BIOCHIMIA

HORMONILOR

1
 Aspecte generale

➢ Hormonii = mesageri chimici (molecule-semnal)

care transmit mesaje între celule:

• sunt secretați de celule specializate ca răspuns la

un anumit stimul

• circulă până la nivelul unei celule țintă

• se leagă de un receptor specific (membranar sau

intracelular)

• declanșează un răspuns din partea celulei

2
➢ Acțiunea mesagerilor chimici poate fi de trei tipuri:

• Endocrină – hormonul este secretat de o glandă endocrină → circulă pe cale

sanguină până la nivelul țesutului țintă, care de obicei este situat la o anumită
distanță

• Paracrină – hormonul este secretat în spațiul interstițial și acționează asupra

celulelor din vecinătate (ex: eicosanoizii)

• Autocrină – hormonul acționează asupra celulei secretante sau a celulelor vecine

de același tip

3
 Clasificarea hormonilor după structura chimică
I. Hormoni hidrosolubili

• Peptidici - hormonii pancreatici - insulina, glucagonul

- hormonii hipofizari - adenohipofizari și neurohipofizari
- hormonii hipotalamici
- hormonii calciotropi - parathormonul, calcitonina
- factorii de creștere

• Derivați din aminoacizi (tirozină) - hormonii medulosuprarenalieni (catecolamine)

II. Hormoni liposolubili

• Derivați din colesterol - hormonii corticosuprarenalieni

- hormonii gonadici
- calcitriolul (forma activă a vitaminei D)

• Derivați din tirozină - hormonii tiroidieni

4
Glandele endocrine

5
 Circulația hormonilor în plasmă
• Hormonii hidrosolubili - circulă liber
• Hormonii liposolubili - circulă legați de proteine transportoare:
- specifice - cu afinitate de legare înaltă (sintetizate în special în ficat)
- nespecifice = albumina - afinitate joasă, dar capacitate mare de legare
• Concentrația plasmatică a hormonilor – este foarte redusă: 10-15-10-9 moli/l
• Timpul de înjumătățire – mai scurt la hormonii hidrosolubili (zeci de secunde -
minute) față de cei liposolubili (ore-zile): proteinele transportoare protejează
hormonii de degradare

➢ Celule țintă:
• Sunt celulele capabile să răspundă la un mesaj adus de un hormon specific
• Un hormon poate influența mai multe tipuri celulare – efectele exercitate pot fi
identice sau diferite (ex. adrenalina → ficat, mușchi, țesut adipos)
• O celulă poate fi ținta a doi sau mai mulți hormoni – răspunsul acesteia poate fi
identic sau diferit (ex. celula hepatică ← insulină, glucagon, adrenalină) 6
 Receptori hormonali
• Receptorii (R) = proteine care au capacitatea de a recunoaște hormonul, a-l lega și
a iniția evenimente care să constituie răspunsul celular la mesajul adus de hormon

• Receptorii conțin cel puțin două regiuni active:

- una de legare a hormonului
- o alta implicată în generarea răspunsului biologic

➢ Proprietățile receptorilor hormonali:

1. Specificitatea
• Un anumit receptor leagă un singur hormon
• Interacțiunea hormon-receptor este asemănătoare cu
interacțiunea unui substrat cu centrul activ al unei enzime:
se realizează prin forțe slabe, necovalente
• Specificitatea are la bază complementaritatea sterică și chimică dintre hormon și
receptor → interacțiunea hormon-receptor este foarte selectivă
7
2. Afinitatea
• Afinitatea receptorilor pentru hormoni este foarte mare (Kd ≤ 10-10 M) → permite
celulelor să răspundă la concentrații foarte mici ale hormonului
• H + R ↔ HR; Kd (constanta de disociere) = [H]x[R]/[HR] = inversul afinității

3. Amplificarea
• Receptori membranari – în general calea de semnalizare presupune acțiunea
secvențială a mai multor enzime → fiecare moleculă de enzimă catalizează
activarea mai multor molecule ale enzimei subsecvente ș.a.m.d. → cascade
enzimatice în care semnalul este amplificat cu mai multe ordine de mărime

8
4. Desensibilizarea
• Concentrație crescută a hormonului în mod continuu → declanșează un mecanism
care duce la:
- inactivarea receptorului - sau -
- internalizarea sa (endocitoza complexelor hormon-receptor)
→ scăderea numărului de R disponibili în membrană
• Când nivelul hormonului scade sub un anumit prag →
sistemul devine din nou activ

5. Integrarea semnalelor
• Capacitatea unei celule de a primi semnale multiple
(care pot avea efecte opuse) → sistemul va produce
un răspuns unificat, adecvat necesităților celulei
sau organismului în momentul respectiv

