult timp după aceea, intelligence-ul – acela competitiv, performant, de succes – a fost unul privat,
numai cu geometrie variabilă.
Dintr-o alonjă repercusivă a acestui detaliu extrem de relevant pentru întregul ansamblu al
cercetării, privatizarea unor componente și segmente ale autorității / intelligence-ului ei a avut implicit
o reflectare corespunzătoare, consistentă și în conținutul părților de analiză.

xviii./ d) Agregarea trans-identitară a compromisului / ’a obține’

în cadrul geometriei stabile / ’a se situa’
dintre ...institutional intelligence & deep state
Autoritatea – al cărei ’agent’ este – îi conferă intelligence-ului, celui instituțional, la
fel de cameleonic dar altfel, o altă parte a structurii sale, una ceva mai internă și mai inter-
nalizată / politizată, una cu geometrie stabilă, spre deosebire, re/echilibrare și în comple-
tarea funcțională a celui organizațional, fără ca prea des să preocupe posibilele a/simetrii.
Chiar și în această geometrie (prea) stabilă, ...uneori și pe alocuri rigidă, deși implică
un alt tip de mentalitate, una birocratică a unei birocrații încet și poticnit evoluabilă, destul
de (prea) tradițională și dedicată încă modernismului (timpuriu) (xi./ e - f) , intelligence-ul acela
instituțional – claustrat într-o atare geometrie inhibatorie –, pentru a-și proceduraliza
funcționalul necesar interacțiunilor / proceselor / mecanismelor interactive (părelnic) con-
formative întreținute cu autoritatea, făurește și / sau împrumută ”comportamente de legă-
tură”, de și prin compromis (48), doar (aparent) în limitele îngăduite constitutiv / structural.
După cum analizele investigației au dezvăluit, aceste comportamente de legătură sunt
indispensabile și de neevitat – deci (aproape) legitime – atât în raport cu eșalonul inferior,
cel al profesioniștilor, din intelligence-ul organizațional, în raport cu alți mulți și diverși agenți
ai autorității, cu autoritatea însăși dar, mai ales, cu concurența ei, cu deep state-ul la fel de
indispensabil și de neevitat, cu ’legitimitatea’ lui conferită de varii climate.
Compromisul (cu etica lui) și comportamentele de legătură de el reclamate și apoi,
de el influențate și / sau întreținute prin consens (48), așa cum sunt ele laolaltă însuflețite prin
anumite presiuni și direcționări (xvii./ c) , au beneficiat de analize aprofundate, justificate și susți-
nute cu / pe argumente și exemple verificabile, care să demonstreze superioritatea came-
leonică a intelligence-ului în comparație cu colaborarea (xvii./ d), uneori intenționat confundată,
alteori discursiv(xxi./ c - g) posibil percepută pozitiv sau nu – aka, printre altele, colaboraționism,
complicitate (15), conspirație (iv) , etc., după interesul de ectichetare –, nu întotdeauna ori prea
rar ”legitimă”, în raport cu și în avantaj (exclusiv) pentru conformare alias cooperare.
Simplificat și provizoriu (xix) - (xxi) fie scris, geometria variabilă a intelligence-ului (organi-
zațional, cu precădere) și compromisul (primenit în ...”legitimitate” instituțiorganizațională)
sunt ”exemplele reprezentative” avute în vedere în enumerativul promis.
De bună seamă, enumerarea nu este una limitativă ci doar una pur exemplificativă.
Complicitatea și conspirația ar putea fi alte (câteva) două exemple adiționate, însă ele
ar comporta un alt registru de abordare – util poate unei teoretizări mai pronunțate a

421
distincției, diferențelor și asocierii dintre deep state și parallel state, dar (ceva mai) puțin
relevante poeticei simțiri dintre intelligence și colaborare, neînveșmântată în legitimitate –.

I I / xix. J US TI ȚI A, de l a s ubs ta nți a lita te a (xxii) l a re fe re nți a l i za re a e i

Însă, adevăratele dificultăți ale investigației, cele majore, au răsărit și s-au (auto)-
complicat tocmai de la consecințele / d/efectele unor astfel de exemple reprezentative.
După cum concluziile sectoriale ale cercetării vor arăta sintetizat curând, geometria
variabilă imprimă o subtilă dar insistentă trimitere către dispersie / swarm behavior și inte-
ligență partajată / swarm intelligence (xxv./ b) , în timp ce compromisul (cu etica lui) este expe-
diat fără indulgență către justiție, una rece, prezumtiv oarbă / neutră, una referențială, inde-
pendentă sau nu ...față de autoritate, cu condiționalitățile ei (bugetare, reglementare, etc.).
Pentru ca împricinarea acelor ”dificultăți majore” să fie împodobită cu ceva justificată
și susținută ’legitimitate’ de circumstanță la climatul / interesul investigativ, ar trebui identi-
ficat în memorie un reper deja anterior individualizat : (xv./ b) Transformarea ereditează cu
toate referențialele ei, etice în sine, din Natură și justiția Ei substanțială, lipsite deci de un
intențional / dezinteresate. În schimb, conformarea își substanțiază referențialele proprii
(numai) ei, doar după interes și convenabilitate, din și în justiția referențială. (xv./ b)
Dilema de selecție / preferință (46) dintre cele două justiții, dintre natural și artificial,
dintre firesc și firescul falsificat, dintre ceva substanțializat natural și ceva construit social –
fără drept de apel la desubstanțializarea construcției, re/de/construibilă doar după interes –
însumată cu dilema acelor spații de suprapunere dintre cele două justiții, cu geometrii
extrem de diferite, au fost laolaltă copleșitoare și greu surmontabile pentru o cercetare eti-
că a colaborării și a intelligence-ului, atât de atipice în sine, atât de puțin dispuse subordo-
nării la justiția referențială a conformării, și atât de trainic împrietenite cu justiția Naturii.
În noua situație re/configurată, fie de consecințele exemplelor (considerate) reprezen-
tative din enumerativul provizoriu depășit, fie din perspectiva celor două dileme tocmai men-
ționate, înaintea și în folosul altor i/mediate referiri la inteligența partajată și la comportamen-
tul de roi (xxv./ a) , această parte secundă a concluziilor are în vedere o sumară (și subsidiară)
sectorializare operațională și operaționabilă, deci o compartimentare pur metodologică a
conținutului sintagmei justiție referențială – chiar dacă în cadrul analizelor cercetării, ea a
fost realizată altfel, în paralel și comparativ cu cea completată de justiția substanțială –.

I I / xx. ‘Se c re tel e ’ (și le g e nd e le ) jus tiți e i re fe re nți a le

Chiar dacă toate cele conținute în expunerea de întâmpinare anume dedicată normei
și reglementativului – secțiunea 1.3. a primului capitol –, astfel cum au fost ele completate cu
exemple și precizări extinse în capitolele 2 și 3, furnizate de și citate din surse bibliografice,
și apoi re/contextualizate, și analizate altfel, timid din secțiunea 4.7., apoi de la justiția 3D –
o altă perspectivă inedită a tezei (xxii) – și până în ultimele două secțiuni ale capitolului 5, cu
toate nuanțele implicitului adăugate, deci chiar dacă toate acelea nu au fost (încă) lecturate,

422
deși utile, aici vor fi considerate dispensabile, tocmai pentru că se va proceda la o schimbare
de perspectivă, impusă de o altă direcție lămuritoare imprimată de linia prezentelor concluzii.
Pe de o parte, o ”organizare” fie ea și pur metodologică a conținutului sintagmei ”justiție
referențială”, conținut segmentat și decontextualizat de cel al ansamblului Justiției – care
nu prea poate să lase deoparte componenta naturală a sa (xxi./ h - k) - (xxii), (xxv) –, reprezintă un artificiu
necesar locului unde și momentului în care ea este făcută, pentru a da mai multă compre-
hensivitate celor până acum prezentate dar și acelor referiri (xxi./ a - g, j) care vor mai urma, până
la încheierea concluziilor sectoriale (astfel comportate deopotrivă și ca explicații ultime).
Pe de altă parte, afimația relativ recentă potrivit căreia ”intelligence-ul, ca și justiția
referențială, este unul dintre agenții de nădejde ai autorității legitime”(xvii./ b), este o afirmație
care – cu ceva întârziere – obligă la mai multe delimitări clar precizate.
Prin urmare, făcându-se abstracție de existența oricărei alte teoretizări anterioare și /
sau străine investigației, din științele politice și / sau din cele juridice, în cadrul și interesul
prezentelor concluzii, sintagma ”justiție referențială” are conținutul (și întinderea) între
reperele aici doar schițate, într-o formă mult simplificată :

xx./ a) Referențializările de poziționare și de limitare

Justiția referențială, deci fără ca în acest context să mai impună (și) o anume definire
a ei sau alte laborioase dezvoltări, se manifestă / este comportată ”ca și intelligence-ul”, atât
într-o geometrie variabilă, cât și într-o geometrie stabilă, dar asemănările – care să fi fost
relevante investigației – dintre cei doi ’agenți’ ai autorității legitime se cam opresc aici.
Geometria variabilă a justiției referențiale ar putea fi considerată cu generozitate acea
întindere unde o normă dispersată este intersubiectivizată conformativ, oarecum uniform și
aplicată tot așa, atât la nivel societal, generic înțeles, cât și la nivelurile inferioare, cu
suma normelor specifice lor, pe grupuri, colectivități, comunități, etc. de entități publice și
private incluse (mai mult sau mai puțin identitar) în cadrul celor (federativ) / celui (unitar) dintâi.
Din această perspectivă largă, aici și normei îi este atribuit un sens pur generic, sens
care cuprinde începând de la regula (morală sau fără vreo atare relevanță) culturalizată și
până la reglementarea legală de generală sau restrânsă aplicare, toate laolaltă constituind
resursele de forță ale conformării (xi./ e - g) , cu un grad variabil de relaxare / tensionare / control.
Geometria stabilă a justiției referențiale este cea care de la / după un anumit moment
dat al analizelor a reclamat însă un interes sporit pentru întregul ansamblu al investigației,
în privința mai multor ”grănițuiri” artificiale / arbitrare, făcute din varii interese (prezumate
ca fiind legitime), pe suprafața / în perimetrul acestei geometrii (aparent / relativ) stabilă.
În cadrul acelor frontiere s-au putut detecta substanțialități diferite – după natura și
logica, după structuralul și funcționalul, după sursa și resursa lor – ale aceleiași justiții
referențiale, aflată la îndemâna uneia și aceleiași autorități legitime, deci diferențe substan-
țiale care trebuia(u) să fie lămurite cu precădere, în concretul cazului ...aici deja investigat.

423
 xx./ b) ’Perimetrul independent al neutralității’(xxi./ a, k)
Pe temeiul diadelor tocmai reamintite, cercetarea a identificat un perimetru specific în
cadrul căruia justiția referențială nu este agentul cuiva, (teoretic) este ”agentul nimănui” ori,
mai sugestiv dar mai aplicat fie scris, este agentul Legii și numai al Legii.
Acea justiție referențială, din acel perimetru specific, bine individualizat / delimitat, este
suficientă sieși, cu realitatea ei proprie (iii./ b) și este întruchipată de magistrat, deci exclusiv
de către judecător, exclusivitate care nu comportă excepții de nici un fel.
Întradevăr, în făurirea acelei realități, totdeauna și peste tot există o contribuție inițială
de teoretizare și apoi de legiferare (inevitabil) de inspirație și respirație politică a sa, pentru
ca ulterior ea să se manifeste de sine stătător, cu componente proprii de auto-organizare și
mecanisme auxiliare de protecție, împotriva oricărui necuvenit ascendent de influență (de
presiune și / sau direcționare) eventual(xvii./ c) , indiferent din ce parte ar fi acela exercitat (xiv./ c).
Proceduralitatea / logica / funcționalul acelui perimetru din geometria stabilă a justiției
referențiale, cu realitatea lui proprie și care gravitează numai în jurul legii, guvernată suveran
de către magistrat prezumat independent (’a fi’ - stare statică / stabilă / mereu la fel), recla-
mă doar prezența unui ”interes de neutralitate” (’a se situa’ - dinamic), care individualizea-
ză și separă acest perimetru de celălalt, cel al agentului; în schimb, celălalt, întru identitate,
culisează între ’a obține’ spre ’a avea’, o diadă de stare static-dinamică (iii./ a - b) ce caracteri-
zează poziția de ’agent’ mereu partizan al unei autorități (legitime ...sau nu) (xiv./ c), (xvi./ d), (xvii./ c) .
Deci, în condiții normale și fără alte ascunse / secrete inter/condiționalități, acest
perimetru al suveranității judecătorului, nu poate și nu trebuie să profite nicicum, niciunde
și niciodată, nici autorității (celei mai) legitime, nici oricărui alt agent al ei, indiferent de
justificare și susținere / motiv (49) sau de cota de legitimitate smulse de la principal.

xx./ c) Perimetrul partizan al apărării autorității aka ...procuratura

...este ”celălalt” spațiu al geometriei stabile identificat de către investigație în cadrul
aceleiași justiții referențiale pluri-valente(xi./ c) și multi-funcționale (xi./ d, f) , (xiv./ c) .
Așadar, acest perimetru este spațiul părtinitor al unei convenții de agenție de ”nimeni”
sesizată ori de ”toți” voit ignorată, care distanțează și (teoretic) ar trebui să țină la distanță
autoritatea (politică) de perimetrul imaculat al unei justiții căreia, ea, autoritatea, trebuie ca
la rându-i să i se supună ...și nu doar discursiv / teoretic (xxi./ b - g, j) .
’Convenția de agenție’ – deși niciodată numită astfel, în pofida funcționalului
desubstanțializat ce prefigurează și demonstrează contrariul – asigură autorității legitime în
condiții destul de avantajoase (în comparație cu piața liberă (xxi./ e - f) ) apărarea ei, o apărare
interesată. Acea apărare nu este, nu poate fi și (nici) nu trebuie să fie independentă.
Acelei apărări (ca agent) peste tot i se îngăduie să fie partizană (principalului /) autori-
tății, dar tot numai în limitele reglementării, îngăduință atribuită și întemeiată tocmai pe și
în cadrul acelor limite reglementate, de obște / public cunoscute și verificate /-bile.

424
 Întradevăr, agentul de apărare al autorității, poziționat (tot de reglementare) în geo-
metria stabilă a justiției referențiale, se îndeletnicește potrivit competențelor sale materiale
(și teritoriale) cu toate cele trebuincioase (apărării profesionale / eficiente a) principalului
său, însă din toate ungherele geometriei variabile ale acelei justiții păstorite de autoritatea
al cărei agent este ; ’geometria’ din urmă nu modifică caracterul de stabilitate a celei dintâi.
Agentul de apărare (juridică - în sens larg), ca și agentul de intelligence, ca și oricare
alt agent al autorității cameleonice și ...legitime (în cameleonismul său), în interacțiune cu
aceasta din urmă, fie doar împrumută, fie își însușește întru tradiționalizare, o doză confor-
tabilă de cameleonism, preluată de obicei la pachet cu pro/porția de legitimitate cu care va
inter/acționa inerent în numele și interesul principalului / autorității.
După cum cercetarea a confirmat-o demonstrat, deloc frapant pentru cei plictisiți să
mai simuleze ’surpriza’, a se mă nări l e dintre agentul de apărare (juridică - în sens larg) și
cel de intelligence (fără ca și alți (53) / toți ceilalți agenți să fie excluși) ai uneia și aceleiași
autorități, se suprapun însumat iar, uneori și pe alocuri, chiar se înmulțesc necontrolat.
Exponențializarea asemănărilor dintre agenți, întru identitate (cu autoritatea, cu spiri-
tul și cu mentalitatea sa) are o ”normalitate” a ei, destul de diferită de la o patrie la alta, de
la o autoritate la alta și, până la urmă, de la un agent la altul, doarece natura interacțiunilor
concrete nu poate fi ignorată / minimalizată și / sau decupată de / din ansamblu / climat.
În tot cazul, din acest punct, agentul cameleonic – ca și autoritatea, cu care astfel se
compatibilizează (și se identifică) – oricare ar fi el (de apărare, de intelligence, etc.) în limitele
funcționalului propriu (prin care să nu devină redundant cu alții, pricinuind suprapuneri), cu
realitatea lui proprie – și secretele inerente acelei realități –, fiind deci în specie unul ca
oricare altul, este un agent cu interese proprii, cu agendă proprie (46) care (în concretul ei)
nu de puține ori poate fi diferită (chiar contrară) principalului său, ale cărui interese (teoretic)
ar trebui să le slujească prioritar și / sau exclusiv, în termenii / limitele reglementării, desigur.
Prin urmare, agentul cameleonic și partizan al apărării (autorității, din geometria
stabilă a justiției referențiale), indiferent, independent și separabil de funcționalul său propriu
– în limitele structurale constitutive – intră în logica de inter/acțiune a tuturor celorlați agenți,
între care uneori și pe alocuri se pot înființa, AD-HOC sau calculat / elaborat, tot felul de
”ambasade”, cârdășii sau coterii, ’transparente’ sau nu (în conivența lor conspiraționistă),
știute sau nu de către autoritatea aceea, cameleonică, sancționate prompt, tardiv sau poate
niciodată de vreo realitate concretă – nu neapărat reală, dar oricum concretă (v) –.

(53)
Deși precizări comparabile sau altfel abordate ar reclama și alți agenți ai autorității legitime – pentru inci-
dența lor la justiția referențială –, mai ales cel al afacerilor de interne și cel al afacerilor externe, ele
ar excede interesului concluziilor sectoriale în traiectoria urmărită punctual, cea de fundamentare a
constructivismului judiciarist, prin mijlocirea căruia s-a realizat investigația și s-au îndeplinit toate
obiectivele cercetării. În tot cazul, reduse la minimul necesar, acele precizări pot fi regăsite în capitolele
1, 3 și 5 din teză, în conexiune cu spionajul și defectarea, cu realitățile lor proprii și secretele asociate.

425
 Tot ”din acest punct” și tot ”prin urmare”, eventualitatea ca agentul apărării autorității
uneori și pe alocuri să cocheteze deopotrivă cu deep state-ul și cu parallel state-ul nu
poate fi – și nici nu ar trebui – exclusă, având în vedere inerențele / asemănările arătate.
În definitiv, interesele și agenda proprie cer și unele sacrificii (etice, etc.), iar autori-
tatea, în cameleonismul său, ar trebui să simtă și / sau să știe cel mai bine asta, în afara și
înaintea oricărui discursiv contrar / altfel, fie de mușamalizare, fie de blamare (xxi./ b - g, j) .
Atunci când și acolo unde eventualitatea acelor ’cochetări’ nu poate fi exclusă, persua-
siunea din deep state și ”persuasiunea” / înșelăciunea de’a dreptul din parallel state, lobby-
ul din deep state și ”lobby-ul” / corupția de’a dreptul din parallel state, etc., etc., în hibridiza-
rea lor transpartinică / transidentitară (xviii./ c - d) (sau pe punctul de a se hibridiza) sunt / devin
realități pe care agentul partizan al apărării (autorității) – uneori și pe alocuri, jucător activ
(înaintaș / atacant al) acelui match tripartit – nu le va (putea) instrumentaliza neutru.
Nici nu ar avea vreun interes să o facă (și – potrivit celor mai sus scrise – nici nu ar fi
de așteptat). Poate tocmai de aceea, justiția referențială este echipată la fel de (aproape)
constitutiv cu substanțialități diferite, pe care investigația a trebuit să le deslușească (xxvi) .
Până la urmă, acele realități – tripartite sau altfel, ca și multe alte realități concrete
dovedite – pot fi / trebuie tranșate numai de către judecător, în perimetrul independent al
neutralității, perimetru conținut de către acea justiție a oricărei autorități legitime date.

xx./ d) Falsa dispută a înțelegerilor secrete între agenți / inter-agenții

Din această perspectivă intenționat aici decomprimată, cercetarea a sugerat implicit în
părțile de analiză că înțelegerile – secrete sau nu – dintre agenți ai autorității, în speță
dintre agentul apărării juridice și agentul de intelligence, au o ”normalitate” a lor, mai mult
sau mai puțin recunoscută în majoritatea patriilor (dar fără a exceda spiritul unui spațiu
reglementat) și că, pe fond, este o falsă problemă care, uneori și pe alocuri inundă diversio-
nist mass-media, fie pentru a deturna atenția de la problemele cu adevărat ”reale”, fie din
rațiuni / interese concrete (publice ...sau nu) poziționate de fapt într-o cu totul altă direcție,
cea a jocului politic, cu internalitățile (xvii./ c) și vendetele lui, în concurența pozițiilor spre vârfuri.
În menționata asociere dintre agentul de intelligence și cel al apărării (juridice - în sens
larg), asociere deloc întâmplătoare – din prisma temei investigate –, cel dintâi este (’a fi’)
incomparabil mai cameleonic decât cel de-al doilea.
Și funcționalul (’a avea’ înspre / dinspre ’a obține’), și componenta lejeră a geometriei
variabile (’a obține’ spre ’a se situa’) – componentă de care ce-l de-al doilea nu prea dispune
(în afara unor răzlețe și întru culturalizare irelevante comisii rogatorii) –, sunt premisele unui
ascendent mult mai bine caracterizat al cameleonismului superior cu care, uneori și pe
alocuri, cel dintâi este în mod calculat (supra)dotat, în raport cu funcționalul rezonabil util.
Dar dacă intelligence-ul ar rătăci deriva obligațiilor sale de agent față de autoritatea
legitimă, pe undeva, prin ”state”-le alternative aflate în aceeași anvelopă teritorială, oare
agentul apărării juridice a acelei autorități ar putea să facă ceva / destul pentru controlul /

426
constrângerea conformării celui dintâi, în interesul autorității ? Opinia acestei cercetări este
că acel naiv care să-și închipuie cu convingere o asemenea glumă nu este născut ...încă.
Desigur, uneori și pe alocuri, multe dintre derivele celor doi agenți – ca și ale celorlați,
de altfel – se re/simetrizează și se re/echilibrează (iii./ b) , prin controlul reciproc (și inter/con-
diționalitățile în efectul aceluia), mai mult sau mai puțin negociat, funcție de ascendent și
de un concret dat, tocmai în ’zona de confort’ a unuia dintre cele două ”state” interne alter-
native sau, de ce nu !?, chiar ale amândurora, pe principiul planului B, a celui de a doua
sursă, etc., aranjamente care nu prea au nimic de a face cu legea / justiția referențială (xxi) .
Măcar și din această pricină, atât de complicată și de multifațetată, autoritatea legitimă
ar trebui să fie stimulată și (auto)motivată (49) să lase virgin perimetrul independent al neutra-
lității (xx./ b), (xxi./ k) de orice ascendent exercitat, fie pe ascuns / în secret, fie prin ricoșeul altor
condiționalități inocente (xxi./ b - c) (necesare / legitime); fie din a sa parte (xiv./ c), (xvi./ d), (xvii./ c) , fie – uneori
și pe alocuri –, din partea vreunor ”intermediari” de bine sau ’de-ai noștri’ / clienți de-ai săi.
O atare statornică abținere i-ar întoarce, tot prin ricoșeu, de astă dată acel respect
substanțial (42) intitulat prestigiu și care nu poare fi / rămâne doar ’o spusă-n vânt’.
Însă, nu întotdeauna și nu peste tot o autoritate legitimă a avut și prestigiu (42), chiar
dacă, acolo unde și atunci când o fi avut un intelligence prestigios (care eventual să fi conti-
nuat să mai rămână astfel ...sau nu). Oricum, natura diferită dintre cele două tipologii de
prestigiu, cât și modalitatea de dobândire (’a obține’ spre ’a se situa’), reamintește nuanțat
de distanța funcțional-structurală dintre intelligence și justiție, aceea referențială, firește.

xx./ e) Avocatul statului / avocatul public ...cu secretele lui

Procurorul, sau indiferent altfel cum ar fi denumit, ca reprezentant destoinic al agen-
tului de apărare a autorității, ca funcționar public cu statut / regim special în toate patriile
(europene și nu numai), ca participant activ și ca profesionist în cadrul larg al actului de
înfăptuire a justiției, din perspectiva diadelor structural - funcțional, procesual - procedural
și – mai ales – natură - logică, din perspectiva dublei dileme a celor două justiții cu geometrii
diferite (xix) , pe de-o parte, și a consecințelor exemplelor autoselectate de investigație privind
comportamentele de compromis și geometria variabilă (xviii./ c - d), pe de altă parte, dar și din
perspectiva celor tocmai precizate (xx./ b - d) , acesta nu poate fi și (teoretic) nu trebuie / nu ar
trebui să fie magistrat, nici măcar confundat ori asociat (din întâmplare) cu judecătorul.
Dat fiind faptul că aici nu este locul potrivit pentru dezvoltări privind diferențele de
funcții, proceduri și logici dintre cele două poziții (’a se situa’ spre ’a fi’) ca individualități
distincte, concluziile sectoriale se mărginesc să alăture facil, pe un simplu criteriu de rol
îndeplinit, două identități care au același ”rol” chiar dacă și când se situează într-o gra-
dualitate, poate mai puțin prietenoasă dar (teoretic) la fel de principială, aceea dintre
avocatul la îndemâna oricui (comun privatului) și avocatul autorității / statului.

427
 Ori, dacă avocatul nu este magistrat – și, verificabil, nu este – cel al statului este / ar
trebui să fie fix în aceleași măsură și poziție, fără niciun ascendent necuvenit, adăugat în fa-
voarea autorității, legitime oricum, cu toate posibilele ingerințe (xvii./ c) ale unui atare ascendent.
Dacă și din acest unghi lucrurile se complică, acest fapt se justifică și se susține pe cu
totul alte considerente, de ordin pur ’instituțiorganizațional’...:
Cel dintâi (de obicei) este liber profesionist, (teoretic) cu un anumit tip de mentalitate.
Cel de-al doilea este (de obicei) strivit de ierarhie (xi./ f - g) , (posibil) copleșit deci de secre-
tele conformării (xiv./ c) , care își făurește o realitate improprie (iii./ b - e) oricărei independențe
”reale”, alta decât cea pur discursivă(xxi./ c - g) a întâi-stătătorilor instituției sale, având în plus do-
bândită (’a obține’ spre ’a avea’) și o mentalitate specifică / identitară culturii acelei instituții.
De aceea, așa cum cel dintâi este partizan și dedicat clientului său, tot așa și apărătorul
autorității va pune toată părtinirea sa în slujba clientei sale, al cărei agent instituția lui este.
O va (putea) face cu mentalitatea sa, desigur, cu mentalitatea / culturalitatea acelei
instituții / agent ...cameleonic (al unei autorități cameleonice), dar puțin / deloc altfel.
Din acel unghi de pivotare, caruselul de gradualizare și pe celelalte / multe alte proba-
bile coordonate identitare (xi./ e - h) , cu realitatea ’competenței’ Dunning - Krüger(xiv./ c) , ori cu
alte preocupări / reflectări și implicații ale exercițiului profesional (xx./ b - d) , ar putea să aibă o
motricitate a lui ; ori, toate acestea nu ar trebui niciodată comentate cu prea multă și stabilă
convingere, tocmai pentru a nu prejudicia / răni conformarea, ierarhia, instituția și / sau
autoritatea, în modul lor de ’a fi’ și de ’a avea’, un mod eminamente stabil (teoretic).
După ce toate cauzele detectate în documentările pregătitoare au fost deja enumerate
și dezvoltate de investigație (în părțile sale de analiză), nu mai este deloc necuviincios să
se afirme răspicat că în acele patrii unde poziția judecătorului, cea a adevăratului și singu-
rului magistrat, nu este una (suficient de) întărită / clară sau (grabnic) corectată – în primul
rând constituțional –, intelligence-ul s-ar putea să nu se mai limiteze doar la controlul came-
leonic al agentului apărării juridice (al autorității), ci să domine – difuz sau nu – însăși înfăp-
tuirea justiției (referențiale), pe acele paliere și pe toate acele mize dispersate în cele trei
”state”, cu frontiere fluide / volatile, ale aceleiași autorități, căreia i-ar fi (teoretic) ’agent’.
În acele locuri paradisiace, odată cu eventuala / ipotetica privatizare a autorității /
intelligence-ului ei, s-ar putea să se constate fără prea multă stupoare că justiția, aceea
referențială, fusese de mult privatizată ...moral, de către cine a trebuit și cui (și-)a meritat.
Așadar, ironia situației face ca uneori și pe alocuri, în schimbul teoreticului control al
intelligence-ului, să nu mai fie foarte clar de fapt cine pe cine, ce și cum controlează.
Până la urmă, ...acesta o fi și unul dintre scopurile... succesului real ...sau alternativ.

În definitiv, din perspectiva investigației, totul rămâne o chestiune de grad, de mentali-

tate și de interes ...nu de justiție. Sau, cel puțin, nu de justiție referențială, întotdeauna refe-
rențializată și referențializabilă după primele trei, fără a mai lua în calcul elementele constric-
tive (52) incluse ne/intenționat într-o atare justiție. Astfel, sunt problematizate suplimentar și

428
substanțial conceptele de independență și neutralitate, tocmai în conținutul lor constitutiv
și înaintea oricărei operaționalizări a lor, atâta vreme cât aceeași justiție, astfel referențializa-
tă, refuză (ori îi este refuzat (xxi./ b), (xxi./ k)) să se lege, cu precădere, la comandamentele justiției
substanțiale (xxii) , pe care își propune să / își închipuie că ...o completează, fără prejudiciu.

I I / xxi. Ca me l e oni smul d e s/c i fra t, I nde pe nde nța c u i l uzi a e i,

I de nti ta rul , i na l ie na bi l ul ș i tra nza c ți ona bi l ul
pe pi a ța a pa rte ne nțe l or ș i pe c e a a i nte re se l or
Folosul însumat al celor două dileme – existența a două justiții, cu geometrii total
diferite(xix), care ori intră în conflict una cu cealaltă, ori se suprapun costricționist în dublă /
multiplă și redundantă sancțiune (xvi./ d) (fără a fi excluse și situațiile intermediare) – dar și al
consecințelor exemplelor reprezentative – ale celor care s-au autoselectat, geometria varia-
bilă și comportamentele de legătură specifice compromisului (cu etica lui) (xviii./ c-d) – s-a dovedit
nebănuit de important atât pentru colaborare, cât și pentru intelligence.
Acel folos odată constatat s-a materializat în desubstanțializarea și recalibrarea
conceptelor de independență (’a fi’ - static) și neutralitate (’a se situa’ - dinamic) (xx./ b) , dintr-
o perspectivă nouă, altfel, din cea a swarm (intelligence și swarm) behavior-ului (xxv) .
În cel mai neconvenabil caz, o atare perspectivă ar putea fi păstrată măcar ca o pâr-
ghie de verificare suplimentară a justificării și susținerii acelui deja menționat ”interes de
independență” care – printre multe altele – s-ar opune cu înverșunare hibridizării (xvi./ b).

xxi./ a) Lipsa vocației naturale și efectul prim - lipsa de substanță (xxvi) ,

a/simetrizate și re/echilibrate de către / prin falsificare și ficțiune
Întru reamintire, între interes și realitatea sa (aceea proprie (iii./ b) ) s-a considerat că ar exista
un contract de agenție, la fel de tainic ca cel dintre Natură și agenții săi (biologici), prin care realita-
tea lui se prezumă că se obligă să inter/acționeze în numele și interesul Interesului însuși. Apoi,
o realitate (ca agent) poate să urmărească un rezultat ori să devină un rezultat – dat fiind faptul
că viețuiește doar până la satisfacerea interesului / satisfacere înțeleasă ca rezultativ (47)
–. (vii)
Tot întru reamintire, în Natură și în firescul interacțiunii agenților Ei, mecanismul adapta-
tiv-transformativ poate să meargă până la hib r idiz ar e , atât a interacțiunilor cât și a entită-
ților, acestea din urmă putând fi hibridizate tocmai din pricina și în inerția celor dintâi. (viii)
Se mai reamintește că interesul și realitatea lui au o agență naturală, cu viețuire quasi-
simetrică, organic inseparabile, în care logica să-și ”defecteze” propria natură este o imposibi-
litate logică, cel puțin până la un declic / stimul de hibridizare ori contrar, de independență. Dar
atunci, interesul va fi altul, cu o altă realitate proprie începută, care să-i devină agent celui nou.(xii)
Însă, interesul de adaptare nu va avea niciodată în vedere hibridizarea, ci dimpotrivă, în
societatea umanoidă, mai degrabă adaptarea intră în subsidiarul unui interes de independență,
...identitară și nu (prea) individuală. Cu cât este mai acută ardoarea de a scăpa de dependență,
cu atât mai probabil devine în anumite condiții un rezultat contrar, propice unei hibridizări. (xvi./ b)
Nu în ultimul rând, cercetarea a selectat (46) inter/condiționalitatea în schimbul dependenței.

429
 Deci, după toate cele arătate și reamintite, altfel se poate justifica și susține că în
Natură și – mai ales – în justiția Ei, independența este o imposibilitate tehnică / logică (xxii) .
Altfel scris, în Natură independența și neutralitatea nu se confirmă și nu primesc nici-
un drept la afirmare. Fiind niște constructe lipsite tocmai de substanță, nu ar putea să poarte
un drept de referențial. Deci teoretic, ele nu au vocație naturală – așa cum, spre exemplu,
au colaborarea ...sau intelligence-ul (i) - (ii) –, cu unele nuanțări utile acum alăturate :
În societatea umană, aceste constructe artificiale sunt niște resurse ale conformării
care – de bine, de rău – mai păstrează ceva plăpânde reminescențe ale obârșiei sale
naturale (xi./ d) . Astfel, independența și neutralitatea – ca și conformarea (...ori încrederea) –
sunt / devin niște simple falsificări / adevăruri alternative, dar niște falsificări necesare.
Ori, pe de o parte, ”falsificarea realității are vocație naturală (deci cu o gradualitate
de legitimare implicită)”(iii./ d) iar, pe de altă parte, necesarul (sau utilul) falsificării – într-o altă
gradualitate – îl stabilește numai mentalitatea (minuscula chimie, falsificată și ea, de către
identitate / emoția malversată a individualității (xvii./ a) ), mentalitate unde apare, se prepară și
se comportă /se justifică și se susține interesul, deci și ”interesul de independență” inclusiv(xxi./ f - i, k) .
( În paranteză fie scris – printre multe altele – și legitimitatea suferă de același nobil
viciu, fiind un construct fără substanță, fără vocație naturală, un ”adevăr” alternativ falsificat
/ instrumentalizat / tacticizat în varii gradualități, după mentalitate și numai din interes. Pro-
blematica interesului legitim a fost dezvoltată altfel în părțile de analiză ale investigației. )

xxi./ b) Gra/dualitatea re/surselor de/formative de adevăr non/alternativ sau

dubla / multipla perspectivă a oricărei realități conformative concrete
În cadrul cercetării, cam toate cele născute / ”ereditate” identitar din conformare /sursă
și / sau din mecanismele ei adaptativ-conformative /resurse – independență, neutralitate, în-
credere, legitimitate, suveranitate, etc. –, s-au dovedit a fi tot atâtea re/surse de/formative
ale realităților alternativ-adevărate (iii./ f), (xxi./ d - g) , din ce în ce mai puțin armonizate cu Natura.
Acele ”realități conformative” s-au maturat ’înțelept’ pe o dublă croială, inaugurală, a
sursei și dobândită, a mentalității - ‘experiențial’ mai mult sau mai puțin culturalizat, laolaltă
constituind haina inevitabilă a inter/condiționalității pentru oricare ”început de drum”. Acest
veșmânt inițial de prezentare – unul greu de înlocuit / dezbrăcat, apoi, pe timpul călătoriei –
pe de-o parte, este plin de zorzoane și kitsch-uri ostentative și inutile, iar pe de altă parte
este înțesat cu buzunare și buzunărașe ascunse, pline de ‘realitate conformativă secretă‘.
Zorzoanele exterioare / atitudinea / intenționalul comportamentului / propaganda și
buzunărașele interioare / personalitatea / raționalul culturalizat / manipularea sunt în fibra
aceleiași texturi vestimentare concepută pentru un uz double faces, precum un pullover pe’o
parte roz (intenția - ca reflectare a politicului) și gri revers (rațiunea - ca reflectare a justiției)
; la întinderea / tensionarea materialului, culorile încep să se amestece și se vor vedea /
percepe extrem de diferit în funcție de poziționare (’a se situa’) și de ...tensiune (energie /
emoție), în zeci / sute / mii de nuanțe ale aceleiași realități, una conformativă concretă, în

430
fapt, un (alt) set de Matryoshka Dolls al multitudinii de realități conformative, dar nici una
independentă sau neutră, de vreme ce sunt ale conformării, cu inerenta ei justiție specifică.
Ori, nu cumva realitatea conformativă este o realitate pronunțat cameleonică ?
Justiția / raționalitatea unei asemenea realități, și conforme, și cameleonice totodată
în conformismul său gradualizat, nu îi ereditează re/substanțializat o atare caracteristică ?
”Realitatea conformativ-cameleonică”, ca agent al interesului (conformativ), de inde-
pendență - spre exemplu, chiar presupunând că ar fi un principal inocent, prin interacțiune
reciprocă cu propria realitate nu se a/simetrizează și re/echilibrează inerent deopotrivă
funcțional - structural, într-un melanj inocent-cameleonic hibridizat/-nt ?
Inocența cameleonică sau ...cameleonismul inocent – aparent un șăgalnic oximoron
– este în fibra / substanța conformării, a nenumăratelor interese de conformare, oricare ar fi
acelea, cu realitățile lor, care nu pot fi independente și care nu se pot menține nicicum neu-
tre, într-un ‘autism funcțional’, de la optimizarea / adaptarea în timp real, într-un climat dat.
Justiția conformării, cea referențială, în ansamblul său – de la cea societală (xx./ a) până
la cea din ’perimetrul independent al neutralității’ (xx./ b) – și cu toate realitățile ei gradualizate,
este o justiție care poartă pecetea ereditară a creatorului său inocent-cameleonic (xxi./ k) .
Într-un fel, acea pecete ca și multe altele, ar trebui asumate iar conformarea, cu ino-
cența sa cameleonică, rezolvă această (falsă) problemă, semnalată doar de către cei ”duș-
mănoși” ei, într-un mod ...co-operant și cooperativ cu propriile ei realități, prin mijlocirea
celor mai eficiente resurse ale sale – devenite surse (ale informației, în primul rând) – în
cameleonismul său inocent, dublu fațetat : endogen, manipularea și exogen, propaganda.

xxi./ c) Propaganda independenței și

manipularea interesului de independență
în profitul colaborării și al intelligence-ului (xxi./ g)
Prezența și ponderea relevanței pe care independența (și neutralitatea) o suscită s-au
făcut acut remarcate încă din stadiul primelor preparative de documentare ale investigației,
relevanță manifestată atât la nivel de concept / substanță, cât și – cu o pondere amplificată
– la cel de inter/subiectivizare / instrumentalizare / teoretizare / tacticizare / falsificare a lui.
În primul rând, făcând abstracție de poveștile repetitiv-interminabile rostogolite în
științele comunicării și în cele politice (inclusiv IR) deopotrivă, chestiunea privind indepen-
dența informației, adică a aceleia zis adevărată, corectă, completă (ne-trunchiată din vreun
interes ori nepricepere) și mai mult sau mai puțin credibilă, pare să fi fost ”soluționată” /
explicată credibil și corect prin zgomotul sintagmelor adevăr alternativ, post-adevăr, fake
news și al altor năstrușnicii care nu explică nimic (credibil și corect), care – intenționat sau
nu – confuzează amplificat și care deci, în rezultativul lor (47), mențin nestingherit acel STATU
QUO inevitabil al comercialității și competitivității inerent partizane al oricărei informații,
indiferent că ea se referă la politic, culinare, entertainment, horticultură sau intelligence.

