CURS

Dreptul Uniunii Europene

Academia de Studii Economice - Bucureşti

1
 Cronologia construcţiei europene

Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – C.E.C.O.

Propunerea a fost acceptată iniţial de 6 state – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Marea Britanie, la 27 mai 1950 s-a declarat neinteresată prin refuzul de a participa la negocieri, pe motiv că nu
putea lua în considerare o limitare, chiar parţială, sub aspectul suveranităţii. Următoarele evenimente, au marcat
instituirea Tratatului C.E.C.O., astfel :
- pe data de 10 iunie 1950 declaraţia lui Schuman a fost urmată de negocieri deschise la Paris;
- la 20 iunie 1950 a avut loc tot la Paris o Conferinţă care a avut ca scop elaborarea Tratatului
instituind C.E.C.O.;
- la 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris Tratatul C.E.C.O. ;
- la 25 iulie 1952 Tratatul C.E.C.O. a intrat în vigoare, după ratificarea acestuia de cele 6 state:
Franţa, Italia, R.F.Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie 1953 se deschide Piaţa comună, pentru
cărbune, iar la 10 mai 1953, pentru produse siderurgice.
Tratatul de la Paris transferă de la statele membre un anumit număr de competenţe - cu puteri de decizie –
către instituţiile comunitare, create de acesta. Ca şi Tratatele europene ulterioare (C.E.E. şi C.E.E.A.), Tratatul
C.E.C.O. reprezintă mai mult decât un acord internaţional clasic, deoarece a creat instituţii independente de
autorităţile publice naţionale şi le-a înzestrat cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ şi judiciar,
drepturi care le-au fost transferate –după cum am arătat – de la statele membre. Cele 4 instituţii create de Tratatul
C.E.C.O. sunt următoarele:
- Înalta Autoritate - organism cu pronunţat caracter supranaţional (în prezent Comisia Europeană). Are
responsabilitatea de a administra piaţa comună a cărbunelui şi oţelului ,,în care să domnească libera circulaţie şi
libera concurenţă – obiectiv al Tratatului – scop în care are puteri decizionale – obligatorii - pe care le exercită nu
numai asupra statelor membre ci şi direct asupra întreprinderilor de sector.
- Adunarea parlamentară - îi este încredinţată controlul politic al Înaltei Autorităţi.
- Consiliul Special de Miniştri - garantează că Înalta Autoritate acţionează în strânsă legătură cu guvernele
naţionale.
- Curtea de Justiţie – asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6 state semnatare ale
Tratatului. Tratatul de la Paris reprezintă un prim pas pe calea integrării europene, un model de integrare juridică,
instituţiile C.E.C.O. pregătind istituţiile celor două comunităţi create ulterior – C.E.E. şi C.E.E.A. Integrarea
realizată prin crearea C.E.C.O. n-a putut fi extinsă şi pe plan politic dat fiind nereuşita – din anii 1953, 1954 - a
două noi propuneri de cooperare mai strânsă a celor 6 state sub forma Comunităţii europene de apărare şi a
Comunităţii politice europene

Instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene a Energiei

Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.)
La 25.03.1957, la Roma au fost semnate două tratate:
- Tratatul ce instituie o Comunitate Europeană a Energiei Atomice –T.C.E.E.A., vizând promovarea
utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi dezvoltarea unei puternice industrii nucleare;
- Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană – Piaţa comună. Scopurile politice sunt
precizate în Preambulul Tratatului, potrivit căruia cele 6 state se declară ,,angajate în stabilirea fundamentelor unei
Uniuni fără încetare mai strînsă între popoarele Europei,,. → Odată cu semnarea Tratatelor
de la Roma (25.03.1957), a fost adoptată (la Roma) ,,o Convenţie relativă la unele instituţii comune Comunităţilor
Europene,, şi anume - Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie.

2
 La 01.01.1958 cele două tratate intră în vigoare, ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante (cele
6 state membre ale C.E.C.O.) conform propriilor proceduri constituţionale. Ambele tratate au fost încheiate pe o
durată nelimitată.
La 17 .04.1957 au fost semnate la Bruxelles protocoalele cu privire la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de
Justiţie a C.E.E. şi C.E.E.A.
Angajamentele imediate prevăzute în conţinutul Tratatului C.E.E. preluate din raportul Spaak, vizează
realizarea unei zone de politică comună, cu o puternică unitate a producţiei care să pemită o expansiune continuă, o
stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă. În acest scop, tratatul prevede mai întâi crearea unei
pieţe comune la nivelul celor 6 state, care să aibă caracteristicile unei pieţe naţionale, şi care să determine
realizarea unei uniuni vamale care să presupună libera circulaţie internă a mărfurilor şi protecţia externă printr - un
tarif vamal comun, libera circulaţie a factorilor de producţie (a persoanelor, a întreprinderilor, a serviciilor, a
capitalurilor) și protecţia liberei concurenţe.
Tratatul C.E.E. prevede de asemenea atât armonizarea politicilor economice generale cât şi
dezvoltarea politicilor sectoriale comune în special în: agricultură, transporturi, relaţii comerciale cu statele
terţe.
În plan instituţional cele două tratate de la Roma preiau modelul T.C.E.C.O. însă într-o structură mai
puţin deschisă caracterului supranaţional. Din această perspectivă, în doctrina de specialitate s-a precizat
că ,,prin mecanismul instituţional şi decizional pe care-l prevăd elementele supranaţionale să fie măcar în
aparenţă contracarate.
Cele două Comunităţi, prin actele lor institutive, ca şi prin actele lor adiţionale, au două instituţii
comune cu C.E.C.O. : Adunarea Parlementară şi Curtea de Justiţie. Tratatatele C.E.E. şi C.E.E.A. prevăd
pentru cele două Comunităţi următoarele instituţii: Consiliul de Miniştri - ca organ de conducere generală,
Comisia executivă- ca organ executiv, respectiv Consiliul Ministerial - ca organ suprem, Comisia - ca
organ executiv.
În privinţa Marii Britanii, aceasta a decis în favoarea integrării sub forma unei asocieri, care în
condiţiile date, aceasta să aibă loc între statele membre O.E.E.C rămase, şi cele 6 state comunitare, care să
constituie o unitate economică de sine stătătoare, în cadrul unei zone de comerţ liber.
La 8 aprilie 1965, la Bruxelles se produce o simplificare în plan instituţional, prin semnarea aşa
numitului Tratat de Fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, dată de la care Comunităţile
Europene au comune, pe lângă cele două instituţii Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie (comune din
1967), şi Consiliu şi Comisia.
▪ Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale Tratatelor comunitare au adăugat
mecanismului comunitar, un Comitet de reprezentanţi permanenţi – C.O.R.E.P.E.R. – compus paritar din
miniştri reprezentanţi ai statelor membre. C.O.R.E.P.E.R. are atribuţia de a pregăti şedinţele Consiliului de
miniştri, de a cenzura, modifica şi aproba în unanimitate orice propunere sau iniţiativă, luată cu majoritate
în Comisia Executivă, ce urmează să devină act comunitar.
▪ La 29. 01. 1966 are loc celebrul acord asupra dezacordului semnat la Luxemburg, prin care Franţa – ce
aplicase aşa numita politică a scaunului gol prin refuzarea de a participa, aproape 7 luni, la lucrările
instituţiilor comunitare, stagnând astfel activitatea acestora – îşi impune voinţa ca ,,în Consiliul Ministerial
să se adopte orice decizie cu unanimitate sau deloc,,. Prin urmare regula majorităţii în adoptarea deciziilor
care trebuia realizată la sfîrşitul anului 1965, a fost amânată reprezentând o ameninţare pentru suveranitatea
statelor membre.
Între 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea şefilor de stat şi de guvern prin care s-a luat
hotărârea de a deschide negocierile între Comunităţi şi statele care au înaintat cereri de aderare.
De la 1 iulie 1968 a devenit complet operaţională Uniunea Vamală, cu 18 luni înaintea calendarului
stabilit de Tratat. Din acel moment tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele membre (cele 6 state) erau
complet abolite, barierele vamale interne complet suprimate şi un tarif extern comun, finalizat.