9
 Agoniști și antagoniști hormonali

• Agonist al unui receptor hormonal – un

analog structural al unui hormon care se
leagă la un receptor și determină un răspuns
celular (mimează efectul hormonului)

• Antagonist – un compus care se leagă la un

receptor, dar legarea sa este neproductivă,
nu inițiază un răspuns → nepermițând
legarea hormonului, împiedică acțiunea
acestuia

• Uneori, afinitatea agoniștilor sau

antagoniștilor sintetici poate fi mai mare
decât a ligandului natural al receptorului
(afinitatea este invers proporțională cu Kd)

10
Două mecanisme generale de acțiune hormonală

11
I. Hormonii liposolubili – acționează prin receptori intracelulari (citosolici/nucleari)
→ complexul hormon-receptor interacționează cu ADN pentru a modifica expresia
unor gene specifice → modificarea cantității de proteine sintetizate (enzime sau
proteine cu alte funcții)
- efectul apare după intervale de timp de ordinul orelor

II. Hormonii hidrosolubili – acționează prin receptori membranari, care conțin:

- un domeniu extracelular - leagă hormonul
- unul/mai multe domenii care traversează membrana
- un domeniu intracelular - inițiază transducția semnalului = conversia
informației aduse de hormon într-un răspuns celular
• Efectele biochimice = modificarea activității unor molecule de enzime preexistente în
celulă, de obicei prin reglare covalentă (fosforilare/defosforilare)
• Răspunsul apare rapid, după intervale de timp de ordinul secundelor-minutelor

12
➢ Tipuri de receptori membranari:

• 1. Receptori cu activitate enzimatică intrinsecă de tirozin-protein kinază

- R pentru insulină și R pentru factorii de creștere

• 2. Receptori heptahelicali (tip serpentină, cuplați cu proteine G)

- conțin 7 domenii transmembranare cu structură α-helicoidală
- acționează prin intermediul unor mesageri secunzi

13
 Mecanismul de acțiune al hormonilor
hidrosolubili prin receptori serpentină
• Calea de semnalizare cuprinde trei componente esențiale:
1. Receptorul hormonal
2. O proteină G (care leagă guanin-nucleotide)
3. O enzimă membranară efectoare, generatoare de mesageri secunzi

Enzimă
Hormon Receptor Proteină G efectoare

Mesageri secunzi

• Reprezentanți tipici = receptorii adrenergici (pentru catecolamine: adrenalină și

noradrenalină)
• 4 tipuri: α1, α2, β1, β2

14
 ❖ Receptorul β-adrenergic

• Proteină integrală membranară cu mai multe domenii:

a. Domeniul amino-terminal – extracelular, are atașate lanțuri oligozaharidice

b. Domeniul de traversare a membranei – 7 segmente α-helicoidale hidrofobe, în

contact cu bistratul lipidic; acestea sunt conectate prin bucle conținând aminoacizi
hidrofili, care proemină spre exteriorul celulei și spre citosol
- unele bucle extracelulare formează situsul de legare a hormonului
- unele bucle intracelulare formează situsul de interacțiune cu proteina G

c. Domeniul carboxi-terminal – intracelular

- conține mai multe resturi de serină și treonină, care reprezintă situsuri de
fosforilare ce reglează activitatea receptorului

15
Structura receptorului β-adrenergic

16
 ❖ Proteinele G
• O familie de proteine localizate pe fața internă a membranei plasmatice
• Structură heterotrimerică:
- subunitatea α - conține un situs de legare a guanin-nucleotidelor (GDP/GTP)
- este diferită la diversele tipuri de proteine G
- subunitățile β și γ - sunt identice la diversele tipuri de proteine G

Tipul de Receptor adrenergic Efect asupra sistemului Mesageri

proteină G asociat enzimatic efector secunzi
Gs β1 și β2 Stimulează adenilat ciclaza ↑ AMPc

Gi α2 Inhibă adenilat ciclaza ↓ AMPc

Gq α1 Stimulează fosfolipaza C DAG și IP3

17
I. Transducția semnalului prin intermediul proteinei Gs

• Receptorii β1 și β2-adrenergici acționează pe această cale

• Proteina Gs în stare inactivă:

- cele trei subunități sunt asociate, iar αs are legat GDP

• Legarea hormonului la receptor → modificare conformațională a receptorului →

interacționează cu proteina Gs și determină activarea sa:
- schimbul GDP cu GTP
- disocierea subunității αs-GTP de subunitățile β și γ