431
 Ori, în intelligence, cu acea tripletă sherman-kentiană asociată (informație - inteligență
- cunoaștere), independența ”combustibilului”, resursei de nișă, a calității energiei / substan-
ței care să propulseze și să mențină standardul performanței și succesul ar fi – în strin-
gența sa – o problemă adevărată / reală ori ...nu neapăprat reală dar oricum concretă (v), (vi).
În raport cu o atare clarificare s-ar putea stabili, în reflexul simetriei, și tacticiza / instru-
mentaliza / tranzacționa (și / sau privatiza) ”in/dependența secretului” ...fără alte dezvoltări
aici adăugate și conexate/ -bile cu spionajul și defectarea, însoțite de o ’legitimitate’ a lor.
În al doilea rând și în subsidiarul celui dintâi, chestiunea / sintagma / părelnicia /
fantezia (ficțiunea) de ”sursă neutră / independentă”, acea sursă adevărată care, ereditar,
să proiecteze / transmită informația adevărată și independentă (pe măsura sursei și a eredi-
tării substanței aceleia) a contraponderat relevanța ”independenței informației” prin / cu cea
legată de ”neutralitatea sursei”, care sursă ar părea izolată, decupată de mediu / climat.
După ce s-a deslușit imposibilitatea tehnică / logică (xxi./ a) ca o sursă naturală să se
manifeste continuu / continuat / dinamic într-un mod neutru ( non-direcțional / fără țintă),
cel puțin sub aspect informativ, al informației pe care să o transmită deci (cu un intențional
sesizabil sau nu) într-un mod manifest / comportat, s-a prezumat / asumat axiomatic – până
la o probă contrară – că nici în socialul umanoid situația nu poate fi alta / semnificativ diferită.
Până la urmă, o sursă – ca să fie evolutivă (și nu involută / stagnantă / sortită pieirii) –
trebuie să găsească / inventeze / creeze resursă care să o întrețină, să-i ascensioneze
evoluția (naturală, eventual – de la un anumit stadiu biologic în sus – intențional dirijată).
Ori, în socialul uman, o sursă de informație cum ar putea să fie o sursă neutră ?
Neutralitatea, ca stare dinamică (iii./ a) (‘a se poziționa’), fără acel ‘a obține’ pentru ‘a avea’
și (continuând apoi) fără / spre ‘a avea’ pentru ‘a fi’, ar înfrânge logica evoluției, aceea darwi-
nistă, a adaptării evolutive (prin inter/acțiune) cu mediul / climatul (intersubiectivizat/ -bil,
din punct de vedere al informației), climat – potrivit cercetării – întotdeauna partizan (xxi./ h -i, j) .
Așadar, oricare sursă de informație umanoidă nu poate fi neutră ...decât poate doar
din ziua de ieri până la o oră de mâine. În rest, îi trebuie finanțare, combustibil, energie /
emoție, motivație (49) / interes... deci un partizanat pentru a supra/viețui, a evolua și a
performa (cu succes) în competiția fără scrupule (decât unele propagandistice), fără
conformare (decât una manipulată / instrumentalizată), fără control conformativ (decât
unul reciproc / cameleonic), fără constrângerea conformării (decât una eludabilă / tranzac-
ționabilă), pe ”piața” intereselor aproape invariabil identitare, deci asociate unor anumite
culturi (concrete), pe o ”piață” a apartenențelor – și a competiției (ne/loiale) dintre ele –.

Din cele reamintite (xxi./ a) , realitatea (conformativă) a interesului (de independență), ca

agent al acelui interes, are o ”agență naturală”(xii) până la un impredictibil impuls (49) (endo-
gen) / stimul (exogen), fie de hibridizare (extrovertire transformativă), fie contrar, de ’inde-
pendență’ (introvertire conservativă). Tot din cele reamintite, realitățile conformative pot să

432
urmărească ori să devină un rezultat (vii) ; aici fiind urmărit unul de independență, nu de
dependență, nu de interdependență (neorealistă) și cu atât mai puțin, nu unul de hibridizare.
Lăsând deoparte alternativele ‘dependență’ și ’hibridizare’ care ar transgresa logica
intențională de apariție a interesului de independență – fie el cât de ipotetic poate să fie –
interdependența ar risca să shimbe ori să modifice o conformare cu o alta, fiind astfel (la
fel de ipotetic) deja hibridizată / sortită hibridizării, deci cu un rezultat/iv (47) transformativ.
De nicăieri, odată cu asemenea ipoteze, ar apărea riscul, schimbarea și / sau
modificarea, elemente care nu intră în substanța conformării și a intereselor ce o slujesc.
Așadar, rezultat/iv/ul transformativ pe care ’interesul de independență’ l-ar fi obținut
în cele din urmă, și anume interdependența, potrivit acelorași ipoteze, nu ar fi deci cel inten-
ționat, poate chiar evitat / refuzat de elementele asociate intenționalului declanșator – res-
pectiv de către rațional și emoțional –, prefigurându-se astfel premisele conflictului, sau
cel puțin ale tensiunii / întinderii / încercării elasticității (energiei / emoției) realității zis confor-
mative care a zămislit-o ...și care, ori s-a evaporat odată cu apariția celei corespondente
interdependenței, ori s-a zăvorât în realitatea aceleia, alături de alte realități, ale intereselor
specifice rezultatului interdependent, cu o altă ’conformare’, negociată sau ...impusă.

Pe de o parte, după cum s-a subliniat repetat, realitatea conformativă, în inocența sa

de agent al ”interesului de independență” (presupus deja ca fiind un principal conformativ
și precursor al creării de conformare), deci ca agent al unei independențe conformative și
identitare, se manifestă / reprezintă acel interes politic (intențional) și juridic (rațional), într-
un economic (emoțional - printr-o satisfacere cu reflectare patrimonială), pe acea piață a
apartenențelor aflate în competiție (pe cealaltă piață – infinit mai extinsă – a intereselor).
Pe de altă parte, manifestarea acelei realități-agent a ”independenței (identitare)”
conformative, mai degrabă comportarea sa – având în vedere intenționalul conținut –, este
o comportare negociată atât prin propaganda (exogen), cât și prin manipularea (endo-
gen) acelui interes de independență, astfel reprezentat și managerizat bi-direcțional.
(Lăsând separat cultura, ca element cu care se re/construiește și se re/substanțiali-
zează continuu și reciproc,) comportamentul implică mentalitatea tot așa cum o face și
negocierea – de vreme ce mentalitatea este și susținătoare a interesului (de independență)
– adăugându-se apoi inter/activ informația, cea din urmă interconexând / intercondițio-
nalizând interesele implicate în interacțiunea de negociere, cu mentalitățile lor cu tot.
Informația și interesul (cu mentalitățile asociate) entităților care inițiază interacțiunea
trebuie să se găsească într-o gradualitate de divergență / diferență care să justifice și să
susțină necesitatea unei atari negocieri, considerată (cea mai) optimă întru simetrizare /
echilibrare, tocmai prin intersubiectivizare, posibil malversată/-bilă în inerția propagandei și
manipulării detectate. În situația din urmă, dat fiind faptul că sub majoritatea aspectelor
negocierea pare să se asemuiască cu interesul de compromis (48), în lipsa desubstan-
țializării fiecăreia dintre ele, confundarea celor două nu (mai) este deloc surprinzătoare.

433
 Poate că ar trebui re/amintite și alte detalii potrivit cărora un climat de intersubiectivi-
zare, lipsit de un intențional propriu și totuși întotdeauna părtinitor, fără excepție poartă doar
asupra unui (singur) interes concret, cu realitatea lui proprie (iii./ b) și adevărată (iii./ f) , cu tot.
Așadar, climatul concret al interesului de independență însuși – ignorând chiar și
realitatea-agent a acelui interes –, întotdeauna partizan, niciodată neutru, fără nici cea mai
firavă simpatie față de ideea de independență tocmai acolo unde el este suveran, își va
pune contribuția proprie adăugată ( / ‘mâna nevăzută’, așa cum a fost demonstrată și teoreti-
zată în capitolul 4 al tezei) în folosul entității a cărei viziune îi este cel mai bine caracterizată
/ specifică lui. Ori, în specificul său / în substanța sa, nu este loc pentru independență (și
neutralitate) și nici pentru o favorizare a identitarismelor, în speciile lor, oricare ar fi acelea.
Coroborând toate aceste detalii relevante, rezultă că interesul de independență este
un interes partizan, fiind / devenind mai degrabă un autentic ”interes de dependență” altfel,
un invariabil interes de părtinire identitară, al unei identități care își tacticizează / instrumen-
talizează părtinirea – re/denumită ”independență” – prin propagandă și manipulare.
Pe mai departe, interesul de independență, ca interes de părtinire a identității pe vasta
”piață” a intereselor, este un (alt) business (’negociat’, firește) interdependent altora,
identice și / sau asociate lor (de suveranitate, legitimitate, siguranță, securitate, etc.).
Tot așa, din coroborarea acelorași detalii tocmai enumerate, în cadrul investigației a
mai rezultat implicit că, în timp ce dependența este o constrângere conformativă (falsificată
și instrumentalizată), condiția este o constrângere transfomativă – sau, în tot cazul, cu un
potențial transformativ asumat (într-un lanț cauzal a/simetricizabil, re/echilibrabil, a/ciclic /
randomizabil sau nu, funcție de informație cu secretul asociat ei și de inter/subiectivizarea
lor, în raport cu un interes concret inițiat / satisfăcut într-un climat propriu aceluia) –, având
deci o vocație naturală (i), cu efecte condiționale derivate (inclusiv de justiție substanțială).
Din această perspectivă, inter/dependența se așează pe ”valori” / interese (tranzac-
ționabile / instrumentalizabile), în timp ce inter/condiționalitatea (în societatea umană, ca
societate biologiocă) este alimentată de standarde / practici (și utilitatea lor) – altfel precizat,
înțelese generic ca sumă a tuturor semnificanților și operatorilor logici ori asimilați lor(xxi./ j) ,
care în folosirea (utilă, deci) obișnuită a acelora, rămân insensibili / inflexibili la presiuni
identitare –, indiferent și ’independent’ de faptul că și menționatele standarde sunt utile tot
pentru satisfacerea unor interese / promovarea / propovăduirea unor ”valori” partizane.
Apoi, fără alte ”detalii” inutile, se poate asuma că atât informația (independentă) con-
formativ propagat-manipulată, cât și sursa (neutră) conformativă inocent-cameleonică de
informație, urmează MUTATIS MUTANDI același itinerariu, al intereselor cu același nume.
Tot fără alte susțineri în plus, aici s-ar putea sugera doar că justiția referențială,
operaționalizând acea informație zis-independentă, provenită de la acea sursă zis-neutră
– în gradualitatea lor de convenabilitate / acceptabilitate pentru autoritatea legitimă – ar
putea să consfințească / re/confirme legitimitatea lor. Însă, în timp ce justiția referențială
generică (xx./ a) (societală / constrictivă (52), (xvi./ d) ) /exogen va pedala pe ”valori” / interese, justiția

434
referențială a magistratului (xx./ b) și a ’perimetrului independent al neutralității’ /endogen în condi-
ții normale va fi / ar trebui să fie ținută în limitele de rigoare ale unor standarde imparțiale.
Nu în ultimul rând, investigația a subliniat – mai ales, prin analizele sale din capitolul 4
– că pe de o parte, intelligence-ul organizațional (prin practici / profesii mai mult sau mai
puțin atipice conținute) se bizuie pe standarde, iar pe de altă parte, că cel instituțional (și
într-o gradualitate foarte diversă de politizare de la o patrie la alta) se axează re/activ pe
propaganda și manipularea acelor interese / ”valori” cu care poate să-și negocieze (și să
controleze, dacă i se îngăduie) poziția sa de agent față de principal / autoritate.
Ca o consecință aproape lesne de presupus, deep state va îmbrățișa parte din
”valori”, care să-i favorizeze izbânda în jocurile / luptele politice ale confruntărilor electorale
viitoare, în timp ce parallel state va împrumuta parte din standarde, acelea care să-i înles-
nească dispersia, acapararea ”pieței” intereselor și infiltrarea ’utilă’ în grațiile autorității.
În acest set de Matryoshka Dolls în care nimeni și nimic nu este independent și con-
stant neutru, totul culisează între intercondiționalitățile firești și interdependențele ”negoci-
ate” sub varii influențe de presiune și de direcționare, în cadrul mecanismelor adaptativ-con-
formative ale identitarismelor de tot felul, justificate și susținute prin puzderii de ”strategii”
(imitative în diversitatea lor) de propagandă și manipulare. În acest peisaj al conformării
inocent-cameleonice, informația independentă devine o imposibilitate logică.

xxi./ d) Originea și evoluția inter-condiționată și non-independentă

a ”dublului” și ”multiplului standard” ...în colaborare și în intelligence
Chiar dacă ”în Natură și – mai ales – în justiția Ei, independența este o imposibilitate
tehnică / logică ”(xxi./ a) , în natura și în realitatea umană, în acea realitate construită social, un
dezmembrământ al independenței imposibile, ’informația independentă’, teoretic (iii./ d) poate
să devină oricând o posibilitate tehnică, care să spulbere eventualele imposibilități logice.
Prin aceleași tehnologii teoretice – de vreme ce teoria este aptă și îndreptățită să
suporte orice –, ’independența informației’ poate fi referențializată fie după ”valori” / interes,
fie după standarde/le indispensabile și / sau avantajabile unui interes concret, fie după
amândouă categoriile, chiar și atunci când și acolo unde ele ar fi incompatibile și / sau ire-
conciliabile prin negociere (xxi./ c) și / sau compromis (48), situații în care s-ar cam putea vorbi
despre vreun ”dublu standard”, ‘închipuit’ numai de către acei răutăcioși care îl invocă,
incapabili să contribuie la și / sau să priceapă ’binele public’ / ’măreția momentului’, etc.
Potrivit dezvoltărilor teoretice despre LSC din ultima secțiune a capitolului 1 din teză
și analizelor din capitolul 4 la acelea referite, în realitatea concretă, ’dublul standard’ se înfă-
țișează din perspectiva unor CDA corespunzător conduse / instrumentalizate (pe diadele
logică / natură și funcțional / structural) ca fiind în fapt, mai mult sau mai puțin explicit și
in/evitabil, un ’multiplu standard’ care, într-un climat interactiv concret, amalgamează in-
distinct ”valori”, standarde și – mai ales – clișee / șabloane (46), cele din urmă (oricum confun-
date / asimilate ca ’modele’ ) luând aparența unei hibridizări ne/intenționate între cele dintâi.

435
 Se presupune că pentru parcurgerea și înțelegerea acestor concluzii sectoriale nu ar
trebui epatat cu folclorul pedant al științelor politice (și al celor ale comunicării).
De altfel, precizările utile despre propagandă, manipulare și ”adevărurile” (xxi./ f - g) lor –
adevăruri conformative desigur –, nici nu ar impune vreo terminologie prea sofisticată.
Așadar, adevărurile conformării, cu LSC lor specific, din însăși tripleta Language,
Speach, Communication // limbaj, discurs, comunicare prefigurează inerența interacțiunii,
reconstrucției și resubstanțializării continue și reciproce dintre limbaj (standard), discurs
(cu endogenitatea /manipularea și exogenitatea /propaganda lui bi-/ multi- direcțională) și comuni-
carea (intersubiectivizarea, pluri-sensuală la rândul său, a propagandei și manipulării dis-
cursive a) ”valorilor” propagate manipulat, pe resorturi preponderent emoționale (xxi./ h - i, k) –
receptive la clișee / șabloane (xxi./ j) – și prea rar, utilitarist și non-emoțional, a standardelor,
cărora li s-a atenuat / evaporat identitatea, universalizându-se / globalizându-se / regionali-
zându-se, fără să mai reprezinte o miză discursiv-interesată.
Această resubstanțializare continuă și reciprocă dintre standarde (mai stabile decât
toate celelalte), ”valori” (interese instabile pe termen lung), clișee / șabloane (aka ’modele’
imitaționale și doar accidental inspiraționale, deci pasagere / călătoare – atunci când nu se
manifastă ca niște ticuri reflexe la situații identitar repetitive / rutiniere –) este resubstan-
țializarea de care colaborarea și intelligence-ul știu să profite performant.
Amândouă, de conivență ori separat – fără a fi singurele – făuresc o artă din ’multiplul
standard’ care din perspectiva celor arătate, la nivel discursiv / propagandistic, unul
manipulat, hibridizează etica ...cu morala, standardul etic cu ”valoarea” morală, stan-
dardul non-identitar și non-emoțional cu ”valoarea” dată de aparținătorii și propagatorii / pro-
povăduitorii ei, cu interes să o propage / manipuleze, pe filieră excesiv / exclusiv emoțională.
Era în firescul provocării / naturalul lucrurilor ca atât colaborarea, cât și intelligence-ul
să profite de o/rice resubstanțializare, care prin definiție este transformativă, nicicum,
nicicând, niciunde conformativă ori susceptibilă de vreo ”transformare conformă” (xvi./ b) .
De altfel, nici nu ar fi necesare niște CDA savante pentru a dibui caracterul și
rezultativul (47) (acelui caracter) transformativ ale oricăror LSC (și ale elementelor acelora).
Conformarea – propovăduitoare consecventă a ”valorii” stabilității, valoarea sa de
interes prim –, în inocența sa cameleonică (xxi./ b), se folosește în lipsa unei alternative mai
‘bune’ / utile interesului său, tot de LSC - inerent transformativ, ca instrument prim.
Ori, folosirea dispersată în cadrul mecanismelor adaptativ-conformative a intarsiilor
transformative ale LSC, astăzi - resurse, mâine - posibil surse (concurențiale), din capul
locului prefigurează cel puțin un risc (niciodată conformativ) pentru stabilitatea ei.
Crearea unui LSC specific conformării și subiacent standardului de semnificanți / ope-
rativ logic / lingvistic dintr-un spațiu de autoritate concret, inundat fie cu ”valori” / concepte
(semnificații) resemantizate și însușite, precum cooperarea și educația, fie cu altele dedicate
ei, precum constrângerea, constricția / stigmatul, etc., nu este de natură să amortizeze ori

436
să elimine acel risc, ci să-l întrețină și să-l exponențializeze, uneori și pe alocuri ne/controlat
și ne/calculat destul, (atât) cât să satisfacă alte interese, la fel de propagate manipulat.

În tot cazul, revenind la punctul de plecare al acestei secvențe, prin LSC utilizate în
cadrul tuturor mecanismelor trans-/ con-/ de-/ re-/formative, se vehiculează informație (cu
secretul ei la pachet), aproape invariabil însoțită de un adjectiv care să o referențializeze,
de obicei pe un axiologic confortabil / convenabil / acceptabil (fie negociat / negociabil (xxi./ c),
fie de compromis (48)), nesocotindu-se / ignorându-se tocmai partea ei nevăzută (xxi./ h - i, k) .
Fără a mai re/aminti diferența dintre dată și informație, pe larg arătată în capitolul 3 și
reluată în analizele capitolului 4, deci știut fiind faptul că in/formația are un grad de pre/lu-
crare (interesată), din prisma celor arătate, informația independentă este așa împreună cu
secretul ei, la fel de independent; informația reală va fi împreună cu secretul său astfel;
informația adevărată va fi – mai ales – prin secretul său (și mai) adevărată; informația
grozavă va avea un secret pe măsură, cea surprinzătoare nu va face excepție, ș.a.m.d.
Ideologiile, în gradualitatea lor de dogmatism, fie ale autorițății legitime, fie ale celor
auto/legitimate de varii climate interactive / inclusiv deep state și parallel state – cu intere-
sele interacțiunilor incluse –, (dar nu numai ele) cu LSC specifice (inclusiv jargoane, codifi-
cări, etc.), cu bulele (20) / realitățile lor proprii astfel articulate, vor propaga manipulat într-un
fel exogenul /informația și cu totul diferit, intercondițional, endogenul /secretul , fie în cheia lor iden-
titară ca ”valori” – informație (cu secretul asociat) dependentă (de piața apartenențelor ) –,
fie într-una pur utilitaristă, comercializată pe binomul costuri-beneficii, pe standardul ...pre-
țului – informație (cu secretul asociat) condițională/tă (de piața intereselor / prețul pieței) –.
Pe această esplanadă înflorită a adevărurilor conformative manipulare și propagandă,
dacă ar fi fost doar dublul standard, ar fi rămas un vis frumos teoretizării, întru conformare.
Însă, orice axiologic (cu și în secretul său), inclusiv și mai ales acelea care nu sunt
prietenoase cotității, pro/-porționalizărilor conceptuale rezonabile, precum axiologicul ade-
văr - neadevăr / fals sau axiologicul bine - rău și mai ales, cel moral - imoral, tributare
deopotrivă LSC și informației – elemente fără de care nici nu ar putea să existe (logic și
funcțional) –, conțin implicit în genetica / endogenul lor acel standard multiplu care,
neprecizându-se cât de bun / adevărat / moral ar putea fi și nici gradualitatea sa concretă
de întrebuințare, le relativizează non-conformist caracterul propagat / manipulat de ’refe-
rențiale de încredere’, referențiale corecte (logic și funcțional) ale ”valorilor” morale, etc.

xxi./ e) ’Când adevărul este peste tot, atunci adevărul este nicăieri’
sau ...dacă toți au morală, nimeni nu mai trebuie să o caute / laude
Așadar, păstrând în atenție considerațiile mai sus expuse, informația independentă –
așa imposibilă logic cum tocmai a fost declarată (xxi./ c) – pare să aibă o realitate teoretică (iii./ e) .
Realitatea teoretică a unei informații independente, printr-un silogism de comprimare
între cele două expresii, ar putea să conducă ipotetic spre conceptul / sintagma ”informație

437
reală” ...nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) . Pentru a descifra / deconstrui / parțializa
/ desubstanțializa conținutul real / realitatea conținută de acel concept teoretic (despre o
realitate teoretică) ar trebui să se apeleze la un referențial (iii./ d - e) pe măsură.
Pentru că orice referențial teoretic este, zice-se, moral (iii./ e) până în viscere, o referenția-
lizare inspirată a informației reale ar trebui să fie la adevăr, care în numeroase / covârșitoare
contexte, este contopit cu morala (la rândul ei asociată mai mult sau mai puțin explicit cu
dogma, fără să se lase cumva impresia că adevărul rezultat va fi inerent la fel de dogmatic).
Teoretizarea abundentă despre adevăr – originar și firesc falsificată (iii./ c - d) –, care îi și
emfazeză interesul ce il alocă, cu toată panoplia de propagandă și manipulare, nelipsite
unui interes cu asemenea anvergură, pare să îi refuze orice gradualizare cu antonimul său.
Ori, cam peste tot unde un concept (teoretic) nu primește și o procentualizare, pro/por-
ționalizare cu contrariul conținutului ce i se atribuie, devenind un concept de autoritate, va
obliga (tot teoretic) la o interpretare excesiv de restrictivă a sa, împingând operaționalizarea
lui eficientă numai în extreme, alb - negru, bun - rău, etc., orice nuanță intermediară fiind
culpabilă de abuz de uz, din partea criteriului exclusivist de apartenență, nu mai puțin abuziv.
Luându-se separat adjectivele substantivului informație și acuplându-le între ele, ar
rezulta realitate adevărată, deja încă de la început suficient lămurită (iii./ f) și adevărul real.
Lăsându-se la o parte subtextul și / sau redundanța sinonimică vreunor exprimări de
tipul ’real true’, în timp ce realitatea poate fi adevărată și falsă, în schimb, adevărul ar
putea fi unul real și nereal (adică un fals adevăr), inclusiv ireal (sau o ficțiune adevărată),
dar care adjective, deloc întâmplător, în exprimări serioase nu însoțesc niciodată ’adevărul’.
Rezultul ar fi unul echitabil, cel puțin pentru informație și cel mai confortabil pentru
secret. (Despre secretul corect, complet și definitiv s-a mai scris anterior(iv) .)
Ori, adevărul este întotdeauna grefat numai pe o informație (afirmativă sau nu), nu
pe vreo realitate (a închipuirilor vreunei meditații solitare ori a uneia construite social, în
biblioteca sătească, pe stadion sau pe aiurea și, cu atât mai puțin, pe vreun obiect viu /
interactiv / nemișcător, etc.). Că informația se poate referi corect, complet și în termeni abso-
luți sau nu, la una dintre acele / oricare alte realități, este o cu totul altă chestiune, una de
substanță. În pofida acestei distincții substanțiale, prin ipoteză, se va considera contrariul :

Lăsând provizoriu deoparte diadele funcțional - structural și logica - natura informației

cu secretul ei, problema ar putea să o constituie diada sursă - resursă care, pentru a fi stabi-
lită o atribuire corectă (logic și funcțional) între ’cine’ ar fi sursa și ’cine’ resursa, dintre infor-
mație cu secretul ei și ”adevăr” (chiar mai aglomerat de secrete) s-ar impune o contextuali-
zare / un climat concret, care nu poate să fie edificat decât pe un interes, și acela concret.
Interesul concret, care are o logică a lui – sesizabilă doar dacă este comportat – va
intra în simbioză doar cu informația (pe care, dacă va dori ori îi va folosi, o va putea porecli
și adevăr). Dar după momentul în care a selectat (46) acea informație – și nu pe alta –, cu
’certitudine’ se poate stabili o gradualitate de utilitate a acelei informații alese.

438
 Dacă ar fi deconspirată acum și cea de-a doua ’certitudine’ reieșită în privința sursei
’adevărate’ ori astfel poreclită, s-ar compromite fără compromis farmecele basmului...
Așadar, amânând momentul adevărului, se va putea observa că valoarea (inter/su-
biectivizată) de adevăr (inter/subiectivizat) nu este nici exclusă, nici răvășitor de relevantă.
S-ar putea susține că o atare ’valoare’ ar fi putut fi decisivă în selecția acelei informații
dintre mai multe opțiuni posibile ; ”realitatea” infirmă violent și repetat o asemenea susținere.
S-ar putea susține că o atare ’valoare’ ar fi de o importanță semnificativă măcar
pentru un interes de conformare propriu-zis, făcând abstracție de cele eventual subsidiare
lui, care să-l fi declanșat, ființând apoi ca motivație (49) / ca resursă pentru întreținerea lor.
În replică, ar putea fi reamintit că nu se prea poate face distincție între un interes de
simulare a conformării și unul autentic, ”adevărat”, atâta vreme cât și conformarea – cu
realitatea ei proprie (iii./ b) – este inundată în secrete / realități alternative exersate inocent -
cameleonic (xxi./ b) printr-un LSC specific, prin propagandă și manipulare (xxi./ c - d ) .
Până la urmă, și un eventual standard al utilului / valoare de întrebuințare (a informa-
ției), și valoarea de adevăr, chiar dacă au un funcțional cu totul diferit și incompatibilități
severe pe diada conformare - transformare, de îndată ce sunt decupate de teorie, în practi-
că se echilibrează și se simetrizează între ele, în cu totul alte registre, dictate de climatul
interactiv. Tot atunci și acolo, ieșit liber (și nu prea) din aceeași teorie / instrumentalizare
rigidă, adevărul intră în rândul lumii prin gradualizare, stabilită mai degrabă de emoțional
(mentalitate / chimie) decât judicios judecat de către rațional, pe măsura intenționalului
care a declanșat interesul și a făcut / propus prima selecție a acelei informații... utile (xxi./ h - i, k) .
Altfel scris, adevărul are o identitate în teorie și o altă individualitate în practică (xvii./ a) .
Când o fi referențial, în discursivul propagat-manipulat teoretic ori atunci când este
instrumentalizat / tacticizat / manipulat practic, în raport cu alte referențiale utile ?
Dubla lui personalitate, standardele lui multiple, se reconstruiesc și se resubstanțiali-
zează cu morala, continuu și reciproc sau nu, funcție de interesele și de inteligența ideolo-
giilor / strategiilor – mai agresiv sau mai temperat dogmatice – care le teoretizează / practică
pe amândouă prin discursivul propagat manipulativ, în chip misionar, militant ori altfel (xxi./ g) .
Prin desubstanțializare, adevărul și morala se dovedesc forme fără conținut propriu,
fără consistența care să le capaciteze / ridice la rangul de sursă (substanțială), fiind purtă-
toare / conținute (în acele forme teoretice și practice) numai de substanța intereselor identi-
tare și ale reflexelor acelora, perpetuate discursiv-manipulativ adesea intergenerațional.
Astfel, adevărul și morala cu ”valorile” ei morale dobândesc o utilitate de circum-
stanță, conferită generos, uneori și pe alocuri, chiar exagerat, de către conformare, aceea
inocent-cameleonică, tot din interes, interes cu care implicit le atribuie și rolul de resurse.
Tot astfel, legitimitatea adevărului (și a moralei) nu este cu nimic mai legitimă, mai
adevărată și mai morală decât legitimitatea antonimelor protagonistelor aici puse în discuție.
Pentru că toate aceste secrete polichinellice, bine cunoscute și stăpânite doar de cola-
borare și intelligence, au fost dezvăluite off the record acestei investigații, la fel de tainic,

439
prezentele concluzii sectoriale, insensibile la pretențiile publice de transparență – de altfel,
destul de ne/adevărate / falsificate / i/reale, de vreme ce ignoră intenționat secrete lipsite
de secret / substanță – , în mod diversionist va schimba ipoteza, distrăgând atenția :
Deci, dacă prin ipoteză s-ar pune între oglinzi perechile interes și informație in/de-
pendente, apoi i/reale și în cele din urmă ne/adevărate, s-ar constata situațiile când ele nu
se pot construi binar, nu se pot de/- și re/substanțializa, rezultând fie un interes lipsit de
informație, aceea care să îl genereze / stimuleze, fie o informație dezinteresată, care își
pierde menirea / rolul / funcționalul de ”informație”, logica de a mai fi numită astfel.
Odată stabilite și verificate acele situații, un procent impresionant de propagandă /
manipulare ar fi redus la tăcere și măcar secretele polichinellice nu ar mai strivi știința, deva-
lizând forbbiden knowledge și rațiunea ei ’morală’ de a mai stigmatiza, în profitul imposturii.

Desigur, mai sus s-a arătat fațeta în care adevărul a fost împachetat în morală, așa
cum obișnuiește să o facă cu succes numai conformarea, dar nici o abordare a adevărului,
doar cu realitatea de el plăsmuită, nu ar avea motiv (49) / interes să arate semnificativ diferit.
Realitatea adevărată (iii./ f) teoretic ar putea fi construită (numai) cu informație adevă-
rată, care să nu maculeze pedigree-ul celei dintâi. Altfel scris dar tot teoretic, realitatea ade-
vărată trebuie să îngăduie selectiv accesul în incinta sa, o Matryoshkă în sfârșit adevărată,
numai informației pe care ea o consideră conformă cu valoarea sa de adevăr, dar care
venind din exteriorul / contrariul / competiția sa, s-ar putea presupune că ar avea standarde
străine, cele ale casei fiind încă necunoscute / secrete și / sau neconforme accesului.
Oare, cu sau fără vreo antecameră / lobby de educare / reciclare / conformare preala-
bilă, înainte de a bate la portalul de cleștar al realității adevărate, aceasta să își fi făcut vreo
propagandă adevărată sau subteran, vreo manipulare cu același adjectiv, pentru a recruta
din realitățile contrare / concurente ei (acelea ne/adevărate / false și ireale) adepți care, dor-
nici să ajungă pe tărâmul făgăduinței, să se transforme peste noapte din minciună în infor-
mație adevărată ? Realitatea adevărată nu este sinonimă cu realitatea ideală ...încă.
Rezumând, adevărul despre informația adevărată, singura demnnă să populeze
realitatea adevărată, până la inter/subiectivizarea unei definiții rezonabile la el referită, se
dovedește mai degrabă și apăsat un autentic adevăr identitar, dobândit în stăpânire de
către conformare și dispersat de către aceasta inocent-cameleonic prin toate mecanismele
adaptativ-conformative pe care și le administrează, în chip de resursă pentru propășire, a
sa și a identității sale , identitate nu mai puțin agresiv-expansivă, prin aceleași mecanisme.

440
 xxi./ f) De la emoția rațională / ’emoția inteligentă’
și instrumentalizarea / comercializarea ei ...pe ne/încredere
la identitatea și cultura conformării, cu vulnerabilitățile lor
Înaintea și în folosul distincției dintre valorile morale ale adevărului (teoretic) și stan-
dardul etic al utilului (practic) (xxi./ j) , ar trebui ca unele dintre problematizările inițiale (iii./ c - f) să
fie reconfigurate, în explicativul lor, pentru conformare și mecanismele pe care le generează.
Oare chiar ar putea să existe o identitate a conformării și un referențial – invariabil
moral (iii./ e), (xxi./ j) , desigur – al unei asemenea identități ubicuu dispersată ?
Apoi, o atare identitate a conformării (plantată într-un caz concret), odată identificată /
referențializată / caracterizată / substanțializată, ar putea fi independentă și menținută
neutră – într-un mod coerent și coeziv – în raport cu o altă identitate conformativă, dar care
a referențializat și intersubiectivizat altfel conceptul de conformare / conținutul conformării ?
...dar în raport cu transformarea (non-identitară (iii./ e)), partenera ei de competiție
adaptativă ? Pentru ultima interogație, cele referite la transformarea conformă, o ”hibri-
dizare” oricum malversată prin LSC (dar nu exclusiv) și fără vreo confirmare în vreo realitate
concretă, în urma analizelor s-a prezentat deja (xvi./ b) un punct de vedere minim necesar.
Deci teoretic, orice fals, dacă este conform / convenabil, este un ”adevăr” în formare.
În schimb, orice adevăr – cu individualitatea sa –, care intră în conflict cu referențiale
de conformitate – cu identitatea lor –, trebuie sau poate fi (legitim) falsificat pentru a se cir-
cumscrie mentalității / chimiei / identității acelor referențiale, aici făcând abstracție de interes.
Dar identitatea ipoteticelor referențiale – ca de altfel, oricare identitate generic presu-
pusă – este oricum plină de fațete / versiuni / alternative, unele la vedere, dar diferit sau
greșit inter/subiectivizate, altele ascunse cu intenție ori din interes, altele ignorate din lipsă
de interes, iar altele necunoscute / secrete ...încă, toate la un loc.
Întâi, o atare identitate eterogenă, gri ↔ roz – duplicitară (xxi./ b) , cu propaganda / publici-
tatea ei explicită și cu manipularea / persuasiunea – prin influență (xvii./ c) , uneori și pe alocuri,
cu constrângeri (xi./ d) difuze, cu intenție constrictivă (xvi./ d) , (52) – implicită dar pătrunzător resimți-
tă, în marketing-ul său interesat, problematizează însăși coerența / dinamica (fizica) și coe-
ziunea / emoția (chimia) substanței sale, ereditată din individualitate (din energia aceleia).
Apoi, identitatea conformării, având un marketing al său, al interesului său – cu
inerentă reflectare comercială / economică (xxi./ k) –, cu realitatea sa (agentul interesului ei (vii) )
comercializabilă pe măsură, fiind atât de eterogenă și de receptivă la tranzacționare,
problematizează însăși referențializarea ’identității’ proprii.
Ori, cât de adevărat și stabil poate fi reperul – prin definiție static / fix imaginar al – unei
eterogenități ? Cine, ce și tactic, cum poate fi cineva / ceva independent în baza unui
asemenea referențial gra/dualizat roz ↔ gri (xxi./ b) și, în timp real, pentru câtă vreme ?
Cine, ce și tactic, cum se poate poziționa continuu / manifesta / comporta neutru
cineva / ceva pe o ”piață” a interesului, declarat propagandistic conform, dar manipulat non-
conformist / transformativ / în afara referențialului identitar propagandistic propagat ?