3
 Actul Unic European

Actul unic a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la Haga la 28 februarie 1986 şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1987. Actul a fost numit ,,unic,, deoarece combină două instrumente diferite: primul care
prevede modificarea celor trei tratate europene, iar cel de-al doilea care constituie un acord între statele
membre pentru formularea şi implementarea în comun a unei politici externe comune.
A.U.E are drept obiectiv finalizarea ,,pieţei interne,,. Trecerea de la ,,piaţa comună,, la ,,piaţa
internă,, nu este o simplă modificare terminologică, ci este considerat un obiectiv ambiţios care implica
adoptarea a 310 directive de apropiere a legislaţiilor în vederea stabilirii progresive a pieţei interne până la
31 decembrie 1992.
În Actul Unic European se regăsesc, în mare parte, cele trei categorii de măsuri - eliminarea
frontierelor fizice, tehnice şi fiscale - precizate în Carta Albă. În acest context, piaţa internă, a fost
preconizată să asigure :
- o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciiilor şi
capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului;
- politica socială (articolele 21 şi 22, prin care A.U.E. introduce în Tratatul C.E.E. art. 118 A şi art.
118 B);
- coeziunea economică şi socială (Titlul V, articolele 130 A la 130 E, titlu nou adăugat în Tratatul
C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii);
- cercetarea ştiinţifică şi tehnologică (tilu VI, articolele130F la 130 Q, titlu nou adăugat în Tratatul
C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii);
- mediul înconjurător (titlu VII, articolele 130 R la 130 T, titlu nou adăugat în Tratatul C.E.E. în
partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii).
AUE cuprinde atât prevederi noi, cât şi prevederi modificatoare a tratatelor, referitoare la:
- structura instituţională - atribuţii ale Parlamentului European în domeniul legislativ (cu privire la
o mai mare implicare a acestei instituţii înprocedurile legislative), puterile acordate Comisiei pentru
aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, crearea Tribunalului de Primă Insatnţă;
- întărirea procesului decisional al Comunităţilor prin: extinderea votului cu majoritate calificată,
includerea în Tratat a capitolelor privind coeziunea economică şi socială (dezvoltare regională), cercetarea
şi dezvoltarea tehnologică şi mediul.
A.U.E. a creat condiţiile pentru punerea în aplicare a reformelor care să conducă la realizarea
Uniunii Economice şi monetare şi la cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni
politice. Aceste obiective au fost discutate la 27-28 iunie 1988, în cadrul Consiliului European de la
Hanovra, şi încredinţate la 15 decembrie 1990, celor două conferinţe interguvernamentale deschise la
Roma. Modificările Tratatelor comunitare potrivit obiectivelor amintite ar fi urmat să fie ratificate până la
sfârşitul anului 1992.
În anul 1995 intră în vigoare Tratatul Schengen
La 1 ianuarie 1990 se înfiinţează oficial Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare -
B.E.R.D., cu sediul la Londra.
La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice şi Monetare (1990-1994).
La 22 octombrie 1990 România semnează un Tratat de cooperare cu Comunităţile europene.
În anul 1991 se desfiinţează C.A.E.R. (5. 01.1991) şi Pactul de la Varşovia (25.02.1991).
În anul 1992, Consiliul Ministerial votează Codul vamal comunitar.

Tratatul de la Mastricht - Tratatul asupra Uniunii Europene

La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunităţilor Europene au semnat la Mastricht Tratatul

privind instituirea Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
În timp ce Tratatul de la Roma stabilea ,,fundamentele unei uniuni fără încetare mai strânsă între
popoarele europene, şi A.U.E. cuprindea în preambulul său, pentru prima dată, hotărârea statelor de a

4
realiza o Uniune europeană, tratatul de la Mastricht marcheză o nouă etapă în procesul de creare a unei
Uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape
posibil de cetăţeni (art. A alin. 2).
Tratatul asupra Uniunii europene cuprinde şapte titluri precedate de preambul. Cele şapte titluri
cuprind:
- Dispoziţii comune (Titlul I, articolele A la F). Acestea se referă la o Uniune Europeană prin fixarea
obiectivelor acesteia: stabilirea unei uniuni economice şi monetare incluzând în cele din urmă o monedă
unică, o politică externă şi de securitate comună cuprinzând şi evenuala stabilire a unui cadru pentru o
politică de apărare comună, introducerea cetăţeniei uniunii, cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne, păstrarea acquisu-lui comunitar şi respectarea principiului subsidiarităţii;
- Dispoziţii pentru modificarea Tratatelor ce instiuie Comunitatea economică europeană (în vederea
stabilirii Comunităţii europene, art.G), Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului ( art. H ),
Comunitatea europeană a energiei atomice (art.I), cuprinse în Titlurile, II, III, IV;
- Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună ( articolele J la J 11);
- Dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne( articolele K la K 9);
- Dispoziţii finale ( articolele L la S);
→ Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este întemeiată pe următorii piloni sau
fundamente:
- Comunităţile – primul pilon;
- Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C. - al doilea pilon;
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne - J.A.I. - al treilea pilon.
Uniunea europeană – potrivit TMs., nu are personalitate juridică, nu are capacitatea de a se angaja
ca atare pe plan extern faţă de state terţe, nu are competenţa de a încheia tratate, ea se poate angaja numai în
plan politic. Comunităţile îşi păstrează personalitatea lor juridică putând să se angajeze şi să angajeze
statele membre în acorduri internaţionale.
Uniunea europeană dispune de un cadru instituţional unic, constituit în principal dintr-o singură
instituţie care este cu adevărat instituţia Uniuii, respectiv, Consiliul european, care impulsionează
dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politicii generale.
Prin urmare sistemul instituţional unic al Uniunii Europene este format din instituţiile comunitare
(Consiliul Comunităţilor Europene, devenit prin Tratatul de la Mastricht Consiliul Uniunii Europene,
Parlamentul european, Comisia europeană, Curtea de justiţie) şi Consiliul european.
La 2 mai 1992 a fost semnat la Porto Acordul de constituire a unui Spaţiu Economic European
(S.E.E.) între ţările membre ale Acordului European de Liber Schimb (A.E.L.S.) şi Comunitatea Europeană.
Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia semnează la Cracovia Tratatul de înfiinţare
a C.E.F.T.A.
La 21 - 22 iunie 1993 are loc Consiliul european de la Copenhaga ocazie cu care se precizează că
statele est-europene vor fi admise în Uniunea Europeană de îndată ce vor îndeplini condiţiile sau criteriile
economice şi politice fixate prin tratatele de asociere. Atfel, o ţară candidată trebuie să aibă instituţii stabile
care să garanteze democraţia, primatul dreptului, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi protecţia lor
(criterii politice), existenţa unei economii de piaţă viabile, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul uniunii (criterii economice) şi să respecte acquis-ul comunitar.
După adoptarea T.U.E. alte zece state au depus cereri de aderare: România, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
Din anul 1994 funcţionează Institutul Monetar European –I.M.E., cu sediul la Frankfurt, şi începe a
doua etapă a Uniunii Economice şi Monetare - U.E.M.
La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod oficial crerea de aderare la U.E. În acelaşi an la
Consiliul European de la Cannes se elaborează o ,,Carte Albă,, ce conţine măsuri în vederea armonizării
legislative pentru statele europene asociate.
Cu privire la cererile de aderare ale celor 10 state menţionate, Comisia a adoptată 16 iulie 1997
,,Agenda 2000 Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă,, prin care se fac recomandări detaliate în cazul

5
fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere. Punctul de vedere al Comisiei a fost ca aceste
negocieri trebuie să fie deschise cu numai şase ţări: Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia şi Cipru. La
10 noiembrie 1997 Consiliu şi-a exprimat acordul său asupra componentelor strategiei de preaderare
stabilită în ,,Agenda 2000,,.
În anul 1998 intră în vigoare Convenţia Europol de cooperare poliţienească, prin care s-a creat
Biroul European de Poliţie.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după A. U. E. şi Tratatul de la Mastricht, cea de-a treia