• Subunitatea αs-GTP → va activa enzima sa țintă: adenilat ciclaza

➢ Adenilat ciclaza:
- enzimă integrală membranară, având situsul activ pe fața citosolică
- catalizează sinteza AMPc din ATP
- AMPc = mesager secund: transmite în celulă informația adusă de mesagerul
primar (hormonul)
18
Transducția semnalului adrenalinei pe calea receptorului
β-adrenergic

19
➢ AMPc activează protein kinaza A (PKA):

• PKA conține două subunități catalitice (C) și două subunități

reglatorii (R) – este un heterotetramer C2R2
• În starea inactivă a PKA – cele patru subunități sunt asociate,
fiecare subunitate R conține un domeniu inhibitor care
acoperă centrul activ de pe fiecare subunitate C
• AMPc se leagă la subunitățile R → acestea suferă o
modificare conformațională și disociază de subunitățile C
→ subunitățile C eliberate devin active

• PKA este o serin/treonin protein kinază: fosforilează anumite

proteine (enzime, proteine-canal, etc.) la resturi de serină
sau treonină → determină modificarea activității lor
• În cazul enzimelor reglatorii din diverse căi metabolice –
fosforilarea lor face parte din mecanismul de reglare
covalentă a activității enzimatice

Proteină–Ser/Thr-OH + ATP → Proteină–Ser/Thr-O-PO32- + ADP

20
Acțiunea hormonală prin intermediul protein kinazei A

21
Hormoni care utilizează AMPc ca mesager secund

22
 Acțiunea AMPc asupra transcripției genice

• CRE – cAMP response element

• CREB – CRE binding protein
• PEPCK – fosfoenolpiruvat carboxikinaza, enzimă-cheie din gluconeogeneză
• CREB este activată prin fosforilare de către PKA → se asociază cu secvența
reglatorie CRE din ADN → stimulează transcripția genei PEPCK → creșterea
cantității enzimei PEPCK (inducție enzimatică)
23
 Întreruperea semnalizării hormonale

1. Desensibilizarea receptorului β-adrenergic

• Are loc în condițiile persistenței semnalului hormonal un anumit timp

• Când receptorul este ocupat de adrenalină – o protein kinază fosforilează anumite
resturi de serină din domeniul C-terminal intracelular al receptorului → va fi
împiedicată interacțiunea R cu proteina G

2. Autolimitarea activității proteinei Gs

• Subunitatea α a proteinei Gs are activitate

enzimatică intrinsecă de GTP-ază:
catalizează hidroliza GTP-ului legat, la GDP
• Subunitatea αs-GDP disociază de
adenilat ciclază și se reasociază cu
subunitățile β și γ → proteina Gs revine la
starea inactivă

24
3. Acțiunea AMPc-fosfodiesterazei

• Catalizează hidroliza AMPc la 5’-AMP, care nu joacă rol de mesager secund

• Compușii metil-xantinici – cafeina și teofilina (din ceai) – inhibă fosfodiesteraza →
menținerea unor concentrații crescute de AMPc în celulă → potențează acțiunea
agenților care acționează prin stimularea adenilat ciclazei

4. Acțiunea fosfoprotein-fosfatazelor

• Catalizează defosforilarea proteinelor (care au fost fosforilate sub acțiunea protein

kinazei A) → modificarea în sens invers a activității acestora → efecte opuse celor
realizate prin intermediul protein kinazelor
25
 II. Transducția semnalului prin intermediul
proteinei Gi
• Proteina Gi determină inhibiția adenilat ciclazei → scăderea nivelului AMPc în
celulă → supresia fosforilării proteinelor
• Efectele generate sunt opuse celor realizate prin intermediul proteinei Gs

• Receptorii α2-adrenergici acționează pe această cale

26
 III. Transducția semnalului prin intermediul
proteinei Gq
• Receptorii α1-adrenergici acționează pe această cale

• Proteina Gq activează o enzimă membranară și anume fosfolipaza C (PLC)

• Activarea proteinei Gq are loc în mod similar cu activarea proteinei Gs
• PLC are ca substrat un fosfolipid membranar și anume fosfatidil-inozitol difosfat
(PIP2), pe care îl hidrolizează și generează doi mesageri secunzi: diacil glicerol
(DAG) și inozitol trifosfat (IP3)

27
Transducția semnalului hormonal pe calea proteinei Gq și a PLC

28
➢ IP3 – determină deschiderea canalelor pentru Ca2+ din membrana reticulului
endoplasmic → efluxul ionilor de Ca2+ din RE în citosol → creșterea concentrației
Ca2+ citosolic
• Ionii de Ca2+ acționează prin intermediul unei proteine numită calmodulina (CaM):
se leagă la CaM și determină modificarea conformației acesteia → complexul Ca2+-
calmodulină va modula activitatea unor proteine specifice (ex. protein kinaze)