441
 Al treilea aspect problematic semnalat – esențial, dar nu ca fiind ultimul – era cel al
interacțiunilor acelei / oricărei identități conformative cu alte identități, la fel ori comparabil
de atașate și dedicate conformării, în gra/dualitate de compatibilitate (și nu de compatibili-
zare, modificatoare, dinamică) a referențialelor identitare și a intereselor specifice; deci
interacțiuni cu realitățile /agenții lor, de la rezonante la consonante și până la disonante / de la
convergente până la divergente / competiționale / conflictuale, pe termen scurt, mediu, lung
ori nedefinit (anticipabil ori nu), funcție de impulsurile / stimulii / inhibatorii (49) cu iz și / sau
contur politic, tacticizați prin propagandă și manipulare, adesea traduși într-un registru
economic – respectiv tacticizarea lor, prin publicitate și persuasiune, adică marketing – :

Într-adevăr, pe de o parte și la o primă vedere, economicul / emoționalul / satisfacerea

interesului – valorizat astfel prin punctul terminus al său – ar putea face mult mai atractiv
politicul / intenționalul – relevant la punctul de start al aceluiași interes –, motiv pentru care
marketing-ul (cu publicitatea și persuasiunea lui) ar deveni un semnificant / termen / concept
mai soft, mai frecventabil și deci de grabnică înlocuire a propagandei și manipulării, care îl
sinonimizează dar care sunt percepute / acceptate cu ceva mai consistentă ostilitate.
Pe de altă parte și la o mai atentă privire – eventual cu analize, similare celor din
prezenta investigație – s-ar putea constata că în fapt / realitate (una concretă), marketing-
ul este în relație cu puterea; astfel, cu publicitatea și persuasiunea lui managerizează piața
intereselor, în timp ce autoritatea prin aceleași propagandă și manipulare rezervate numai
ei, va continua să gestioneze pe mai departe piața apartenențelor.
Din această perspectivă, devine mult mai comprehensivă dihotomizarea între cine și
ce folosește, dintre intelligence-ul organizațional și parallel state, de exemplu, și cel insti-
tuțional și deep state, în simetrizarea aceluiași exemplu, în care primele sunt axate pe
individualitate și util (practic), cel al practicilor / uzurilor (profesionale /→ culturi profesionale), în
timp ce, cele din urmă se preocupă de identitate și principialitate (teoretică) despre intere-
sele / ”valorile” morale ale adevărului, de ”adevărurile” birocratice (sau invers, de birocrația
adevărurilor / ideologiilor) temperate prin complicități (15) și compromisuri (48) (politice /→ culturi
cu secretele acestora din urmă, nu mai puțin transparente și / sau adevărate.
politice),

De aici însă lucrurile se pot oricând complica, pentru că organizaționalul puterii și

instituționalul autorității, în pofida diferențelor majore și complementare – fără ca supra-
punerile (hibridizante) să mai surprindă – în privința logicii / naturii, atitudinii / personalității,
funcțional-structuralului dintre cele două, în cadrul aceleiași anvelope teritoriale se folosesc
de aceiași semnificanți /language din / în cadrul LSC, de asemenea, cu o dinamică a lor.
Ori, acest complex de operatori logici dinamici este împărtășit deopotrivă și de către
publicitatea persuasivă a economicului, și de către propaganda manipulată/ -ivă a politi-
cului, care problematizează adăugat teoria ”valorii” de adevăr a ’informației independente’
(și a ’sursei neutre’), pe de o parte, și practica ’multiplului standard’, pe de altă parte.

442
 Problematizarea are reflectări concrete în lanțul subiectivare → subiectivizare (cu sau
fără socializare) → intersubiectivizare (lanț analizat în amănunt în capitolul 4 din teză), al
discursivului cu două ’mame’, comunicat cumulat prin logici diferite împletite / hibridizate.
Judecând după rezultate, acelea care să conteze, un atare discursiv și-ar propune
...sau nu neapărat, să îndeplinească un funcțional distinct / specific dar dublu țintit, de multe
ori – pe butada doi iepuri dintr-o împușcătură – pentru una și aceeași problemă de interes
(interes public... pentru un public larg sau unul restrâns – identitar / partizan, dedicat /
clientelar, etc. –), problemă generică sau concretă, sensibilă/ -izantă sau nu, într-un climat
concret de destinație, oricum niciodată neutru.
Ce trebuie să înțeleagă destinatarul acelui dubludiscurs din mesajul transmis ?
Prezumând că mesajul a fost inteligent / înțelept (persuasiv / manipulat/ -iv) formulat,
o mentalitate practică / PM de destinație va culege pragmatic partea transformativă, econo-
mică, util(itar)ă unui interes propriu (i/mediat) din mesajul aruncat pe piața intereselor, în
timp ce o mentalitate birocratică, tradiționalistă / TM, oricum conformativă din inerția re/edu-
cării instituționale, va absoarbe valorosul interes al identității cu care cochetează (adesea
ierarhic / inter/dependent de favoruri promovante /cu reflectare economică), deci partea politică din
același mesaj intervertit – onest și nediscriminatoriu – și pe piața apartenențelor.
Ambele piețe, și cea puternică a intereselor, și cea autoritară a apartenențelor sunt
mistuite în EMOȚIE (xxi./ i) , doar că ea este comportată diferit – și deloc / prea puțin complemen-
tar, în pofida necesarelor și numeroaselor compromisuri (48) –, în registre distincte (xxi./ j - k ) .
Pentru că, așa cum constructivismul critic povățuiește, comportamentul (emoția com-
portată) se construiește continuu și reciproc cu o cultură asociată lui (emoția culturalizată),
ar rezulta o altă diadă nebănuit de importantă / utilă pentru colaborare și intelligence.
Din analizele capitolului 4 care – printre multe altele – au avut ca rezultat deconstrucția
și desubstanțializarea ”strategiei” și apoi, din desubstanțializarea ”identității” simplifi-
cată la minimul necesar într-o secvență anterioară ( xvii./ a) , ca izvoare principale de proveniență,
s-au conturat două elemente conceptuale, emoția intențională și emoția rațională –
intercondiționate, desigur –. Deși nu par să fie deloc ”noi”, acestea s-au resubstanțializat cu
totul diferit decât în alte surse bibliografice iar ulterior, au devenit indispensabile direcției
mult mai precis focalizată pe care o vor devoala concluziile sectoriale în cele ce urmează.
Superficial privind lucrurile, s-ar putea crede că ”emoția intențională” ar fi lejer de
deferit emotional intelligence, o atribuire oarecum plauzibilă deși discutabilă din prisma
acestei investigații, care a identificat-o mai mult și mai degrabă în ’interesul încrederii’ (ii) .
Însă, sintagma ”emoție rațională” ar părea o altă construcție anacolut-oximoronică
din sarabanda acelora pe care cercetarea nu a mai prididit să le re/descopere altfel.
După cum s-a prefigurat constructivist și s-a confirmat substanțial, comportamentul,
care proiectează emoție intențională, una concretă, o atitudine rațională, prezentă și dina-
mică / în și cu desfășurare inteligentă (care deci obligă implicarea de parcurs a raționalului),
contra/- de/- re/- ponderează – în construcția și substanțializarea continuă și reciprocă cu

443
partenera sa, cultura –, o emoție rațională, una generică, tradiționalizată (funcție de perso-
nalitatea structural-genetică și funcțional-updatată / experiențializată / educată a comporta-
mentului) într-una din cele două tipuri de mentalități, prin care se justifică / susține interesul.
Acesta ar fi doar ’cadrul pregătitor’ al nuanțărilor privind substanțialitatea diadei.
Odată ce se poate justifica și susține în sfârșit că există emoție rațională, deși cu
precauție, s-ar putea considera completate perechile comportate în perimetrul unui / orică-
rui interes dat, precauția păstrându-se în verificările pe logică inversată : intenție emoțională
/ emoție intențională; intenție rațională / rațiune intențională; emoție rațională / rațiune emo-
țională, parte dintre acestea putând să creeze aparente / false fracturi logice (xxi./ h) .
În realitatea concretă, nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) , în optimizarea acestor
inversiuni enumerate, ar trebui avute în vedere și cele precizate anterior enumerării,
apărând o ’nuanță de fond’, respectiv prin perechea emoție raționa(liza)tă / raționalizarea
emoției, care induce ideea verificabilă de emoție raționalizabilă /acel auto-control , adică una
endogen intrumentalizabilă (54), însă exogen, la fel de vulnerabilă și facil manipulabilă.
Raționalitatea (ca stare statică ( iii./ b) a) intenției și a emoției se îndreaptă spre cultură,
tradiție /identitară și ...acumulare (statică / conservativă) patrimonială /individuală (inclusiv colectivă).
Raționalizarea (ca stare dinamică ( iii./ b) a) intenției și a emoției este exhibată de com-
portament, cu desfășurare în timp real, întru satisfacerea unui interes concret (întotdeauna
patrimonial, chiar și atunci / mai ales atunci când nu ar părea astfel / latență indusă) (xxi./ h - i, k ).
În pofida unui partaj dificil de stabilit (xxi./ k) , satisfacerea este motivată (49) / stimulată
endogen de o emoție concretă a acelui timp real și exogen, de un climat la fel de concret.
Pe de o parte, acel climat nu ar părea să fie prea ’interesat’ de emoțiile de el conținute
(prin entitățile prezente, cu chimia / energiile lor), ci mai degrabă, de viziunile detectate și
de părtinirea non-identitară doar a uneia dintre viziuni. Însă, potrivit analizelor capitolului 4,
viziunea este un produs de calcul și inspirație, în care cea din urmă este stimulată / inhibată
tocmai de acel climat / Cm , fiind deci un produs cu o principală contribuție a emoționalului.
Pe de altă parte, de vreme ce un climat – potrivit acelorași analize –, are o contribuție
proprie adăugată, o atare intervenție are inevitabilă răsfrângere și asupra entităților aflate în
interacțiune, nu numai asupra interacțiunii în sine, fără a putea să le ocolească emoționalul,
din motivele și în modurile care vor fi grabnic (xxi./ i, k) lămurite.
Dintr-o cu totul altă perspectivă binară, pe de o parte, raționalitatea intențional-emo-
țională /TACTICA rămâne în stăpânirea identității cu justiția sa referențială, cu interesele
acelei identități protejate prin mijlocirea acelei justiții, de către identitate făurită.
Pe de altă parte, raționalizarea intențional-emoțională /TACTICIZAREA , care ține de o
justiție substanțială (xxi./ h) , de Justiția Naturii și de individualitate / ereditate (xxii) , rămâne să
se realizeze intercondițional – deci cu naturalul /standardul (xxi./ j) , nu cu normalul /‘valoarea’ normată –
cu acele timp real și climat concret care, neavând veleități protective în sine, vor putea
doar să stimuleze / inhibe (inclusiv și în primul rând) emoțional / energetic / chimic, deci să

444
influențeze – ca presiune și direcție / orientare ( xvii./ c) ) acea raționalizare /tacticizare vizionară
/inspirată, creativă a unui / oricărui interes concret ...cu inerentă reflectare economică (xxi./ k) .

Lucrurile sunt foarte complicate în simplitatea lor, pentru că pe de o parte, raționali-

tatea, ‘intenția’ raționată și emoția – tot așa – raționată, toate ale identității / culturii cu
justiția ei referențială *, pro/clamează (teoretic) interese identitare drept valori (morale -
explicit sau implicit) cu drept de referențiale, într-o gradualizare diversă (între imperative
și supletive), ...sub rezerva faptului că o cultură nu poate avea un intențional propriu * .
Exprimarea ”toate ale identității / culturii cu justiția ei referențială” * ar putea încuraja pre-
supunerea că cercetarea ar fi conferit ”valoare” sinonimă între doi semnificanți cu conținut diferit.
Pentru a înlătura o atare presupunere, se va re/aminti că în copilăria acestei investigații,
așa cum s-a menționat explicit încă din partea introductivă și apoi s-a repetat, s-a căutat o opera-
ționalizare a culturii, decupată de orice asociere cu exacerbatele sensibilități identitare, până ce
analizele acestui demers au demonstrat că secretul (colaborării și intelligence-ului) nu poate fi
pe deplin și serios investigat doar în cadrul mecanismelor adaptativ-transformative, cu evitarea /
menajarea celor adaptativ-conformative, edificate și întreținute inter/- și trans/- identitar.
Până la clarificarea care va sosi curând, s-ar putea considera că relația dintre identitate și
cultura identitară proprie aceleia este ca aceea dintre o entitate și patrimoniul său, uneori vechi
(uzat din pruncie) și ponosit, alteori reînoit vremurilor, proaspăt, prosper ...și ispititor tuturor oas-
peților, invitați... ori care dau buzna, luând cu ei ce le cade în mână sau ...refuzând să mai plece.
Pe de altă parte, raționalizarea, intenția raționalizabilă și – mai ales – emoția raționa-
lizabilă, toate ale individualității (inclusiv colectivă, verificabilă prin swarm behavior(xxv./ a)) /
comportamentul – ca reflexie a personalității ereditate (și ulterior experiențializată / educată
/ instrumentalizată) –, mai mult sau mai puțin obstrucționat de justiția referențială a locului
unde se manifestă, trebuie să facă o echilibrare intercondițională a intereselor individuale
/ personale – mai mult sau mai puțin (și) identitare – pe standardele timpului real și ale
climatului concret, standarde care imprimă și impun acea emoție raționalizabilă, adapta-
bilă în raport cu ”valorile”, în sensul satisfacerii performante / cu succes a interesului, nu în
cel opus, al renunțării / capitulării / non-competiției / acumulării... de frustrare de astă dată.

Prin urmare , emoția raționalizată /trecut a identității culturalizate în concurs / competiție

cu emoția raționalizabilă /prezent → potențial viitor a individualității comportate se însumează în
perimetrul unui / oricărui emoțional (colector) care trebuie să susțină energetic / chimic satis-
facerea unui interes concret – de colaborare, firește, din cadrul intelligence-ului, desigur –.
Din astă pricină, acel emoțional colector se va vedea nevoit să facă o echilibristică
pros & cons pe binomul costuri - beneficii, între avantajele / stimulentele referențialelor de
valoare (morală) ale componentei sale raționalizate – trecut ’a avea’ pentru ’a fi’ – și refe-
rențialele acelor standarde ale componentei sale raționa(liza)bile în timp real (și în climat
concret) – un prezent de poziționare ’a se situa’ pentru ’a obține’ satisfacerea interesului –.
Unul dintre efectele directe detectate – pe diada micro ↔ macro, exersată repetat și
util de către investigație – ar fi acela că emoția raționalizabilă constituie componenta care

445
managerizează puternica și foarte dinamica piață a intereselor, rămânând ca emoția
raționalizată să guverneze autoritara și prea conservatoarea piață a apartenențelor.
Simplificat fie scris altfel, emoția raționalizată este precumpănitor a politicului, a insti-
tuționalului, a TM și a identității, iar cea raționalizabilă, a economicului, a organizațio-
nalului, a PM și a individualității, cea din urmă debalansând-o și recalibrând-o pe prima.
Însă efectul cel mai (deloc) surprinzător ar fi acela că funcție de timpul real și climatul
concret, emoția raționalizabilă cotropește frontierele raționalului, uzurpându-i autori-
tatea și îndeplinindu-i din competențe, efect care reclamă demonstrații separate (xxi./ h - i, k) .

Tot acest noian de explicații – posibil utile – nu simplifică deloc lucrurile / provocările,
ci le lasă la fel de complicate, convenabile însă colaborării și intelligence-ului.
O clarificare deplină în cadrul acestor concluzii sectoriale a relației dintre o indentitate
– spre exemplu, luându-se prin ipoteză cea a conformării – și cultura indentitară proprie a
aceleiași, tocmai autoselectată ipotetic, clarificare amânată în urmă cu o mână de paragra-
fe, fără a fi un scop în sine, ar fi impus prealabil o lectură atentă a tuturor celor prezentate
în (secțiunile 1.2. pentru cultură și 3.3. pentru cultura de intelligence din) partea teoretică.
Fiind scoasă din calcul ipoteza puțin probabilă ca acest fapt să se fi petrecut, cele
arătate într-o secvență (compusă) anterioară (xi) dedicată integral conformării inocent-came-
leonice și prezentarea ulterioară celor trei interogații de mai sus, vizând identitatea și refe-
rențializarea identității conformării din secvența curentă, vor fi completate deopotrivă, și în
sensul menționatei clarificări și al răspunsurilor la cele trei întrebări, lămurite doar parțial.
Pentru o completare oricum simplificată, se reamintește doar că, după ce s-a făcut o
primă separare între conformare și comportamentul de conformare (xi./ a) – care ar presupu-
ne o cultură asociată cu care să se construiască și să se substanțializeze continuu și reci-
proc, deci o cultură a conformării – comportamentul ei a fost împins într-un plan secund,
în cel al mecanismelor adaptativ-conformative, fără a le neglija experiențialul / mentalitatea
lor culturalizată / instrumentalizată, în timp ce cultura – în interesul firului explicativ – a fost
rezumată reducționist doar la valori morale, standarde, modele (clișee / șabloane) și LSC
care le propagă și le manipulează pe cele enumerate, atât pe piața identitarismelor, cât și
pe cea a intereselor, ambele situate în competiții ne/loiale distincte (xxi./ c-d) , în cadrul cărora
arma de bază este informația, niciodată independentă, nicicând provenind din sursă neutră.
Ori, a pune în dezbatere o piață (tranzacțională prin definiție) a apartenențelor, până
la urmă a identităților unor interese colective – quasi-generice / cu o gradualitate largă de
concretețe și expectație – în ipoteza de față interesând poziționarea (’a se situa’ pentru ’a
obține’ a) identității conformării (aleasă ipotetic), exprimarea lor nu ar fi completă fără acea
amprentă culturală // cultural print / Cp (pe larg lămurită în capitolul 4) pe care conformarea
și-o proiectează comportamental, cameleonic, deci un comportament culturalizat / came-
leonism tradiționalizat, prin marketing-ul / propaganda și manipularea specific/e acelui areal.

446
 O problemă substanțială ar putea fi legată de detaliul – adesea neprecizat, fie întru
negociere, fie pentru o lărgire de aderență – dacă un interes colectiv concret este obliga-
toriu și unul identitar supus (mai mult sau mai puțin obedient (xiv)) raționalității emoționale
sau ar putea să aibă verticalitatea să rămână un interes colectiv în individualitatea lui, fără
nici o conotație identitară, care să urmeze nestingherit raționabilitatea emoțională a opor-
tunității, din perimetrul pieței la care acel interes colectiv concret se raportează adaptat.
Teoretic, interesul colectiv ar fi energizat / ”emoționalizat raționat” pe un element de
legătură, al unei legături coerentă - fizic și coezivă - chimic, în lipsa căruia s-ar compromite
/ destrăma însăși existența colectivului /sursei acelui interes, colectivizat tocmai pe un atare
element valoros de legătură /resursă, ”valoare” considerată – în primul rând – cultural astfel.
Însă, în competiția de pe piața apartenențelor, elementele de valoare culturală / de
patrimoniu identitar sunt fezandate cu un emoțional interactiv, dinamic în timp real, bizuit
pe / influențat de un LSC în cadrul căruia propaganda manipulată / publicitatea persuasivă
se intersectează în perimetrul unui climat de intersubiectivizare care, așa cum nu detectează
identități, nu prea distinge nici patrimonii agonisite sau prețuirea lor interesat supraevaluată
de către entitățile aflate în interacțiune, ci doar pe aceasta din urmă.
Oare, care să fie acea interacțiune substanțiată care, în realitate, aceea concretă ...nu
neapărat reală dar oricum concretă (vi) , să constituie dublul rol / funcționalul multiplu care să
includă și elementul de legătură coerentă și coezivă, element astfel amprentat cultural ?
Din perspectiva și în interesul acestei investigații, interacțiunea substanția(liza)tă și re-
levantă timpului real din cadrul climatului concret, ar fi una cu un istoric de tip constructi-
vist, care se substanțializează în același spirit critic până în rezultativul (47) unui interes dat :
Pasivul / acumularea / patrimoniul identității culturalizate al oricărei entități (inclusiv
colectivă) tranzacționat pe piața apartenențelor (una lentă, deja emoționată /structural) se
re/construiește și se re/substanțializează continuu și reciproc, întru re/echilibrare / re/a/si-
metrizare, cu activul individualității comportate al aceleiași entități, aruncat pe / înșfăcat de
pe piața intereselor (o alta, fremătătoare, oriunde, oricând și oricum emoționabilă /funcțional).
Ar fi poate inutil de re/amintit că în general, o piață liberă, ne/dirijată protecționist și
ne/stigmatizată de vreo justiție referențială (interesată și inerent identitară), se bizuie doar
pe binomul costuri - beneficii și nu pe vreo încredere în independență, adevăr și basme.
Intelligence-ul și colaborarea, cu repetate și riguroase verificări, știu cel mai bine asta.
Cum în speța de față entitatea abstractă, autoselectată (vi) ca exemplu, este confor-
marea /sursă sau unul / oricare dintre numeroasele ei mecanisme adaptativ-conformative
(de co-operare instituțională / constrângere / control / legitimare / suveranizare, etc. – prin
propagandă și manipulare ori, în cazul pieței, prin marketing – ) /resursă, prin deconstruire și
desubstanțializare s-a putut constata, implicit, din analize, că excepțiile ...nu sunt eligibile.
Piața transform(eaz)ă, nu conformează ...decât în propagandă și în ficțiune. (xxi./ k)
Colaborarea și intelligence-ul, după viguroase confirmări, știu cel mai bine asta.
După marketing style-ul conformării, nici aceasta nu ar părea prea naivă / inocentă ...

447
 În urma tuturor acestor precizări reașezate dintr-o perspectivă nouă – spre deosebirea
celei din teză, cel puțin a celei referită punctual la distincția de natură / logică dintre acultu-
rație și spill over –, se va putea accepta altfel că, în realitatea concretă, emoționata cultură
a conformării (eterogenă și ubicuu dispersată pe identitatea cu care se resubstanțializează
reciproc) devine o cultură trans-formativă în cazul aculturației și că, din alt unghi, ar putea
fi percepută – tot prin propagandă și manipulare (contrare /re/active) – ca fiind o cultură de-
formativă a altor ”identități conformative”, care au intersubiectivizat altfel conformarea, în
cazul spill over-ului, propovăduit în cadrul interguvernamentalismului liberal.
Astfel, proaspăta repunere în pagină a explicațiilor de verificare (a menționatei distin-
cții, teoretizată în capitolul 3 și re/analizată în capitolul 5) și de confirmare ale celor justifica-
te și susținute în privința substanței / naturalului aculturației și ale criticilor întemeiate și con-
structive la adresa acelui spill over (al inter/dependențelor ...neo/liberale, de astă dată), ar
facilita un alt registru de blamare / stigmatizare (52) a ”deviaționiștilor ”– iliberali (11) sau altfel
– care se abat de la conformarea la politicile și valorile / interesele EU (în procesul de făurire
a acelei identități europene) dar, mai ales, un alt registru mai inteligent de regândire a solu-
țiilor și / sau a selecțiilor (46) – de valori emoționate ori de entități... altfel emoționabile –.

Deci, cultura conformării nu se confundă cu identitatea (xi./ h) ei ; s-ar putea eventual

confunda din obicei, doar cu educația conformării (xi./ e) – nu (și) cu ”cercetarea” acesteia –.
Poate tocmai de aceea în ultimul sfert al veacului trecut (xvii./ c) , funcționalismul și utilitari-
smul (mai puțin ideologizate în peisajul teoriilor socio-politico-juridice) – dar fără a fi singu-
rele (44) – sugerau mai mult intuitiv decât demonstrat că ’suntem (prin) ceea ce avem’ sau
că ’suntem prin ceea ce facem (util) ca să avem’, fără vreo preocupare de verificare (pe
logică) inversată, de tipul propus în prezentele concluzii sectoriale, odată cu și de la sinteza
desubstanțializării identității (xvii./ a) ...continuând tot așa, până la încheierea lor.

xxi./ g) Informația ‘adevărată’ ca hrană spirituală și

ingestia ei normată (de) pe piața apartenențelor,
fructificate invers / altfel de colaborare și intelligence
Adevărurile – cu privilegiul lor de ‘informații adevărate’ și aproape implicit ‘indepen-
dente’ (informații oricum pre/lucrate interesat (xxi./ d) cu secretele corespondente ‘la pachet’) –
în calitate de acționare majoritare, pe alocuri chiar exclusive, la societățile comerciale denu-
mite ‘realități adevărate’ (iii./ f) se răsfață non-ierarhic, non-gradual în acea Matryoshkă în sfâr-
șit adevărată (xxi./ e) , întru conservare și consolidare, într-un interactiv atent controlat (pentru
a nu deveni reactiv-transformative); ...în lipsa ierarhiei, oare de către cine controlat ?
Totodată, aproape la fel de subtil, adesea fără vreo bridă cauzală convingătoare,
adevărurile conțin în endogenitatea lor obligația de a fi înghițite / nemestecate și asimilate
/ nedigerate, așa cum tehnic / teoretic sunt servite, potrivit prospectului (reglementativului
justiției referențiale) de administrare a acelora și a prescripțiilor curante adiționate.

448
 Astfel, digestia naturală – inerent transformativă (cu riscurile asociate) – trebuie de
îndată să fie înlocuită cu digestia normală, conservativ-conformativă, care să elimine ne-
permisele atacuri ale firescului / logicii naturalului la adresa siguranței endogene și securității
exogene ale adevărurilor, atât de laborios și neutru tehnicizate / teoretizate / tacticizate.
Digestia normală a oricărui adevăr devine una culturalizată, deci o digestie normată,
după chipul și asemănarea normei, inclusiv morală ...sau mai ales.
Digestia normată, cu adevărata ei realitate proprie, este aceea care trebuie să
nimicească orice necuviincioasă bănuială că, odată astfel procedural / judicios procesate,
în rezultativul (47) lor, adevărurile ar mai purta vreo boare dogmatică – după specia de morală
care le-a trimis spre ingestie – și, de asemenea, orice pârdalnică pre/supunere că, în același
rezultativ, aceleași adevăruri ar fi la fel de cameleonice /resursă pe măsura conformării /sursă,
căreia ele (doar uneori și pe alocuri, desigur) rămân datoare să umil slugărească.
Din acest unghi de vizualizare, propaganda și manipularea adevărurilor non-dogma-
tice și non-cameleonice, reprezintă preparativele legitime ale conformării inocent-cameleo-
nice de hrănire spirituală ...cu / din identitatea sa eterogen multi-fațetată (xxi./ f) , fără a cauza
tulburări digestive letale (decât poate selectiv (46)) celor care îndrăznesc să se supună gas-
tro-enterologic încă legităților Naturii, ne/respectând in/suficient autoritatea de ea instituită.
Din același unghi, ‘realitățile adevărate’ (iii./ f), ca agenți (comerciali) credincioși (și nu
prea) ai acelor adevăruri – niciodată dezinteresate (cum nu există nici informație dezintere-
sată, fie ea adevărată, reală, independentă sau nu) –, în dublul / multiplul lor standard tran-
zacționabil, au culturalitatea lor identitară care să le confere privilegiul de acces în unica
(fără rival / fără competiție) și elitista (conceptelor de autoritate (xxi./ e) – bun, moral, indepen-
dent, etc. - ) Matryoshkă adevărată, pe care numai conformarea ar fi îndreptățită să o dețină.
Oare, această Matryoshkă fițoasă și aristocrată, cu societățile sale comerciale (supuse
mai mult sau mai puțin obedient (xiv)), deci cu agenții săi comerciali, competenți (xiv) și înzestrați
cu rigoarea și vigoarea autorității – adică până la urmă, realitățile sale adevărate atent
selecționate – pe care din(tre) piețe și, mai ales, cum ar putea să interacționeze ?
...interacțiuni referențializate / călăuzite după care prescripții / ”valori” morale și / sau
după care prospecte / standarde ? ...și în ce scop ? ...doar unul exclusiv conservativ ?

Nici nu ar fi necesară o cercetare prea savantă pentru a justifica și susține că Matryo-

shka conformării, cu tot conținutul său aparent rigid – rigiditate posibil de manifestat numai
în anvelopele acelui set de păpuși ale fertilității – interacționează atât pe piața apartenen-
țelor – eminamente (dar nu exclusiv) politice – deci tocmai pe cea a celorlalte / altor seturi
de Matryoshka Dolls asemănătoare ei, poate conformative în felul lor, dar altfel și astfel sus-
ceptibile de concurență, cât și pe piața intereselor, care absoarbe indistinct orice și de
peste tot, încă de la primele semne de înfiripare și desfășurare a oricărui interes, aflat în
cursa spre satisfacerea lui ori renunțarea la acela, în favoarea altei oportunități (...a pieței).

449
 Însă, pe ambele piețe, ghinion de neșansă, își cam fac veacul – printre mulți alți
dispersați vânători de (informație și) secrete – atât intelligence-ul, cât și colaborarea, fie
împreună, fie separat, dar care, vânători cu vocație naturală (i) - (ii) , pentru a nu avea deranja-
mente emoționale / digestive, mai cameleonice decât conformarea – și deloc inocente –
resping hrana curativă spiritual și medicamentația obsolită ale adevărurilor non-dogmatice
și non-cameleonice ale conformării, iscodind mai degrabă după secretele acelor ‘informații
adevărate’, secrete ‘conformative’ pe care să le savureze în chip de desert.
Acolo unde, atunci când și dacă desertul este delicios / convenabil / satisfăcător (emo-
țional), intelligence-ul, colaborarea și altele asemenea lor (precum privatizarea informației,
etc.) vor putea îmbrăca de conveniență și provizoriu, propagandistic și manipulativ, straiele
conformării, chiar și în afara sărbătorilor de carnaval sau de Halloween, fiind oricum deprin-
se cu deghizările (...și arta lor), în propriile limite constitutive, limite care le imprimă și etica.
În schimb, în privința modului de interacțiune al acelui set de Matryosh-te ale
conformărilor – atâtea câte or fi, în varietatea lor imitațională – investigația, de această dată,
ceva mai savant, va simplifica explicativul, afirmând doar că, așa cum intelligence-ul (institu-
țional) se lasă ”controlat” mutual de către autoritate, ori cum autoritatea controlează pute-
rea numai în măsura în care, iarăși, reciprocitatea devine efectivă, tot așa mecanismele
adaptativ-conformative ar putea să își închipuie că ’domină’ / supra/veghează mecanismele
celor două piețe doar în limitele constitutive /structuralul în care acelea din urmă le-ar îngădui
/funcțional un drept de comportare /justiție proprie (legitimată de climat) celor dintâi, în perimetrul găzduit.
Teoretic, o atare îngăduință de eventuală supra/veghere, discutabilă ca eficiență, când
și dacă ar interveni, ar fi întotdeauna negociată și relativă ca stabilitate și durată, funcție de
miza intereselor negociate, de priceperea / calitatea negocierii și de puterea entităților.
În realitatea concretă, ...nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) , după cum deja s-a
sugerat (xxi./ f) , piața este dominată (și controlată) de emoție, nu de conformare. Că acea emo-
ție raționabilă are o amprentă culturală / Cp a unei emoții raționate – de proveniență inerent
conformativă și cu relevanța ei (deloc neglijabilă) – devine o cu totul altă poveste.
Cu același prilej (xxi./ f) , întâi s-a subliniat că emoția intențională și emoția rațională
sunt intercondiționate, un partaj al contribuțiilor dintre cele două fiind dificil de stabilit (xxi./ h - i, k) .
Apoi, după ce s-a conturat distincția între emoția raționa(liza)tă, culturalizată în trecut
și cea raționabilă, comportată la un timp prezent / viitor, s-a susținut că emoționalul
colector al celor două se va vedea nevoit să facă o echilibristică pros & cons pe binomul
costuri - beneficii între referențialele de valori și de standarde (xxi./ j) , manifestându-se deci fie
ca un substitut al raționalului, fie doar ca un influencer care, stăpânind / făcând regulile
jocului (xvii./ c) , înseamnă că ciupește / se îndestulează și din competențele intenționalului.
În cele din urmă, s-a mai asumat că emoția raționabilă o debalansează și o recali-
brează pe cea raționată, sugerându-se implicit că segmentul emoționalului comportat
poate să îl torpileze / imunizeze / elimine, în anumite condiții, pe cel conformat.

450
 Pe de o parte, din cele arătate ar putea să rezulte că din ansamblul emoționalului,
numai ”emoția raționalizabilă cotropește frontierele raționalului, uzurpându-i autoritatea și
îndeplinindu-i din competențe”. Că emoționalul nu trebuie să uzurpe, rămâne de văzut !(xxi./ k)
Pe de altă parte, cum și în ipoteza anterioară se problematizează partajul / parțializarea
/ pro/porționalizarea dintre emoția raționată și cea raționalizabilă, care vine în concurs cu
intercondiționalitatea sus menționată, nepartiționată la rândul său (dintre cele două și emo-
ția intențională (xxi./ i, k)), regăsite cumulat la oricare comportament / atitudine în desfășurare,
ar face ca emoționalul – colector potențial al întregii palete de competențe comportamen-
tale, din care se servește sau pe care le influențează selectiv – să devină leader-ul incon-
testabil, unul ...instinctiv, al parcursului satisfacerii cu satisfacție /succes al oricărui interes.
În ultimul paragraf al secvenței precedente (xxi./ f) s-a subliniat pentru prima dată în cadrul
concluziilor sectoriale termenul intuitiv, la care acum și aici se mai adaugă altul, instinctiv.

xxi./ h) Instinctul : teoretic - concesiv și educabil,

practic - revendicativ și uzurpator
sau... între intelligence creativ și intelligence analitic
Pe de o parte, începând cu adolescența târzie a cercetării, în cadrul Planșei 1 (completată
apoi spre final prin Anexa concluzivă desfășurată 1), în perimetrul polemicilor de teoretizare a
încrederii și a comportamentului de încredere s-a intervertit pentru prima dată grafic rombul
emoționalului (versiunea nov. 2015) iar pe de altă parte, în paralel cu teoretizarea conceptului propriu al
climatului (exogen) de intersubiectivizare s-au întreprins o sumă de investigații aprofundate în
privința unui inevitabil climat endogen de intersubiectivizare care însă, din motivele ce vor fi
punctate instantaneu, a fost rezumat doar la o obscură notă de subsol......(40) (versiunea aug. 2016).
La acea epocă, nu se dorea nici amplificarea sensibilităților îndrumării instituționale dar nici
nu se preconiza demararea unui amplu demers investigativ-comparativ între mecanismele
adaptativ-transformative și cele adaptativ-conformative, indispensabil cercetării secretului, de
abia în urma cărui demers au devenit la fel de inevitabile atât consacrarea ”metodelor” de
desubstanțializare, cât și îndreptarea către stigmergy și comportamentul stigmergic (xxv./ a) ,
unul instinctiv intuitiv, în firescul (swarm (xxv./ b) ) intelligence-ului ...și al colaborării.