revizuire importantă a Tratatelor comunitare. Acesta a fost semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam,
urmare a conferinţei interguvernamentale deschisă la Torino la 29 martie 1996. Tratatul a intrat în vigoare la
1 mai 1999. Noul Tratat cuprinde trei părţi:
a. Modificări de fond aduse tratatelor,
b. Simplificare,
c. Prevederi generale şi finale.
a. Dispoziţiile Tratatului privesc, în principal: instituţiile comunitare, principiile funndamentale şi
politicile comunitare.
În privinţa instituţiilor remarcăm:
▪ a fost întărit considerabil rolul Parlamentului European prin stabilirea unui plafon pentru numărul
membrilor săi - avîndu-se în vedere lărgirea Uniunii - în sensul că acesta nu va putea depăşi şapte sute (art.
189 din Tratatul C.E.); acest lucru impune şi o modificare a legislaţiilor naţionale privind alegerea
Parlamentului European.
▪ s-au înlocuit unele proceduri de decizie cu procedura codeciziei, în principal în domeniul pieţei
interne (articolele: 12, 18. 42, 71, 80, 148, 150, 156, 162, 172, 175, 179);
▪ Curtea de Justiţie a primit noi competenţe:
- în cadrul reglementărilor din Titlul IV din Tratatul C.E. privind vizele, azilul, imigrarea şi alte
politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor( articolele 61-69),
- în materia reglementată de dispoziţiile articolelor 29-42 din T.U.E. privind cooperarea în domeniul
poliţiei şi al justiţiei în materie penală, şi ale articolului 6 par. 2 T.U.E, referitor la controlul activităţii
instituţiilor în domeniul respectării drepturilor fundamentale, în măsura în care cele două Tratate prevăd
această competenţă.
▪ Curtea de conturi, potrivit art. 5 T.U.E. ca şi Parlamentul European, Consiliu, Comisia Europeană
şi Curtea de Justiţie, dobândeşte statutul de instituţie comunitară.
Tratatul de la Amsterdam reglementează ,,cooperarea întărită,, , la art. 43- 45. TMs..
În privinţa drepturilor fundamentale, precizăm că Uniunea nu a aderat la Convenţia europeană a
drepturilor omului, dar, art. F par. 2 din T.U.E. – potrivit căruia Uniunea respectă drepturile fundamentale
aşa cum sunt garantate prin prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma, la 4. 11. 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comunebstatelor membre, ca principii generale de drept comunitar - a fost inclus la paragraful 2 al
articolului 6 din T.U.E. modificat prin Tratatul de la Amsterdam. În acest context paragraful 1 al art. 6
precizează că Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii şi democraţiei, respectului drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor
membre.
În privinţa politicilor comunitare, menţionăm că acţiunile în domeniu privesc:
- politica socială. Articolul 140 din T.CE stabileşte că, pentru realizarea obiectivelor prevăzute la
art. 136 - promovarea ocupării forţei de muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă care să
permită un progres egal, o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane, care să
permită un nivel ridicat al ocupării locurilor de muncă etc – Comisia încurajează cooperarea între statele
membre şi facilitează coordonarea acţiunilor acestora în toate domeniile politicii sociale şi mai ales în
domeniul ocupării forţei de muncă, al dreptului la muncă şi al condiţiilor muncii, formării şi perfecţionării

6
profesionale, securităţii sociale, protecţiei împotriva accidentelor şi bolilor profesionale, securităţii sociale,
igiena muncii, dreptul sindical şi negocierile colective între patroni şi salariaţi (lucrători).
- politica comercială comună, politica comună în domeniul agriculturii şi pescuitului, şi în
domeniul transporturilor, şi celelealte politici: ale mediului, industriei, cercetării şi tehnologiei, energiei,
cooperării pentru dezvoltare, protecţiei consumatorilor. Aceste politici potrivit Tratatului de la Amsterdam
(art. 2), vor trebui să inspire noua misiune comunitară ,,înaltul grad de copetitivitate”. Este vorba despre
revizuire care urmăreşte să evidenţieze legătura dintre competitivtate şi ,, progresu economic şi social
echilibrat şi duarbil” care figurează printre noile obiective ale Uniunii (art. 2 alin. 2 T. UE).
b. Simplificarea tratatelor a rezultat din faptul că tratatele comunitare au fost supuse unor revizuiri
succesive, care au constat în adăugiri la textul iniţial, fără a fi abrogate dispoziţiile caduce. O declaraţie
referitoare la art. 10 din T.A. precizează că simplificarea nu aduce atingere acquis-ului comunitar. În
consecinţă, s-a procedat la o renumerotare completă a T.CE şi a T.U.E., deoarece, ca urmare a revizuirii
decisă la Amsterdam şi în special datorită simplificării, prezentarea T.CE devenea tot mai neclară. Astfel,
potrivit art. 12 par. 1 din T.A., articolele, titlurile şi secţiunile din T.U.E. şi din T.CE astfel cum au fost
modificate prin dispoziţiile T.A. sunt renumerotate conform tabelelor de echivalenţă ce figurează în anexa
la Tratat, care face parte integrantă din acesta.
c. Dispoziţiile finale se referă la durata tratatului (nelimitată), la ratificarea de către părţile
contractante, la intrarea în vigoare şi la redactarea lui în limbile oficiale ale U.E.
La 1 ianuarie 1999, s-a infiinţat Banca Centrală Europeană (deşi a fost prevăzută a se înfinţa pentru 1. 07.
1998), şi a fost introdusă moneda unic ,,euro,, în care 11 state europene care au îndeplinit criteriile de
convergenţă în decontările scriptice. Această dată marchează începutul fazei a III-a a Uniunii Economice şi
Monetare (U.E.M.), 1999-2002
Ca urmare a Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, la 15 02. 2000 încep
negocierile de aderare între U.E. şi România, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, şi Bulgaria -potrivit unor
Conferinţe interguvernamentale cu fiecare din aceste ţări. Momentul efectiv de începere a negocierilor a
fost 28 martie 2000.
La 23. 06. 2000, C.E. semnează cu statele A.C.P. la Cotonou (Benin) o Convenţie care intră în vigoare în
locul Tratatului de la Lome.

Tratatul de la Nisa. Noi extinderi ale Uniunii Europene

Asupra textului Tratatului de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 - urmare a Conferinţei

interguvernamentale compusă din reprezentanţii statelor membre deschisă la Bruxelles la 14 februarie
2000- s-a căzut de acord în cadrul reuniunii de vârf de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000. Tratatul de la
Nisa, intrat în vigoare la 1. 02 2003, este primul tratat care face referire la 27 state membre ţinând cont de
cererile de aderare ale statelor din Europa de est. Tratatul a modificat T.U.E. şi Tratatele ce instituie
Comunităţile Europene şi unele acte asociate acestora, după cum urmează:
▪ modificările aduse T.U.E. au în vedere situaţiile în care există un ,,risc clar,, de încălcare gravă de
către un stat membru a principiilor libertăţii, ale democraţiei, ale respectului pentru drepturile omului şi
pentru libertăţile fundamentale, şi ale statului de drept( art. 6, 1 T.U.E.)
▪ alte modificări privesc structurarea treptată a unei politici de apărare comună în cadrul politicii
externe şi de securitate comună; rolul Uniunii Europei Occidentale practic dispare, în timp ce rolul
N.A.T.O. este consolidat (art. 17 T.U.E., modificat prin Tratatul de la Nisa).
▪ Comitetul Politic şi de securitate, sub responsabilitatea Consiliului, exercită acum control politic
asupra operaţiunilor şi direcţionează strategic operaţiunile de administrare a crizelor (art. 25 T.U.E.,
modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ au fost introduse prevederi noi referitoare la cooperarea întărită în domeniul politicii externe şi de
securitate comună. (art. 27 de la ,,a,, la ,,o,, , 27,,e,, T.U.E., introduse de Tratatul de la Nisa).
▪ prevederi noi au fost aduse domeniului cooperării judiciare în materie penală. Astfel, alături de
Europol s-a înfiinţat Eurojust (Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară), pentru o cooperare mai strânsă