➢ DAG – activează, împreună cu ionii de Ca2+, protein kinaza C (PKC)

• PKC este o serin/treonin protein kinază care fosforilează unele proteine-țintă
specifice → modificarea activității lor → declanșarea unui răspuns celular
• PKC joacă roluri importante în: creșterea și diferențierea cellulară, expresia genică,
funcția membranară

29
Acțiunea complexului calciu-calmodulină

30
 HORMONII
MEDULUSUPRARENALIENI

31
 Biosinteza catecolaminelor
• Glanda medulosuprarenală (MSR) – extensie a sistemului nervos vegetativ
simpatic: un ganglion simpatic care primește fibre preganglionare din nervul
splanhnic, dar care și-a pierdut axonii și a dobândit caractere sectretorii

• Adrenalina (epinefrina) și noradrenalina (norepinefrina) sunt sintetizate în celulele

cromafine (feocromocite) ale glandelor MSR - conțin granule care se colorează în
brun cu coloranți pe bază de crom
• Secreția MSR = 80% adrenalină și 20% noradrenlină

• Precursorul catecolaminelor este tirozina:

- obținută din dietă / degradarea proteinelor proprii
- derivată din fenilalanină (prin hidroxilare sub acțiunea
Phe-hidroxilazei)

32
 Etapele sintezei catecolaminelor

1. Hidroxilarea tirozinei la DOPA (dioxifenilalanină)

• Catalizată de tirozin hidroxilază - o oxidază cu funcții mixte: utilizează O2 și
tetrahidrobiopterină (BH4) în calitate de cofactor donor de echivalenți reducători

2. Decarboxilarea DOPA la dopamină

• DOPA decarboxilaza utilizează piridoxal-fosfat (forma activă a vitaminei B6) în
calitate de coenzimă

3. Hidroxilarea dopaminei, cu formare de noradrenalină

• Dopamin β-hidroxilaza catalizează hidroxilarea dopaminei la catena laterală
• Enzima conține cupru în centrul activ și utilizează acidul ascorbic ca donor de
echivalenți reducători

4. Transformarea noradrenalinei în adrenalină

• Feniletanolamin-N-metil transferaza (PNMT) catalizează metilarea noradrenalinei
la gruparea amino, utilizând S-adenozil-metionina (SAM) ca donor de grupare metil
33
Biosinteza catecolaminelor

34
➢ Reglarea biosintezei catecolaminelor:
• Tirozin hidroxilaza catalizează etapa limitantă de viteză – este inhibată feed-back
de către adrenalină și noradrenalină
• Reglare la nivelul PNMT – sinteza sa este indusă de către cortizol, hormon produs
de glandele corticosuprarenale → ajunge în MSR prin sistemul port intra-adrenal

➢ Eliberarea catecolaminelor în sânge:

• Catecolaminele sintetizate sunt stocate în granulele cromafine
• Activarea sistemului nervos simpatic în condiții de stres → stimularea celulelor
cromafine prin fibrele preganglionare simpatice (colinergice) → creșterea [Ca2+]
citosolic → eliberarea prin exocitoză a catecolaminelor din granulele cromafine

➢ Corelații clinice:
• Boala Parkinson – asociată cu un nivel scăzut de dopamină în creier → tratată cu
L-Dopa, care traversează bariera hemato-encefalică și este precursoul dopaminei
în creier (dopamina nu poate traversa BHE)
• α-Metildopa – inhibitor competitiv al DOPA-decarboxilazei → inhibă sinteza
catecolaminelor → utilizată în tratamentul hipertensiunii arteriale

35
 Efectele catecolaminelor
• Catecolaminele intervin în adaptarea organismului la situații de stres acut
(răspunsul de ”luptă sau fugă”) și cronic
• Răspunsul la stres implică o ajustare integrată a unor procese complexe în organele
cu rol critic în acest fenomen (creier, ficat, mușchi, sistem cardiovascular și
respirator), pe ”cheltuiala” altor organe care nu sunt implicate în acest răspuns
(piele, tract gastro-intestinal)

➢ Efecte fiziologice:

• Stimularea forței și a frecvenței de contracție a cordului (R β1)

• Vasodilatație în țesuturile implicate în răspunsul la stres (R β2) și vasoconstricție în
celelalte teritorii (R α1 și α2)
• → se promovează transportul oxigenului și al combustibililor metabolici spre
țesuturile implicate în răspunsul la stres
• Relaxarea musculaturii netede bronșice, gastro-intestinale și genito-urinare (R β2)