După toate cele astfel prezentate în spațiul acestui cluster (xxi) dedicat imposibilității de
independență și neutralitate, imposibilitate care se reflectă asupra justițiilor între care
trebuie să navigheze și cu care sunt nevoite să opereze colaborarea și intelligence-ul, altfel
se poate justifica și susține acum că tactica este cerebrală și intuitivă în timp ce, în schim-
bul acestei stări statice, starea în acțiune (iii./ b) , tacticizarea este intestinală și instinctivă.
Într-adevăr, tactica se organicizează cu tacticizarea interesului concret, numai prin
adăugarea și comportarea celei din urmă; atunci personalitatea și atitudinea, procesualul și
proceduralul, sursa și resursa, structuralul și funcționalul, deci comportamentul în întregul
său reunește organic, în limitele sale constitutive, cele trei elemente deconstruite și
desubstanțializate : intenționalul, raționalul și ...emoționalul.
Cel din urmă, elementul emoțional, provizoriu /ipotetic ar putea fi un uzurpator din
întâmplare, ocazional sau obișnuit al celorlalte două, avându-se în vedere că frecvența va

451
fi determinată sau, mai degrabă, determinabilă, ori de câte ori miza interesului o va cere iar
intercondiționalitățile (standardizabile - timpul real și climatul concret) o vor permite. (xxi./ f)
Până la atipia pe care o va releva curând swarm (intelligence & swarm) behavior (xxv./
b) – o sursă inspirațională masivă * pentru artificial intelligence –, ar mai rămâne exact răgazul

minim necesar pentru descifrarea mecanismelor de interacțiune ale acelor elemente com-
portamentale enumerate, plecând totodată și de la geografia / poziționarea lor.
Spre deosebire de această opinie, îmbrățișată de către cercetare după o atentă trecere în
revistă a tuturor argumentelor rezonabile (e.g.Theraulaz & Deneubourg 1992), fără ca vechimea
lor să le influențeze în vreun fel temeinicia, mai există un curent de opinie contrar (e.g. Fiott &
Lindstrom 2018) potrivit căruia sursa inspirațională * pentru artificial intelligence ar fi tocmai
human intelligence. Însă, o atare șubredă susținere riscă să fie lesne demontată.
( Provizoriu – ori mai mult decât provizoriu, în cadrul acestor concluzii –, din motive
de simplificare și decupare a detaliilor, se va face abstracție, pe de o parte, de simțuri, ca
destinatare / receptoare și prime prelucrătoare de date externe iar, pe de altă parte, de
sistemul nervos, ca cel mai de seamă comunicator, fiind deopotrivă în funcționalul său,
atât interconectorul între simțuri cu cele trei elemente comportamentale avute în discuție,
cât și emițătorul / impulsionatorul (49) re/activ – în timp real –. )
Ascendentul de influență al emoționalului, influență (vii./ c) care poate să meargă până
la o constrângere (severă, intempestivă și ireversibilă / ireparabilă) de ”decizie” a celorlalte
două, deci a comportamentului în ansamblu, s-ar putea să il confere geografia, grafia sa de
poziționare – oarecum tot rombică (Planșa 1) în arhitectura abdominală –, (‘a se situa’) una
ombilicală, centrală în raport cu cele periferice, deja așezate la locuințele lor, nici acelea
totdeauna prea încăpătoare, intenționalul în emisfera dreaptă, asociat – printre multe altele
– în mod substanțial cu creativitatea și intuiția, iar raționalul, în emisfera stângă, unde –
tot printre multe altele – activează și menține active logica și analiticul.
Natura a fost destul de judicioasă când, cu chibzuială – cel puțin la vertebrate – a
decis să nu pună toate merele comportamentului / gândului comportat (xxi./ i) în același coș.
Într-una din versiunile separate ale cercetării, lăsată în afara formatului depus la
catedră, s-a putut constata, printr-o rafală de analize, că acea ”grafie de poziționare” nu
este nici întâmplătoare, nici fără efecte extrem de importante / relevante.
Aici se va puncta doar că ‘a obține’ și ‘a se situa’, ca stări în acțiune, sunt visceral-
instinctive, față de ‘a avea’ și ‘a fi’ care, ca stări statice (iii./ b) , sunt cerebral- intuitive.
Consecințele imediate, pe de o parte, vizează dinamica intenționalului care are o
componentă de instinctiv, non-partajabilă, extrem de fluctuantă și compatibilă emoționa-
lului, iar pe de altă parte, vizează stabilitatea raționalului care, prin componenta de
intuitiv, la fel de non-partajabilă dar (prezumată) mereu prezentă, se înfățișează ca o ‘stație’
de conexiune /joncțiune , cu schimb de stimuli / inhibatori între (cele) două ”TGV-uri” – sau, cel
puțin, percepute astfel de către lentoarea raționalului – pe ‘căile ferate’ ale sistemului nervos,
neferat destul și neferit suficient de prezențele polarizate/-bile, care îl tot scurt-circuitează.

452
 Consecințele mediate, pe de o parte, vizează intuitivul – și nu creativul – ca principal
conector al intenționalului cu stația rulantă a raționalului, însă în regim mai de inter-city.
În tot cazul, prin ipoteză, intuitivul este și rămâne reprezentantul / agentul de nădejde
al întreg cerebralului și partenerul de dialog direct cu instinctivul emoționalului – de altfel,
partenerul cel mai compatibil dintre toate celelate opțiuni rămase / posibile –.
Pe de altă parte, logica – și nu analiticul – este conectorul / ‘impegatul de mișcare’ al
stației rulante de joncțiune /mișcare a raționalului care, conversează quasi-continuu cu intuiti-
vul pentru a intersubiectiviza (printr-un anumit set de semnificanți / simțuri – cu rol conserva-
tiv-productiv –) și cu instinctivul pentru a socializa (printr-un alt set de semnificanți / simțuri
– cu rol reproductiv /procreativ –), cu care însă logica nu se prea poate familiariza confortabil.
Dinamica logicii / ‘impegatului de mișcare’ în termeni reali – la alarmare / punct critic,
etc. – s-ar putea ridica eventual de abia la nivelul unui regional.
Reașezând peisajul comportamental în concordanță cu cele arătate, rămâne un singur
”TGV” al emoționalului, un ”inter-city” alert al intenționalului și un ”regional” rutinier (cu
metodaționalul instituit pentru funcționalul ‘gării’ în folosul schimbului de informație utilă
adăugat) al raționalului. Între cele trei ritmuri nici nu ar fi necesară vreo competiție ori vreo
coopetiție (50), ci doar co-ordonare, pe care ehilibrul emoțional * o poate întreține și / sau o
poate fractura, funcție de miză, intercondiționalități și cu frecvențele deja menționate.
Echilibrul emoțional * , în acea versiune paralelă a investigației, a constituit climatul in-
tern / endogen de intersubiectivizare prin care s-a verificat și s-a confirmat climatul interactiv /
de intersubiectivizare, analizat și teoretizat pe larg în capitolul 4.
Însă continuând-se, provocările s-ar putea complica, pentru că de aici pornește etiologia
sentimentelor, începând cu cele de reflexie biologic ereditată (ascendent - erede), spre cele
conservativ-productive care le include pe toate cele relevante cercetării, sentimentul de
independență și cel de apartenență / dependență identitară – fără a interesa natura aparent
exteriorizată / declarat-asumată a apartenenței (națională, religioasă, etnică, de gen, de orientare
sexuală, economică, de status social, profesională, de hobby, etc.) – fiind cele mai importante,
până la cele trupești- reproductive, ca surse pentru o altă plajă imensă de derivate, de la cele de
protecție, de sprijin, la inofensive și recreaționale / de loisir, până la cele conflictuale de com-
pețiție, revanșardism, ură, etc., deopotrivă ‘instinctiv-imitațional’ translatabile grupei anterioare.
După și / sau uneori fără timp de selecție (46) – funcție de varii împrejurări / intercondiționa-
lități (stimulative / inhibatorii) –, modul cum este ”gândit emoțional” sentimentul, este determi-
nant pentru natura / geneza intenției / interesului care instinctiv-intuitiv va alege o tactică / logică,
care mai apoi experiențial (sau doar instinctiv presupus) ar putea satisface funcțional dorința,
aproape întotdeauna percepută ca fiind o urgentă necesitate, și nu ca pe o provocare măruntă.
De abia de acum ar putea ieși la rampă comportamentul, unul susceptibil de analiză /
evaluare (deconstrucție, parțializare și desubstanțializare).

După cum se va lămuri curând (xxi./ k) , pe fond, în endogenitatea sa, echilibrul emoțional
reprezintă echilibrul dintre dinamica intențională (în fapt, acea emoție intențională care susține
funcția asociativă) și stabilitatea rațională (respectiv emoția rațională cu competența de gestiune
și operaționalizare pentru funcția memorativă – a tuturor semnificanților necesari raționării –).
Echilibrul emoțional (endogenul) nu se confundă cu fondul emoțional (exogen) (xxi./ k) .

453
 În pofida dificultăților de partajare matematic-cantitativă, în exprimările de tipul logică
intuitivă și intuiție logică, ordonarea semnificanților devine substanțială pentru că – funcție
de limbă / traducere – substantivul dă o pondere care contează în economia selecției (46).
În limba română, spre exemplu luat la întâmplare, logica intuitivă se îndreaptă mai
mult spre analitic, pe când intuiția logică zburdă către creativitate.
Intuiția și logica (reuniți în perspicacitate) sunt pilaștrii de bază ai inteligenței, iar modul
de așezare substantiv - adjectiv, teoretic, creează două tipologii de intelligence diferite :
Intelligence creativ Intuiția logică, dinamică, creativă, holistică, randomizantă, etc. –
făcând abstracție (provizoriu) de instinctivul emoționalului – ar îmbrățișa mecanismele adap-
tativ-transformative, asemuindu-se în mod suspect cu intelligence-ul organizațional.
Intelligence analitic Logica intuitivă, a ordinii secvențiale, a liniarității analitice, a
selectivului dintre detaliile evaluate, etc. – mai politicoasă / distantă față de instinctiv – ar fi
”peștele din apa” ...mecanismelor adaptativ-conformative... ale intelligence-ului instituțional.
Investigația, în versiunile sale precedente, a constatat că cele două tipuri de inteligență se
reflectă în aceleași proporții aparent debalansate și asupra informației, componentă a deja
tradiționalei triplete kentiene intelligence - informație - cunoaștere, în cadrul căreia intelligence-
ul creativ ocupă procentul mic al lui Pareto, iar intelligence-ul analitic, diferența rămasă.
Însă, în aceleași versiuni, s-a ajuns la concluzia – deloc surprinzătoare – că acel procent
mic, în condițiile de algoritmicizare (x) ale revoluțiilor tehnologice înlănțuite, ar trebui chiar să mai
scadă, pentru a evita atingerea frontierei de unde ar risca să izbucnească autodistrucția
accelerată a socialului uman. Imposibilitatea de absorție a volumelor imense de informație
cotidiană ar putea deveni (cândva) un declanșator impredictibil ; rezultativul (47), cu atât mai puțin.

Continuând de la perspectiva mecanismelor adaptative, ar putea fi mai lămurit, pe de

o parte că, logica intuitivă – și nu creativă – a raționalului rămâne cea mai prolifică în lansa-
rea ”valorilor” (morale sau de alt soi) și în administrarea propagandei acelora și, pe de altă
parte că, intuiția logică – și nu analitică – a intenționalului va opta în limita utilului pentru
câteva standarde, încurajând prin manipulare convenabilul unei părți din valori într-o anu-
mită situație și dezicându-se de ele într-o altă conjunctură, în favoarea altora mai profitabile.
Emoționalul, prin instinctivul său, instinctiv care nu prea are nici elaborate finețuri
politicoase și nici deprinderi intelectuale, fără să adauge deci ceva în plus, își va folosi
agentele sale, emoția intențională în relația cu intuitivul și creativitatea iar emoția rațională
(colectoare) în relația mai spinoasă pe care o întreține cu logica și cu analiticul, părtinind –
după criterii instinctive neprecizate – fie valorile, fie standardele, fie câte puțin din fiecare,
nu prea rar amestecându-le într-un dublu / multiplu standard, considerat tot instinctiv, ca
fiind unul pragmatic. Umilind raționalul, emoționalul are cel mai acut ”simț” al utilului !
Instinctivul este utilitarist, utilitarism justificat pe emoția raționalizabilă ; intuitivul
este adaptativ, adaptare susținută prin negociere cu și de către logica intuibilă. Interacți-
unea dintre emțional / ”TGV” și rațional / stația rulantă de joncțiune se realizează în fapt între
emoția raționalizabilă și logica intuibilă, de altfel singura conectare fezabilă contabilizată.

454
 În urma interacțiunii / joncțiunii, prin compromis, în stație rămân / sunt donate vagoane
ale ”TGV”-ului, care vor fi re/amenajate pentru regional, devenind astfel emoție raționalizată.
În sfârșit, dacă așa cum s-a precizat repetat pe parcursul cercetării – inclusiv în cadrul
acestor concluzii sectoriale (xxi./ f) – că viziunea este un produs care înmănunchează calcul
și inspirație, produs în care cea din urmă este stimulată / inhibată de climatul de intersu-
biectivizare (prin contribuția proprie adăugată a acelui climat), atunci în opinia investigației,
calculul îl va realiza logica intuibilă, în timp real, pentru că teoretic, intercondiționa-
litatea climatului ar afecta numai o logică intuită, ne-interacționată des cu intuiția logică iar
inspirația s-ar putea traduce prin emoția raționalizabilă în asociere non-partajabilă cu
intuiția creativă - altfel formulat, parte din emoționalul rațional cu parte din intențional.
Deci, cum s-a mai scris (32), față de normalul sub-viziunii, viziunea este excepțională !

Pe ansamblu, rezultatele analizelor din versiunile precedente / intermediare ale acestei

cercetări – rezultate aici doar spicuite – aparent, s-ar înfățișa adesea într-o oarecare divergență
cu susținerile publicate pe nișa de investigații comportamentale, ale practicienilor dar care,
NOTA BENE, nu le asamblează metodic cu contexte culturale/ -iste /-izante, premisele și ipotezele
fiind astfel total diferite. Desigur, s-au avut în vedere susținerile din acele lucrări de popularizare,
cu o terminologie medicală accesibilă, cu autori consacrați și confirmați academic de-a lungul
carierei, din categoria celor mai citite și viralizate prin librării (în spațiul anglofon - n.a.)
Cu titlu de exemplu dintr-o atare publicație, cu înaltă cotă de diseminare, intuiția ar fi un
instinct intestinal (Gigerenzer 2008). Ori, în concepția prezentei investigații, intuiția a fost lăsată
la locul ei în emisfera dreaptă a cerebralului, la îndemâna intenționalului, iar pe parcursul
capitolului 4 a fost implicit operaționalizată prin mijlocirea acelei funcții asociative care,
împreună cu funcția memorativă, au servit diadic la tipologizarea mentalității.
Tot din perspectiva rezultatelor acestei cercetări, intuitivul – ca să fie funcțional – trebuie
să se reazăme pe / ar fi sustenabil de un experiențial (mai mult sau mai puțin culturalizat).
Totuși, prin această remarcă, nu este contrazis că / exclus ca emoționalul – ‘uzurpator’
cum s-ar dovedi – nu ar avea un feeling / ”simț” al utilului, deci un intuitiv propriu. Rămânând în
spiritul comparației dintre cele două susțineri, divergența este astfel doar aparentă, având în
vedere că intuitivul, ca reprezentant al cerebralului ar fi partenerul de dialog al instinctivului cu
care se formează, funcție de contribuție, același aranjament de logică inversată combinatorie :
intenționalul emoțional / emoționalul intențional (xxi./ f) traduse intuitivul instinctiv și invers.
Mergând pe firul aceluiași exemplu ales, cea ce Gigerenzer numește ”falsificarea emoției”
– care ar fi aptă să zdruncine identitatea – este până la urmă un echivalent echitabil pentru emoția
raționalizabilă prezentată argumentat tot în aceeași secvență anterioară (xxi./ f).
Printr-o atare comparație, aspectele pozitive (54)
constatate ar putea fi mai numeroase și
mai consistente decât diferențele terminologice iar pe fond, atât comparațiile din acea sursă cât

(54)
Asocierea emoționalului cu artificial intelligence – ce’i drept, dintr-o cu totul altă motivație (49) investigativă
și cu alte restrânse limite – ar putea fi unul dintre cele mai convenabile aspecte demne de semnalat din
cartea ”Gut Feelings : The Intelligence of the Unconscious” // Sentimentele intestinului : inteligența ne-
conștientizată, măcar și din perspectiva tematică a secvențelor de încheiere, care vor urma de îndată.→

455
 și din altele similare, nu știrbesc și nu șubrezesc substanța rezultatelor aici devoalate, cu o insis-
tență deloc întâmplătoare, sub rezerva modului în care și a conținutului cu care fi-vor completate:

xxi./ i) Surprizele de comportament , anduranța

și inteligența partajată ale emoției colective
în previzibila coopetiție (50) cu artificial intelligence
De la parcursul inedit al inteligenței instinctiv intuitive folosite pentru tacticizarea
oricărui interes concret, acum s-ar putea trece altfel, mai avizat, la neștiuta epopee a ‘inteli-
genței partajate’(i) - (ii), (xxii), (xxv), (xxvi) de pe ”piața” intereselor, unde s-ar putea să nu fie încă prea
clar dacă acea partajare se înfăptuiește instituțional de către vreo autoritate, organizațional
de către vreo putere, organicist / natural (funcțional / structural) de către Natură sau altfel (xxi./ k) .
De la tacticizarea instinctiv intuitivă a unui interes particular al unei individualități (xxi./ h)
izolate și până la infinita piață a intereselor este o cale anevoiasă de străbătut.
Secvența precedentă (xxi./ h) , declarativ, și-a propus să ‘descifreze mecanismele de
interacțiune ale celor trei elemente comportamentale’ – intențional, rațional, emoțional –
abținându-se să precizeze explicit vreun nivel de raportare al acelei descifrări (parțiale).
Prezentele rânduri își propun să continue în completare acea operațiune de decriptare
în referențialul complex multi-fațetat al tabloului de ansamblu, continuând să insiste asupra
importanței terminologiei extrem de specioase, avertizată și explicată din secvența ante-
rioară, privind atenta poziționare substantiv - adjectiv și a terminațiilor, care pot modifica
structural înțelesul semnificanților întrebuințați în fluxul precizărilor ce urmează.
Începând deconstrucția și parțializarea peisajului complet pe diada macro ↔ micro,
investigația a pornit de la emoționalul (instinctivul intuitiv al) pieței intereselor ← emoțio-
nalul raționalizat (xxi./ f) al pieței apartenențelor ← intuitivul instinctiv al interesului colectiv
(comunitar ← de grup) ← emoționalul (instinctivul intuitiv / PM sau intuitivul instinctiv / TM)
interesului privat / personal ← emoția (stimulul / inhibatorul) informației ...cu secretul
asociat ei, în baza căreia se declanțează intenționalul / interesul concret.

Sintagme sau detalii precum ”disciplinarea intuiției”, selecția (46) pe care o operează stomacul în locul rațio-
nalului, optimizarea ‘intenției’ tot prin mijlocirea instinctului din perimetrul abdominal / emoționalului, sunt
tot atâtea argumente însumate de confirmare că rezultatele acestei cercetări sunt pe deplin sustenabile.
Demn de reținut poate fi și aforismul ”The intuitive mind is a sacred gift and the rational mind is faithful
servant. We have created a society that honors the servant and has forgotten the gift” // Mintea intuitivă
este un dar sacru și mintea rațională este un slujitor credincios. Am creat o societate care onorează
servitorul și a uitat darul a lui Albert Einstein, aforism pe care Gingerenzer pedalează cu deplin temei.
Într-adevăr, intuitivul este sacrul ereditat (xxii), (xxvi) , substanțialul natural asociat cu instinctivul, spre
deosebire de raționalul cu evoluție instrumentalizată / teoreti(ci)zată / tacticizată / culturalizată /
artificializată / falsificată ...să slujească, iar uneori și pe alocuri, chiar să dea uitării ereditatea / naturalul.
Faptul că autorul pus în discuție alătură oarecum ”servitorul” ‘gândirii de grup’ / groupthink (20) reamintește
de tentația pe care a avut-o și investigația curentă până la primele analize de deconstrucție a strategiei,
care a produs redirecționarea spre tipologiile mentalității (de rvz. conformarea (xi) și obediența (xiv) - n.a.).

456
 Astfel, punctul minim deconstruit este secretul informației purtătoare de emoție iar
punctul maxim este secretul instinctivului – in mod discutabil ”intuibil” al – pieței intereselor.
Parțializarea între cele două extreme – între picătura de apă din paharul de pe noptieră
și oceanul planetar (45) – aparent ar putea să problematizeze deconstrucția în substanțiali-
tatea (de/substanțializarea) ei. Însă acele extreme sunt visceral naturale și așa rămân, în
pofida realităților proprii (iii./ b) fundamental diferite doar din punct de vedere funcțional.
Odată cu avansarea emoționalului (colector) (xxi./ f) de la individualitatea în abstract izola-
tă spre emoționalul individualității colective se impun și primele nuanțări.
Pe de o parte – parte oricum divizibilă –, reapare cu stringență acel element de legă-
tură (coerentă și coezivă) care să susțină emoționalul raționalizat al unui anume interes.
În părticica secundă însumată a aceleiași părți, se amintește (xxi./ f) de ‘fezandarea’ inter-
activă a acelui emoțional raționalizat de către / prin intercondiționalitățile /timpul real și climatul concret
interacțiunii în sine (de satisfacere a acelui interes colectiv determinat) cu o entitate terță.
Pe de altă parte, de astă dată pregătită pentru a fi împărțită în trei segmente, emoțio-
nalul colectiv, așa ”colector” și selectiv (46) cum este deopotrivă, ar trebui descifrat :
▪ după ‘rădăcinile’ ereditare modificate interactiv,
▪ după anatomia potențial diversionist-inversionistă / ‘grafia de poziționare’ (xxi./ h) avân-
du-se în vedere și cea de oricând posibilă ‘inversare’ în social / climat colectiv micro→macro și
▪ după adecvarea / adaptarea proiecției ascensionale / exteriorizării emoției ca me-
saj propagat – fără conotații propagandistice intenționate – pentru expansiune și captare
co-vârșitor instinctive și în subsidiar, timid intuitive, în ”interesul Interesului (vii) colectiv”,
interes aflat fie în realizare, fie în satisfacere (funcție de atașament (xxi./ f) / gradualitatea
legăturii de apartenență – consistența elementului de legătură (xxi./ f) –), pe piața intereselor,
asupra căreia și / sau din cadrul căreia se dorește expansiunea / captarea.

▪ ”Gândul comportat” – sintagmă care inerent reunește cele trei elemente comporta-
mentale în direcția comunicării (informației ...dar care să-i păstreze / ascundă secretul ) –
sugerează, pe această traiectorie explicativă inversată, tocmai « modul cum este ”gândit
emoțional” sentimentul » (xx./ h) , putând fi avut în vedere, spre exemplu, sentimentul de apar-
tenență / de dependență identitară (xxi./ c) , căruia inevitabil i se asociază emoție raționalizată.
Pe lângă toate falsificările și ficțiunile (iv) firești / naturale ale actului de gândire, gândul
comportat întâi trebuie să fi absorbit, interpretat și memorat semnificanți / limbaj (din tripleta LSC),
urmând ca de abia după un comportament de receptare, acel gând experiențializat, cultura-
lizat prin LSC, să se poată comporta întru exprimare / difuzare / propagare ...și manipulare.
Ori, dacă modul cum este gândit interesul este imprimat de mentalitate / chimie (viii) ,
atunci modul cum este gândit emoțional sentimentul corespondent acelui interes, în
exemplul aici autoselectat, de dependență identitară, intră tot sub incidența uneia dintre
mentalități, TM pentru satisfacerea aceluia, PM pentru realizarea (utilă, aducătoare de profit
– fie și prin ricoșeu – a) aceluiași interes concret purtător de emoție. Între cele două moduri

457
sentimentale poate exista din capul locului o sincopă de ...coeziune, reflectată sau nu și
în coerența LSC aceluiași interes colectiv sentimentalizat, altfel emoționalizat raționalizat.

▪ ”Grafia de poziționare” anatomică (inițială / t0 ) a emoționalului individualității colective

– sau, de ce nu ?!, intestinul / incubatorul emoției raționa(liza)te a vreunei / oricărei identități
– ar putea întâmpina mai multe dificultăți de localizare și de substanțializare a acelui izvor
chimic / emoțional care să declanșeze, să susțină și să resimtă satisfacția succesului unui
interes colectiv, până să devină istorie / emoție raționată a experiențialului (colectiv), a men-
talității instrumentalizate (culturalizate), dar oricum divizate instinctiv intuitiv (PM / TM ) (xxi./ h) .
Nici nu ar fi necesară imaginarea vreunui abdomen comun (xxi./ h) al emoției corespon-
dente unui interes colectiv, de vreme ce emoția – ca și mentalitatea (viii) – este chimie, ener-
gie, cu câmpurile sale energetice, rezonante, consonante și / sau disonante, cu realitatea
lor proprie (iii./ b) într-o plenară porție instinctivă / secretă, o realitate eterică dar ...non-fictivă.
Astfel, în mod (deloc) surprinzător, orice interes colectiv – de la declanșare și până la
satisfacerea lui – poate fi însoțit într-o gradualitate nicicum precizabilă, pe lângă intercon-
diționalitățile deja cunoscute (timp real și climat concret), de o proiecție stigmergică (xxv./ a) a
vehiculării informației – informație cu emoția (eterică și cu secretul) ei – (xxi./ k) .
O atare proiecție energetică, fără să se sinchisească de logica (și de natura) intere-
sului colectiv – deci, punctual, de raționalul mai mult sau mai puțin senti-mentalizat al ele-
mentului inițiator (PM / TM ), aflat vremelnic la decidența colectivului corespondent intere-
sului colectiv concret –, este înzestrată cu o logică proprie, cea a swarm intelligence (xxv./ b) .
Prin urmare, respectiva logică este tocmai cea specifică informației partajate, parta-
jată în sfârșit, din nou în mod natural, instinctiv ; este o logică dispersată tocmai prin mijlo-
cirea acelor câmpuri energetice, difuzând dinspre centru (xxi./ h) și împinsă spre periferie.
Câmpurile energetice menționate, în baza acelei logici stigmergice, care pleacă în pa-
ralel de la aceeași sursă / informație (emitentul ei), propagă doar secretul, chimia, emoția
informației / intenției / interesului, dar pe acea ‘altă lungime de undă’ care eludează confor-
marea, fără a putea fi prinsă în manipularea LSC și care astfel, poate crea oricând un sever
deficit de intersubiectivizare, chiar și în cel mai favorabil climat unui interes colectiv concret.
”Grafia de inversionare” anatomică (epicentrală / tx ) – cu sau fără recurență (a/cicli-
că), indusă sau nu – a emoționalului individualității colective poate bulversa / problematiza
seriozitatea multor evaluări, prognoze și / sau ”strategii” care viețuiesc încă ...doar în teorie.
Dacă la ‘individualul individual’ – în pofida prezenței aceleiași substanțialități a câm-
purilor energetice – sursa / generativul / ”centrul” nu se re-lochează și nu se re-rutează din
amplasamentul ereditat (xxii) , echipat numai proiectiv cu geometrie variabilă și doar pentru
exogenizarea / difuzarea / exprimarea / propagarea spre ”periferii” a unei emoții / stări (în
acțiune (iii./ b) fie și în aparenta ei latență), în schimb, la ‘individualul colectiv’, re/activ, situația
se poate gradualiza (iii./ a) , de la o simplă shimbare înceată până la o inversiune explozivă
tocmai a centrului și, nu în ultimul rând, a periferiilor, care pot deveni astfel centre în sine.

458
 Geometria variabilă a emoției individualului colectiv / dimensiunea de mișcare a ace-
lor câmpuri energetice ale entițății individuale colective, are o altă amplitudine, care impri-
mă și un alt randament exponențializat – ...de Justiția 3D (xxii) , teoretizată în ultimele secțiuni
ale capitolului 4, în fapt, tot un acronim al justiției substanțiale – în rezultativul (47) epicentral.
Pentru a înțelege și a accepta mecanismul simplu de ”seismicitate emoțională
colectivă” ar trebui păstrat în vedere detaliul că emoția, tradusă prin ‘energie’, tot ca sub-
stanță energetică /câmpuri energetice se comportă – nu ”manifestă” – cu un instinct intențional /
intuitiv, bizuit pe etericul energizant / emoționant al informației, informație partajată de către
Natură în paralel, altfel decât vine aceeași informație în materialitatea ei, pe canalele LSC.
Prin comparație cu proiecția / propagarea ‘undei de șoc’ de la focarul / sursa / hipocen-
trul, spre exemplu luat la întâmplare, al unui cutremur de pământ, către epicentru / periferii,
se relevă instrumentul / mijlocul : unda, acea ‘altă lungime de undă’, acel alt instrument de
re/echilibrare și re/simetrizare (iii./ a) , acel alt mijloc de detensionare a unei tensiuni care, la
rândul său este energie, resursă întreținută de o sursă, cunoscută, presupusă ori secretă.
Sursa / (hipo)centrul cu energie excesivă – acumulare / culturalizarea acumulării /
patrimoniu, ‘a avea’ cu consecința de ‘a fi’ hiperenergizat – tensionează / hiper-emoționează
(încărcătură emoțională / disonanță +, în căutarea echilibrului emoțional (xxi./ h) / consonanței).
Într-o versiune intermediară în care s-a analizat climatul (endogen) de inter/subiectivizare
– aceeași în care implicit s-au făcut corelări (40) la echilibrul emoțional (xxi./ h) având o puternică
‘componentă’ de subiectivizare cu sinele –, s-a putut constata dovedit că seismele sociale,
emoționale /instinctive / chimice până la urmă, în macro-naturalul lor sunt echivalentul ereditat în micro-
naturalul instinctiv al nevoilor trupești, deci inevitabile și de neînlăturat prin ”strategii” ...și poezii.
În pofida acestei realități concrete, ...nu neapărat reale dar oricum concretă (vi) și facil
verificabilă, chiar și literatura dedicată prevenirii și soluționării conflictelor navighează în alte
perimetre teoretice îndepărtate de (hipo)centrele (hiper)energizate non-inteligent.
De altfel, pentru a preveni și a soluționa un conflict / preîntâmpina încărcătura emoțională
→ gestiona impactul și / sau craterul undei de șoc, ar trebui ca, realist și în prealabil, să fie stăpâ-
nite secretele practicilor / tehnologiilor (nu teoriilor) provocării, declanșării și intreținerii încărcă-
turii emoționale / undei de șoc / joc stabil și de abia apoi, inteligent, util exploatate cu beneficii
maxime / succes, înaintea oricărei ‘soluționări’ /LSC din rezultativ ...niciodată cu adevărat epuizat.
Însă, acea literatură menționată, dacă ar opta pentru o atare redirecționare, ar risca să
devină propria contradicție în termeni, dar măcar ar scăpa de reflexele ideologice / propagan-
distice inerente ideologiilor, care poartă în germenii lor marker-ii conflictului, cu ”marketing”-ul lor.
Având în vedere o altă versiune intermediară și dintr-o cu totul altă perspectivă, radiografia
rețelelor sociale și a tehnologiilor block chain, din socialul uman artificializat și algoritmicizat (x)
, pe lângă multe alte confirmări adăugate, indică o statornică tendință de by pass a ierarhiei (cu
precădere, a celei de factură instituțională) și o alta, de comunicare și comportare stigmergică
a informației (xxv./ a) și a intenției, emoționale deopotrivă, secretoase și ...descifrabile, totodată.

Într-un atare context complicat, climatul de intersubiectivizare, intuitiv, construit

social – mai aplicat conexat LSC și reglementativului /jusiției referențiale –, este potențat de un
climat energetic, emoțional, instinctiv, substanțializat de Natură /cu Justiția 3D , relația dintre
ele fiind deseori complementară, uneori redundantă, având logici și naturi distincte – dis-

459
tincție accentuată prin instrumentalizări interactive proprii –, deci procese proprii procedura-
lizate / tacticizate în acele logici distincte, cu informație debalansată în favoarea climatului
din urmă și cu secrete diferite, cu potențial de compatibilizare / desecretizare reciprocă în
anumite limite, prin mecanisme adaptativ-transformative, cu vocație naturală /instinctiv intuitive.
Astfel, dintre suprapunerile substanțiale, cea mai notabilă interferență / inmixtiune a
climatului energetic (de informație / secret natural partajat/ă) în tihnita viețuire a climatului
de intersubiectivizare (a unui singur interes concret) este acea ”mână nevăzută” / terțul in-
clus, cu participația ei explicată în capitolele 4 și 5 ale tezei, până la Justiția 3D, inclusiv(xxvi) .
Dacă primul climat, de inter/subiectivizare a interactivului social umanoid, s-ar mai pu-
tea cerceta doar prin deconstrucție și parțializare, cel de-al doilea reclamă desubstanția-
lizare, însă nu înaintea sau fără celelalte două preparative ...și fără a fi un panaceu asigurat.
Simplificând, câmpurile energetice / emoționale, pre/existente în social și în realitatea
lor eterică, constituie determinanții și / sau facilitatorii extra- și meta- senzoriali / ”mâna nevă-
zută” de sprijin / amplificare a dispersiei acelei ‘unde de joc’, acelei ‘altă lungime de undă’.
Intelligence-ul (organizațional), cu geometria sa variabilă de competență teritorială – o
geometrie plină de emoție / secrete – funcție și de competența profesională, și de potența
înzestrărilor (instituționale), uneori și pe alocuri, ar putea să preîntâmpine și chiar să ‘decidă’
limitele perimetrului epicentral sau ...însăși soarta ‘jocului’ seismic, în folos propriu ori...
Într-adevăr ...un ipotetic exemplu, în care artificial intelligence nu ar putea să facă asta.

▪ Proiecția, exprimarea, propagarea (non-propagandistice / neintenționate / instinctive

/ neconștientizate) a expansionării și / sau a captării emoției (energiei / chimiei) interesului
colectiv pe și de pe piața intereselor, tocmai în ‘interesul’ acelui interes, deci până la urmă
interacțiunea interesului colectiv concret – cu modul său de ‘manifestare’ / exprimare /
tacticizare instinctivă ( și în subsidiar intuitivă) – având realitatea lui proprie (iii./ b) (ca agent
al său (vii) , inclusiv cu secretul emoționalului, pe lângă alte secrete) și pe fond, cu un funcțional
de interacțiune adaptativă, nici nu ar putea să fie și / sau să rămână una conformativă
pentru că, după cum s-a mai arătat, nu ar fi în interesul Interesului (vii) colectiv însuși (xxi./ f) .
Diferența substanțială care s-ar putea constata pe piața apartenențelor – plecând de
la emoția raționată pe care o tranzacționează / comercializează –, ar fi că interacțiunea
interesului colectiv concret, în modul său de ‘manifestare’ este o tacticizare / instrumen-
talizare / ideologizare intuitivă (și în subsidiar / în inerțial instinctivă) cu realitatea lui proprie
(ca agent (vii) al său, inclusiv cu secretul emoției raționa(liza)te / culturalizate (xxi./ f) , pe lângă
alte secrete). Însă, în funcționalul său, nici această interacțiune, cu secretul ei cu tot, nu
este una conformativă, instinctivul (ipotetic (xxi./ k) ) uzurpându-i în secret și imprevizibil intuitivul.
Piețele, indiferent de natura lor, cea a apartenențelor /de reflexie politică, cea a intereselor
/total economică sau oricare alta, sunt piețe sufocate de emoție (xxi./ f) , tensionate / hiper-energi-
zate, cu mecanisme sinergice (transformative) de detensionare / re/echilibrare energetică /
economică / patrimonială, de re/a/simetrizare fizico-chimică / spațială / geografică (iii./ a) .

460
 Sinergia mecanismelor lor interne / genetice, oricum, ”arde” / digeră (xxi./ g) continuu din
acea hiper-tensiune, întru optimizare, exploziile / imploziile putând fi ciclice sau randomizate
funcție de varii intercondiționalități, secrete ...și nu prea (xxi./ k) .
Ori, tocmai prin emoția colectată (xxi./ f) din surse atât de diverse, de naturi diverse în
infinitatea intereselor /inerent economice (xxi./ k) , piețele – cu specificitățile lor de logică / natură,
proceduralitate / procesualitate, etc. – dobândesc o gradualizare necontrolabilă de sofisti-
care, de cifrare, de secretizare naturală (non-instituționalizabilă) (xxii), (xxvi) .
În definitiv, un interes colectiv concret, ca mai întâi să fie primit prietenos pe piață, ar
trebui să fie un interes atractiv / stimulativ, dincolo de propaganda și manipularea lui (xxi./ f) ,
deci dincolo de perceperea / creditul provizoriu ce i se conferă, până la vreo descifrare a lui.
Într-o atare eventualitate, stimulul /fără ca inhibatorul să fie ignorat înseamnă – sau cel puțin ar
putea să sugereze – energie pozitivă, aptă să creeze un câmp energetic de difuziune /
propagare, rezonant intuitiv rațional (xxi./ h) și consonant emoțional raționalizabil (xxi./ f) .
O piață liberă – mai sincer fie scris, competiția autentică /cea a realității concrete (vi) – nu prea
acceptă, decât eventual pentru foarte scurt timp, emoțional raționalizat (xxi./ f) , adică confor-
marea (care doar mimează competiția), adică emoționalul de reflexie instituționalistă, care
iubește stabilitatea, contrară fluctuației / energiei (transformativă în sine, prin combustia sa)
– specifică pieței, concurenței și emoționalului lor raționalizabil – (xxi./ k) .
Dar, pentru că la origini, puterea a creat și apoi, a îngăduit autoritatea (care o
ereditează (xxii), (xxvi) astfel pe prima) / organizaționalul a creat / organizat instituționalul (care
poartă amprenta genetică /Cp (xxi./ f) a celui dintâi), pentru că fiecare are nevoie de celălalt –
geneza aici re/amintită fiind deci una ereditar interesată, din interes perpetuativ-
conservativ a celei/ui dintâi – și pentru că, prin re/construcție ulterioară continuă și reciprocă
– cel puțin deocamdată (xxi./ k) – este evitată vreo hibridizare, puterea (emoțională / econo-
mică) prin compromis (48) devine agentul autorității (intențional-rațională / politică) pe piața
intereselor, urmând ca rolul de agent să fie totodată inversat de către autoritate (non-
‘identitară’ funcțional cu acea putere, dar conexată ei), parcă în chip de recunoștință ...și /
sau echitabilă reciprocitate, pe piața apartenențelor.
Chiar dacă partiționarea nu este echilibrată, interesul colectiv și-a creat mecanismul
de adaptare în dublu standard pentru satisfacerea lui, un mecanism de re/prezentare a
emoției /secretului aceluia, de proiecție adecvată climatului unde urmează să fie satisfăcut,
care estompează / înlătură dezechilibrul pro/porției compensându-l / ”simetrizându-l” (iii./ a) cu
‘optimizarea’ emoțională în câmpurile energetice cele mai consonante și utile satisfacerii
(emoționale) a acelui interes colectiv.
Optimizarea într-un atare context s-ar putea traduce prin tacticizarea echilibrării
emoționale, care spre deosebire de tactică /intuitivă (xxi./ h) , este una instinctivă.
De aceea, piața intereselor, deși o include și pe cea a apartenențelor, nu va fi
interesată să o destructureze – întru hibridizare – pe cea de a doua (xxi./ k) .