7
între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre (art. 29, al doilea par., noul
alineat secund T.U.E., modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ Titlul VII intitulat ,,Prevederi asupra unei cooperări mai strânse,, şi-a schimbat numele în
,,Prevederi asupra cooperării întărite,,
▪ modificările tratatelor C.E., C.E.C.O. şi Euratom, privesc în special instituţiile, procedurile de vot
şi coopearea întărită. Comisia va cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru; Parlamentul
European va avea cel mult 732 membri, votul majoritar în Consiliu va necesita majoritatea statelormembre
şi, la cererea unuia dintre statele membre, votul de 62% din populaţia Comunităţii; Tratatul defineşte şi
competenţele C.J.C.E. ( Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene), şi a T.P.I. (Tribunalului de Primă
Instanţă); votul majoritar a fost introdus pentru încă 27 de cazuri, iar procedura codeciziei a fost extinsă
▪ Tratatul de la Nisa stipulează un nou statut al Curţii de Justiţie, iar pentru rezolvarea unor
probleme specifice s-au înfiinţat camere jurisdicţionale.
În perioada 4-15 decembrie 2001, Cosiliul european de la Laeken (Belgia) decide, având în vedere
Declaraţia privind viitorul Uniunii, anexată la Tratatul de la Nisa, desfăşurarea lucrărilor unei Convenţii
privind viitorul Europei. La 1.03. 2002 Convenţia îşi deschide lucrările. Acestea au durat 16 luni.
Declaraţia de la Laeken a solicitatat ca problemele spre dezbatere (aproximativ 60) să se
concentreze asupra următoarelor aspecte:
- o mai bună repartizare a competenţei în cadrul Uniunii Europene ( în sensul delimitării stricte a
atribuţiilor, adaptarea sferelor de competenţă)
- simplificarea instrumentelor Uniunii (distincţia între funcţiile legislative şi măsurile de executare,
reducerea numărului instrumentelor legislative, recurgerea în măsură mai mare la legislaţia cadru).
- mai multă democraţie, mai multă transparenţă şi eficienţă (în special, metoda de desemnare a
comisarilor, atribuţiile şi alegerea Parlamentului European, rolul Consiliului, echilibru instituţional şi rolul
parlamentelor naţionale, eficienţa procesului de luare a deciziilor şi funcşionarea instituţiilor);
- spre o constituţie europeană (simplificarea tratatelor existente, inclusiv o distincţieîntre Uniune şi
Comunităţi; diviziunea între un tratat de bază şi dispoziţiiale altor tratate; statutul Cartei drepturilor
fundamentale; posibila adoptarea unui text constituţional în cele din urmă).
Întrunirile Convenţiei s-au ţinut la Bruxelles, în urma căror dezbateri şi compromisuri s-a ajuns la
adoptarea, prin consens, a unui proiect al unei Constituţii Europene, la 13 iulie. Proiectul de Constituţie a
parcurs mai multe etape în vedera adoptării lui sub forma unui Tratat. În cele din urmă Tratatul de instituire
a unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la 29 octombrie 2004 şi supus ratificării de către statele
membre potrivit procedurilor naţionale;
A fost respins însă în procedurile de referendum desfăşurate în Franţa (29 mai 2005) şi în Oland (1
iunie 2005). Procesul de ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit (noiembrie 2006) până la
jumătatea anului 2007, convenit la consiliul European din iunie 2005.
La 1.01. 2002 se pune în circulaţie moneda EURO în 12 state membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi
Suediei. La 28. 02. 2002 moneda unică devine singurul mijloc de plată şi în ministerele europene, dată la
care s-a încheiat a III-a etapă şi ultima etapă a UEM.
În decembrie 2002 – la Consiliul European de la Copenhaga au fost invitate să adere la U.E. 10 state est -
europene. În cadrul declaraţiei ,,One Europe,, România şi Bulgaria au primit atât asigurări că nu trebuie să
reia negocierile cu noile state membre, cât şi promisiuni de ajutoare de peste 1 miliard euro/ajutor pe an (s-a
stabilit ca negocierile să fie încheiate până în octombrie 2004).
La 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu cele 10 state candidate care au încheiat
negocierile în vederea dobândirii statului de membre ale Uniunii Europene, şi anume: Cehia, Slovacia,
Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituani, Cipru şi Malta. Prin aderarea celor 10 state la 1
mai 2004, se realizează a V-a lărgire a Uniunii Europene, care numără 25 de state membre.
La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea
Europeană (după obţinerea avizului pozitiv al Comisiei, din 13 aprilie 2005, şi a avizului conform al
Parlamentului European din 13 aprilie 2005). Aderarea acestor state s-a realizat la 1 ianuarie 2007. În 2013
a aderat și Croația. Uniunea numără în prezent 28 de state.

8
 La 3 octombrie 2005 s-a decis deschiderea negocierilor de aderare a Turciei şi Croaţiei la Uniunea
Europeană, iar la 15-17 decembrie 2005 s-a discutat să se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.

10. Tratatul de la Lisabona

La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de
amendare a Tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care-şi va păstra denumirea (T.U.E-
nou) şi Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.)- acesta urmând să fie redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T. f. U.E.). Cele două tratate, modificate conform Tratatului de la Lisabona, reprezentă
tratatele de bază ale Uniunii, au aceeaşi valoare juridică, şi vor fi denumite în continuare ,,tratatele”(art. 1,
par. 3, T. U.E.- nou).
De asemenea, Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), rămâne în
vigoare.
Tratatului de la Lisabona i-au fost anexate 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii.
Elaborarea Tratatului – realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul European din
21-23 iunie 2007 de la Bruxelles– a reluat practic substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional.
Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă iniţiat în 2001 la Laeken şi
care urmărea să elaboreze un tratat cuprinzător pentru Europa. Tratatul de la Lisabona este primul Tratat al Uniunii
pe care România l-a semnat în calitate de stat membru
Celor două tratate menţionate –T.C.E. şi T.U.E. – le sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona o serie de
modificări cu caracter de noutate.
Conform noului Tratat Uniunea Europeană dobândeşte personaliate juridică (art. 48), va substitui
Comunitatea Europeană şi o va succeede (art. 1 par. 3, T.U.E.-nou).
T. U. E. – nou, cuprinde un Preambul şi şase Titluri, după cum urmează :
- Preambulul introduce un al doilea considerent care pune în lumină moştenirea culturală, religioasă şi
umanistă a Europei, ca izvor al dezvoltării valorilor universale ce constă în drepturile inviolabile şi inalienabile ale
persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept. T.U.E.- nou are 14 considerente.
Titlul I. intitulat ,,Dispoziţii generale”, care prevede că: - temeiul juridic al Uniunii este
T.U.E (nou) şi T. f.U.E., care cu aceeaşi valoare juridcă;
- Uniunea se întemeiază pe valorile care sunt comune statelor membre (…) potrivit unui nou art. 1a;
- obiectivele Uniunii (art. 2 cu un text nou), sunt: promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea
popoarelor sale, promovarea coeziunii economice, sociale, şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele
membre, promovarea valorilor pe care se întemeiază în relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, ceea ce
contribuie la (…) respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, precum şi la respecarea principiilor Cartei
O.N.U. Obiectivele Uniunii vor fi realizate în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate (T.U.E.- nou
şi T. f. U.E.),
- Uniunea instituie o piaţă internă, care acţionează pentru o dezvoltare durabilă a Europei (…), şi o uniune
economică şi monetară, a cărei monedă este euro (potrivit art. 2 alin. 3 şi 4);
- relaţia, Uniune şi state membre, este guvernată de principiul cooperării loiale (art. 3a)
- delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii, exercitarea acestor competenţe
fiind reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 3b, care înlocuieşte art.5).
- Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptataă la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care au aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor (art. 6 alin. 1);
- Uniunea, aderă la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamental,
aderarea respectivă nu afectează competenţele Uniunii (art. 6)
- Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în sensul posibilităţii de a încheia, cu ţările în
cauză, acorduri speciale, şi de a realiza acţiuni în comun (art. 7a nou). Se poate vorbi despre o veritabilă ,,politică
de vecinătate” pe care o dezvoltă Uniunea, deşi nu este specificată, ca atare, printre politicile acesteia.
Titlul II, denumit ,,Dispoziţii privind principiile democratice”, art. 8-8C (care înlocuieşte Titlul II şi art.8)
cuprinde prevederi referitoare la:

9
 - cetăţenia Uniunii, ce aparţine oricărei persoane ce are cetăţenia unui stat membru, şi care se adaugă
cetăţeniei naţionale, fără să o înlocuiască; Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se întemeiază
funcţionarea Uniunii, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, în această calitate (art. 8A); T.U.E.-nou,
defineşte clar noţiunea de cetăţenie, iar drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt prevăzute în tratate (în art.
8A şi 8Bdin T.U.E.-nou, corobotate art. 17 alin. 2 T. f.U.E)
- rolul activ al parlamentelor naţionale în funcţionarea Uniunii (art. 8C);
Titlul III intitulat ,,Dispoziţii privind instituţiile” (art. 9 este înlocuit cu un text nou). Datorită faptului că, Uniunea
dobândeşte personalitate juridică, şi se substituie Comunităţii Europene, preia instituţiile Comunităţii: Parlamentul
European, Consiliul (anterior tratatului, Consiliul U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare ,,Comisie”)
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, C.J.C.E), Curtea de Conturi, la care adaugă, cu statut de
instituţii, Consiliul European (fosta instituţie politică a U.E.), Banca Centrală europeană. Cu privire la
reglementările detaliate ale instituţiilor, articolul 9 par. 3 T.U.E.- nou face trimitere, spre completare, la T. f.U.E.
Reforma instituţională constă în următoarele:
- Parlamentul European (art. 9A) este implicat într-o mai mare măsură: în procesul legislativ, în exercitarea
funcţiilor bugetare şi de control politic şi consultative, împreună cu Consiliu. Alege preşedintele Comisiei (art. 9A).
Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii - nu poate depăşi şapte sute
cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag
minim de Şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi
şase de locuri.
- Consiliul European (art. 9B) dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii; îşi alege un preşedinte stabil cu
majoritate calificată,pentru o durată de doi ani şi jumătate (faţă de şase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit.
Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor şi priorităţilor politice generale., ţinând seama de
complexitatea crescută a ,,problemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la 27 de
state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului domeniilor de competenţă a U.E. Noua durată a mandatului
va permite statului membru aflat la preşedenţie să-şi coordoneze mai bine startegiile şi să urmărească efectele
acestora.
- Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu (art. 9C ) cu majoritate calificată (în loc
de unanimitate):
- fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul,
migraţia, controlul la frontiere, iniţiativele înaltului reprezentant pentru P.E.S.C., politica comună a transporturilor,
obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune etc)
- fie prin exinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există bază juridică, în prezent, în
tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă,
cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a
unui stat membru din Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de inters economic general, ajutorul
umanitar etc)
Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor sunt prevăzute de tratate.
Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea principiului majorităţii calificate –
astfel, pentru adoptarea unei decizii este nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puţin cincisprezece dintre aceştia, şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia
Uniunii. Cel puţin patru membri ai Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră
majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1 noiembrie 2014
Sistemul de preşedinţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă. Preşedenţia formaţiunilor
Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul
Consuliului după un sistem de rotaţie egal, potrivit art 201b din T. f.U.E. Statele membre au convenit pentru o
redistribuire a voturilor statelor membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe etape în perioada 2014-2017.-
Referitor la Comisie (art. 9D), se reduce numărul comisarilor europeni de la 27 în prezent la două treimi din
numărul statelor membre, urmând ca ţările să fie reprezentate printr-un sistem de rotaţie, începând cu 1 noiembrie
2014. Aceste ,,două treimi” sunt compuse dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul
Reperezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Reducerea numărului de comisari, ce a