36
➢ Efecte biochimice:

• Țesuturi țintă: ficatul, mușchiul, țesutul adipos

• Stimularea glicogenolizei hepatice (R β2 și α1) și musculare (R β2)

- activarea glicogen fosforilazei prin fosforilare
• Stimularea gluconeogenezei hepatice (R β2)
- ↓ [F-2,6-DP] → activarea F-1,6-DPazei
• Inhibiția glicolizei hepatice - prin ↓ [F-2,6-DP] → inactivarea PFK-1

→ efect hiperglicemiant: glucoza plasmatică va fi utilizată ca sursă de energie de

către organele implicate în răspunsul la stres

• Stimularea lipolizei în țesutul adipos (R β1)

- activarea lipazei hormono-sensibile prin fosforilare → acizii grași rezultați vor
fi folosiți drept combustibil în țesuturile non-gluco-dependente

• Creșterea secreției glucagonului (R β2)

• Scăderea secreției insulinei (R α2)

37
Efectele adrenalinei

(Epi = epinefrină)
38
 Degradarea catecolaminelor
• Catecolaminele au o durată de viață foarte scurtă în plasmă (t1/2 = 10-30 sec)
• Ele sunt captate în diverse țesuturi (ficat, rinichi) și degradate sub acțiunea a două
enzime:
1. Catecol-O-metil transferaza (COMT) – catalizează adiția unei grupări metil cedate
de către S-adenozil-metionină, la oxigenul din poziția 3 a nucleului aromatic
2. Monoaminoxidaza (MAO) – catalizează dezaminarea oxidativă a monoaminelor
(adrenalina și noradrenalina, serotonina, etc.)
• Cele două enzime pot acționa în oricare dintre secvențe
• Produsul final este acidul vanilmandelic (VMA) → se elimină prin urină

➢ Corelații clinice:
a) Feocromocitom – tumoră a celulelor cromafine din MSR → producere în exces de
noradrenalină și adrenalină → vasoconstricție intensă, cu HTA severă
• Diagnostic biochimic – dozarea produșilor intermediari de catabolism în sânge
(metanefrina, normetanefrina) și a VMA în urină → valori mult crescute
b) Inhibitori de MAO – se utilizează pentru terapia unor forme de depresie, asociate
cu un nivel scăzut de serotonină în creier
39
Degradarea catecolaminelor

40
GLUCAGONUL

41
 Pancreasul endocrin
• Pancreasul exocrin – acinii pancreatici, produc enzime digestive
• Pancreasul endocrin – insulele lui Langerhans, conțin mai multe tipuri de celule:
- celule α → glucagon (25% din totalitatea celulelor)
- celule β → insulina (60% din celule)
- celule δ → somatostatina (inhibă secreția insulinei și glucagonului)
- celule PP → polipeptidul pancreatic (inhibă secreția pancreatică exocrină)

42
➢ Sinteza glucagonului
• Este un peptid cu 29 aminoacizi
• Sintetizat sub forma unui precursor polipeptidic cu moleculă mult mai mare:
proglucagon → prelucrat ulterior printr-o serie de clivări proteolitice selective →
rezultă glucagonul și diverse alte peptide

➢ Secreția – are loc în perioadele interprandiale și în stările de post

• Stimulată de: hipoglicemie, catecolamine (R β2), aminoacizi
• Inhibată de: hiperglicemie, insulină

43
➢ Efecte metabolice (țesuturi țintă: ficatul și țesutul adipos)

• Sunt similare adrenalinei și opuse insulinei

• Promovează mobilizarea combustibililor metabolici din rezervele tisulare

• În ficat – crește producția de glucoză:

- stimulează degradarea glicogenului - prin fosforilarea glicogen fosforilazei
- stimulează gluconeogeneza - prin ↓ [F-2,6-DP] → activarea F-1,6-DPazei
- inhibă glicoliza - prin ↓ [F-2,6-DP] → inactivarea PFK-1
→ efect hiperglicemiant: contribuie la menținerea glicemiei în perioadele de
absență a aportului glucidic

• În țesutul adipos:
- stimulează lipoliza - prin activarea lipazei hormono-sensibile prin fosforilare
→ ↑ concentrației acizilor grași liberi plasmatici → utilizați ca sursă de energie
- promovează cetogeneza (indirect)

➢ Mecanism de acțiune
• Receptori specifici – cuplați cu proteina Gs → activarea adenilat ciclazei → ↑ [AMPc]
→ activarea PKA → fosforilarea unor enzime țintă, cu modificarea activității lor
(reglare covalentă) 44