461
 Pe de o parte, ca piață liberă, iubește diversitatea / acceptă orice (inclusiv identita-
rismele) și are în vedere că destructurarea aceleia ar putea să aibă, printre altele, ca reactiv,
atragerea de energie negativă / disonanță - în perimetrul său iar, pe de altă parte, îi convine
prezența ’concurentei’ sale atâta vreme cât o poate domina – emoțional, în primul rând
(emoțional înțeles atât ca reflectare a economicului (xxi./ k) , cât și ca reflectare a secretului) –

Spre deosebire de piața apartenențelor (a gradualităților de intensitate identitară)

care este supra-dependentă de autoritate /politică – inclusiv în calitatea adăugată de agent de
compromis în numele și interesul puterii /economicului –, piața intereselor, fără putința de a fi
la rândul ei independentă / neutră, dimpotrivă, este agresiv intercondiționată, atât de timpul
real și climatul concret interactiv (de inter/subiectivizare), mai mult sau mai puțin standardi-
zabile, cât și – mai ales – de emoția stigmergică (climatul energetic) care o copleșește.
Comportamentul tuturor intereselor de pe această a doua piață atotincluzivă, în
ansamblul său, se înfățișează ca un comportament stigmergic (xxv./ a) din punct de vedere al
comunicării informației – cu emoția (și cu... secretul) ei –.
Informația astfel partajată / comunicată energetic / eteric (prin / cu secretul său) se
asemuiește cu cea împărtășită de Natură (xxii), (xxvi) , prin agenții săi biologici (i) - (ii) – cu care inter-
acționează continuu și reciproc, gradualizându-și desecretizarea secretelor –.
...asemuire ?! Sau... chiar ea ar putea să fie acea informație.
Comportamentul acestei piețe, în ‘decidența’ non-ierarhică și non-conformativă speci-
fică logicii swarm intelligence (xxv./ b) , din punct de vedere al decizionalului / intenționalului
(partajat interactiv cu climatele suprapuse arătate, grefate / incluse în cel asigurat de
Natură), începe să ia calea swarm behavior, cu consecințele specifice aceluia (xxv./ a) .
(...Rețelele sociale de vehiculare a emoției informaționale ar putea fi deja un potrivit
exemplu de prefigurare a unor referențiale comparative aproximative) (xxi./ j - k) .
Astfel, piața intereselor este o piață stigmergică (xxii), (xxv./ a) , cu sau fără teoriile post-
moderniste, care au intrat mai vizibil și mai stăruitor în peisaj de abia în urma celor legate
de globalizare, mondializare, glocalizare, etc., ...aproape înlocuindu-le.
Prin interacțiune continuă și reciprocă a mecanismelor de proiecție adecvată cu
această piață stigmergică, prin însăși tacticizarea / proceduralizarea procesului de adap-
tare (înțeles ca fiind unul transformativ), respectivele mecanisme în curs de stigmergizare,
vor proiecta spiritul / energia / emoția pieței asupra intereselor colective, tocmai prin acele
câmpuri, fie ele rezonante, consonante sau nu, cu acele mecanisme acum stigmergizante.
Astfel, deopotrivă liberă și intercondiționată (inclusiv stigmergic), piața intereselor
- dimensiunea maximă a instinctivului (social umanoid) este o PROIECȚIE ancestrală a
instinctului individual, instinct evoluat prin mecanisme adaptativ-transformative ...până la
artificial intelligence și algoritmicizarea (x) ce o însoțește pe aceasta, sub pavăza mecanis-
melor adaptativ-conformative, mecanisme care le instrumentalizează direcția de utilizare.

462
 Faptul că artificial intelligence, fără un intențional propriu, ipotetic / teoretic ar putea
oricând să dobândească aptitudini fie de uzurpare, fie de încătușare – deci ‘neintenționată’
– a emoției raționalizabile (xxi./ f) , indiferent de interesele care întrețin sau încurajează o astfel
de ”performanță”, s-ar putea să fie urmat de un reactiv pe măsură, funcție de ritmul și
volumul acumulărilor disonante + și a supapelor naturale sau reglementate de re/echilibrare.
Rămâne de văzut dacă semnalul reactiv o să-l dea piața intereselor însăși (care ar fi
cea mai îndreptățită) sau dacă – în cele mai fericite cazuri – semnalizarea ei eventuală ar
putea să se strecoare printre numeroasele obstacole interesate, de manipulare, de greșită
/ contrară interpretare, de ignoranță, etc. Oricum, gestionarea reactivului va fi o altă afacere.
Până una alta, emoționalul raționalizabil al organizaționalului / puterii – pe lângă
geometria variabilă, PM și multe alte mijloace (mai) corespunzător optimizate (pe logica
mecanismelor adaptativ-transformative) – este cireașa de pe tortul avantajului de
poziționare și de proiecție în raport cu emoționalul raționalizat (xxi./ f) al instituționalului /
autorității, emoțional uneori și pe alocuri vulnerabil, în stabilitatea sa dresată / educată /
teoretizată, la tendințele / ispitele de corupere – cu a ei emoție raționa(liza)bilă –.
Într-o atare realitate concretă ...nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) , nici nu ar mai
fi prea necesară vreo manoperă / manipulare suplimentară de uzurpare a unui funcțional
care oricum ar stingheri / deturna / compromite agenda (46) de preocupări și poziția de
profitabilitate a acelei puteri, pragmatice și proiective, în gradualitatea sa oricum politizată.

Acum, artificial intelligence (ix) este deja (aproape) privatizat (x) , de și / sau către putere
în interes propriu, un interes până la urmă legitim, de vreme ce puterea l-a creat – și i-a
finanțat in/direct genetica și dezvoltarea –, fără să mai conteze îndemnul / ‘coautoratul’
moral al autorității ori motivele și scopurile / justificările și susținerile reale sau nu, morale
sau nu, adevărate sau nu (acelea secrete, desigur), pentru exacerbarea punctuală și deloc
întâmplătoare a acelui interes concret, hiperutil și hipocentrului, și epicentrelor ...dar altfel.
În situația dată, oricum aflată în mișcare – cu dinamici diferite în geografii diferite – nu
ar fi exclus ca aceeași putere, cândva / uneori și pe alocuri, să schimbe instrumentul, acea
autoritate decorativă (cu emoția sa raționată), cu un alt instrument, cu acel artificial intelli-
gence, non-emoțional, non-intențional și ceva mai ieftin, cu riscul de a fi scos și / sau pierdut
de sub posibilitatea vreunui control efectiv (reciproc), din pricina ”eredității” sale sintetice.
Tot așa, altcândva și pe aiurea, nu ar fi exclus ca puterea periferiilor (baronilor / văta-
filor locali) deținătoare de instrumente inteligente docile, pierzând simțul / emoția utilului, ca
și autoritatea (locală) pe care tocmai o fi uzurpat-o / corupt-o, să ‘instituie’ o hibridizare mal-
versată organizațio-instituțională, public-privată, de cumetrie ...posibil (auto)distructivă.
De dragul profitului (cu emoția /secretul lui) și al puterii, dar al unei puteri greșit înțeleasă
funcțional, mutând în business reflexele autoritarist-instituționaliste – în cadrul cărora acu-
mularea adesea poate deveni o povară (frână economică), inclusiv acumularea indistinctă
a informației –, s-ar putea ca și puterea postmodernă să se retragă în spatele acelui instru-

463
ment docil, ‘respectuos’, punctual, discret (prin lipsa gossiping-ului ‘socializant’, cronofag
profitului moral), cu eventuale izolate defectări, oricum inocente / dezinteresate și remedia-
bile, deci o retragere în spatele acelui inegalabil artificial intelligence, lipsit – înainte de orice
– de cameleonismul emoției raționalizabile, nu întotdeauna comod unui interes propriu.
Precum oricare alt instrument non-emoțional, artificial intelligence are dez/avantajul că
nu este apt să inițieze, să întrețină și să realizeze colaborarea în înțelesul definiției acestei
cercetări, în schimb, cu toată inteligența sa, este sortită exclusiv co-operării, adică unei
rutine (co-)operative conforme soft-ului programat; și așa, ‘interesul de cooperare’ nu îi
aparține, nu poate să revendice vreun drept de independență, nici alte drepturi și interese.
Tot astfel, fără intențional nu are comportament, nu are cultură, are doar (simptome
și) manifestări – în standardele tehnice sau (uneori) în afara lor –, manifestări care nu sunt
opozabile vreunei morale ori vreunei condamnări din partea justiției referențiale umanoide.
Creatorul / posesorul / proprietarul utilizator rămâne cel mai frecvent artizan al ”justiției”
concrete referită la artificial intelligence, întrebuințată în satisfacerea unui interes concret,
singurul purtător de intenție și vinovat de toate ”relele” comise de instrumentul pe care l-a
folosit, adesea neglijent și / sau cu nepriceperea / competența necesară realizării lui.
Prin retragerea puterii în spatele / la umbra unui asemenea instrument, care ar putea
camufla deficitele de competență și de responsabilitate, instrumentul devine unul puternic,
devine o putere în sine, putând să ajungă puterea adevărată, reală și ”morală” ...a cuiva.
Depășind aceste truisme cu nimic noi, totuși provocarea viitorului ar putea să rămână
coopețiția (50) dintre un hiper-emoțional, al unui instinctiv polarizat și un hiper-rațional, al
artificial intelligence, intrumentalizat întru polarizarea celuilalt. Cine și cum va întreprinde
instrumentalizarea celei din urmă se va poziționa pe traiectoria acelei coopetiții, cu inerente
posibilități de a proiecta configurația acelei traiectorii după interes, unul inteligent tacticizat.
Intelligence-ul cameleonic, mai mult sau mai puțin externalizat / privatizat , este la
butoanele acestei coopetiții, într-un joc la două capete ; el nu va pierde nicicum, iar colabo-
rarea și privatizarea, cameleonice pe măsura parteneriatelor tainice care îi reunește pe toți
trei, îi vor oferi ‘contracost’ sprijinul necesar pentru a rămâne în cărți și pentru a face jocul.
Va fi pe mai departe un joc al câmpurilor energetice pline de emoție / instinctiv și
intuitiv / al acelora radio-electronice încărcate cu bits non-emoțonali, încărcați cu rațiune.
Coopetiția energiilor instinctive naturale cu cele intuitive artificializate – energii eterice
și non-fictive, purtătoare de informație (cu emoția și cu secretul ei) numai în măsura în care
devine utilă unui interes (al unei entități biologice) – este o coopetiție nestandardizată/-bilă
a cotidianului, care nu operează nici neutru, nici cu independența, adevărul sau morala (xxi./ j).

464
 xxi./ j) Între axiologicul de ”valori” (morale) și scala de standarde (etice)
la care colaborarea și intelligence-ul se raportează ...ori
De la interese (inerent emoționale) la instrumentele lor (non-emoționale)
Din cele arătate în secvența precedentă (xxi./ i) ar putea să rezulte implicit că autoritatea
centrului cu geometria ei stabilă, cu emoția sa rațional(liza)tă și cu o logică de captare /una
de reflexie instinctivă are un funcțional de poziționare pe piața apartenențelor.

În schimb, puterea semi→periferiilor, cu geometria lor variabilă /în limitele constitutive , cu

emoția raționalizabilă – întețită de câmpurile energetice ale informației partajate –, într-o
logică de expansionare, are un funcțional de proiecție pe piața intereselor.
La o atare re/asamblare a deconstruitelor din secvența anterioară se reconfirmă
limpede cele două logici care, pe de o parte, separă și împinge intelligence-ul instituțional
și deep state spre piața apartenențelor, lăsându-le în preajma centrului, fiind echipate cam
cu aceeași emoție raționalizată (xxi./ f) pentru ”interesul de captare” iar, pe de altă parte,
reunește intelligence-ul organizațional și parallel state pe piața intereselor, unde acelea își
fructifică cu emoție raționalizabilă (xxi./ f) ”interesul de expansionare”, pe care îl comportă în
mod natural periferiile. Captarea (de către centru) și expansionarea (de către periferii), ca
tacticizări, sunt instinctive, lesne de verificat la mușu(roiuri), stoluri, bancuri (de pești), logica
urmând deci natura socialului biologic non/ierarhic (xxv) .
Înlocuind diada deconstruitelor deja menționate, funcționalul aduce confirmări
adăugate pe de o parte, de poziționare a intelligence-ului instituțional și a deep state în
luptele intereselor politice ale centrului (și ale subteranelor lui) iar pe de altă parte, de
proiecție a intelligence-ului organizațional și a parallel state în jocurile intereselor eco-
nomice – la fel de aprige – păstrând aceleași tipare emoționale /instinctive și piețele cores-
pondente diadei anterioare. Poziționarea (centrului) și proiecția (periferiilor), de asemenea,
se pot verifica cu funcțional-structuralul socialului biologic non/ierarhic din Natură.
Interesele instinctive (de captare / expansionare – nu de independență –) asociate
cu poziționarea (static instabilă) și proiecția (dinamică imaterială / energetică), intercon-
diționate cumulat cu timpul real și climatul concret (în complexitatea lui) nu se pot deosebi
consistent și convingător de interesele intuitive, tocmai din pricina infinității modurilor de
exprimare a inteligenței, prin tripleta shermankentiană intelligence - informație - cunoaștere,
cu LSC lor, prin informația partajată și modurile derivate sau hibride de expresie /
comportare / di/simulare ale celor enumerate, printr-o altă diversitate de necuprins a
propagandei și manipulării sau, după caz, a marketing-ului cu publicitatea și persuasiunea
lui, toate tributare dublului / multiplului standard (xxi./ c) - (xxi./ g) și justiției referențiale (xx) , la rândul
lor la fel de emoționale ca și interesul /instinctiv / intuitiv la care se rapotează.
Piețele – ca poziționare și proiecție – păstrându-se în vedere doar cele mai sus
deconstruite, instinctiv intuitiv(xxi./ h) replică într-o imaginară ‘Matryoshkă de piață’ suma
centrelor într-o păpușă a setului denumită ”piața apartenențelor” tot în centrul structuralului
său, iar cea incluzivă ”a intereselor”, tot la periferia structurii aceluiași set de... două păpuși.

465
 Comparația micro ↔ macro, de poziționare și de proiecție în oglindă a extremelor, deși
aparent nesemnificativă, ar putea porni caruselul demonstrațiilor pe diada sursă - resursă.
Fără alte dezvoltări, s-ar putea lesne presupune că un interes concret ar putea să re-
prezinte sursă pentru una dintre piețe, devenită resursă a acelui interes și că, într-o cu totul
altă situație, piața poate îndeplini rolul / funcționalul de sursă pentru un interes care, odată
primind intenția concretizării și susținerea emoțională / motivația (49) corespunzătoare,
dacă intercondiționalitățile sunt îndeplinite – în raport cu alte interese aflate în (aceeași)
competiție –, va constitui una dintre miliardele resurse / particule energetice ale acelei piețe.
Altfel scris, înlocuind eventuala imaginare spațială a pieței cu o reprezentare pur
orizontală, o/ricare entitate este fără să știe sau fără să vrea, de cele mai multe ori, un
instrument (inerent emoțional) al altor entități cu alte interese, la rândul său procedând de
câte ori are interesul și climatul i-o îngăduie, în mod similar, cu alte entități, pentru că piața
este peste tot, oriunde există intenții / interese comportate (declanșate / în varii etape de
parcurs) / tacticizate după mentalitate și climat, cu inter/subiectivizarea chimică a informației.
În anumite limite și cu multe precauții, aprecierea capacității de instrumentalizare a
unei entități (inclusiv colective) biologice, echipată deci cu resorturi instinctive (embrionul
personalității) care nu pot fi ignorate – și care sunt reactive la sesizarea dez/avantajelor
potențiale – ar putea începe în raport cu cele două logici (tacticizări instinctive), de captare
ori de expansionare și ar putea continua cu cele două funcționaluri (tactici intuitive, inspi-
rațional-imitaționale), de poziționare sau de proiecție a entității vizate.
Atunci când nu sunt relevante relațiile autoritate / putere ori centru / periferie și în lipsa
altor detalii de caracterizare, s-ar putea să fie mai eficiente clarificările pe circuitul ‘a se situa’
pentru ‘a obține’ spre ‘a avea’ pentru ‘a fi’, de unde ciclul se poate relua, fără a fi neapărat
unul întreg, dacă interacțiunea de instrumentalizare promite / se dovedește să fie atipică (în
dinamică, cu secrete intempestive, etc.) sau nerentabilă pe binomul costuri - beneficii (xxvi) .
După cum implicit s-ar putea presupune prin distanțarea anunțată încă de la începutul
concluziilor sectoriale (ii) față de emotional intelligence, care păstrează o slăbiciune lesne de
înțeles în relația sa cu ”sentimentul de încredere”, dacă instrumentalizarea încrederii – un
instrument (în sine) de simplificare / de autoapărare față de tensiunea continuă a necunos-
cutului / incertitudinii – se poate realiza deopotrivă în privința informației, a interacțiunii, a
interesului, a entității și a climatului (printre cele aici relevante), nu ar exista nicio rațiune
pentru care vreo altă emoție / un alt sentiment să nu îi urmeze exemplul.
Sentimentul de încredere, teoretizarea lui – parcă intenționat nepriceput concepută
– și alte câteva (puține) asociate lui, ar putea reprezenta stimuli suficienți pentru justificarea
și susținerea cameleonismului, într-o efervescentă ascensiune, emancipare și rafinare,
căruia îi convine deopotrivă și ideologia politică, și inepția dogmatică, și falsificarea juridică,
și ficțiunea economiei scripturale, etc., cu realitățile lor teoretice (iii./ c-d) în raport cu distanța
discrepantă de cele concrete, interval confortabil de comportare instinctivă ...fără culturaliza-

466
rea comportamentului său. Prin urmare, cine ar îndrăzni să susțină că sentimentul de încre-
dere este unul dintre cele mai cameleonice simțiri, ar fi profet pe planeta cameleonismului.
Dacă pe încredere (cu surorile ei credulitate / credință, ignoranță, necunoaștere)
deopotrivă se pot pierde războie mărunte sau se pot distruge civilizații de anvergură și de
avangardă, pe instrumentalizarea / cameleonismul încrederii, în care prozelitismul ar
putea fi fariseul emblematic, aceleași rezultate aparent stupide ar fi convertite cu ”intenție”.
Dacă (intenția de) a avea încredere este o întâmplare, cu naturalul ei, oricum instabilă
/ volatilă și scuzabilă, intenția de a teoretiza / instrumentaliza / comercializa încredere,
indiferent de informația / interacțiunea / interesul / entitatea / climatul pe care ea trebuie să
se așeze, reflectă un interes, cu emoția lui, cu intrinseca lui reflectare economică (xxi./ k) ; came-
leonismul încrederii, marketing-ul ei, este unul dintre cele mai profitabile business-uri.
În conținutul capitolelor 2 - 5 din teză, în Planșa 1 / Anexa desfășurată concluzivă 1,
în mod explicit, și în cadrul acestor concluzii (ii), (xxi./ c) - (xxi./ g) , mai mult prin derivarea instrumen-
telor / ”valorilor” prin care se pretinde / impune încrederea, respectiv conformare, constrân-
gere, adevăr (moral), etc., s-au alocat spații ample de analiză acelui ‘sentiment’ tocmai din
cauza conexiunii pe care o are cameleonismul încrederii cu falsificarea / instrumentalizarea
(naturii) secretului, adică tocmai cu privire la elementul - cheie al întregii cercetări.
Apologia inerent mercantilă a încrederii și denaturarea substanței secretului ar
putea să aibă o etică nedeslușită a lor, indiferent că s-o numi morală sau altfel, dar în nici
un caz nu ar putea să constituie ‘valori’ de referențializare pentru colaborare și intelligence,
rămânând deci pe plaja comună a instrumentelor emoționale inepuizabile, de toți folosite.
Așadar, instrumentele non-emoționale, în afară de nemișcătoare / neînsuflețite –
printre care artificial intelligence este suveranul incontestabil – nu prea există decât dacă,
atunci când și acolo unde, prin convenție / lege / normă (morală, inclusiv) s-ar edicta altfel.
După toate cele arătate, deficitul de emoțional din intelligence (ix) - (x), (xxi./ i) subliniat ante-
rior sub aspectul efectelor pe termen mediu și lung, ar putea să capete o altă consistență.

În folosul distincției dintre valorile morale ale adevărului (teoretic) și standardul etic
al utilului (practic) (xxi./ f) , au fost făcute mai multe referiri pe parcursul celor ultime 7 secvențe
de când această separație a intrat în necesarul de amănunțire a concluziilor sectoriale.
Importanța distincției, deși nu este deloc țipătoare în economia unei investigații de
fond, își relevă acuitatea atunci când apar interogații de tipul Care este standardul unei
colaborări (de succes) ? , Care ar fi intelligence-ul acela valoros și de ce ? , Care este stan-
dardul în intelligence ? , Care ar fi valoarea controlului democratic al intelligence-ului ? sau
de ce nu, Care ar fi valoarea unei democrații ? ori Care este standardul democrației ? ...al
secretului ? ...al vieții private în raport cu inmixtiunea autorității, pe temeiul securității ? etc.
Pe nișa colaborării lucrurile sunt relativ simple din cauza confundării ne/intenționate
quasigenerale a sa cu cooperarea, fără a mai re/aminti de LSC lor în dublul standard, iar o
atare întrebare, ca cea de mai sus formulată și la ea referită, ar deveni destul puțin probabilă.

467
 Însă pe nișele de intelligence, securitate și politică (cu IR inclus), aproape invariabil
cine avansează interogația are dinainte (o alternativă de) răspuns propriu, deja pe deplin
fundamentat și profesionist, la care dorește numai o simplă confirmare, după aceleași valori
și standarde proprii, puțin permisive unor păreri diametral opuse, altfel obținute / construite.
Pentru a evita o asemenea capcană, investigația, după ce a realizat că problema nu o
constituie etica solidă a colaborării și nici măcar cea a intelligence-ului, a fost mâhnită să
constate că fisurile se află tocmai în teritoriile celor care critică, fără să accepte critica,
teritoriile mult mai maculate ale moralei și ale adevărului, decât cele de acestea criticate.
Din aceste considerente, secvențele anterioare (xxi./ c) - (xxi./ g) au insistat pe o circumstanțiere
multifațetată a acelui multiplu standard în raport cu care colaborarea și intelligence-ul sunt
blamate pentru că îl folosesc mai priceput decât cei care îl popularizează, într-o continuă și
aleatorie modificare a valorilor / intereselor care să apere alte interese ...etice și morale.
Întru re/amintire ar putea fi util de avut în vedere câteva trimiteri punctuale în urmă :
” [...] inter/dependența se așează pe ”valori” / interese (tranzacționabile / instrumen-
talizabile), în timp ce inter/condiționalitatea (în societatea umană, ca societate biologiocă) este
alimentată de standarde / practici (și utilitatea lor) – altfel precizat, înțelese generic ca sumă a
tuturor semnificanților și operatorilor logici ori asimilați lor (xxi./ d) , care în folosirea (utilă, deci)
obișnuită a acelora, rămân insensibili / inflexibili la presiuni identitare –, indiferent și ’independent’
de faptul că și menționatele standarde sunt întrebuințate tot pentru satisfacerea unor interese /
promovarea / propovăduirea unor ”valori” partizane. [...] (xxi./ c)
[...] Nu în ultimul rând, investigația a subliniat – mai ales, prin analizele sale din capitolul 4
– că pe de o parte, intelligence-ul organizațional (prin practici / profesii mai mult sau mai puțin
atipice conținute) se bizuie pe standarde, iar pe de altă parte, că cel instituțional (și într-o
gradualitate foarte diversă de politizare de la o patrie la alta) se axează re/activ pe propaganda
și manipularea acelor interese / ”valori” cu care poate să-și negocieze (și să controleze, dacă i
se îngăduie) poziția sa de agent față de principal / autoritate. [...] (xxi./ c)
[...] Ca o consecință aproape lesne de presupus, deep state va îmbrățișa parte din ”valori”,
care să-i favorizeze izbânda în jocurile / luptele politice ale confruntărilor electorale viitoare, în
timp ce parallel state va împrumuta parte din standarde, acelea care să-i înlesnească dispersia,
acapararea ”pieței” intereselor și infiltrarea ’utilă’ în grațiile autorității.[...] (xxi./ c)
[...] adevărurile conformării, cu LSC lor specific, din însăși tripleta Language, Speach,
Communication // limbaj, discurs, comunicare prefigurează inerența interacțiunii, reconstrucției și
resubstanțializării continue și reciproce dintre limbaj (standard), discurs [...] și comunicarea
(intersubiectivizarea, pluri-sensuală la rândul său, a propagandei și manipulării discursive a)
”valorilor” propagate manipulat, pe resorturi emoționale [...] și prea rar, utilitarist și non-emoțional,
a standardelor, cărora li s-a atenuat / evaporat identitatea, universalizându-se / globalizându-se
/ regionalizându-se, fără să mai reprezinte o miză discursiv-interesată. [...] (xxi./ d)
[...] (colaborarea și intelligence-ul - n.a.), de conivență ori separat [...] făuresc o artă din
’multiplul standard’ care din perspectiva celor arătate, la nivel discursiv / propagandistic, unul
manipulat, hibridizează etica ...cu morala, standardul etic cu ”valoarea” morală, standardul non-
identitar și non-emoțional cu ”valoarea” dată de aparținătorii și propagatorii / propovăduitorii ei,
cu interes să o propage / manipuleze, pe filieră excesiv / exclusiv emoțională.” (xxi./ d)

468
 Prin urmare, în înțelesul și interesul prezentei cercetări, etica reprezintă ansamblul
concepțiilor și principiilor de bază din oricare ar fi domeniul de gândire practică, cu activi-
tatea practică la care acea gândire se asociază, în satisfacerea unui interes concret /
realizarea unui scop considerat legitim (după criterii logice comparativ - imitaționale /intuitive).
Astfel, aici s-a folosit sensul civil al termenului, nu cel ecleziastic care a pervertit /
convertit semnificantul, confiscându-l pentru (activitățile / relațiile și) practicile mai mult sau
mai puțin ritualice, ...într-o direcție de sugestie a semnificației (semi)exclusivă.
De altfel, avându-se în vedere capacitățile creative rezultate din definiția colaborării
– formulată și analizată în capitolul 2 din teză – înainte de a judeca / critica / blama etica
(non-confesională a) colaborării, ar trebui analizată non-emoțional etica creativității.
Ori, dacă întrebuințarea semnificației etice rostogolite prin folclorul teocrațiilor rurale
ar fi rămas una conformă, fără loialitățile colaboraționiste cu dublul discurs / multiplul stan-
dard, constricția (52), (xvi./ d) lipsei de etică / morală a creativității ar fi făcut ca specificitățile
antichității umane să fie încă actuale și să se fi menținut o antichitate morală perpetuă.
Sinonimizarea eticii cu morala nu a fost cu nimic mai morală și mai logică în raport cu
celel/alte adevăruri ale dublului discurs / multiplului standard promovate interesat și insistent
de cea de a doua, ca resursă a conformării și pentru mecanismele ‘adaptativ’- conformative.
Din considerația acestor rânduri, mecanismele adaptativ-transformative, cele cu voca-
ție naturală (i) (prin elementele substanțiale conținute în respectivele mecanisme), au fost
asumate, sub rezerva prezumției până la proba contrară, ca fiind mecanisme etice în sine.
Faptul că etica, în relație cu mentalitatea – de susținere a unui interes concret – și
intercondiționalitățile satisfacerii interesului – timpul real și complexitatea climatului –
poate cunoaște o oarecare gradualitate flexibilă, nu contrazice cu nimic dublul dicurs /
multiplul standard (al complicităților (15) și compromisurilor (48), prin manipulare și propagan-
dă, cu morala lor cu tot), dar acel fapt implică o altă polemică, dintr-un cu totul alt unghi.
Dând uitării o atare polemică, aici puțin utilă și, simplificând, cecetarea asumă că – în
lumina celor enumerate – nu există standard moral după care colaborarea și intelligence-
ul să poată fi referențializate și apoi blamate / stigmatizate ...în instinctivul lor intențional (xxi./ h) .
Standardul, cu etica lui, fiind non-identitar și non-emoțional, are motive temeinice
pentru care, în utilul practicii sale, să se poziționeze cât mai departe de teoretica ”valoare”
morală, cu deficiențele ei de logică, în primul rând, fără ca cele de moralitate interesată, pe
încredere, să fie ignorate, privind mai degrabă spre prestigiul (42) pe care îl merită etalonul.
Etalonul, care prin inalienabilitatea sa confirmă certa valoare a prestigiului bine-
meritat dobândit, se situează pe acel piedestal unde Celsius nu se războiește cu Kelvin sau
Fahrenheit pe origini, identități și emoții, așa cum nu o face nici kilogramul cu livra, etc.
Semnificantul (unui standard, în utilul practicii), tot astfel se poate verifica prin faptul
că nici cifrele arabe în uzul comparativ cu cele romane nu au invidii sau răutăți legate de se-
minția de proveniență sau de ponderea competitivă – identitățile (atunci când nu sunt uitate)
fiind oricum irelevante utilului concret instrumentalizat –; nici gramatica limbii române nu

469
poate fi certată de conjugarea verbelor din limba sârbă ori, la rândul său, nu ar avea rațiunea
să critice transliterațiile și fonemele lexicale ale dialectelor yiddish și hebrew, etc., etc.
În tot cazul, relația dintre ”valori” morale, cu modelele – clișeele / șabloanele (xxi./ c) – lor
și standarde, până la etaloane, fără a lăsa deoparte și alte derivate – criterii, parametrii, etc.
– este o relație extrem de complicată, pe care această investigație nu și-a propus să o epui-
zeze, limitându-se la necesarul pentru apărarea (onoarei) colaborării și a intelligence-ului.

xxi./ k) Gemeni prin natură, vitregi prin funcțional ...unul cameleonic sau...
Politicul intențional, juridicul rațional și economicul ...emoționale
Păstrând dobândite versiunile de interpretare a elementelor comportamentale din sec-
vențele anterioare, începând cu simpla individualitate (xxi./ h) și continuând cu translatarea lor
la individualitatea colectivă (xxi./ i) , în cele ce urmează vor fi punctate pe scurt altele două,
posibil interesante și utile întregirii perspectivei de înțelegere a comportamentului în colabo-
rare și intelligence, mai ales latura secretă a aceluia, nefrecventabilă cercetărilor conforme.
Versiunile aici schițate nu vor contrazice constatările anterioare, concluziv prezentate,
dar nici nu vor fi niște completări propriu-zise, de însumare matematică cu precedentele
observații, registrele lor fiind oarecum altfel abordate și direcționate tematic.
Registrul tehnic ...de locomoție comportamentală, ”TGV-ul” emoțional, inter-city-ul
intențional și regionalul rațional (xxi./ h) , în această secvență va fi deci altfel însuflețit, reamin-
tindu-se totuși că stările statice (iii./ b) ‘a fi’ și ‘a avea’ sunt cerebral- intuitive iar cele în acțiune,
‘a se situa’ și ‘a obține’ sunt visceral- instinctive (xxi./ h) , cu menținerea aceleiași atenții în
traducerea emoționalului intențional prin instinctivul intuitiv – și invers, a intenționalului
emoțional prin intuitivul instinctiv – pe justificările precizate anterior (xxi./ h) - (xxi./ i) .

Încă din prima parte a concluziilor sectoriale (vii) s-a avansat un ‘artificiu de lucru’ care
aici va fi reluat și reconfigurat, artificiu potrivit căruia se poate considera că intenționalul unui
interes concret va îndeplini rolul de principal într-un tainic contract de agenție pe care îl va
încheia cu propria sa realitate (iii./ b) , aceasta din urmă în calitate de agent al său.
Dar, oare intenționalul își permite să aibă o realitate proprie ?
Oare poate avea acest principal o realitate independentă, numai a lui, de vreme ce
el se află în intercondiționare cu celelalte două elemente comportamentale ?
Atunci cât îi va mai fi realitate proprie (iii./ b) și cât va fi o realitate împărtășită ?
...care ar mai putea să fie relevanța unei realități colective – dar care până la urmă
reprezintă realitatea comportamentului însuși – în raport cu individualitatea intenționalului,
respectiv cu individualitatea acelui intuitiv inspirațional-imitațional care, potrivit celor arătate
anterior, ar fi împuternicitul de nădejde al întregului cerebral, pentru a purta dialog cu
instinctivul emoționalului (xxi./ h) , al aceluia visceral, împrăștiat prin intestin și care, diversionist,
uneori și pe alocuri, apare prin emoticons în simbolistica unor ”inimioare” ?

470
 La toată această salvă de întrebări, răspunsul ar putea fi unul scurt, însă cu dezvoltate
comentarii : realitatea ”proprie” a intenționalului ca ”agent” al aceluiași, este o ipoteză falsă,
cu ficțiunea ei, dar o ficțiune necesară, deoarece acea realitate este întotdeauna una
emoțională – cu excepția unor maladii rare – care, mai mult decât atât, este așternută într-
un câmp emoțional / energetic de rezonanță ↔ disonanță, prezent pe parcursul de satisfa-
cere a interesului concret / climatul energetic de difuziune (xxi./ i) .
Acea ”realitate” proprie însoțeste inter/subiectivizarea (adăugându-se deci climatul co-
respondent acesteia din urmă), intersubiectivizare care constituie mijlocul material / compor-
tat (evaluabil, inclusiv judiciar) al intenționalului – de susținere a satisfacerii interesului –.
Situația nu este mai puțin prietenoasă nici cu ”realitatea” proprie a raționalului care
se circumscrie aceleiași împărtășiri în indistincție a ceea ce ar fi dorit să fie numai al său.
Prin acel răspuns la suita de întrebări s-a înregistrat o timidă încercare de descifrare a
precedent - menționatei ”non-partajări”, atât a dinamicii / inter-city-ul intenționalului, cât
și a stabilității / regionalul de joncțiune a/l raționalului (xxi./ h) .
Non-partajarea dinamicii intenționale și a stabilității raționale în cadrul echilibrului
emoțional – înțeles ca fiind climatul endogen de inter/subiectivizare (40) – (xxi./ h) are mai multe
consecințe care par să confirme cele justificate și susținute în ultimele secvențe anterioare,
ajutând demersul de descifrare comportamentală, măcar în anumite modeste limite.
Demonstrativ, aici s-ar menționa în treacăt doar consecința care ar readuce în prim
plan și afirmația subliniată cu câteva pagini în urmă, potrivit căreia « emoționalul are cel
mai acut ”simț” al utilului ! ». Aparent, respectiva asumpție ar fi dezvăluit doar faptul că
emoționalul / viscerele (‘intestinul’) are un intuitiv raționalizabil, al lui. Oricum, de îndată s-a
precizat că utilitarismul instinctului se justifică pe emoția raționalizabilă, însumându-se
astfel atât emoția intențională cât și cea rațională, tot acolo (xxi./ h) menționate.
Însă, esența consecinței aleasă demonstrativ pentru exemplificarea problematicii de
descifrare a unui fond emoțional în endogenul și exogenul său este cu totul alta.
Pe de o parte, s-a arătat că utilul (și necesarul) în sens larg – de la falsificarea realității,
până la susținerea interesului (de independență, inclusiv) – îl stabilește numai mentalitatea,
acea ”minusculă chimie, falsificată și ea de către identitate / emoția malversată (xxi./ a)
(culturalizată, raționalizată (xxi./ f) / în specificul TM, deci ca ”identitate) a individualității”.
Pe de altă parte, din formularea consecinței aleasă demonstrativ, ar rezulta cu totul
altceva, și anume că instinctul (o altă chimie minusculă) ar fi cel care detectează cel mai
performant utilul, dar care însă se justifică pe cealaltă emoție, pe cea raționalizabilă, care
intră în specificul PM, rezultând o contradicție substanțială de atribuire ...și localizare.
În realitatea concretă ...nu neapărat reală dar oricum concretă (vi) nu ar fi nicio contra-
dicție dacă se iau în calcul stările statice intuitive – cu o componentă a lor preponderent
imitativă – ‘a fi’ și ‘a avea’ pentru emoția raționalizată și cele dinamice instinctive – cu
o componentă pronunțat creativă – ‘a se situa’ și ‘a obține’, pentru emoția raționalizabilă.