10
avut ca punct de plecare dificultatea obţinerii unui acord între cei 27 de comisari, ar putea crea probleme de
ligitimitatea în privinţa deciziilor, deoarece în anumite momente unele state nu vor avea reprezentant în Comisie.
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul - denumit anterior Tribunal
de Primă Instanţă – şi tribunale specializate, înfiinţate pe lângă Tribunal, de către Parlamentul European şi Consiliu
care hotărăsc în coformitatate cu procedura legislativă ordinară.
- Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii. Aceasta are personalitate juridică
fiind singura abilitată să emită moneda euro.
Titlul IV este este integrat în T. Euratom, astfel cum este modificat.
Titlul IV, care preia denumirea titlului VII, este intitulat ,,Dispoziţii privind formele de cooperare
consolidată”.
Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul
competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia, potrivit prevederilor din T.U.E.-
nou, şi ale art. 280A -280 I din T. f.U.E.
Titlul V, este denumit ,,Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi Dispoziţii speciale
privind politica externă şi de securitate comună”.
Capitolul I (este nou introdus ca şi art. 10A 10B, noi) cu privire la ,,Acţiunea externă”, cuprinde
reglemntări referitoare la:
- principiile ce stau la baza acţiunii externe a Uniunii; - obiectivele Uniunii în acest
sens: politici comune şi acţiuni, în vederea asigurării cooperării în toate domeniile relaţiilor internaţioanale;
- rolul Consiliului European şi al Consiliului în identificarea intereselor şi obiectivelor startegice ale
Uniunii în acţiunea externă.
Pe baza principiilor enunţate Uniunea dezvoltă şi construieşte parteneriate cu ţările şi cu
organizaţiile internaţionale, regionale sau globale.
Capitolul al II-lea, secţiunea 1, este intitulat ,,Dispoziţii speciale referitoare la Politica externă şi
de securitate comună (P.E.S.C.). T. U.E.- nou introduce un art. 10C potrivit căruia ,,Competenţa Uniunii în
materie de politică externă şi de securitate comună include:
- toate domeniile politicii externe,
- toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, şi la definirea treptată a unei politici de apărare
commune, care poate să conducă la o apărare comună.
Uniunea poate încheia acorduri cu sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, în domeniile ce
fac obiectul polticii externe şi de securitate comună (art. 24 nou).
Tratatul de la Lisabona creează funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate care pune în aplicare. Şi P.E.S.C., prin utilizarea mijloacelor naţionale şi ale Uniunii.
Înaltul Reprezentant este vicepreşdinte al Comisiei Europene, şi reprezintă Uniunea în chestiunile
referitoare la P.E.S.C., în relaţiile cu state terţe sau organizaţii interanţioanle. Postul de înalt reprezentant
,,nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte formularea şi implementarea
politicilor sale externe”
Capitolul al II-lea, secţiunea 2, Dispoziţii privind politica de securitate şi de apărare comună
(P.S.A.C). Politica de securitate şi de apărare comună – P.S.A.C. - face parte integrantă din P.E.S.C. Această
politică include definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii. Pentru punerea în aplicare a
P.S.A.C. statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la
obiectivele definite de Consiliu.
T.U.E.- nou introduce, pentru statele membre care întrunesc cele mai înalte capacităţi militare şi
care au subscris la angajamente mai stricte în materie (…), posibilitatea de a stabili o cooperare structurată
permanentă în cadrul Uniunii (reglementată de art. 28E).
În cadrul P.S.A.C., Tratatul de la Lisabona include o clauză de solidaritate între statele membre ce
presupune ca, în situaţia în care un stat membru face obiectul unie agresiuni armate pe teritoriul său,
celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun,
potrivit art. 51 din Carta O.N.U.. În acest scop, se infiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub autoritatea
Consiliului) în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi armament (art. 28A, alin.
3)

11
 Titlul VI (fostul Titlul VIII), introduce art. 46A (nou), care defineşte statutul juridic al Uniunii
Europene, prevede că,,Uniunea Europeană are personalitate juridică”. Declaraţia politică ataşată Tratatului
precizează că personalitatea juridică a Uniunii, nu dă acesteia dreptul de a se substitui statelor membre în
chestiuni pentru care nu a primit mandate să o facă.
Articolul 48 se înlocuieşte cu un text nou, referitor la modificarea Tratatelor, în conformitate cu o
procedură de revizuire ordinară (alin. 2), şi o procedură nde revizuire simplificată (alin. 6).
Articolul 49, cu privire la procedura de aderare, se modifică, în privinţa informării despre această
cerere, a Parlamentul European şi parlamentele naţionale (…).
Articolul 49A, introduce posibilitatea pentru orice stat membru, potrivit normelor sale
constituţionale, să se retragă din Uniune. T.U.E.- nou, prevede pentru statul retras, posibilitatea, de a
depune o nouă cerere de aderare.

CAPITOLUL II.
Izvoarele dreptului comunitar

Prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă ale societăţii, care determină
acţiunea legiuitorului sau, care dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (dacă e vorba de
obicei), ce conduc la apariţia normelor juridice - a dreptului.
Dreptul comunitar nu este numai rezultatul unor condiţii materiale de existenţă ci şi al dorinţei
statelor membre, ale Comunităţilor Europene/Uniunii Europene ,,de a asigura o pace durabilă între
popoarele lor, concretizată în creşterea continuă a nivelului de trai al naţiunilor europene şi în colaborarea
lor reciproc avantajoasă

Dreptul comunitar are două categorii de izvoare:

- izvoare primare, în principiu, tratatele institutive (dreptul primar sau originar), şi
- izvoare secundare, regulile juridice conţinute în actele adoptate de instituţii, în aplicarea acestor
tratate (dreptul secundar sau derivat).
Pe lângă acestea, mai sunt și alte izvoare:
a) regulile de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară: normele juridice care rezultă din
convenţiile statelor membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare, izvoare nescrise, principiile
generale de drept, jurisprudenţa Curţii de justiţie;
b) regulile de drept a căror origine este exterioară ordinii juridice comunitare: normele juridice care
rezultă din relaţiile exterioare ale Comunităţilor.

Dreptul comunitar primar

Dreptul comunitar primar este format din tratatele institutive (originare) ale Comunităţilor
Europene, inclusiv cele care le modifică, le completează sau le revizuiesc, alte tratate comunitare care au
modificat prevederile iniţiale al Tratatelor institutive și convenţiile între statele membre;
Tratatele institutive - originare sunt:
- Tratatul de la Paris care instituie C.E.C.O., semnat la 18 aprilie 1951 intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Este însoţit de numeroase anexe şi protocoale adiţionale ( protocoale asupra statutului Curţii de justiţie şi
asupra privilegiilor şi imunităţilor), cu aceeaşi valoare ca şi tratatul.
- Tratatele de la Roma care instituie C.E.E. şi C.E.E.A. semnate la 25 martie 1957, intrate în vigoare la 1
ianuarie 1958. Tratatele sunt însoţite de numeroase anexe şi protocoale dintre care amintim pe cel care
defineşte statutul Băncii europene de investiţii, şi protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957
asupra privilegiilor şi imunităţilor, asupra Curţii de Justiţie. Aceste texte au intrat în vigoare la 14 ianuarie
1958.
Modificările şi completările aduse tratatelor originarere zultă nu numai din tratate propriu-zise ci şi
din acte ale instituţiilor comunitare, de exemplu în cadrul procedurii simplificate de revizuire, sau în cazul