471
 Dar în aceeași realitate concretă, avându-se în vedere faptul că o singură individua-
litate (inclusiv colectivă) cumulează întreaga paletă a celor două stări, ceea ce ar presupune
ca o entitate să prezinte simultan o formă hibridă de mentalitate / TPM și / sau PTM, apa-
rent ar putea să compromită câteva din rezultatele analizelor cercetării, mai ales cele axate
pe tipologizarea mentalității ...dacă s-ar ignora nuanțele subtextului ultimelor secvențe.
În concret, în acea consecință aleasă demonstrativ, se găsește și cheia dualității com-
portamentale, o cheie a ”încuietorii” de unde izvorăște disimularea, persuasiunea / manipu-
larea, dublul discurs, standardul multiplu, etc, reunite într-un singur cuvânt, cameleonismul.
Astfel, oricând șansele unor conflicte – sau măcar ale unor tensiuni – ale propriului
fond emoțional ar putea fi semnificativ ridicate, într-o gradualitate și la gestionarea cărora
intenționalul să nu aibă prea des autoritatea de decizie și de control care i se tot atribuie.
Afirmația precedentă, pe lângă endogenul analizat nu poate minimaliza / ignora inter-
condiționalitățile exogene cu autoritatea lor proprie de decizie și de control a endogenului.
Disconfortul celor astfel arătate ar fi amplificat de însăși acea imposibilitate de parta-
jare a dinamicii intenționale și a stabilității raționale, de la care s-a pornit – și care, potrivit
mai multor indicii convingătoare, se îndreaptă spre genetica structurii cromozomiale, altfel
scris, spre autoritatea ereditară (xxii) , asupra căreia s-a insistat spre sfârșitul capitolului 5 –.
Prin urmare, sub acea autoritate inexorabilă (xxii) – ...chiar și atunci când este latentă ori
difuză – în situațiile critice (sau percepute ca atare), spre deosebire de intuitiv care, teoretic,
este adaptativ(xxi./ h) , instinctivul ar deveni uzurpator legitim (al intuitivului) intrând într-o altă
”logică” a adaptării, pe o altă frecvență, pe o ‘altă lungime de undă’(xxi./ i) , ”străină” ...exogenă.
Sumarizând, intenționalul are limitele lui ...de competență și de vinovăție (xxvi) , limite
oricum non-partajabile... dar nu din pricina dinamicii lui (de inter-city(xxi./ h)) ci a non-individua-
lului lui, care astfel problematizează însăși cui să i se atribuie acea ”dinamică a nimănui”.
În lipsa partajului, a posibilității sale de înfăptuire, nu se poate ști dacă ”nota de plată”
pe care trebuie să o ispășească intenționalul este pentru ”consumația” pe care acesta ar fi
făcut-o singurel sau, Justiția 3D, aceea substanțială (xxii) , cunoaște suficiente secrete rele-
vante speței pentru a da o sentință pe măsura participațiilor la paguba ipotetic rezultată (xxvi) .
Într-o situație identică, se află MUTATIS MUTANDI și stabilitatea non-partajabilă a
raționalului, care din aceleași rațiuni ar deveni o ”stabilitate a nimănui”.
Aflate în interiorul comportamentului, chiar ale nimănui fiind – ”dinamica nimănui”
putând fi tradusă totuși prin emoția intențională și ”stabilitatea nimănui”, prin emoția
rațională –, acele non-partajabile și non-atribuibile / dez-atribuite stări ar putea devoala și
celelalte consecințe care se alătură celei aici puse exemplificativ în discuție, dar care ar
deschide o fascinantă ”Cutie a Pandorei” ...în reflexia ei asupra individualului colectiv.

O atare ”cutie” este de fapt cutia cameleonismului, un cameleonism ereditar și

proiectiv, ereditat odată cu emoția cu care endogen se contopește până la confuziune și
proiectat proactiv / reactiv funcție de exogen – stimuli / inhibatori de intercondiționare –, în

472
interactivul de adaptare, unde interesul de adaptare este unul gata subînțeles prin (sau
măcar prezumat de către) instinctul de conservare. Acea cutie este ...comportamentul.
Prin urmare, emoția este cameleonism iar comportamentul biologic – deci și cel non-
intențional, după cele aici precizate – este unul inerent adaptabil / cameleonic.
Dinspre comportamentul individual spre cel colectiv, gradualitatea de cameleonism
este invers proporțională cu gradualitatea de conformism întru echilibrare, una relativă.
În cadrul oricărui echilibru emoțional (‘venit cu el de acasă’) proiectat climatului
interactiv, deci pe un fond emoțional (rezonant, consonant ori dimpotrivă) în perimetrul
căruia se produc schimburile energetice, se poate verifica și confirma, la fel de gradual,
caracterul inocent (xxi./ a) (”non-intențional”) - cameleonic (de emoție – raționată –) al confor-
mării în competiție cu cel, nu mai puțin inocent-cameleonic al transformării, cu moduri
substanțial diferite de a intersubiectiviza interesul de adaptare a ”cutiilor” non-numerabile.
Însă, cum intersubiectivizarea se face numai pe bază de informație (cu emoția /extazul
și secretul /agonia ei), o informație oricum partajată energetic – într-o altă gradualitate nepre-
cizabilă / non-partajabilă –, lucrurile s-ar putea complica și mai mult, punând autoritatea
ereditară / anduranța structurală a cutiilor, în competiție cu limitele funcționale ale
acelorași cutii, de a capta / expansiona tocmai resursa / combustibilul /informația de declanșare
/ întreținere a interesului (de adaptare inclusiv, chiar subînțeles fiind).
Complicarea ar consta în recunoașterea unui cameleonism distinct în relația de selec-
ție(46) – inclusiv neințenționată – a informației cu adaptarea și ”in/dependența adaptării”.
Unele forme de fobii, anxietăți, ”paranoia” lipsei de siguranță (sau a prezenței dușma-
nilor pretutindeni), etc., apoi emoția /informația surprizei și, în cele din urmă, spre zona la fel de
eterică a speranțelor și dincolo de ele – aspirații, năzuințe – cu sentimentele /-mentalismele
asociate lor, par să deraiaze frecvent / cotidian și in/adaptat de pe trinomul kentian inteli-
gență - informație - cunoaștere pe un altul geamăn, extra- / meta- senzorial.
Astfel, în realitatea concretă, pe de o parte, însăși selecția și intersubiectivizarea se
fac pe niște derivate hibride de inteligență, de informație și de cunoaștere care, came-
leonice / emoționale fiind, se conjugă cu emoționalul / cameleonismul comportamental.
Dar, «cheia dualității comportamentale, o cheie a ”încuietorii” de unde izvorăște disi-
mularea, persuasiunea / manipularea, dublul discurs, standardul multiplu, etc, reunite într-
un singur cuvânt, cameleonismul» este una a autorității ereditare (xxii) , care pare să favo-
rizeze numai inspiraționalul / instinctivul (intuitiv) în starea dinamică, pro-creativă.
Urmează ca apoi, instinctivul însuși să își gestioneze gradualitatea dinamică, cu intui-
tivul (instinctiv) / imitativul propriu, cu care a fost echipat de către aceeași autoritate (în
deplinătatea limitelor constitutive stabilite de Natură) și care intuitiv, i-ar fi doar un instru-
ment bicefal, sub-antreprenorial, de temporizare, unul care să gestioneze / dirijeze tempori-
zarea între dinamica intențională și stabilitatea rațională, stări pe care consecința demon-
strativă, sub scuza aparenței în drept, le-a găsit – în urma ”ipotezei false dar necesare”
propuse – greșit atribuite, unor componente instrumentale și nu autorului dispunător real.

473
 Dintr-o atare perspectivă inedit modificată, emoționalul / instinctivul nu ar mai fi
uzurpator ci însăși centrul / principalul agenților săi / periferiilor lui, intenționalul – mâna
/ emisfera sa dreaptă, cu competențe de expansionare / funcție asociativă (emoția inten-
țională) – și raționalul – mâna / emisfera lui stângă, cu competențe de captare / funcție
memorativă (emoția rațională) –. Acum, din punctul de vedere al existenței sale, agența
creată este quasi-simetrică precum, spre exemplu, cea a interesului cu realitatea sa (vii) .
Interacțiunea continuă și reciprocă dintre instinctiv - principal și instrumentul său bice-
fal, intuitivul-logic (xxi./ h) nu exclude defectările, de la un echilibru emoțional afectat (en-
dogen) sau fond emoțional precar (schimb energetic disonant cu mediul / exogen) și până
la acele situații (conformative) în care instrumentul-agent, intuitivul logic este cel care de
fapt uzurpă funcționalul de autoritate (54) al emoționalului - acel efect al ‘instinctului adormit’.
Când însă se începe parcursul dinspre individualitatea izolată (ipotetic) către indivi-
dualitatea colectivă (55), acea ”grafie de inversionare” anatomică (epicentrală) (xxi./ i) pare să
se petreacă și în socialul uman, tot ca în swarm intelligence / behavior(xxi./ i), (xxii), (xxv) .
O atare desfășurare presupusă, s-ar realiza deci prin dispersia chimiei / emoției /
energiei, cu geometria ei oricum variabilă, în raport cu instrumentul său imobil, lăsat în
imediata vecinătate a centrului originar, dar care tot doar reprezentant / instrument rămâne,
fie că el este totuși supus unui scrutin electoral, propagandistic-manipulat pe fondul
emoțional al informației partajate – cu emoția, secretul – și utilizatorii ei emoționali.
În disputa cine pe cine uzurpă în cutia cameleonică a comportamentului, lucrurile sunt
mult mai complicate, aici, pentru simplificarea fluxului explicativ fiind anunțată (xxi./ h) lăsarea
deoparte a sistemului nervos – cu măduva, materia cenușie și altele conexate lui din dărnicia
Naturii – cu chimia și realitatea asociate aceluia. În tot cazul, imposibilitatea de partajare
a intenționalului, raționalului și emoționalului, în afară de judiciar, este certă / demostrabilă.

(55)
În ipoteza ”inedit modificată” de mai sus, identitatea – cu emoția ei, ...metaforic înțeleasă toată numai ca
o emoție – identitate tradusă prin compromis ca individualitate colectivă, are interesul de independen-
ță / de părtinire altfel (xxi./ c) , cu o justiție a lui (xx./ a) referențializată la ”valoarea” acelui interes, tocmai pentru
că imposibilitatea de partaj / parțializare este (extrem de) frecvent dovedită în dezavantajul aceluia.
Justiția referențială, cu constricționismul (xvi./ d) ei cu tot, devine mijlocul ‘anatomic’ / mâna / emisfera stângă
a identității /emoționalului identitar , mână în care se ține scutul de apărare a identității, pentru a lăsa mâna /
emisfera dreaptă să manipuleze cu lejeritate sabia politică a intenționalului aceleiași identități.
...politica dreaptă ar putea avea o justiție stângă... și / sau în oglindă ori altfel.
Prin cei doi agenți ai săi, sabia și scutul, identitatea va tacticiza (instinctiv) ‘a se situa’ pentru ‘a obține’ spre
‘a avea’ (economic) satisfacția de ‘a fi’ așa cum se declară, independentă, cu interesul asociat satisfăcut.
...va fi unul de părtinire dar, în definitiv, intenția contează ! Nici sabia nu va reteza brațul care ține scutul,
nici scutul nu va obstrucționa brațul care, dinamic, are rolul de expansionare. Identitatea ajunsă
”individualitate colectivă”, chiar și cu un element de legătură (a coerenței și coeziunii) (xxi./ f) nu prea bine
caracterizat, prin tacticizare / organicizare (xxi./ i) va sentimentaliza pe o ‘altă lungime de undă’ informația
(cu secretul ei) și intersubiectivizarea sa, în cheia unei mentalități proprii care trebuie protejată / părtinită.

474
 Imposibilitatea de partajare / parțializare pe pro/porții / cotități a componentelor com-
portamentale – pentru a cunoaște de unde și până unde se întinde fiecare dintre ele – nu ar
fi putut să nu aibă efecte asupra aspectelor de bază supuse analizelor prezentei investigații.
Comportamentul dinamic – inerent cameleonic (din pricina emoției sale care con-
tagiază și intenția, și rațiunea, prin ”interacțiune” chimică VIA centrii nervoși) – se re/constru-
iește și se re/substanțializează cu o cultură asociată, mult mai lentă și lipsită de intențional.
Rămânând doar o ‘acumulare’ a raționalului și a emoționalului instrumentalizate în
cadrul acelei culturi – care nici nu ar fi bănuită de cameleonism, în pofida propagandei sale
manipulative – prioritar se acceptă că intenționalul ar fi ”TGV-ul” real al comportamentului.
Intenționalul, prin gradul său de expunere, chiar și atunci când ar putea fi perceput
ca reprezentant / agent al emoționalului – cu volatilitate / dinamică mult mai bună decât a
sa – rămâne cel mai apropiat de rezultatul prin mijlocirea căruia el va fi cel judecat / evaluat.
Pe de o parte, din pricina imposibilității de parțializare, odată cu intenția se realizează
implicit și ”evaluarea” / blamarea / condamnarea comportamentului, ca un tot individual.
Însă, din alt unghi, după cum analizele deconstructive au demonstrat, într-un caz /
interes concret, partea de comportament care se exibă ar fi de fapt mentalitatea. Aceleași
analize ale capitolului 4 relevă faptul că mentalitatea și intenția nu sunt și nu pot fi sinonime.
Pe fond, mentalitatea, intenția și comportamentul au dobândit prin compromis referen-
țiale și tehnologii diferite și convenabile de ”decupare”, astfel că mentalitatea – ca amprentă
sub/cultural-identitară // experiențial instrumentalizat – nu atrage după sine, prea des și /
sau prea convingător, amendarea culturii care ar fi adus o gradualitate de participație la
acel rezultat ipotetic, avut în vedere pentru caracterizarea intenției, dar nu și a mentalității.
Pe de altă parte, compromisul menționat, aparent scuzabil din perspectiva faptului că
o cultură este lipsită de un intențional propriu, îndepărtează de la orice evaluare / sancțiune
o participație indirectă, poate și din cauza încărcăturii identitare pe care oricare cultură o
presupune constitutiv. În timp ce individualitatea rămâne vinovată, cultura este absolvită
pentru că prin compromis, justiția referențială se axează pe decuparea / partajarea intenției.
Dacă însă criteriul ar fi fost mentalitatea, identificabilă în simetrie la ambele participații,
atât la cea a culturii fără de intenție, cât și la cea a individualității intenționale cu care cea
dintâi prin instrumentalizare se resubstanțializează continuu și reciproc, justiția referențială
s-ar fi lovit de o altă imposibilitate de partajare și ar fi căutat oricum un alt compromis.
În tot cazul, nici în urma aceluia nu ar fi pierdut identitarul (culturii), ci tot individualul.
S-ar putea naște întrebarea « Oare cât de ”moral” ar fi un atare compromis care – ca
și cel anterior – ar dezavantaja iarăși cetățeanul, embrionul /oul socialului oricum vulnerabil
în avantajul socialului /cocoșul atotputernic și invulnerabil ? »
Din optica cercetării, ar putea fi luat în calcul ca exemplu cultura de intelligence care
întotdeauna scapă de blamul ce se (poate) abate numai asupra spionului, în cazul unui
eșec / rezultat concret – ...sau alte exemple asociate comparabile –.

475
 Înainte de orice, făcând provizoriu abstracție de intelligence, cultura (ca) și justiția
referențială – cu constricția (xvi./ d) ei cu tot – sunt de aceeași parte a baricadei, de partea me-
canismelor adaptativ-conformative, inocent-cameleonice precum sursa lor, conformarea.
De partea cealaltă a baricadei – o baricadă cu realitatea ei cameleonică – se află
individualul în gradualitatea lui de a împăca interesul de adaptare (prin mecanismele
culturale reamintite) cu interesul competițional de depășire /forțare a ”adaptării” – adică
interesul propriu / cel al provocării /stimulului –, fie cu certitudine, fie doar cu risc transfor-
mativ/ă, prin mecanisme specifice acelei alternative asumate dar care însă, intră prepon-
derent sub justiția substanțială – în măsura în care a scăpat de reglementarea sau de con-
trolul celeilalte, instrumentalizate / culturalizate (inerent partizane / părtinitoare culturii) –.
Pentru că investigația nu s-a preocupat de morala teoretică ci de etica practicii, cel
de-al doilea compromis eventual ar fi fost la fel de scuzabil – și nu doar aparent, fie pe lipsa
intenționalului, fie pe prezența în simetrie și de ”compensare” a mentalității –.
Altfel scris, compromisul judiciarului de a se fi axat dintru început pe intențional –
făcând parte din categoria acelui tip de ”compromis justificat” (exemplificat la începutul
capitolului 4) –, din punct de vedere funcțional și logic, demonstrat istoric / practic, este de
departe cel mai corect dintre alte / toate celelalte opțiuni posibile. De ce ?
Din prisma cercetării, cultura – cu toată propaganda și manipularea ei, inocente / deloc
intenționate – care imprimă doar o ‘neglijabilă’ amprentă (culturală), asociată cu intuitivul (și
emoția lui raționalizată), eliminând conotațiile identitare din socialul uman, s-ar putea tradu-
ce pur și simplu prin experiențial, specific oricărei entități individuale, dar sociale, biologice.
Pe de o parte, s-ar putea crede că experiențialul entității, cu cât a fost mai antrenat /
imunizat propagandei și manipulării, cu atât ar fi mai excelent echipat / inspirat să aleagă
tactica cea mai potrivită interesului ...a cărui declanșare totuși intenția o va anunța.
Pe de altă parte – așa cum s-a constatat în capitolele 1 și 3 și confirmat analitic în ulti-
mele două –, cultura, cu stereotipurile / șabloanele / clișeele (xxi./ f) ei ”altar”-izate în modele de
urmat, poate constitui în egală măsură și o frână, și o îngustare a câmpului inspirațional / in-
stinctiv (54), pentru o altfel de tactică, pentru originalitatea ei sau ‘originalizarea’ uneia vechi.
Oricum, tactica este intuitivă, cu intuitivul acela adaptabil în spirit adesea conformativ.
Apoi, tacticizarea, continuarea intenționată a instrumentalizării / manipulării / operațio-
nalizării tacticii alese – după cum s-a mai arătat (xxi./ h) – este una instinctivă, în care experien-
țialul / cultura se poate dilua prin prezența extrem de activă / pătimașă a unei motivații (49) /
emoții raționalizabile care ar putea să distorsioneze / falsifice inerția experiențialului /
amprenta culturală sau chiar să o înlăture circumstanțial (până la satisfacerea interesului).
Pe de o parte, care justiție referențială, culturalizată – și legitim partizană culturii // con-
formării – s-ar pre/ocupa de parțializarea / procentualizarea participației indirecte (imprimată
de acea mentalitate) a culturii, în contextul arătatelor și mai mult decât probabilelor ”distor-
sionare, falsificare, înlăturare” instinctive, în rezultatul non-conform / prejudiciativ ?

476
 Pe de altă parte, chiar dacă rolul activ al experiențialului ar fi fost neștirbit, tacticizarea
implică o selecție (46) logică / proceduralitate (practică) asumată, deci inclusiv a rezultatului
urmărit. Asumarea declanșării / continuării / desistării unei tacticizări instinctive / emoții rațio-
nalizabile (așadar în timp real și într-un climat concret) o face individualitatea / entitatea
...nu cultura, cu toate d/efectele și metehnele ei posibile / inerente, devenite legitime și, pe
bună dreptate, absolvite de (vreo) vină, oricum rarefiată în concretul unui rezultat.
Pentru că nu există perfecțiune, cultură perfectă, justiție perfectă, etc., compromisul
justificat de stabilire a intenționalului ca standard de responsabilitate și responsabilizare
comportamentală – la care sunt adăugate, desigur, și circumstanțierile intenției într-o speță
concretă – în judiciar s-a dovedit ca fiind ”răul” cel mai mic, în comparație cu, spre exemplul
luat la întâmplare, standardul mentalității, cu potențial discriminatoriu excesiv de ridicat.
De altfel, rămânând la același exemplu, în cadrul justiției societale (xx./ a) (a nu se confunda
cu justiția socială - n.a.), care are multiplul standard visceralizat – alături de constricție (xvi./ d) – și
care operaționalizează (și) acest ultim ”standard”, sentințele / stigmatizările ei confirmă de
la sine justificarea acelui compromis statornicit în judiciar, aici pus concluziv în discuție.
Din acest motiv (49) atent chibzuit, constructivismul judiciarist al cercetării a urmat
firul « stimul /informație (cu emoția și secretul ei) ← intenție /declanșatorul tactic de interes ← interes / tacticizarea
lui ← rezultat /concretul interesului satisfăcut », desubstanțializarea operând în sens invers(ion)at, în

continuarea logicii parțializării și a deconstruirii, care o preced tocmai în pregătirea ei (xxvi) .

Precizarea metodologică precedentă ar putea deconspira unele clarificări de subtext
presărat în versiunile de interpretare a elementelor comportamentale din secvențele ante-
rioare, fără să le afecteze conținutul de fond sau concluziile care i s-ar potrivi acestuia.
În tot cazul, simplificând, justiția referențială – inclusiv în perimetrul independent al
neutralității judecătorului (xx./ b) – nu poate fi și nici nu și-ar putea permite să fie independentă.
Intelligence-ul și colaborarea știu cel mai bine și de mult timp acest ”adevăr” (xxi./ g) !
Ori, dacă în modul cel mai firesc, justiția referențială nu este independentă, atunci de
cine / ce este inter/dependentă ? ...de cultură ? ...doar de (propria) cultură sau...?

Dacă nici investigația nu a obișnuit să ofere toate răspunsurile prea repede și / sau
prea explicit, concluziile sectoriale cu atât mai puțin ar defecta obiceiul.
Acum și aici, la finalul acestui «cluster (xxi) dedicat imposibilității de independență și
neutralitate, imposibilitate care se reflectă asupra justițiilor între care trebuie să navigheze
și cu care sunt nevoite să opereze / interacționeze / tacticizeze colaborarea și intelligence-
ul (xxi./ h) » va fi prezentată și ultima versiune de interpretare a elementelor comportamentale.
De fapt ar fi prima, de vreme ce aceasta a fost întrebuințată cam pe tot parcursul
cercetării, în speranța că ori s-ar putea evita până la încheiere tot acest expozeu (xxi) (de
unsprezece secvențe tematice), ori că eventuala lui poziționare ar fi făcută numai în urma
tuturor precauțiilor, pentru a nu inhiba bunăvoința de acceptare, și așa circumspectă.

477
 Oarecum frecvent, dintr-un vraf (oarecare) de chei, cheia care este (cea mai) căutată,
cum ar fi «cheia dualității comportamentale, o cheie a ”încuietorii” de unde izvorăște disimu-
larea, persuasiunea / manipularea, dublul discurs, standardul multiplu, etc, reunite într-un
singur cuvânt, cameleonismul» este, cu aceeași frecvență, și ultima ‘găsită’.
Dacă s-ar fi polemizat de la început în privința cheii, deci o polemică pe autoritatea
ereditară până la urmă, în relație cu metodologia de investigare a ipotezelor de cercetare
propuse și a secretului – adică fără să se fi întrezărit vreo legătură cauzală cu investigația
–, în cazul că nu ar fi fost sortită eșecului total, ar fi conținut oricum riscuri comparabile.
Dacă s-ar fi avansat încă din secțiunea capitolului 1 referită la ”strategie” importanța
conceptului de cameleonism, care se conexează / suprapune cu emoția /viziunea, s-ar fi putut
interverti impresia unui demers speculativ, profund neserios, fără relevanță academică.
Cu atât mai mult, dacă s-ar fi făcut vreo aluzie, până la sfârșitul capitolului 5, legată de
inversionarea // inversarea partajată reactiv și epicentral dinspre identitar /colectiv spre
individual / dinspre periferie spre centru, a emoției informației / cameleonismului de
interacțiune /partajare, autorul cercetării ar fi fost îndrumat cu îngăduință către un psihiatru
neemigrat încă, pentru repararea ‘mecanicii’ sale adaptativ-conformartive sever dereglată.
Așadar, în această parte semiobscură a concluziilor sectoriale a fost sortit sorocul lor,
ale acelor polemici îndrăznețe, verificate tot așa, cu îndrăzneală și minuțiozitate.
Dar până la saga justiției referențiale (xx) , în încheierea căreia s-a afirmat că ”totul rămâ-
ne o chestiune de grad, de mentalitate și de interes ...nu de justiție. Sau, cel puțin, nu de
justiție referențială, întotdeauna referențializată și referențializabilă după primele trei” (xx./ e) ,
pe parcursul celor 5 capitole, cercetarea a găsit o versiune mulțumitoare de interpretare a
elementelor comportamentale – cu acea imposibilitate de parțializare (a dinamicii intențio-
nale și a stabilității raționale) dintre ele –, adică o versiune de compromis.
Prin urmare, escamotând ”autoritatea ereditară / anduranța structurală a cutiilor, în
competiție cu limitele funcționale ale acelorași cutii”, investigația a simplificat provizoriu
comportamentul /cutia la structuralul său non-partajabil și la funcționalul lui partajabil.
Bunăoară, inițial s-a considerat că intenționalul, raționalul și emoționalul, ar putea fi trei
frați gemeni prin natură / autoritate ereditară / ascendență /ascendent cromozomial / structură.
Apoi, integralitatea funcționalului comportamental, deconstruită și ”parțializată
indiviz” celor trei frați, a relevat totuși – în pofida ignorării frontierelor / limitelor funcționale
ale fiecăruia dintre ei – incongruente diferențe de ritm, dar care (tocmai acele diferențe)
păstrează armonia / echilibrul funcțional al fraternității în ansamblu – armonie asemuită
de abia târziu (mijlocul capitolul 5 (40) ) cu echilibrul emoțional –, întrezărindu-se deci
explicit și în teză ponderea funcțională a emoționalului în echilibrul comportat.
Pentru diferențele de ritm, spre deosebire de ”registrul tehnic ...de locomoție comporta-
mentală, ”TGV-ul” emoțional, inter-city-ul intențional și regionalul rațional (xxi./ h)” mai sus
reamintit, tot prin hiperbole, s-a asociat raționalul cu melancolico-flegmaticul, intenționalul

478
cu sangvinico-melancolicul și emoționalul cu colerico-sangvinicul, adică cu câte un
temperament în două trepte, cea secundă fiind de compatibilizare interactivă reciprocă.
Temperamentul fiecăruia dintre frați, tot o proiecție ereditată cromozomial, care ar
putea imprima și specificitatea îndeletnicirii / profesiei / funcționalului, a fost deferit mai întâi
diadei personalitate - atitudine, verificată ulterior prin procesualitate - proceduralitate.
Toate cele patru diade (vii) de valorizare a endogenului comportamental întrebuințate
în diferitele versiuni ale investigației, oarecum în aceste secvențe sintetizate (xxi./ c - k) , sublini-
ază dominanța fratelui coleric asupra întregii familii, de sub ‘autoritatea’ căruia nu se poate
evada. Vitregia fraternității celor trei, izvorâtă din complementaritatea funcțională ineluc-
tabilă, din vrerea eredității, este întrucâtva mitigată, pe de o parte, de către caracterul non-
hibridizant al dominației; intestinul nu o să (se) hibridizeze cu creierul oricât ar interacționa
dominant cel dintâi prin mijlocirea nervilor. Pe de altă parte, înțelegând / emoție raționalizată rolul /
funcționalul celorlalți, fratele coleric își va calibra dominanța pentru menținerea echilibrului.
Totuși, dominanța calibrată, tacticizată, cameleonică a colericului este de natură să
contagieze interactiv întreaga familie cu cameleonism, pe lângă cameleonismul de familie
/endogen mai adăugându-se și altele din alte familii, cu care acei frați siamezi interacționează
simultan. Născuți împreună, împreună merg la război /provocare, împreună savurează plăcerea
/pacea, împreună trec la cele veșnice, având deci un interes de adaptare în primul rând între
ei, înainte de a se aventura în necunoscutul / secretul altor familii /comportamente și climate.
În sânul mărinimos al familiei, interesul de adaptare este inițiat și gestionat de coleric
care, când se odihnește, își deleagă frățiorii să il mai întrețină, după priceperea / deprindere
imitativă și talentul /înzestrare ereditată lor, însă ADAPTAREA /sursă este suverana / regina (iii./ b) căreia

colericul îi dă ascultare și în raport cu / de a cărei îndrumare /informație (cu secretul ei) va organiza
avalanșa intereselor asociate /resurse de adaptare, în desfășurare, în familie și în afara ei.
Faptul că melancolicul /raționalul, adesea în conivență sau doar din neglijența sangvinului
/intenționalului, impune intersubiectivizarea adaptării drept conformare, este adesea trecut
cu vederea de către coleric, ocupat cu alte treburi mai puțin intelectuale și mai naturale.
Însă când înțelegerea celorlați doi îi tulbură zen-ul repetat și îndelung, falsificând și
mistificând ”adaptarea” în ceea ce ar vrea ei să fie din ceea ce este, cu restrângerea libertății
de acțiune / hiperenergizarea (xxi./ i) lui, colericul ar putea oricând să răbufnească întru re/echi-
librare, răbufniri care – funcție de personalitate – se pot menține în cadrul endogenului sau
care pot țâșni în exogen, dacă nu cumva și de acolo vin inhibatori de îngrădire comparabili.
”Cognitivul” / instinctivul colericului nu este axiologizat între conformare și transfor-
mare, cunoscând doar conținutul simplu al semnificantului de adaptare. Acel semnificant
poate fi foarte divers ‘(ne)cunoscut’ și interpretat de la un coleric la altul, din infinitatea de
familii /comportamente , de pe oriunde și din perimetrul oricărei ”identități” de specie (non/bipede).
Desigur, ar fi inutil de reamintit truismul că transformarea nu ar fi adecvată într-un
climat conformativ iar conformarea, nu mai puțin adaptată unuia transfomativ, cu alte efecte
derivate din acele axiologicuri în ale căror detalii colericul /instinctul, instinctiv refuză să se piardă.

479
 Însă, în temeiul acelui truism se pot stabili numeroase aspecte legate de echilibrul
emoțional la un t0 și de captarea / expansionarea lui într-un fond emoțional interactiv.

Replicarea de la individualitate la identitate / ‘individualitatea colectivă’ (cu element

de legătură coerentă și coezivă (xxi./ f)) a prefigurat aproape de la sine asocierea în cadrul cer-
cetării a politicului cu intenționalul, a juridicului cu raționalul și a economicului cu emo-
ționalul, într-o macro-fraternitate destul de problematică, în foarte multe privințe sensibile.
În tot cazul, dacă primele două asocieri nu ridică probleme speciale de ordin teoretic,
cea de a treia, cu volatilitatea sa evidentă pe ambele componente asociate, ar reclama o
cascadă de detalii care nu s-ar epuiza curând / vreodată. Așadar, aici se va sublinia doar
că dispersia emoției, o dispersie organicistă în comportamentul individual se proiectează
substanțial pe aceleași coodonate non-conforme / non-controlabile la dispersia economi-
cului în peisajul ”familiei” colective, care economic, de asemenea, este întreținătorul familiei.
Autoritatea informală a unui atare întreținător – a cărui ”autoritate” este legitimată de
climat / piața intereselor –, tot așa, se resimte atunci când ceilalți frățiori, cu reflexe biro-
cratice dobândite și exacerbate, îi nesocotesc puterea reală și rolul / funcționalul său unic,
substanțial, de echilibrare emoțională, deloc auxiliar, deloc funcționăresc-conformativ.
Pe un fond emoțional disonant, acele ”privințe sensibile” tocmai menționate, traduc-
tibile prin deep state, ca o clonă a frățiorului politic și prin parallel state, ca o alta a juridi-
cului, vor putea constitui supapele de echilibrare emoțională a unei familii care ar pricepe
greu natura și logica adaptării. Oricum, acele supape există, sunt ereditate indiferent de
cum ar fi ele alintate ca ”nume de sfinți”. Numai gradualitatea lor de activism poate să
difere, funcție de interese și de adaptarea / tacticizarea lor adaptată la climate concrete.
Modul lor de percepție va ține mai mult de încercările de instrumentalizare a disonanțelor.
În rest, toate celelalte posibile ascunse sublinieri ar mai putea fi descoperite prin
recitirea integrală a acestei secvențe (xxi./ a - k) care, de nevoie, a compilat desubstanțializarea
independenței, dispersată la rându-i în pro/porții diferite prin toate versiunile cercetării.
Independența, cu neutralitatea ei, ar putea fi trecută, de asemenea, la categoria bas-
melor necesare dar care, din perspectiva ”valorilor” morale și a standardelor etice (xxi./ j) ale
disimulării, persuasiunii / manipulării, dublului discurs, standardului multiplu, etc, ”se reflectă
asupra justițiilor între care trebuie să navigheze și cu care sunt nevoite să opereze /
interacționeze / tacticizeze colaborarea și intelligence-ul (xxi./ h) ”.
Situația ar fi comparabilă în ansamblu prin evaluarea / judecarea swarm behavior, cu
al său swarm intelligence (xxv./ b) , deopotrivă de emoționale, printr-o evaluare conformativă,
judecare non-emoțională și condamnare industrială, de către imitația lor sintetică, artificial
intelligence, un instrument deloc independent, la îndemâna interesului ...cuiva.
Chiar dacă o atare comparație este puțin forțată, împrejurările în care de multe ori
justiția referențială condamnă justiția substanțială, reflectă tocmai dilema independenței.
Dezlegarea ei o poate face un singur amănunt : informația este tranzacționabilă !

480
 Emoția și secretul ei suferă de același cusur, la fel sau altfel instrumentalizat.
Realitatea concretă le poate sesiza pe toate cele trei numai în prezența interesului.
Interesul, oricare ar fi el – de independență, de adaptare, etc. – se reconstruiește și
se resubstanțializează continuu și reciproc cu stimulul său /informația tranzacționabilă, adesea aflați
sub jurisdicții diferite, împrejurare care problematizează soarta rezultatului interacțiunii lor.
Altfel scris / reamintit (din analizele capitolului 4) climatul concret de interacțiune, în
complexitatea lui, ca terț inclus / mâna nevăzută, non-intențional / dezinteresat, ca și cultura,
dar totuși cu emoția și secretul lui / cu realitatea sa proprie în gradualitate diversă (între
natural și construit social) este întotdeauna părtinitor, dând câștig / victorie unei singure
entități din două sau mai multe acolo de el sesizate. Independența o evaporă climatul,
indiferent că ar fi unul conformativ sau transformativ, ales, creat sau survenit.
În tot cazul, ca și cultura, climatul concret în sine, ridică dificultăți de tranzacționare.
Cultura (identitară) și climatul (concret, al unui interes pe măsură) ar putea fi consi-
derate cu un grad mulțumitor de inalienabilitate; nu pot fi tranzacționate pe piață / pe bursă.
În rest, se pare că însăși Natura cu justiția ei nu mai sunt atât de inalienabile ca înainte.
Colaborarea și intelligence-ul au interes direct asupra recunoașterii într-un mod cât
mai explicit a acestor realități concrete, relevante desfășurării interacțiunilor în geometriile
lor variabile, iar cercetarea a încercat să identifice categoriile de piedici care, pe binomul
costuri - beneficii, nu / ar putea fi manipulate /tranzacționate în folosul / dauna acelor interacțiuni.

I I / xxii.”I m pa rți a l i ta te a pa rti za nă ”

Imposibilitatea (realității) independenței – mai ales celei a informației – în afara
discursivului (invariabil interesat) este o imposibilitate confirmată (xxi) repetat și în diverse mo-
duri, putând fi verificată tot așa pentru reconfirmări, atât în privința (manipulării) interesului
de independență a identității, cât și în cea a justiției referențiale a acelei (oricare) identități.
Firescul cameleonismului, amplu prezentat din perspective multiple, pe de o parte,
a primit o consistență decisivă în ponderea acelor reconfirmări iar pe de altă parte, ar impune
reconsiderarea mecanismelor adaptativ-conformative, fără să mai fie exclus din analizarea
lor și fără să mai fie blamat, ca pe vremea când nu îi erau înțelese proveniența și rolul.
Întinderea / tensionarea / elasticitatea (energia / emoția) realităților conformative –
adăugând și manipularea, inerentă / oricând posibilă (xxi./ c - e) –, poartă riscuri și adaugă secrete
(fie de sursă / ereditare, fie de mentalitate / experiențial culturalizat) care trebuie deslușite
și înțelese pentru a nu profita ulterior realităților transformative. Cele din urmă au cu totul
alte elasticități (xxi./ b) și reacții la tensiuni. Înțelegerea neutră, decupată de identitar / experien-
țial, a unui / oricărui secret este problematică – după cum s-a mai arătat – ca independența.
Printre multe altele, justiția referențială (xx) nu poate să fie și să facă excepție (xxi./ k) .
Din cele schițate, atât cele două dileme (xix) , – ignorând-o pe cea manipulată / falsificată
social la vedere, a justiției ”bicefale” (de tipul vreunei individualități cu multiple identități) –

481
cât și cele două exemple reprezentative (ceva mai în urmă) sumar prezentate (xviii./ c - d) capătă
o noimă a lor în folosul colaborării și intelligence-ului, în favoarea înțelegerii lor altfel.

Natura cu Justiția Ei sunt – de asemenea – non-partajabile, precum componentele

comportamentale; oriunde este cea dintâi, fiind și cea de a doua, tot ca două surori siameze
în care prima ar fi instinctiv-transformativă /asociativă și cealaltă, intuitiv-informativă /memorativă.
Natura nu este purtătoare de interes – nici vreunul generic / de specie, nici vreunul
concret – iar justiția Ei, cu atât mai puțin. Intenționalul Naturii a fost integral transferat prin
‘contractul de agenție’(i) - (ii) către agenții săi biologici, preponderent către cei mai vertebrați.
Astfel, suma biologicului din ”cutia” comportamentală (xxi./ k) a Naturii, constituie cea de
a treia soră siameză a sa, înzestrată cu autonomie, nu cu independență.
Natura își exercită dominația – precum colericul din ”familia comportamentului”(xxi./ k) , ori
TGV-ul din registrul tehnic al ”locomoției comportamentale”(xxi./ h) – asupra a tot ce se întâmplă
și se înfăptuiește sub autoritatea Sa, tot prin culoarele energetice (xxi./ i) ale emoției intenționale
cu biologicul Său și prin cele ale emoției raționale (xxi./ f) cu siameza 3D.
Comparându-se cele justificate și susținute recent (xxi./ h - k) , s-ar putea verifica și confirma
mai multe ipoteze, printre care cele mai importante ar putea fi mecanismele de replicare pe
diada micro ↔ macro, cele de inversionare epicentrală pe relația centru - semi→periferii și
cele de partajare a informației, în plus, cele din urmă fiind oricum verificate și confirmate de
multă vreme prin swarm intelligence (xxv./ b) și comportamentul stigmergic (xxv./ a) , depășindu-se
deja și inauguralul de aplicație în artificial intelligence, tehnologiile block chain, ș.a.

Pe de o parte, existența și prezența ubicuă a justiției Naturii – justiția substanția -

lă – este o condiționalitate la fel de solidă și de neevitat, cel mai adesea (regretabil) ignorată.
Pe de altă parte, imparțialitatea justiției substanțiale nu se confundă și nu se poate
confunda cu ’independența’ tocmai datorită lipsei de interes a celei dintâi, în comparație și
spre deosebire cu cea de-a doua, excesiv instrumentalizată / manipulată după interes (xxi./ d - f).
Imparțialitatea este substanța, sursa și resursa (substanțiale) justiției Naturii, care prin
natura sa își ia dreptul să își înfrângă logica, o logică proprie, făuritoare a unei realități pro-
prii, (deloc) surprinzător denumită imparțialitate partizană (sau partizanat imparțial).
Întradevăr, în imparțialitatea ei, prin și cu justiția Sa la fel de imparțială, Natura este
întotdeauna chimic / energetic / emoțional partizană. Dar partizanatul – întotdeauna lipsit
de interes – este generat repetat la infinit numai de transformare, de evoluția aceea
firească, naturală, mai inevitabilă decât orice altceva ...precum timpul, cu realitatea lui.
Adaptarea (xvi./ b) – ca regină a inter/acțiunilor(iii./ e), (xxi./ k) – una în timp real (care astfel
zdruncină, printre multe altele, mitul strategiei / strategizării), la acea transformare de
neevitat, este pe fond o primă manifestare a justiției substanțiale, un prim răspuns pozitiv /
consonant la comandamentele Naturii, care au un funcționalism și o proceduralitate altfel,

482
străine, chiar refractare vreunui demers contrar – indiferent dacă ar fi de proveniență umană
sau nu –, chiar și acolo unde, atunci când și dacă reactivul Ei nu ar fi manifestat imediat.

I I / xxiii. Cl i ma tul de i nte rs ubie c ti vi za re

Recunoscând partizanatul imparțial al Naturii, cercetarea a confecționat un instru-
ment potrivit, unul adaptat investigării endo-exogene a colaborării și a mecanismelor de
colaborare în intelligence, instrument teoretizat și definit apoi în părțile de analiză ale
capitolului 4, denumit în chip direct și sugestiv climatul de inter/subiectivizare.
Climatul acolo definit, întotdeauna părtinitor, care însoțeste mereu și inevitabil un
interes concret, având contribuție proprie adăugată în satisfacerea (ori potrivnic satis-
facerii) aceluia, este până la urmă o reflecție a justiției substanțiale care, pe fond, ar începe
prin a premia viziunea, adaptarea și cea mai rapidă / eficientă reacție pozitivă la cele două.
Astfel, în cadrul diversității de inter/condiționalități care ar putea apărea / fi prezente în
cadrul unui climat concret, interesele detectate ca fiind vizionare, cu un potențial adaptativ-
transformativ ridicat, ar putea avea / dobândi un ascendent / avantaj de satisfacere a
acelora, din rândul cărora un singur interes s-ar putea bucura de victorie / de succes. Într-
adevăr, acel climat și în raport precumpănitor cu menționatul ”potențial”, perceput ca avantaj
/ ascendent de influență (presiune și / sau direcționare) (xvii./ c) , poate fi de fapt mâna nevăzută
/ ’agentul’ justiției substanțiale care dă verdictul final, în realizarea unui interes concret.
Este probabil ca până în prezent, acel instrument teoretic, metodologic și de analiză,
să fie cel mai compatibil (și complementar) inteligenței partajate a Naturii / swarm
intelligence-ului din toate cele care au fost create în cadrul unei (singure) cercetări. Cadrul
concluziv a făcut minimele precizări necesare în privința respectivului instrument.

I I / xxiv. P ri s a ca me l i fe rel or sau

I nte l l i ge nce -ul E urope a n
Inteligența partajată a fost pusă în discuție ceva mai explicit și mai mult sub aspect
practic de abia în partea finală a cercetării, dintr-o sumă de motive (49) pe deplin întemeiate.
Făcând o voltă în sens invers de la inteligența partajată, spre începutul și ”începuturile”
acestei cercetări pluri-disciplinare, s-ar ajunge la premisele și ipotezele sale de pornire. Ele
au fost inițial centrate pe intelligence-ul european, la acea epocă, o simplă sintagmă
despre tot și despre nimic în egală măsură, o formă fără conținut, un mister (pentru) public.
Din această pricină, provizoriu investigația a personificat respectiva sintagmă, adică
acel ”intelligence european” – și mister public totodată –, pentru comunicare pe culoarele
cercetării atribuindu-i-se sugestiv apelativul de Mr. Public, într-un scenariu în care ar fi urmat
inaugurarea mai multor ’interacțiuni’, între acel nou personaj și investigație, interacțiuni de
”socializare” în care cea din urmă să-l cunoască mai bine și mai mult pe cel dintâi, să afle
în ce măsură și cum își locuiește cele 27 de case / patrii ale sale, să se convingă dacă reșe-
dința chiar i-ar fi la Bruxelles ori pe aiurea, să se strecoare cât mai mult în intimitatea lui.

483
 Așa-zisa socializare venea să continuie lunga perioadă de documentare prealabilă dar,
în urma căreia – dată fiind secretomania acelui personaj –, cercetarea nu era încă în măsură
să-i facă întâi o delimitare corectă, pentru ca, mai apoi, să se aventureze într-un profile de
bonitate – începând cu cea profesională și, printre / după multe altele, terminând cu cea
bugetară –, un profile destul de complicat în individualitatea sa cu identitate multiplă.
Lăsând deoparte în acea etapă in/dependența acelui Mr. Public, fie de reședința oficial
declarată, fie de cele 27 de proprietăți ale sale, pentru obținerea unui profile cât mai riguros
și altfel decât i se mai făcuse / încercase anterior în demersuri similare, investigația și-a pro-
pus – tot în secret – să-i facă o tomografo-biopsie / desubstanțializare componențială în du-
blă perspectivă și dublă versiune, care cumulate să formeze perimetrul maxim al cercetării.

xxiv./ a) Dubla perspectivă , plecând tocmai de la individualitatea cu multiplă

identitate a misteriosului Mr. Public, a presupus la o extremă a ei, poziționarea identității
sub drapelul imitaționalului / metodaționalului (fizic) iar la cealaltă, a individualității sub
stindardul inspiraționalului – cu viziunea lui – (chimic), lăsându-le să culisese între cele
două fanioane întru simetrizare și echilibrare (iii./ a) , tocmai pentru că, în mod normal, Mr. Public
ar (putea să) vrea să a/pară armonios la trup și echilibrat la minte (xxi./ h - i, k) .
Procedându-se / tacticizându-se, etc. ca la cercetarea endo-exogenă a colaborării, pe
diadele structural - funcțional, natură - logică, procesual - procedural, personalitate - ati-
tudine, cu operaționalizarea / instrumentalizarea, etc. stărilor statice (’a fi’ / ’a avea’) și a
celor dinamice (iii./ b) (’a se situa’ / ’a obține’), investigația s-a străduit să-l deconstruiască /
parțializeze / desubstanțializeze pe Mr. Public de la nivel de organism la nivel de celulă.
Însă, din peisajul analizelor lipsea încă un element important, relevant în definirea unui
personaj, în felul lui de ’a fi’, etc., respectiv individualizarea / localizarea / identificarea inte-
rioarelor locuinței unde viețuiește Mr. Public, pe clișeul că ”locul oglindește omul” și invers.
Stabilirea elementelor / conținutului de spațiu / locarea inter/acțiunii / entității poate
oferi indicii utile dar care apoi, printre multe altele, vor fi problematizate de mentalitatea cu
care / cum s-a făcut observarea locației, interpretarea acelor indicii și în ce scop, etc.
Pentru depășirea impasului, cercetarea ar fi trebuit să scotocească fie prin reședința
de la Bruxelles, fie prin cele 27 de locuințe – case fictive și palate de nisip (xiv./ c) – ale lui Mr.
Public, împrăștiate pe tot continentul. Într-un anume fel chiar a și făcut-o, fără să se limiteze
numai la mijloacele documentare. De principiu, se pot crea artificii / falsificări meșteșugite
în care substanța – unor secrete (referențiale) / informații, cu realitățile lor oricum falsificate
într-o oarecare / consistentă măsură (iii) – să fie desubstanțializată și resubstanțializată altfel,
cu rezultate utile, pertinente și concludente (...”evaluate” în funcție de gradualitate,
mentalitate și interes) dar, mai ales, operaționale/-bile, tacticizabile pentru acele spații,
gânduri, secrete, etc. substanțiale, lipsite de acces, unul liber / public / nesecret, măcar
pentru cei avizați ...precum ar putea fi partenerii (statornici sau accidentali) ai lui Mr. Public.

484
 Acei parteneri nici nu ar putea fi alții decât autoritatea (cu ‘profunzimile’ ei) și puterea
(cu ‘paralele’ butoane de pândă /control și oricând pregătite la re/activul celei dintâi /autorității).
În acest context operaționabil și tacticizant al falsificărilor meșteșugite teoretic (sau
fictiv), al scenarizărilor (calificate conspiraționiste sau nu), accesul nu ar trebui să fie
perceput / inter/subiectivizat / asimilat drept control (politică), cu atât mai puțin constrânge-
re (justiție) (xi./ d) , cu toate că (tot teoretic / fictiv) ele ar putea fi inerent conținute. Și sunt !
Cu scopul devoalării interioarelor locuite de Mr. Public, tocmai pentru a-i încropi un
profile mai fidel personalității / identității sale multiple și lăsând deoparte figurile de stil care
au fost folosite – menționate și explicate succesiv în capitolele 1, 3 și 4, cu reprezentări
grafice corespondente –, printr-un instrument teoretic creat de cercetare, cele 27 de locuințe
ale lui Mr. Public s-au metamorfozat în tot atâția stupi (de albine melifere).
Odată cu această reconfigurare luată sub analiză, Mr. Public s-a dovedit inconsistent,
s-a cam eterizat – zero substanțialitate –, confirmându-se presupunerea că acea ”sintagmă”
de sugestionare era doar hiperbolă, instrumentalizare, manipulare ale ideii și practicii
(profesionale) de intelligence, lipsite de vigoarea, energia și cameleonismul minim optimale
unei surse în devenire, măcar verosimilă, dacă nu credibilă după standardul domeniului.
În schimbul lui Mr. Public, al acelui intelligence european în mod falsificat / metaforic
’personificat’ – o gratuită sintagmă de plecare pe care cercetarea oricum a menținut-o și a
definit-o –, au apărut în gabarite diferite, alți 27 de Mr. Public, acești din urmă gentlemen
fiind incomparabil mai calificați pentru definire coerentă / academică / științifică, în cadrul
unui intelligence european, înșirat pe mai multe ’dimensiuni’ și, de ce nu !?, pe accepțiuni
(identitare) felurite, care să mulțumească calitativ și cantitativ toate interesele de definire.
Până la urmă, de câte ori definițiile despre realitățile teoretice (iii./ b) nu conțin și doza lor
individuală / identitară de ficțiune / creativitate și / sau de falsificare / pseudo-mimetism din
interes, de vreme ambele s-ar putea oricând prezenta ca fiind necesare / legitime... ?!
După dubla perspectivă, prisaca celor 27 de stupi a constituit motivul (49) pentru care
investigația a confecționat și o altă versiune, care să îngăduie continuarea operaționalizării
/ instrumentalizării / tacticizării inteligenței partajate a Naturii, prin mijlocirea căreia să se
facă verificarea versiunii dintâi, oricum elaborată pe tipare ceva mai tradiționale.

xxiv./ b) Dubla versiune, a fost stimulată de două concepții diferite care apoi
au parcurs traiectorii pe direcții paralele de cercetare, fără să se obstrucționeze una pe
cealaltă, în cele din urmă compararea rezultatelor separate dovedindu-se mai mănoasă.
Potrivit uneia dintre concepții, a unuia dintre numeroasele moduri de a vedea lucrurile,
toți cei 27 de stupi din prisacă sunt ocupați de câte un organism, plin de mister, desigur.
Astfel, printr-o rezonabilă abstractizare și în pro/porții convenabile / acceptabile, fiecare
organism din cele 27 – echipat cu intențional, rațional și emoțional – își comportă /
desfășoară ”arta” individuală (mai mult sau mai puțin identitar) de intelligence într-o
geometrie stabilă (instituțională) și una variabilă (organizațională).

485
 Desubstanțializarea de la nivel de organism la nivel de celulă, nu ar problematiza (cel
puțin aparent) susținerea rezultatelor unei investigații, oricare ar fi acelea.
Cealaltă concepție, un alt mod de abordare, mult mai stimulativ – din perspectiva inte-
resului investigației de față –, consideră că celula de mai sus este un organism în sine, o
”individualitate” (echipată la rându-i cu intențional, rațional și emoțional) iar organismul de
mai sus este un ”roi” de organisme, o ”individualitate” altfel ...decât societatea (conformă /
identitară) din socialul uman, o individualitate (a individualităților conținute), una colectivă,
guvernată (și) de Natură prin inteligența ei partajată, a cărei contribuție concretă este imposi-
bil de precizat procentual, de delimitat spațial, de evaluat și / sau (mai ales) de anticipat.
Dacă și în ce măsură organismul sau roiul de organisme care ocupă fiecare ’stup’ din
prisaca europeană de intelligence se folosește de o tripletă de ”informație - inteligență -
cunoaștere” conformă și / sau de tripleta cu același conținut, una a Naturii, a naturii profesio-
nale cu etica sa, preponderent transformativă, ar fi greu de stabilit fără alte coordonate.
Totuși, aceste stimulente conceptuale – ca abordări fundamental diferite și, pe anumite
segmente (de dimensiuni variabile), chiar tensionate – greu de compatibilizat în substan-
țialitatea lor, au impus cercetării acea inedită dublă versiune sub aspectul punctual al
analizei comparative a Intelligence-ului European, dar după partea teoretică din capitolul 3.
Acea versiune ’geamănă-vitregă’ și-a îngăduit lejeritatea să se dedice exclusiv acelor
mecanisme adaptativ-transformative, spre deosebire de versiunea oficială care a străbătut
doar aleile înflorite ale mecanismelor adaptativ-conformative agreate academic.
Pe fondul conceptual și în pofida aparențelor, stupul locuit de un organism, deci de o
individualitate monolitică, față de stupul care este ocupat de un roi de organisme,
respectiv de o individualitate colectivă, nu diferă doar la nivelul structural al individualității.
Dacă prin mijlocirea primei versiuni, accentul cade pe geometria stabilă, pe institu-
țional, pe ”adaptarea” conformativă impusă de autoritatea legitimă, prin intermediul celei
de-a doua versiuni, atenția se focalizează pe geometria variabilă, pe organizațional, pe
adaptarea transformativă căutată / reclamată obiectiv / natural de către putere care se
(auto)legitimează într-un alt registru principial, analizat în ultimele două capitole ale tezei.
Însă numai prin cea de a doua versiune, preocupată în de/substanțializarea geometriei
variabile s-a putut constata neintenționat, cu un ulterior potențial demonstrativ multidirec-
țional, rolul decisiv pe care dispersia – caracteristica substanțială a geometriei variabile
– îl are (’a avea’) și îl joacă (’a se situa’) /funcțional pentru oricând posibile și atipice hibridizări.
Hibridizarea, în anumite realități concrete – nu neapărat reale, dar oricum concrete (vi)
– s-ar putea manifesta în diverse forme și în nenumărate gradualizări, cu d/efecte, dubitații
și secrete adăugate demne de cercetat, după mentalitate și interes, unul concret ...sau nu.
În urma analizelor întreprinse, alte diferențe semnificative între individualitatea (ab-
stract) izolată și individualitatea colectivă, depășind valabilitatea doar pentru Intelligence-
ul European – deși li se datorează exclusiv investigării lui – dat fiind faptul că au aptitudine
de generalitate, au fost devansate și incluse în secvențe anterioare (xxi./ h - k) , tot așa cum alte

486
concluzii cu posibilă valoare universal-valabilă (xxi./ c-g) au fost rezultate din acel intelligence fără
vreun specific geografic, național sau etnic care să le împiedice / afecteze generalizarea.

I I / xxv. De l a s ti gme rgy și c omporta me nt s ti gme rgi c

la sw a rm inte l l i ge nce & s warm be ha vi or
Sub acest titlu vor fi punctate extrem de sintetic și de selectiv doar câteva repere pur
orientative care doar să faciliteze înțelegerea contextelor cu trimiteri la termenii incluși în
titlul secvenței, trimiteri care sunt răspândite mai mult pe parcursul concluziilor sectoriale.
Cele două perechi / patru concepte fac obiectul unei bogate și fascinante literaturi, cu
recente extensii și derivări comparative și inspiraționale * pentru artificial intelligence și alte
tehnologii de vârf. Investigația a fructificat doar aplicațiile strict biologice ale domeniului.
”Spre deosebire de această opinie, îmbrățișată de către cercetare după o atentă trecere
în revistă a tuturor argumentelor rezonabile (e.g.Theraulaz & Deneubourg 1992), fără ca
vechimea lor să le influențeze în vreun fel temeinicia, mai există un curent de opinie contrar (e.g.
Fiott & Lindstrom 2018) potrivit căruia sursa inspirațională * pentru artificial intelligence ar fi tocmai
human intelligence. Însă, o atare șubredă susținere riscă să fie lesne demontată.” (xxi./ h)
Swarm intelligence s-ar putea înfățișa ca o tendință a viitorului, tendință potrivit căreia
cel puțin teoretic instituționalul / autoritatea s-ar mai estompa în favoarea acelei așa-zise
”organizare fără organizator” / ”arhitectură fără arhitect” (Theraulaz & Deneubourg 1992)
care în fapt, după cum a descifrat-o prezenta investigație, fie o îndeplinește, fie o comple-
tează climatul (de intersubiectivizare cu valențe energetice) prin inteligență partajată - în sens larg.
O opinie detaliată, nuanțată și mai precaută în privința unei atari tendințe – mai acurat
fie scris, a materializării ei efective – a fost exprimată în secvențele precedente (xxi./ h - k) .
La epoca de vârf a analizelor prezentei cercetări, evoluția rețelelor sociale on line și
dezvoltarea fulgerătoare a tehnologiilor block chain – cu realitățile lor proprii (și secretele
lor corelative, încă de nimeni serios și articulat cercetate) – s-au constitut printre primele
(câteva) exemple, și ele reprezentative în felul lor, de confirmare (rezervată( xxi./ h - k) ) a acelei
tendințe, ascensionale, din seajul căreia colaborarea și intelligence-ul sunt nelipsite.
În același context de algoritmicizare (vii) , uneori și pe alocuri s-ar putea identifica și acel
swarm behavior, deci un anume comportament stigmergic, lipsit de o conformare
culturalizată / normată sau ’normalizată’ cu constrângerea ei, în schimbul altor inerente con-
strângeri ale climatului de inter/acțiune, dinamic, mereu schimbător, niciodată repetitiv și
prea rar asemănător, multi- / trans- cultural, cu gradualități diverse de vârstă, instrucție, etc.
(...precum în colaborare, intelligence și perpetua coopetiție (50) dintre cele două).
În locul ”comunității tradiționale”, swarm intelligence ar putea profila mai degrabă o
comunitate lipsită de comunitate, cea a roiului, lipsită de lideri, în schimbul unor eventuali
lideri de circumstanță / de moment, cu obiective (”comunitare” / comunitarizate AD HOC)
fluide / de moment, auto/dirijate preponderent emoțional și cu o ’normalitate’ într-o continuă
și normală / naturală redefinire / naturalețe operată de Natură și în interacțiune cu Ea.

487
 xxv./ a) Stigmergy // stigmergia este sursa /natura , ’cultura’ comportamentului
stigmergic, un comportament în viscerele căruia deși ar putea părea surprinzător există
doar o memorie colectivă, lipsit fiind deci de o memorie individuală (care, dacă și când
există, are o relevanță neglijabilă în fluxurile de informație, fluide în volumele și direcțiile lor
impredictibile, fără un volitiv / intențional / control – de autoritate – sesizabil).
În înțelesul și interesul prezentei cercetări și a analizelor sale, stigmergia este o formă
de comunicare indirectă, deci o formă de transmitere (emitere-recepție) a informației
mediată prin modificările mediului / climatului.
În cadrul acelui climat, unul concret, o entitate modifică mediul / climatul iar o altă
entitate răspunde ulterior la acea schimbare / modificare de climat.
Entitatea, în acest context, poate fi deopotrivă atât un organism (biologic) dintr-o
latură a dublei perspective (xxiv./ a) în text explicată, cât și o celulă, din cealaltă extremă a ei.
Altfel scris, climatul (de inter/subiectivizare, unul energetic) / Natura (cu justiția și
inteligența Ei partajată) mediază / facilitează și / sau restrânge comunicarea (informației)
între entități (apte să comunice / re/acționeze la stimuli / inhibatori cu rol de semnificanți).
Pentru că mediul / Cm prin acea ”mediere” are implicit un rol / funcțional activ-reactiv
– după cum investigația a demonstrat-o încă din analizele capitolului 4 –, de vreme ce
totodată este nelipsit de la oricare inter/acțiune, i / logică, ne / intenționată, etc., etc., climatul
– ca o ’mână nevăzută’ – devine partener inevitabil al oricărei inter/acțiuni date.
Însă, dacă ‘resursa’- comportamentul stigmergic ar putea fi uneori și pe alocuri, funcție
de perspectiva abordării, un sinonim (de la perfect spre) mulțumitor cu swarm behavior,
acest fapt nu trebuie să denote că swarm intelligence ar fi sinonim cu stigmergy :

xxv./ b) Swarm intelligence / SI, în înțelesul și interesul investigației (fiind cu totul

diferit de ‘group decision making’ sau alte năstrușnice comparații, deloc echivalente),
presupune că două sau mai multe entițăți non/umane, deci inclusiv în sensul reamintit (xxiv./ a)
cu patru paragrafe în urmă, care în mod autonom /separat colectează informație – una
procesată prin interacțiune socială – vor putea furniza o soluție la o problemă cognitivă,
care altfel, acea soluție nu ar fi posibilă / disponibilă doar uneia dintre entități și deci nici în
lipsa acelei inter/acțiuni (sociale, de proceduralizare a informației procesate / updatate).
Aceste puține detalii, dar esențiale, prefigurează varii și interesante problematizări
referite la collective behavior, la collective cognition și, mai ales, la collective intelligence,
care într-un ansamblu reunit – swarm intelligence, human intelligence (with emotional
intelligence) & artificial intelligence – modelează Natura și sunt modelate (xxi./ f - k) de către Ea,
prin mijlocirea unui climat concret, sesizabil / conștientizat ca prezent sau nu, cu prilejul unei
anume inter/acțiuni.Trebuie păstrată în atenția inter/acțiunii nelipsitul interes concret.
Analizele de SI în mod frecvent sunt însoțite de o avalanșă terminologică destul de
specioasă (eusocialitate, stochasticity, etc., etc.), de conexiuni utile cu o așa-zisă swarm

488
stupidity – deloc comparabilă și / sau confundabilă cu ”teoria mulțimilor” a lui Le Bone – și
multe alte conexiuni posibile, impunând documentări și deprinderi terminologice prealabile.

Simplificând comparativ, până la urmă, stigmergia vizează un mod de transmitere a

informației printr-un climat / mijlocitor, climat întâi modificat de către și apoi modificator al
acelei informații, fără ca ambele etape să fie obligatorii, sigure ori simetrice, pe când swarm
intelligence se prezintă ca o inter/condiționalitate a interacțiunii pentru conservarea,
updatarea și / sau perpetuarea informației, deci interacțiune conservativă / evolutivă utilă /
necesară optimizării în timp real a deciziei unei entități (colective sau nu neapărat).

I I / xxvi. CO NS TRU CTI V I S MUL J UDICI ARI S T sau

De s ubs ta nți a l i za re a s e c re tul ui (...doar o schiță de fundamentare)
Constructivismul critic căruia în prezenta cercetare i-a fost adăugată și o abordare
a substanței, a energiei / sinergiei, a emoției, inerent viscerală, instinctivă – acea substanță
abordată analitic și util în de/substanțializarea unei / oricărei realități de/construite –, ar putea
să se îndrepte (cândva) către un alt format, de tip nou, către un constructivism judiciarist.
În justificarea și susținerea unei atari noi realități alternative propuse – și în cercetare
deja folosită, cea a unui ”constructivism judiciarist” – ar fi necesare mai multe precizări :
În lumea juridică, cu realitatea ei proprie, și mai ales în cadrul interacțiunii judiciare,
indiferent și independent de reglementare – și de conținutul ei – totul gravitează în jurul
procesualității din punct de vedere structural și al proceduralității, dintr-un altul funcțional.
Însă procesual-proceduralul ca diadă centrală operaționalizează inerent și celelalte
trei perechi mai sus enumerate în cadrul aceleiași realități juridice – mult mai accentuat
vizualizate cu prilejul interacțiunii judiciare (în timp real) –, unde matricele natură / logică,
personalitate / atitudine și sursă / resursă sunt indispensabile și de neevitat. Ponderile de
interes / relevanță pot să fluctueze semnificativ de la un caz concret la altul, de la o
interacțiune la alta (judiciară sau nu, dar uneori / oricând cu potențială reflectare juridică).
Din această perspectivă, abordarea constructivist judiciaristă, pe care prezenta
investigație a exersat-o și o propune, nu se poate confunda cu nici una din abordările lega-
liste axate preponderent (dacă nu exclusiv) pe reglementare și pe teoretizarea / instrumen-
talizarea / aplicarea ei, pe întregul său parcurs, de la etiologie până la efectele sale ultime.
După cum conținutul dintre aceste coperți o poate dovedi, constructivismul judiciarist
al prezentei investigații nu exclude și nu minimalizează preocupările pentru normă / lege
(sursă) și reglementare / legiferare / constituționalizare (resursă), ba dimpotrivă.
O abordare legalistă are importanța ei, deloc neglijată, dar puterea ei explicativă are
totuși limitele sale, destul de restrânse și de rigide; în economia unei investigații, importanța
acelei abordări uneori s-ar putea dilua semnificativ la rangul de părticică dintr-un întreg, de
feliuță a unui tort all seasons. Prin urmare, abordarea legalistă este / poate fi prin natura și

489
logica sa parte din constructivismul critic judiciarist al prezentei cercetări, o parte care
poate să conteze, una cu potențial, chiar dacă pe ansamblu nu este prea explicit conturată.
O altă precizare de justificare și susținere a unui constructivism judiciarist pleacă
de la meteahna banală a judiciarului, de multe ori neplăcută unora, de a iscodi tenebrele
vinovăției, și nu a uneia generice, ci a uneia individuale ( ...nu identitare), a uneia concrete.
Judiciarul, în logica sa cu atitudinea lui (legitim autoritară), cu proceduralitatea sa prin
care materializează un funcțional propriu (de individualizare a pedepsei, de hotărâre a ei
în vederea aplicării, etc.) în definitiv caută să dibuiască și să caracterizeze intenția.
Intenția care este cea mai vinovată dintre vinovați, pentru toate făcutele și nefă-
cutele, cea care transformă faptul în act, cea care transformă adaptat impulsul către interes,
etc., se bucură de cuvenita atenție numai în judiciar, pe măsura locului pe care îl ocupă și
al rolului pe care îl îndeplinește, fără alte nuanțe aici adăugate, prezentate în analize e.g. (xxi./ f-k) .
Deloc surprinzător, judiciarul nu acuză nici raționalul, nici emoționalul dar nici nu le
iartă, rămânînd prin ’complicitatea’ (15) lor naturală – transmisă ereditar – să suporte ’frățește’
circumstanțierea intenției vinovate (xxi./ k) sau, cel puțin, acuzată / dovedită ca fiind astfel.
Judiciarul nu își irosește prestigiul blamând energia / (parte din) emoționalul intenției
ori inteligența / (parte din) raționalul ei, chiar dacă acelea sunt (sau par) la fel de secrete și
manipulatorii la un moment A POSTERIORI de apreciere a unui fapt / act concret.
Energia, luată (ficțional) separat, nu știe să fie vătămătoare fără intenție și nici inteli-
gența, fără un stimul al intenției, nu iese din latență (dacă și atunci când chiar există).
Judiciarul, mai degrabă, ca și în colaborare sau în intelligence, consideră mult mai
confortabilă inversarea triadei impuls (46), (49)- intenție - interes, deci dinspre cel din urmă,
care într-un fel sau altul a fost deja exprimat / manifestat / comportat, integral ori în parte,
devoalându-și – prin ’materializare’ – secretul, în paralel cu o (frecvent posibilă) ”întoarcere”
inversă și a tacticizării, reversată / retroversată în fluiditatea ei spre tactica de plecare.
Tot judiciarul știe să valorizeze mai bine decât majoritatea altor realități dedicate
analizei, locul și rolul climatului în care interesul - intenția - impulsul au fost comportate și
în ce măsură / gradualitate acel climat ar fi putut să aibă o contribuție proprie adăugată.
O ultimă precizare – dintre cele mai importante – care ar putea justifica și susține
constructivismul judiciarist pe care s-a clădit cu migală această investigație ar fi contra-
ponderea asimetrică și dezechilibrată dintre judiciarul social (umanoid) e.g. (xi), (xix) - (xx), (xxi./ a - g, k), etc.
și judiciarul natural, dintre mecanismele adaptativ-conformative e.g. (xi), (xiv) ale celui dintâi și
cele adaptativ-transformative ale celui din urmă, mecanisme cu realități extrem de diferite,
prin efectele / rezultatele ne/intenționate, fie omise de la vreo cercetare, fie evitate sau
împiedicate spre a fi curând / vreodată investigate serios și articulat.
Gradualitatea dintre a/simetriile și re/echilibrările celor două realități (iii) , co/existența
justiției soci(et)ale umane (xx./ a - e) – constricționistă (52)(xvi./ d) – cu justiția Naturii, a fost una dintre
preocupările sincere ale constructivismului judiciarist încercat în cercetarea de față.

490
 Norma și reglementarea umană, pe de o parte, și legea naturală cu constrângerea ei,
pe de altă parte, acolo unde, atunci când și dacă au realități potrivnice, înseamnă că au
naturi și / sau logici incompatibile și că, una dintre realități a fost întratât de mult falsificată
încât poate să ajungă / să fi ajuns contrariul ei; justiția, antijustiție; normalul, anormal, etc.
Însă toate acestea ridică probleme severe de referențializare (iii) și de evaluare e.g. (xxi) .
Referențialele naturale sunt alese de către agenții (biologici) ai Naturii pe alte coordo-
nate în comparație cu cele stabilite sau create artificial din considerente dogmatice sau ne-
potrivite e.g. (xxi) unei realități proprii, atunci când și dacă ea nu este convenabilă sau conformă.
Problematica referențializării se amplifică și se translatează în cea a evaluării unei rea-
lități, de vreme ce variabilele / referențialele stabilite sunt purtătoare ale unor re / surse ante-
rior deja (intenționat) malversate e.g. (xxi) , cu potențial adăugat de falsificare a acelei realități.

Abordarea constructivismului critic judiciarist din această investigație recunoaște

asimetriile de referențializare și dificultățile de reechilibrare ale multora dintre ele; ar fi mai
util să se renunțe ori să fie înlocuite (integral) acele referențiale problematice / ideologice,
verificându-se simplu prin posibilitatea de evaluare a pro/porției de secret a unei realități.
În acest sens, printre altele, cercetarea a procedat exemplificativ cu asimetria secre-
tului în dualitatea lui dintre referențial și substanțial pentru a verifica posibilitatea de eva-
luare a procesului de colaborare, înaintea definirii lui, într-un mod original și deplin avizat.
În tot cazul, chiar dacă nu sunt întotdeauna potrivite și / sau neutre e.g. (xxi./ a- g) , totuși judicia-
rul operează pe referențiale, nu pe lipsa lor; ele trebuie să existe și să fie intersubiectivizate.
Deci, faptul că investigația și-a manifestat rezerve dovedite (i) - (xxii) față de mecanismele
adaptativ-conformative și realitățile lor proprii nu semnifică vreo îndepărtare de sau
contradicție cu abordarea legalistă. Până la urmă, nici o reglementare nu este veșnică; fiind
construită social, și ea se transformă, chiar cu mult mai des decât o lege naturală, iar dacă
interesul o cere, ’transformarea’ aceleia poate fi stupefiantă și uluitor de des repetată, fără
să lase măcar timp să-și creeze / cunoască propria realitate, cât de cât intersubiectivizată.
În lumina a precizărilor tocmai înșirate, orice investigație care își propune să falsifice
(popperian sau nu / popperian și nu numai) / teoretizeze / instrumentalizeze / operaționa-
lizeze tactic / tacticizeze diadele procesual - procedural, structural - funcțional, natură -
logică, personalitate - atitudine (fără să fie neapărat limitative / singurele posibile) în deslu-
șirea secretului unei realități cercetate – pentru a fi ulterior definită / evaluată – s-ar putea
înscrie competitiv spiritului presupus de un constructivism critic de tip judiciarist, un spirit
eminamente practic și, mai ales, non-identitare.g. (xvii./ a), (xxi./ a - g) / neprietenos dirijismului deghizat.
Mai mult, dacă aceeași ”orice investigație” utilizatoare a diadelor (repetat) menționate
se va încumeta să continue / completeze uzul acelora și în raport cu gradualizarea pe cele
două perechi de stări (iii./ b) – statice (’a fi’ / ’a avea’) și dinamice (’a se situa’ / ’a obține’) –,
pe lângă faptul că nu ar deranja PER SE ’nobilele idealuri ale conformării’ – decât poate doar

491
ale aceleia non-inteligente (xiv./ b - c) – ar putea să dobândească deprinderea performanței, cu
rezultate de vreo certă și imediată utilitate, iar uneori și pe alocuri mulțumitor de... uluitoare.
La rândul lor, și acele rezultate ar reuși să se înscrie în spiritul unui atare construc-
tivism critic de tip judiciarist, spirit bântuit în echivalentă și echilibrată măsură de simțul
practic și de justiția Naturii – care se re/construiesc și se re/substanțializează continuu și
reciproc –, deci un spirit care se adaptează inspirațional, inconturnabil și transformativ.