12
 actelor de natură particulară, adică a ,,deciziilor,, care impun o ratificare din partea statelor membre. Dintre
cele mai importante modificări amintim:
- Convenţia referitoare la anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu
tratatele de la Roma; tratatul ce instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi protocolul
unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, intrate în vigoare în august
1965;
- Tratatele ,, bugetare,, de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971, şi
de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977, prin care sporesc puterile bugetare ale
Parlamentului European.
- Decizia cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare prin resursele proprii ale Comunităţilor,
în baza art. 269 C.E. şi 173 C.E.E.A., intrată în vigoare 1 ianuarie 1971, înlocuită prin decizia referitoare la
sistemul de resurse proprii din 29 septembrie 2000; decizia din 20 septembrie 1976 cu privire la alegerea
reprezentanţilor Parlamentului European referitoare la votul universal direct (in baza art. 190 C.E), care a
făcut obiectul unei adoptări de către statele membre, în conformitate cu regulile constituţionale respective.
Deciziile cu privire la resursele proprii, ca şi celelalte decizii amintite, sunt asimilate Tratatelor instuitutive,
deorece Curtea de Justiţie a decis că natura unui act nu depinde de forma sau denumirea sa, ci de conţinutul
său. Aceste decizii privesc chiar conţinutul Tratatului deşi denumirea lor nu corespunde conţinutului lor.
- actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Comunităţilor, constituie surse de drept
comunitar primar; Curtea de Justiţie a precizat în acest sens că ,,Aderarea noilor state membre se realizează
prin acte care au valoare de drept primar şi care pot modifica în oricare domeniu dreptul comunitar,,
Alte tratate care modifică Tratatele institutive sunt: Actul unic European (A.U.E.), semnat la
Luxemburg şi la Haga din 17 şi 28 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987; Tratatul asupra Uniunii
Europene (T.U.E.), semnat la Mastricht la 7 februarie 1992; Tratatul de la Amsterdam (T.A.) semnat la 2
octombrie 1997; Tratatul de la Nisa.

Structura tratatelor institutive.

Această structură are patru părți.
- Preambulul şi dispoziţiile preliminare
Sunt enumerate aici obiectivele finale, statale şi politice, pe care le – au avut în vedere şefii statelor fondatoare.
Obiectivele socio-economice, proprii fiecăreia dintre cele trei Comunităţi, sunt enumerate într-unul din pasajele
preambulurilor şi reluate, apoi, în mod concis, în articolele preliminarii ale
Tratatelor, care enumeră diferitele acţiuni care trebuie să fie întreprinse de către instituţiile comunitare pentru
realizarea lor. Toate aceste dispoziţii conţin obiective şi principii cu caracter general.
Caracterul general şi obligaţia de a fi respectate obiectivele tratatelor rezultă din poziţionarea prioritară, chiar în
prin primele rânduri ale Tratatelor, a definiţiilor acestor obiective. Trebuie remarcat faptul că tratatele nu stabilesc o
ierarhizare a obiectivelor fundamentale, ci doar faptul că au un caracter imperativ.
- Clauzele instituţionale
Clauzele instituţionale sunt cele care asigură buna funcţionare a instituţiilor europene. În general, se consideră că
prevederile din tratate cu privire la cadrul instituţional au valoare constituţională.
- Clauze materiale
Ca pondere de ordin cantitativ, clauzele materiale reprezintă cea mai mare parte a tratatelor. Acestea sunt dispoziţii
care definesc regimul economic şi social (economic şi tehnic pentru Euratom) instituite de către tratate. În mod
firesc, aceste clauze sunt substanţial diferite, de la un Tratat la altul, în funcţie de domeniul pe care-l
reglementează, de exemplu există clause diferite pentru diverse sectoare şi activităţi economice.
Cu referire la natura şi efectele dispoziţiilor materiale ale tratatelor, trebuie să se facă o diferenţă importantă între
dispoziţiile direct aplicabile, care, prin ele însele, dau naştere la drepturi pe care particularii le pot invoca şi
dispoziţiile care trebuie să facă obiectul unei prealabile măsuri de aplicare care emană fie de la instituţii, fie de la
statele membre.
- Clauze finale

13
Ca orice tratat internaţional, clauzele finale vizează modalităţile de angajare a părţilor, precum şi intrarea în vigoare
şi revizuirea lor.
În calitatea lor de tratate solemne, tratatele comunitare pot fi supuse ratificării de către fiecare stat contractant,
conform regulilor lor constituţionale şi nu pot intra în vigoare decât după depunerea instrumentului de ratificare de
către toate statele semnatare.

Dreptul derivat - Actele juridice adoptate de instituţiile comunitare

Regulamentul
Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Prin Regulament se exprimă puterea
legislativă a Comunităţii. Arătând efectele juridice ale regulamentului Tratatul C.E. dă o definiţie completă
conferindu-i prin aceasta o natură şi eficacitate în întregime comparabile cu cea a unei legi naţionale. Astfel,
potrivit art. 249 alin. 2 C.E. şi art. 161 Euratom, regulamentul are caracter general, este obligatoriu în
toate elementele sale şi este direct aplicabil în fiecare stat membru.
Regulamentul este adoptat de către Consiliu, Consiliu şi Parlament, Comisie şi Banca Centrală Europeană.
a. Caracter general. Ca şi o lege naţională conţine prescripţii generale şi impersonale. Caracterul
său esenţialmente normativ rezută din faptul că, nu se adresează unor destinatari limitaţi, desemnaţi şi
identificabili, ci unor categorii avute în vedere în mod abstract şi în ansablul lor.în timp ce trăsăturile
esenţiale ale deciziei rezultă tocmai din limitarea destinatarilor cărora se adresează. Astfel, Curtea a apreciat
că un regulament referitor la un ansmblu de cereri de autorizaţii de import al cărăor număr nu mai poate
creşte datorită expirării termenului acestor cereri, trebuie să se analizeze nu ca un regulament, ci ca un
fascicol de decizii individuale, fiecare intersând individual pe fiecare autor de cerere. Curtea a precizat că
elemental de distincţie între un regulament şi o decizie trebuie sau nu căutat în aplicabilitatea generală a
actului în discuţie. Regulamentul nu-şi pierde caracterul de generalitate dacă, conţine o reglementare
aplicabilă diverselor situaţii cu efecte concrete diferite sau dacă, are aplicare teritorială limitată. Trebuie
examinate astfel, şi efectele pe care actul adoptat le produce sau urmează să le producă în viitor. Prin
urmare, în ciuda caracterului său normativ, regulamentul poate conţine prevederi care se adresează unei
anumite persoane, astfel încât aceasta să poată fi determinată în mod individual.
b. Caracter obligatoriu în toate elementele sale. Regulamentele obligă nu numai statele, ci şi
întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficial particularilor De asemenea din faptul
că este ,,obligatoriu în toate elementele sale înseamnă că le este interzis statelor orice aplicare incompletă
sau selectivă a acestuia și deosebeşte de directivă, care nu este obligatorie decât în privinţa rezultatatului
Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă. Astfel, nu poate numai să prescrie un
rezultat, dar poate impune toate modalităţile de aplicare şi de executare a acestuia, fără să fixeze el însuşi,
în mod obligatoriu modalităţile se executare şi aplicare. De exemplu, existând ,,o lege imperfectă,, datorită
unui regulament incomplet, revine implicit sau explicit, autorităţilor naţionale sau comunitare, obligaţia de
a lua măsurile necesare de aplicare.
c. Caracterul direct aplicabil în toate statele membre. Regulamentul este singura categorie de acte
pentru care Tratatul prevede expres că este direct aplicabil, ceea ce înseamnă că produce, prin el însuşi,
automat, fără nici o intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte juridice în ordinea juridică a statelor
membre.
În această privinţă Curtea a arătat, nu numai că, nu se permite nici o receptare a regulamentului în
dreptul intern al statelor membre,, ci şi faptul că ,,sunt contrare tratatului orice modalităţi de executare a
cărei consecinţă poate fi un obstacol pentru efectul direct al regulamentelor comunitare şi ar compromite
aplicarea lor simultană şi uniformă pe ansamblul Comunităţii.
Regulamentul este direct aplicabil ,, în,, toate statele membre, ceea ce înseamnă că el se adresează,
direct, şi subiectelor de drept intern ale statelor membre - persoane fizice şi juridice, nu numai statelor
membre şi instituţiilor. Astfel, regulamentul dă naştere, prin el însuşi la drepturi şi obligaţii pentru
particulari, aşa cum a subliniat şi Curtea în jurisprudenţa sa: ,,având în vedere natura şi funcţia în sistemul
izvoarelor de drept comunitar, el produce efecte imediate, şi este de asemenea apt să confere particularilor
drepturi pe care jurisdicţiile naţionale sunt obligate să le protejeze,,.

14
 Faptul că regulamentul este direct aplicabil în ,,toate,, statele membre, înseamnă că el intră în
vigoare şi se aplică simultan şi uniform pe ansamblu Comunităţii, pe ansamblul statelor membre.
Regulamentele se pot clasifica în regulamente de bază şi regulamente de executare. Distincţia nu
este făcută de art. 249 C.E., ci este introdusă de practica instituţiior şi confirmată de Curte.
Denumirea de ,,regulamente de bază,, este utilizată pentru a desemna regulamentele adoptate de
Consiliu potrivit procedurii prevăzute în Tratat.
Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către Comisie – abilitată de
către Consiliu în baza art. 211 din T.C.E.- şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi
validităţii, regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.
În privinţa condiţiilor de fond, un regulament trebuie să indice: temeiul legal al adoptării sale (scopul şi
conţinutul măsurii), propunerile sau avizele care trebuie obţinute (din partea Parlamentului, Comitetului
Economic şi social, Comitetului Regiunilor etc., după caz) şi parcurgerea formalităţilor procedurale
prevăzute pentru adoptarea actului în cauză (cine a avut iniţiativa sau propunerea legislativă, consultarea
altor organisme).

Directiva
Directiva obligă fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul ce urmează să
fie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi a mijloacelor. Prin intermediul
directivei redactorii Tratatelor au oferit instituţiilor un instrument de uniformizare juridică, o formulă
bazată pe un partaj de sarcini şi o colaborare între nivelul comunitar şi nivelul naţional, deci, mai suplă,
special adaptată funcţiei de apropiere de legislaţiile naţionale.
a) Directiva are aplicabilitate generală, pentru ,,destinatarii,, săi care sunt, statele membre,
adresabilitatea ei fiind limitată. Directivele posedă un dublu mecanism de aplicare:
Ca regulă însă, directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai contra unui
stat membru căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună obligaţii persoanelor, şi nu poate fi invocată în
consecinţă ca atare împotriva acestor persoane.
Directivele vizează armonizarea legislaţilor în măsura în care această armonizare este necesară
pentru asigurarea instituirii şi funcţionării pieţei interne (art. 93. C.E.), apropierea dispoziţiilor legislative,
de reglementare şi administrative a statelor membre, cu dreptul comunitar (n.a.), care au o incidenţă directă
asupra instituirii şi funcţionării pieţei comune (art. 94. C.E.). De exemplu, în materia liberei circulaţii a
lucrătorilor, Consiliul adoptă directive (…, potrivit art. 43 şi 47 par.1 C. E.), Consiliul hotărăşte prin
directive (…, potrivit art. 44 par. 1 C.E.), prin stabilirea în sarcina statelor membre a unor obligaţii de a
face, a unor restricţii sau a unor interdicţii.
b. Directiva obligă în privinţa rezultatului.
Directivele impun statelor ,,obligaţii de rezultat,, şi nu ,,de mijloace,, ceea ce face necesară
modificarea legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul lor.
Directiva este un act obligatoriu care intră în vigoare în ziua pe care o menţionează cuprinsul ei.
Este însă un act incomplet pentru că reclamă acte normative naţionale în vederea punerii ei în aplicare şi
stabileşte în această privinţă termene, referitoare la transpunerea ei.
Curtea a precizat caracterul constrângător al directivelor pentru state în privinţa obligaţiei ce le
revine, de a lua în termenele stabilite, toate măsurile necesare pentru a se conforma directivelor şi a arătat
că un stat membru nu ar putea invoca dispoziţii, practici sau situaţii din ordinea sa internă pentru a justifica
nerespectarea obligaţiilor ( neimplementarea corectă a directivei) şi a termenelor rezultând din directivele
comunitare.
În privinţa condiţiilor de transpunere a directivelor în dreptul intern, Curtea aprecizat că la
expirarea termenelor prevăzute pentru a proceda la introducerea unei directive în ordinea juridică internă,
un stat nu s-ar putea prevala de propria sa carenţă pentru a refuza instanţelor sale dreptul de a aplica
dispoziţiile de natură să producă efecte directe. În măsura în care termenul prevăzut pentru implementare în
ordinea juridică internă nu a expirat, directiva nu poate să aibă efect direct; acest efect se naşte numai la
expirarea termenului şi în cazul culpei statului în cauză.

15
 În anumite cazuri directivele creează drepturi individuale în beneficial subiectelor de drept ale
statelor membre – al particularilor, deşi prin definiţie se limitează a se adresa numai statelor membre. În
acest sens Curtea a precizat că, efectul unei directive trebuie să fie apreciat nu numai în funcţie de forma
actului în cauză, ci ţinând seama şi de substanţa şi de funcţia sa în sistemul tratatului. Asfel, fiind adresată
statului, directiva se încorporează în mod direct în ordinea sa juridică, deci ca un element al unei legalităţi a
cărui respectare şi sancţionare, în cazul nerespectării particularul are vocaţia să o ceară.

c. Statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele pentru atingerea rezultatului
prevăzut în conţinutul directivei
Deşi statele dispun, potrivit art. 249 C.E., de o libertate totală în privinţa alegerii actului juridic de
transpunere a directivei: lege, decret, hotărâre, circulară, etc., nu există nici un criteriu care să le permită
identificarea cu certitudine a rezultatului de atins pe de o parte, şi a mijloacelor pe de altă parte, motiv
pentru care problema ,,intensităţii normative,, a directivei, rămâne deschisă.
Distincţia dintre regulament şi directivă a devenit mai puţin clară, cu atât mai mult cu cât Curtea a admis că
directivele pot să fie direct aplicabile în absenţa măsurilor naţionale de transpunere, iar autorii tratatelor nu
se mai limitează la determinarea obiectivelor urmărite, ci intră în detaliere măsurilor de implementare a
acestora.
Deşi structura directivei, potrivit art. 249 C.E., prezintă două elemente, unul imperativ – rezultatul
de atins, şi celălalt rezervat aprecierii destinatarului, statului membru – forma şi mijloacele, Curtea a
evidenţiat caracterul relativ al acestei distincţii. Astfel, utilizarea libertăţii care este rezervată statelor în
privinţa alegerii formelor şi a mijloacelor trebuie să ţină seama de obiectivul urmărit de directivele în cauză,
exigenţă care fixează finalitatea şi limitele competenţei rezervate statelor, sau, ,,competenţa lăsată statelor
membre, în cea ce priveşte forma şi mijloacele, sunt în funcţie de rezultatul pe care Consiliul sau Comisia
înţelege îl vrea de atins,,

d. Directiva are aplicabilitate directă și efect direct

Chiar dacă autoritățile naționale aleg mijloacele de punere în aplicare, nu înseamnă că nu este vorba despre
aplicabilitate directă. Spre deosebire de regulament, aplicarea durează mai mult în prctică, iar măsurile
naționale nu pot excede măsurilor impuse pe plan comunitar. Aplicabilitatea directă a fost consacrată de
jurisprudență.
Problema aplicabilităţii directe nu se pune dacă statul destinatar a efectuat obligaţia de transpunere, iar dacă
transpunerea, ca măsură, nu s-a realizat corect este o problemă de conformitate a dreptului naţional cu
dreptul comunitar, nu de aplicabilitatea directă.
Dacă directiva n-a fost transpusă în termenele prevăzute de aceasta, se pune problema aplicabilităţii
directe. În acest sens, Curtea a subliniat că ,,în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive apar ca fiind,
din punct de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi
invocate, în absenţa măsurilor luate în termen, împotriva oricărei dispoziţii naţionale neconforme directivei
sau în măsura în care ele definesc drepturile pe care persoanele le pot revendica împotriva statului.
Fiind solicitată să răspundă în legătură cu efectul direct al directivei, Curtea, după ce s-a pronunţat
cu privire la efectul direct al directivei şi la necesitatea eficienţei ei, a renunţat la cerinţele preciziei şi
necondiţionării şi s - a referit doar la gradul de libertate permis statului conform directivei
Prin definiţie directiva nu are efecte obligatorii decât faţă de statele destinatare, ceea ce înseamnă că
nu are efecte juridice faţă de alte subiecte, respectiv particularii. Din moment ce vocaţia normală a
directivei în sistemul tratatului este de a face obiectul unei transpuneri naţionale care antrenează o
modificare a situaţiei juridice a particularilor, Curtea a admis totuşi că, în condiţii speciale anumite directive
nu sunt lisite de efect direct în statele membre ceea ce estompează diferenţa dintre directivă şi regulament.
Potrivit jurisprudenţei în materie, directiva nu are efect direct în trei situaţii: 1) când dreptul sau
interesul pretins în baza directivei nu este suficient de clar, précis sau necondiţionat; 2) persoana care caută
să invoce directiva nu are un interes direct în ceea ce priveşte prevederile invocate; 3) obligaţia presupusă a
fi încălcată nu era destinată pentru beneficiul persoanei care caută să invoce prevederile ei. Particularii nu

16
se pot prevala de aplicabilitatea directă decât contra autorităţilor publice, inclusiv autorităţile fiscale sau
autorităţile descentralizate precum colectivităţile teritoriale şi municipale (efect direct vertical).
Raţiunea pentru care o persoană poate să invoce prevederile unei directive înaintea unei instanţe
naţionale constă în faptul că obligaţiile ce se nasc potrivit acelei directive se impun tuturor autorităţilor
statelor membre.
În cazul în care directiva nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat membru,
persoanele vătămate prin faptul netranspunerii pot să pretindă repararea daunelor încercate, statul în cauză
are obligaţia de despăgubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul său intern, dacă sunt întrunite trei condiţii:
1) rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor; 2) conţinutul
acestor drepturi să fie identificabil în baza dispoziţiei directivei; 3) existenţa unei legături cauzale între
încălcarea obligaţiei ce revine statului şi daunele suferite de persoana lezată.