Climatul de intersubiectivizare (xxiii) , teoretizat pe larg în capitolul 4 și reamintit încă

din cadrul concluziv, ca instrument constructivist de analiză / evaluare, de asemenea, ar
avea potențial de largă utilizare în același scop, în cadrul noului constructivism judiciarist.
De altfel, cu și prin acel instrument propriu, creat de cercetare, s-au oferit exemple, și
în aceste concluzii, de articulare a funcționalului său în raport cu desubstanțializarea.
Aici s-ar putea ”autocita” unul dintre exemple, răzlețit prin secvența de desubstanțiali-
zare a cameleonismului (xxi) / emoției, pentru câteva completări explicative utile :
« [...] climatul de intersubiectivizare, intuitiv, construit social – mai aplicat conexat
LSC și reglementativului /jusiției referențiale –, este potențat de un climat energetic, emoțional,
instinctiv, substanțializat de Natură /cu Justiția 3D , relația dintre ele fiind deseori complemen-
tară, uneori redundantă, având logici și naturi distincte – distincție accentuată prin instru-
mentalizări interactive proprii –, deci procese proprii proceduralizate / tacticizate în acele
logici distincte, cu informație debalansată în favoarea climatului din urmă și cu secrete
diferite, cu potențial de compatibilizare / desecretizare reciprocă în anumite limite, prin
mecanisme adaptativ-transformative, cu vocație naturală /instinctiv intuitive.
Astfel, dintre suprapunerile substanțiale, cea mai notabilă interferență / inmixtiune a
climatului energetic (de informație / secret natural partajat/ă) în tihnita viețuire a climatului
de intersubiectivizare (a unui singur interes concret) este acea ”mână nevăzută” / terțul in-
clus, cu participația ei explicată în capitolele 4 și 5 ale tezei, până la Justiția 3D, inclusiv.
Dacă primul climat, de inter/subiectivizare a interactivului social uman, s-ar mai putea
cerceta doar prin deconstrucție și parțializare, cel de-al doilea reclamă desubstanțializa-
re, însă nu înaintea sau fără celelalte două preparative ...și fără a fi un panaceu asigurat. »
Prin urmare, altfel fie reformulate precizările de completare din autocitatul (xxi./ i) decon-
textualizat, deconstrucția și parțializarea prealabile nu ar putea să lipsească :

Opțiunea de deconstrucție folosită în cercetare, spre exemplu pentru desființarea

strategiei, a avut încă două alternative care au ajuns la același rezultat. De obicei, această
opțiune poate avea mai multe versiuni posibile, utile pentru verificare și scutirea altor opțiuni.
Opțiunea de parțializare, de asemenea, poate avea mai multe moduri de interpretare
și de operaționalizare. Cea exemplificată la începutul concluziilor (45) reflectă doar unul dintre
numeroasele moduri în care a fost considerată utilă, în epoca de infantilism a investigației.

492
 Însă, parțializarea avansată transcede substanței, cochetând cu in/compatibilitatea
diferențelor de substanță și îmbiind la de/- re/- substanțializare.
Un măr pe o masă poate reprezenta un ansamblu, dar parțializarea acelui ansamblu nu
înseamnă punerea mărului într-o parte și a mesei în cealaltă – devenind, mai degrabă, o
deconstrucție –, ci decuparea unei geometrii (cerc, dreptunghi, formă neregulată, etc.) care să
conțină pro/porții din acel ansamblu, pentru a vedea de ce suprafața de contact a mărului nu se
strică, ori de ce masa nu se rupe, etc. Nu în ultimul rând, parțializarea acestei investigații – mai
pe larg explicată dihotomic în cadrul concluziv (I) – are o tacticizare și o finalitate /scop care o cam
distanțează de artificiile teoretice înrudite din teoria sistemelor (din care, de altfel, s-a și inspirat).

Opțiunea de desubstanțializare, într-adevăr, nu ar fi eficientă – iar, în multe împreju-

rări, nici nu ar fi posibilă – fără ca celelalte două să fi fost în prealabil laborios îndeplinite.
Această opțiune, în conținutul aici doar schițat, limitat la esența lui, se circumscrie la
propriu constructivismului judiciarist, devenindu-i caracteristică, una de căpătâi.
Fiind în principal concepută și destinată pentru descifrarea secretului, al aceluia sub-
stanțial – în înțelesul terminologic al acestei cercetări –, ca orice instrument, implică riscuri
dar este aptă să recompenseze / să ofere și surprize care să le contrabalanseze înzecit pe
cele dintâi. Însă, spre deosebire de alte instrumente, acesta chiar este unul însuflețit – după
flexibilitatea / mentalitatea cercetătorului / utilizatorului (cu funcții asociative rezonabile) –;
fițos în mâinile celor lipsiți de spirit practic și ineficient în mâinile celor ale căror minți au fre-
nezii identitare (fixisme ideologice, voluptăți dogmatice, etc.), deci ale căror minți se mint.
Oricum, fără a fi un panaceu asigurat (xxi./ i) , desubstanțializarea caracteristică constructi-
vismului judiciarist s-ar putea dovedi mult mai performantă decât toate celelalte instrumente
teoretice / metodologice anterioare ei, cu o putere explicativă semnificativ îmbunătățită.

Un alt exemplu, tupilat prin aceeași secvență de descifrare a cameleonismului (xxi) /

emoției, s-ar putea iarăși autocita aici, dar pentru precizări într-o cu totul altă direcție :
” [...] constructivismul judiciarist al cercetării a urmat firul « stimul /informație (cu emoția
și secretul ei) ← intenție /declanșatorul tactic de interes ← interes / tacticizarea lui ← rezultat /concretul interesului

satisfăcut », desubstanțializarea operând în sens invers(ion)at, în continuarea logicii parți-

alizării și a deconstruirii, care o preced tocmai în pregătirea ei. (xxi./ k) [...] .”

Aparent ar fi un flux operativ – sau operațional / procedural, etc. – de logică elemen-
tară, de nivel gimnazial. Nimic mai adevărat, chiar așa și este !
Însă, același flux nu explică PER SE și substanța desubstanțializării care pribegește
simultan de-a lungul aceluiași itinerariu, unele lămuriri căutând să fie mai bine sosite :
Punând în discuție substanța secretului (substanțial), substanța interesului (con-
cret), etc. ale căror realități (iii) /-agent (vii) ar urma să fie su/puse desubstanțializării, intră în decor
vocația naturală (i) - (ii) care este intim asociată cu substanța, aceea susceptibilă de descifrare.
Unul dintre adevărurile alternative ale acestei investigații – deci ale acestei modeste
versiuni a realității (iii./ g) – și adevărul alternativ (xxi./ e) care a stat la temelia fundamentării
constructivismului judiciarist asumă că EREDITATEA este Autoritatea Supremă a biologi-

493
cului, a treia parte (xxii) din Natură, în individualitatea Sa implacabilă, autoritate în raport cu
toate celelalte, cele din urmă având o gradualitate variabilă de falsificare utilă (atunci când,
acolo unde și dacă nu depășesc cu mult teritoriile mănoase și interstelare ale imposturii).
Corolarul unui atare adevăr alternativ manipulatoriu (xxi./ b - g) a fost un altul nu mai puțin
falsificat (xxi./ e) potrivit căruia, în sens generic, SUBSTANȚA este caracteristică ereditată.
Deci, vocație naturală are numai caracteristica ereditată. e.g. (i) , (xxi./ a)
Din această perspectivă introspectivă substanța și-ar putea începe hoinăreala pe
traseul spre celălalt incert și transformativ capăt din care, apoi, să se încerce de către oricare
ar fi investigatorul de secret, o/rice eventuală și invers(ion)ată (xxi./ k) desubstanțializare, în
spiritul liber al constructivismului judiciarist, mai sus în treacăt zugrăvit.

Sumarizând, o schemă schițată comprehensiv a ‘lanțului trofic’, a ‘circuitului substan-

ței pr/in Natură’, pleacă de la Autoritatea Supremă, de la Ereditate → substanța / caracte-
ristica ereditată → ‘a obține’ /instinctiv → pentru ‘a avea’ /intuitiv → pentru ‘a fi’ /intuitiv instinctiv (xxi./ h-k)
→ spre ‘a se situa’ /instinctiv → în timp real /intercondiționalitate → undeva / climat concret (complex
– de inter/subiectivizare socială și energetic natural (xxi./ i) –) /intercondiționalitate → pentru un / ori-
care motiv (49) selectat (46) dintre altele / interes concret → cu intenția /politicul (de unde nu
lipsesc raționalul /justiția și ...mai ales, emoționalul /economicul – cel din urmă fiind și cel care le
stăpânește pe celelalte două (xxi./ h - k) –) → declanșarea interesului la stimul : informația (cu
emoția /extazul și secretul /agonia ei) → informație / secret captate ↔ proiectate prin inter-
subiectivizare (subiectivare /cu sinele / introspecție → subiectivizare cu sau fără socializare →
intersubiectivizare /viziune împărtășită) și prin partajare /extra- /meta- /para- senzorială energetică cu
Natura / agenții Ei biologici e.g. (i) - (ii) → numai informația susceptibilă de inter/subiectivizare (cu
parte din secretul referențial) componența trinomului shermankentian ”intelligence – infor-
mație - cogniție” → tripletă operaționalizată de mentalitate în dublul standard (xxi./ d - f, j) → imi-
tațional / TM , tradițional-conservativ-productiv (prin mecanisme adaptativ-conformative,
controlate de către și cu autoritate /instituționale) și inspirațional / PM , practic-procreativ-re-
productiv (prin mecanisme adaptativ-transformative, supravegheate asociativ /contractual sau
de către putere /organizaționale) → ...nimic mai simplu pentru înțelegerea și eventuala ac-
informal

ceptare a schiței despre simplitatea complexității, o schiță pe sensul de ascendență.

În schimb, pentru complexitatea simplității provocările s-ar putea ușor complica :
Printr-un inocent – dezinteresat și non-identitar – exercițiu de imaginație, s-ar putea
închipui că în urmă cu vreo cinzeci de ani ( ± câteva luni) ar fi putut să existe o femeie, trăitoare
prin vreun neprecizat cotlon de lume, care – într-o atare stare ipotetică – ar fi avut un vis.
S-ar putea presupune, cu aceeași senină fantezie, că acel vis ar fi primit un nume oarecare,
cel ipotetic astfel ales pur întâmplător fiind ”The Curious Case of Benjamin Button”.
Naratorul exercițiului de imaginație nu poate preciza dacă acea femeie ar fi citit nuvela cu
același titlu a lui F. Scott Fitzgerald, scrisă cu mai bine de patruzeci de ani înaintea acelui ”Oscar”
oniric, nici până unde s-a ajuns cu acel vis, aparent atipic și totuși foarte comun.
Poate că visul aceleia încă mai continuă, ajungând în epoca înfiripării Imperiului Carolin-
gian, sau poate în cea a răboaielor punice, ori a perioadei de glorie expansionistă a Imperiului

494
 Persan, dacă nu cumva, în acel vis, ”dez-ascendent” pe vreo individualitate închipuită de pornire,
deja s-o fi ajuns în neolitic sau chiar în mezozoicul timpuriu.
Poate că femeia din basmul imaginației nu a existat niciodată ...pentru nimeni, ...pentru
nimic, nimic de făcut, de lăsat ori de amintit, cu excepția visului, desigur. Poate că nici naratorul
nu există sau poate că ar fi doar un impostor de duzină, care ar trebui să și părăsească povestea.
Cert este că la alți patruzeci de ani (± câteva luni) de la visul ipotetic, ecranizarea lui David
Fincher și-a primit cuvenitul Oscar, cel al realității, al uneia concrete, pentru o idee cu certificat
de naștere nonagenar. Dacă în anii ’20 i s-a certificat numai individualitatea, originalitatea,
unicitatea, cu un deceniu în urmă, aceeași idee pare că / parcă și-ar fi primit doctoratul.
”Instituțional”, ideea are certificat de naștere și doctorat ; emoția ideii – ca informație
partajată (parte intersubiectiv, parte energetic) – nu are asemenea recunoașteri iar originalitatea
ei se rarefiază în n miliarde de versiuni ale aceleiași idei, cu viziuni comparabile, divers gradua-
lizate în raport cu ‘originalul’, însă versiuni ale identității de specie, a aceleia cromozomiale.
Avându-se în vedere stadiul ‘nanotehnologiilor’ efectelor speciale de la epoca turnării peli-
culei – de altfel suprapus cu criteriul de atribuire / decernare a prestigiosului premiu –, ‘doctoratul’
ideii, a gândului, a visului / a versiunii n nx a ideii, gândului regândit de Fincher ar fi putut să se
termine și cu un happy end, dacă substanța ideii ar fi fost împinsă în creuzetul intrauterin al
emoției, energiei, chimiei interactive și dincolo de ele, spre substanțialitatea cromozomială a
acelei macro-identități de specie, a acelei specii în n miliarde de versiuni / alternative.

Până la urmă complexitatea simplității schemei desubstanțializării se asemuiește cu

ide e a originală nonagenară, v iz iu ne a aceleiași idei – și în alte epoci trecute, și în altele viitoare
(fiecare cu realitățile sale) – idee / viziune comunitarizată stigmergic (xxv./ a), devenită deci comună
/ obișnuită, proto-culturală/-izată și a c ce pta r ea unui concept al ideii, susceptibil de n miliarde
de versiuni / alternative de interpretare, extrapolare, reformulare, etc., funcție de interes, menta-
litate, climat și alte intercondiționalități derivate. Visul acelei Doamne eterice, energetice, putea /
poate să-l aibă deopotrivă și oricare nene, tot așa cum în locul autorului și / sau al regizorului
putea să fie oricare George Sand (aka Amandine Lucille Aurore Dupin de Francneil), etc., multe
alte aspecte de vârstă, instrucție intelectuală, etc., putând fi accentuate, relativizate, excluse, etc.
Nici a/simetriile și re/echilibrările de interpretare, extrapolare, reformulare ale unei idei / vi-
ziuni stigmergice / trans-culturale nu pierd emoția / energia aceleiași idei / viziuni, chiar dacă,
spre exemplu, ideea și-ar fi primit certificatul de naștere în altă epocă sau pe alt meridian, ori dacă
doctoratul ar fi fost realizat cu alte mijloace tehnice, fonduri, în spații non/identice de semnificanți
(lingvistici, culturali, sentimentali), motiv / pretext pentru care se fac frecvent pătimașe și manipu-
latorii deraieri discursive și discriminări profund injuste pe ... ‘calitatea’ substanței și nu pe
diversitatea ei, care reprezintă o intercondiționalitate în sine a acelor n miliarde de alternative.
Desubstanțializarea concepută în această teză nu s-a inspirat nici după nuvela lui Fitzge-
rald, nici după ecranizarea lui Fincher, dar existența lor i-ar putea fi / deveni una convenabilă.

Câștigul acceptării ‘complexității simplității’ desubstanțializării din cadrul constructi-

vismului judiciarist ar putea să se asemuiască cu vreun ‘oscar’ de circumstanță – circum-
stanța acelor n miliarde de alternative – care să stimuleze interpretări, extrapolări, refor-
mulări ale descifrării secretului, fie al celui referențial din propaganda, manipularea, dublul
discurs, multiplul standard (xxi./ a - g, j) ideologiilor (mai mult sau mai puțin dogmatice), fie al celui
substanțial, la care – uneori și pe alocuri – nu se prea poate ajunge din pricina celui dintâi.

495
 Odată acceptat – desigur, informal –, constructivismul judiciarist și-ar putea continua
răspândirea în multe domenii care cercetează și evaluează aspecte cu pro/porții de secret.
În varii forme comparabile – dar nearticulate – și fără să fie numit astfel, în prezent
acest tip de constructivism al desubstanțializării secretului ar putea fi întâlnit, cel mai
lesne și adesea, în judiciar (...cum altfel ?!), în colaborare, în intelligence și, timid, în acel jurna-
lism de investigație cu partizanate ceva mai molcome și finanțări ceva mai transparente.

I I / xxvii. De l a O nuf ș i Wi e ne r l a ”. . . ing ”-ul l i mbi i e ngle ze

Concluziile sectoriale, întinse pe cele cca. 130 de pagini, putând constitui – așa cum
dintru început s-a sugerat – o teză de sine stătătoare, și-au propus să ’rescrie’ cât mai
simplificat întregul demers, pe sensul de re/substanțializare (simplitatea complexității),
pentru a fi mai comprehensiv acceptate etapele de DEsubstanțializare (complexitatea
simplității) pe care investigația le-a întreprins în spiritul constructivismului judiciarist (xxvi) .
Așadar, încercând să transmită ceva din spiritul metodei proprii, concluziile sectoriale
au urmărit totodată să comunice ceva și din modul cum ar putea să fie interpretată și
înțeleasă cercetarea – prezumată ca fiind deja lecturată –, în ansamblul conținutului său.
În urma lecturii și în considerația concluziilor de ghidare, s-ar putea accepta pe justifi-
cări și susțineri adecvat coroborate că strategia este o hiperbolă, un fals, – uneori și pe alo-
curi, o impostură de la un capăt la celălalt al ei – și că așa-zișii ’strategi’ sunt în substanța
exercițiului lor ’profesional’ simpli planificatori, uneori și pe alocuri asimilabili preoților și
răspopiților trans-conformați în vânzători de iluzii, de minciuni interesate, niciodată ieftine.
Desigur, acest paragraf este un pamflet și ar trebui tratat ca atare, cu milostivă îngăduință.
În urma lecturii și în consecința concluziilor de ghidare, s-ar putea accepta pe justifi-
cări și susțineri adaptat adăugate, motivul tactic pentru deconstrucția strategiei, tacticizare
în urma căreia s-a demonstrat lipsa de substanță a acelui buzzword, o deconstrucție - pivot
inițial indispensabilă teoretizării colaborării și apoi, utilă altor desubstanțializări asociate cu
intercondiționalități (în principal (xxi) , timp real și climat concret) comparabile și verificatoare.
În urma lecturii și în valorizarea concluziilor de ghidare, s-ar putea constata că această
cercetare conține una dintre cele / ...cea mai elaborată și completă sinteză sistematizată cu
teoriile colaborării, dintre toate cele cunoscute public, atât ale celor bazate pe încredere,
cât și ale acelora întemeiate pe binomul costuri - beneficii (asociate riscului), teorii culese
din tot spectrul școlilor și curentelor de gândire (politice și economice, deopotrivă).
Numai prin mijlocirea acelor teorii, întâi făcute cunoscute și ulterior, completate cu
analize proprii însoțitoare lor, definiția colaborării – în două secvențe –, o definiție nouă /
cu totul originală a acestei investigații, ar putea fi ulterior contestată, îmbunătățită prin re-
structurare și / sau reformulare, ori – în cazul unor alternative mai optime – ignorată.
În urma lecturii și în considerația concluziilor de ghidare, avându-se în vedere o
parcurgere standard, continuă – nu ’pe sărite’, nu ’printre rânduri’, nu ’pe diagonală’, nu pe
cant – a întregului fir explicativ-demonstrativ al prezentărilor documentar-pregătitoare și

496
apoi, a analizelor extinse din ultimele două capitole, s-ar (putea) ajunge la o acceptare mai
înțeleaptă a realității alternative propusă de cercetare / concluziile sectoriale, cu toate
nuanțele ei, propusă deci într-un mod care s-a dorit cât mai util, util oricărui interes (generic
sau concret), util din perspectiva oricărei mentalități – înainte de toate – sinceră cu ea însăși.

Cercetarea a fost precedată și apoi însoțită de o lungă documentary research, la rândul

său desfășurată în mai multe etape, unele prognozate și programate, altele intempestive –
cauzate de rezultatele preliminare – etape depănate temporal pe mai mulți ani și împrăștiate
geografic în cele patru zări – UK ( x 9), US ( x 2), CH, SE, etc. – fără ca Spațiul Comunitar să fi
reprezentat un criteriu decisiv (sau măcar convingător relevant) unui atare demers de
documentare, pe problematici de intelligence, constructivism și / sau colaborare.
Pe lângă cele aproximativ 52 de pagini de bibliografie ce îi sunt atașate, investigația a
avut în studiu și analiză un volum cel puțin triplu din cantitatea de surse citate și / sau mențio-
nate suplimentar în urma acestor concluzii, fiind incluse doar cele direct referite tematic.
Astfel, după cum s-a mai arătat încă de la sfârșitul părții teoretice a cercetării – sec-
țiunea 3.5.2. - n.a. –, la inaugurarea redactării părții de analiză erau deja bine cunoscute ideile,
concepțiile și operele numeroșilor « exponenți de seamă precum Lawrence Freedman
pentru teorii despre strategie sau Colin Gray pentru strategie aplicată, Clifford Geertz pentru
cultură și interpretarea ei, Jack Snyder pentru cultura strategică ori Christoph Meyer pentru
cea strategică europeană, Nicholas Onuf și Antje Wiener pentru constructivismul critic al
reglementativului, prolificul van Dijk pentru CDA, Paul Mattessich pentru colaborare ori
Barbara Gray pentru cooperare (instituțională), Gregory Treverton pentru teoria de
intelligence, Richard Aldrich pentru practica aceluiași domeniu » ori Simon Chesterman,
pentru privatizarea în intelligence, fără putința unei partajări a contribuțiilor și / sau a
influențelor fiecăruia în economia rezultativului (47) cercetat, prins în aceste coperți.
Afirmațiile legate de exponenți și, în general, de expunere / vizibilitate, au în endogenul
lor, inerent subiectiv, capcana unei selecții (46) de circumstanță, pentru obiective care, tot așa,
obligă la o selecție utilă numai lor, dar care nu înseamnă o știrbire a contribuțiilor, nu mai puțin
valoroase, chiar indirecte fiind, ca de exemplu ale lui Christopher Andrew, Cristopher Hill, etc.
Dar deja, alunecându-se într-o atare capcană, ar trebui să se extindă lista de contribuții
difuze, aproape neconștientizate, la Orwell, Toffler, Kissinger, etc., și dincolo de ei, spre toate
cele lecturate / cunoscute / aflate / valorizate până la încheierea unui demers de acest fel.
De bună seamă că stăpânirea teoriei și practicii de intelligence VIA Aldrich, Herman,
Agrell, Treverton, Davies, ș.a. ar putea fi o premisă (și o condiție indispensabilă) pentru o
bună investigație, la standarde academice mulțumitoare, pe o temă dată / aleasă din domeniu.
Cu toate acestea, dacă cercetarea care se încheie acum este ceea ce este, destul de
atipică și de ...îndrăzneață, acest rezultat – mai mult sau mai puțin accidental – are cu totul
alte pricini, mai neutre față de intelligence și ceva mai afectuase și mai recunoscătoare altor
direcții shermankentiene de cunoaștere, cu rol de stimuli, în gestionarea demersului său.

497
 Așa cum ”...ing”-ul limbii engleze a poruncit inspirațional investigației să se dedice
analizei dihotomice dintre realitatea unei stări statice /TACTICĂ și (cu focalizare mai ales pe)
cea a uneia dinamice /TACTICIZARE, aproape la fel de inspirațional Wiener a stimulat încolțirea
ideii de parțializare iar Onuf, avocat - printre altele, a declanșat aceleiași investigații
inspirația primelor tentative articulate de desubstanțializare.
Fără a fi negate și posibilele reflexe profesionale inerțiale ale autorului acestei
încheiate cercetări, nu s-ar prea putea preciza în concret cum și de ce cele trei surse
nominalizate ar fi avut un efect inspirațional suficient de pronunțat încât să nu fie omise.
...nici nu s-ar prea putea și nici nu s-ar (prea) dori astfel de subtil-intime precizări.
Mai degrabă, în schimbul lor, care ar risca să devoaleze mai mult decât ar fi necesar
în privința unui anumit mod de gândire, neinteresant altora, investigația va dori în schimb să
(re)vină spectaculos la Formatul Bologna și la spiritul său din perimetrul doctoral european.
Într-un atare format / spirit, ce pare mai curând favorabil go-getter-ilor decât cercetării
în sine, a aceleia din înțelesul (...cu miez) anglo-saxon, mai rămân de enumerat lapidar :

(III) CONCLUZII FINALE

Conținutul tematic, din cadrul ales inițial și ulterior analizat, re/gândit, re/construit,
parțializat și substanțializat – atât prin concepția, metoda și forma sintetizate altfel în ultimele
140 de pagini, cât și prin metonimiile care l-au străbătut exemplificativ, explicativ și interpreta-
tiv încă din partea de analiză (a ultimelor 2 capitole) –, nu și-a propus să epuizeze tot ce i-ar
fi fost util pentru perfecționarea lui, râmânând deci oricând susceptibil de critici justificate.
Cele cinci capitole s-au întins pe 325 de pagini – între pagina 31 și 355 – din care,
aproximativ 17,4 procente au fost alocate pentru planșe, figuri și tabele iar dacă este avută în
vedere scăderea blancurilor tehnologice și a spațiului ocupat de către notele de subsol, acea cotă
ar ajunge la 19,6 %, astfel rezultând doar 260 de pagini de “spațiu util fără dependințe”.
Prin urmare, simplificând calculul s-ar putea constata o medie de 52 de pagini care ar
reveni per capitol, medie care ar putea fi considerată ca o limită rezonabilă / optimă în raport cu
nivelul și contextul de prezentare a investigației în ansamblu. Mai mult decât atât, dacă s-ar avea
în vedere și scăderea celor cca. 54 de pagini cu rezumat (secțiunea 5.1. - n.a.) din contabilitatea
acelor 260 de pagini, ar rezulta o medie de aproximativ 40 de pagini per ipoteză.
Aceste precizări sunt avansate în întâmpinarea criticilor potrivit cărora volumul lucrării ar fi
nejustificat în raport cu anvergura tematică, natura ipotezelor, numărul de capitole incluse, etc.

Prin cercetare – aprofundarea documentării și analiză – ipoteza conform căreia «nu

se poate vorbi de o ‘colaborare europeană’ în intelligence» în raport cu modul de organizare
(non-federativ) al EU, și-a primit multiple confirmări, verificate pe rând și apoi, între ele,
pentru ca acum să poată fi considerată o ipoteză corectă.
Corectitudinea ipotezei vizează atât imposibilitatea de a caracteriza o colaborare ca
fiind ‘europeană’ (neexistând un ”specific continental” al acestui proces) cât și precarietatea
posibilității / probabilității ca intelligence-ul european (38) să inițieze, să desfășoare și să
498
realizeze / încheie o colaborare secretă / de succes – în raport cu definiția procesului de
colaborare, una proprie a investigației, în capitolul 2 pe deplin fundamentată –.
Fiind oricum foarte puțin probabilă o colaborare (instituțională) bilaterală în termenii
astfel definiți de cercetare, în realitatea concretă o colaborare multilaterală devine quasi-
imposibilă, eventual posibilă doar în LSC sau în raport cu alte nedefinite / neștiute definiții.
Caracterul (aluziv) de specific european rămâne de asemenea nedovedit și inexistent.
Validarea prin analiză a acestei ipoteze nu este PER SE cu nimic negativă, măcar și
pentru faptul că o atare particularizare / personalizare nu ar fi cu nimic utilă nici sumei de IC
din cadrul teritorial al EU, nici EIC, astfel cum a fost delimitată și definită (38) de cercetare.
Existența unor LSC contrare la nivelul EU și al literaturii (preponderent) interguverna-
mentaliste nu (mai) au aptitudinea să infirme ipoteza și argumentele care o susțin. Așadar,
ipoteza este corectă în raport cu realitatea prezentă concretă, aici constatată și analizată.

Prin cercetare – scotocire documentară și analiză – ipoteza potrivit căreia «nu există
o ‘cultură europeană de intelligence’», prin susținerile argumentate ale autorilor și specialiș-
tilor de autoritate academică ai domeniului (e.g. Davies), prin verificarea a numeroase surse
și artificii logice adăugat prezentate, poate fi de asemenea considerată o ipoteză corectă.
Studiul comparat al lui Davies, singurul condensat pe aspectul identității de limbă și
cultură în cadrul intelligence-ului, într-un prim stadiu ar fi putut să scutească investigația de
la analize în EXTRA PETITA ipotezei inițiale – pentru verificare prin similarități pe acest aspect
(la fel de frecvente și în alte spații de limbă și cultură comună - e.g. El Condor, Five Eyes) –
În acel stadiu, s-a concluzionat provizoriu că «dacă spații non-federale cu fond identitar
cultural și lingvistic comun / omogen au culturi de intelligence diferite – de peste șapte dece-
nii, cu “divergențe fundamentale” și într-o continuă creștere a diferențelor –, în cel mai bun
caz, situația este cel puțin indentică pe aceleași criterii, în climatul unui fond divers / etero-
gen». Acea ‘concluzie provizorie’ a fost confirmată și puternic întărită prin analizele capitolu-
lui 4 care, în subsidiar, au relevat și imposibilitățile de ierarhizare, de privatizare / comercia-
lizare și de spill-over ale culturii, sortită să fie diseminată neconstrictiv doar prin aculturație.
Potrivit analizelor, aculturația nu are frontiere continentale (europene sau altele), profe-
sionale (în intelligence sau oricare alt domeniu) și / sau ideologico-dogmatice de niciun fel.
După cum s-a arătat cu prilejul formulării ipotezei, “această stare de lucruri este una
firească, [...] un caracter european al culturii de intelligence nu ar fi nici posibil, nici util ”.
Prin urmare, nici această ipoteză nu are nimic negativ în sine, acceptându-se faptul că
ceea ce este dovedit “firesc” nu poate să fie negativ (sau pozitiv), este firesc pur și simplu.
Însă, dovedirea firescului a reprezentat o adevărată provocare, atât prin nevoia de
extindere a cadrului teoretic cât și prin lărgirea cadrului de analiză ; a trebuit dovedit acel
firesc constant (propagandistic și manipulativ) prezentat altfel ...și deja perceput ca nefiresc.

499
 Dar pentru că și cea de-a doua ipoteză a fost construită pe documentarea și apoi
validată prin analizarea celor până în prezent cunoscute, ipoteza predictivă potrivit căreia
«pe termen scurt și mediu (10-15 ani) situația prezentă nu va cunoaște schimbări importante
în sensul că nu se va putea vorbi nici de o ‘colaborare europeană’ în intelligence și nici de
o ‘cultură europeană’ în acest domeniu» – poate fi considerată (sub rezerva timpului – care
o va confirma ori dimpotrivă –) ca o ipoteză corectă, pe de-o parte, în raport cu definiția (de
lucru) a colaborării iar, pe de altă parte, în raport cu obișnuitele condiții în care o cultură ar
putea să ia naștere și să se dezvolte, ori cu cele legate de timpul necesar pentru ca ea să
se manifeste și să se distingă de sine stătător, dintre altele, cu care să nu se confunde.
Nu este exclusă nici resemantizarea oricând posibilă – din interes – a termenilor (cola-
borare, cultură, etc.) și mai ales, al acelui atribut drag tuturor, atributul de a fi european.

În urma celor trei ipoteze directoare s-a intervertit necesitatea uneia adăugate care să
lămurească structuralul și funcționalul colaborării, un termen extrem de confuzat și de
confuzant în toată literatura care stătea la baza validării ipotezelor deja stabilite.
Astfel, referențializarea conceptului de colaborare, abordat ca fiind un proces complex
și multifațetat, inițial s-a realizat în vederea unei definiri – fie și de lucru / operaționale – în
raport cu sinonimele (aparente), antonimele și criteriul trăsăturii caracteristice, verificate
apoi prin domeniile sale de aplicație, în organizațional, în instituțional și în academic.
În construcția și substanțializarea definiției, teoriile organizaționale au completat defici-
tul constatat în teoria politică pe acest concept, unde era surprinzător de ne/profesionist
bâjbâit, întrebuințat și pseudo-teoretizat; celei de-a patra ipoteze, conform căreia – spre deo-
sebire de cooperare – «colaborarea nu poate fi instituționalizată», îi trebuia o definiție clară.
În raport cu definiția proprie (de lucru) a colaborării, ipoteza poate fi considerată o
ipoteză corectă, a cărei corectitudine ar putea fi verificată și întărită, mai ales, printr-un alt
concept propriu al cercetării, cel al Cm de intersubiectivizare, care îi reliefează natura și logica
particulare, spre distincția acestui proces atipic și sofisticat, de cel al cooperării instituționale.
Oricum, corectitudinea ipotezei nu vizează – și nici nu ar putea să includă – și corecti-
tudinea definiției (de lucru), ci eventual doar operaționabilitatea celei din urmă.
Teoretic, o definiție nu prea poate să fie corectă sau nu, această calificare putând să
fie relaționată / relativizată cu modul ei de întrebuințare / operaționalizare într-un cadru
concret și cu rezultat(iv)ele față de care definiția ar putea să fie – sau nu – un referențial util.

Dar, pentru aprecierea / evaluarea măsurii în care ar fi corectă susținerea că ”o colabo-

rare nu se poate instituționaliza”, s-a impus lămurirea suplimentară și deplină a semnifi-
cației de ”instituționalizare” și – mai ales – a aceleia de instituție.
Pentru depășirea cu succes a inconvenientului aparent, tocmai menționat, a mai fost
necesară adaugarea unei ultime ipoteze, ipoteză utilă atât pentru definirea colaborării cât și
pentru intelligence, potrivit căreia «deși o agenție de intelligence este asimilată unei

500
instituții, aceasta – în semnificativă măsură – se (auto-)organizează și funcționează ca o
corporație / organizație». Diada organizație - instituție și cea dintâi, colaborare - cooperare,
au reclamat laolaltă cel mai voluminos segment de teoretizare, în pofida domeniului de bază.
Premergător oricărei argumentări / demonstrații de susținere a acestei ultime ipoteze,
care prin forța lucrurilor a căpătat o poziție centrală în economia investigației, a trebuit să fie
regândite și dezvoltate preparativele de susținere, prin mijlocirea unui cadru teoretic seg-
mentat – cultură, reglementare și LSC în capitolul 1 iar apoi intelligence în capitolul 3 –.
Cu cele lămurite în capitolul 2, cercetarea a fost apoi corespunzător pregătită pentru
analizele capitolului 4 – prezentate selectiv, doar în facsimil, dintr-un volum înzecit mai mare
de crochiuri, schițe și perspectivări diferite, cu multiple alte ipoteze ajutătoare –.
În urma tuturor celor întreprinse, după rezumatul din prima secțiune a capitolului 5 și –
mai ales – după celelalte două ale aceluiași capitol, s-ar putea considera că și ultima ipoteză
este, de asemenea, o ipoteză corectă, prin mijlocirea căreia s-ar putea verifica și corectitu-
dinea celei anterioare, corectitudine judecată după calitatea probelor ...și a argumentelor.

În acest punct final al concluziilor, prin acest demers, problema esențială care privește
validitatea ipotezelor a fost mulțumitor soluționată, cel puțin din perspectiva dovezilor pre-
zentate din surse variate, însoțite de argumente pentru articularea lor și de versiuni /
alternative pentru verificare, de reprezentări grafice de înlesnire informativă (tabele) și / sau
explicativă (figuri, planșe), de interpretări pe alocuri personale, de pasiunea detașată de vreun
interes anume, de tăcute sacrificii și de o conștiință liberă, atât cât poate ea să fie lăsată liberă.

În evoluția sa, nebănuită și neintenționată, cercetarea a ajuns deci fără să vrea și fără
să știe – până cu câteva puține zeci de pagini în urmă –, un elogiu în sine, un elogiu adus
Naturii, un elogiu sincer adus Eredității, singura autoritate autentică și non-alternativă.
Da ! Cercetarea este un elogiu adus individualității acelei eredități, a individualității
circumscrise în normalitatea naturalului, în normalitatea Naturii, nu în naturalizarea
‘interesului de normare’, un interes comercial(izabil) social care să prejudicieze Natura și să
discrimineze individualitatea, în favoarea insațiabilei identități, cu discursivul ei ‘moralizator’.
Cercetarea, așa non-intențională cum se menține ...în așteptarea primului talon de
pensie, recunoaște doar macro-identitatea de specie, spre exemplu, de specie umană.
Identitatea inteligenței, a aceleia autentice, util și deci numai constructiv întrebuințată,
ar rămâne oricum insesizabilă ...sau stigmatizată de interese potrivnice.
Inteligența non/identitară va colabora oricum, dacă vor exista motive / interese să o facă.
Inteligența biologică este emoție, este sentiment (inteligent exprimat). În naturalețea
sa, sentimentul iubește colaborarea, așa vicioasă și ”imorală” / naturală cum este.
‘Rațiunea artificială’ nu este intelligece, nu este emoție / sentiment, este o clonă de
interes, este un instrument, unul elegant, fără transpirație / feromoni / fără dragoste de natural.
Acolo unde nu este Natură ...cu Justiția și ...Ereditatea Ei, nu (mai) este nimic !

501
 Spre deosebire de corpul cercetării – care este constituit de cele cinci capitole, înregistrate la ORDA
sub nr RG II / 7785 din 19 decembrie 2017, beneficiind de protecția anteriorității dar care deocamdată nu sunt
publice / publicate –, conținutul concluziilor tezei doctorale este destinat publicului / îngăduit publicării, integral
sau parțial; este și rămâne la îndemâna oricărei persoane fizice / juridice care îl consideră util, fără nicio
îngrădire de la o eventuală folosire, citare, traducere, integrală sau parțială, în afară de cea a indicării sursei
după standardele recunoscute de uzurile și practicile editoriale, potrivit notei de însoțire a publicării on line.
Nota de însoțire va avea conținute numele autorului, titlul de publicare propus de autor, independent
de cel al tezei, și numărul de înregistrare la ORDA al textului integral, reprezentat de prezentele concluzii.
Anexele desfășurate ale cercetării, o componentă substanțială din puzzle-ul de înțelegere al acesteia,
înregistrate la instituția și sub numărul mai sus menționate, vor putea fi obținute la cerere, pe cale privată, prin
mail-urile / site-ul ce vor fi indicate în nota de însoțire, fără vreo obligație adițională, nefiind comercializabile.

autorul

MANȘETĂ SUSȚINERE LOGISTICĂ :

Transpoziționare grafică computerizată

arh. Răzvan MARINESCU
arh. Cristian FEKETE

Machetare finală
Camelia Brîndușa BĂRBAT

502