Decizia
Este un act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează.
Decizia poate fi adoptată de Consiliu sau Comisie. Potrivit tratatelor de la Amsterdam şi Nisa, în
anumite cazuri, decizia poate fi adoptată şi de Parlamentul European împreună cu Consiliu U. E. prin
procedura de codecizie.
a) Decizia este un act individual. La prima vedere limitarea destinarilor o deosebeşte de
regulament, care are caracter abstract, esenţialmente normativ. În acest sens, jurisprudenţa Curţii a precizat
că, pentru a determina în caz de îndoială dacă este vorba de o decizie sau un regulament, trebuie să se
verifice nu numai dacă actul respectiv priveşte în mod individual subiecţii determinaţi ci şi generalitatea şi
abstractizarea măsurii în cauză Deciziile se pot adresa, în egală măsură statelor membre, instituţiilor
comunitare, ori persoanelor fizice sau juridice, interzicând, de exemplu, o înţelegere între întreprinderi,
constatând incompatibilitatea unui ajutor de stat – vizează, prin urmare, să se aplice unui caz particular.
Decizia este asimilabilă unui act administrativ individual – din dreptul intern – constituind în cadrul
,,instrumentelor,, autorităţilor comunitare, unul de executare administrativă al dreptului comunitar, iar
dacă prescrie unui stat sau tuturor statelor membre un obiectiv a cărui realizare parcurge toate etapele de
edictare a măsurilor naţionale de aplicabilitate generală, se prezintă ca un instrument de legislaţie
indirectă, asemănându-se cu directiva..
b) Decizia este obligatorie în întregul ei. Ca şi regulamentul, decizia este un act obligatorie în
toate elementele sale. Spre deosebire de directivă, care nu leagă decât destinatarii în privinţa rezultatului,
deciziile pot impune un obiectiv ca şi mijloacele proprii de realizare a acestuia. Caracteristicile precizate
permit a distinge decizia de alte acte care deşi calificate ,,decizii,, sunt lipsite de forţă obligatorie
Spre deosebire de regulament, deciziile nu reprezintă o categorie omogenă de acte în materie de
aplicabilitate directă, deoarece soluţiile variază în funcţie de natura persoanelor cărora ele se adresează.
Astfel, deciziiile produc un efect direct atunci când ele se adresează particularilor - persoane
fizice şi juridice. În această ipoteză ele modifică, prin ele însele, situaţia juridică a destinatarilor ,,mărind
sau grevând,, imediat şi direct, patrimoniul juridic al acestora prin crearea de drepturi şi obligaţii, pe care
judecătorii naţionali, trebuie să le protejeze.
Atunci când destinatarul este un stat membru, numai măsurile naţionale de aplicare pot
modifica situaţia juridică a particularilor; în acest din urmă caz, ca şi în cazul directivelor, Curtea de
Justiţie, a arătat că un anumit efect intern nu este exclus. De altfel, Curtea a indicat, de asemenea, să se
examineze, în acest scop, de fiecare dată, dacă natura, economia, şi termenii dispoziţiei în cauză sunt
susceptibile să producă efecte directe Pentru aceasta este necesar ca decizia să formuleze o obligaţie
necondiţională, clară şi suficient de precisă.

Recomandările şi avizele
Potrivit art. 249 C.E. alin ultim, recomandările şi avizele se deosebesc de celelalte acte de drept
derivat, deoarece nu au forţă obligatorie, nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor. Datorită acestui
caracter, de a fi neobligatorii, recomandările şi avizele nu intră sub incidenţa controlului Curţii de justiţie,
în condiţiile art. 230 C.E (acţiunea în anulare).

17
 Absenţa efectului obligatoriu nu înseamnă şi absenţa efectelor juridice, motiv pentru care, prin
raportare la recomandări şi avize doctrina a subliniat că ,,nu trebuie să se confunde actul lipsit de forţă
obligatorie cu actul, din punct de vedere juridic, fără efect ”.
Astfel, chiar Curtea consideră, că ele nu sunt lipsite de orice efect juridic, iar judecătorii naţionali
sunt obligaţi să le ia în considerare atunci când ele clarifică interpretarea dispoziţiilor naţionale, cu scopul
de a le asigura deplina punere în aplicare, iar atunci când ele au drept obiect completarea dispoziţiilor de
drept comunitar, au caracter obligatoriu.
În acest sens, T.C.E.:
- prin art. 211 acordă Comisiei - pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării pieţei comune -
competenţa de a formula recomandări şi avize în materiile care fac obiectul Tratatului, dacă acesta prevede
în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare;
- prin art. 151 par. 5 Consiliul adoptă recomandări în vederea realizării obiectivelor prevăzute în
acest articol, referitor la Titlul XII ,,Cultură”;
- prin art. 77 alin. 3 Comisia poate adresa recomandări statelor membre în materie de taxe şi
redevenţe percepute în transporturi.
Deşi recomandările şi avizele nu au caracter obligatoriu sunt ,, instrumente utile de orientare a
legislaţiilor naţionale”, învitând pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată.
Dacă avizele adresate de către Comisie întreprinderilor sau statelor membre nu exprimă decât
o opinie, recomandările adoptate de Comisie şi Consiliul sunt invitaţii în vederea adoptării unei
anumite sau anumitor reguli de conduită , înrudite cu directivele neobligatorii, joacă rolul de ,,mijloc
indirect de apropiere a legislaţiilor naţionale”.
În categoria avizelor avute în vedere de art. 249 C.E. nu intră avizele referitoare la procedura de
adoptare a unor acte comunitare obligatorii, ele neavând o adevărată autonomie juridică.
Dacă, din actele denumite ,, recomandări sau avize” rezultă un caracter obligatoriu, el nu mai sunt
considerate cu acest titlu, ci vor fi tratate ca regulamente, directive sau decizii, după caz.

4. Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt denumite în literatura juridică ca reprezentând supra -
legalitatea comunitară. În acest sens Curtea impune, respectarea acestora, atât de către instituţiile
comunitare – în adoparea actelor de drept derivat, faţă de care au o autoritate superioară– cât şi de statele
membre – în privinţa tuturor actelor ce intră în câmpul de aplicare al dreptului comunitar şi a fortiorii în
executarea acestora.
Principiile generale de drept sunt reguli nescrise pe care Judecătorul comunitar (Curtea de Justiţe)
le aplică şi care astfel sunt încorporate în ordinea juridică comunitară, ele sunt produsul metodelor de
interpretare utilizate în jurisprudenţa acesteia.
Pot fi deosebite patru categorii de principii pe care Curtea le aplică şi cu care se confruntă atât în
privinţa identificării cât şi a stabilirii compatibilităţii lor cu ordinea juridică comunitară:
1. principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi internaţionale;
2. principiile generale de drept internaţional public;
3. principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre;
4. principii proprii dreptului comunitar.

,,Referirea la principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi internaţionale,

prezintă mai ales dificiltăţi în identificare, datorită caracterului foarte general al acestora; ele răspund însă
exigenţelor supreme ale dreptului şi ale conştiinţei colective”. De exemplu, încălcarea ,,principiului contradictoriu
al procesului”, cu privire la care Curtea a precizat că ar însemna ,, violarea principiului elementar de drept potrivit
căruia hotărârea judecătorească se bazează pe fapte şi documente, pe care părţile sunt îndreptăţite să le cunoască, şi
cu privire la care îşi pot exprima opinia” . În această categorie includem, cu titlu de exemplu: principiul general al
securităţii juridce, principiul bunei credinţe, principiul legalităţii, etc.
Principiile generale de drept internaţional public nu sunt compatibile cu structura şi exigenţele sistemului
comunitar.

18
 De exemplu, cu referire la ,,excepţia de reciprocitate în executarea obligaţiilor de către state” - ce
poate fi invocată de către partea lezată printr-o neexecutare a obligaţiilor ce revin celeilalte părţi, poate fi
dispensată de executarea propriilor obligaţii ridicând excepţia de mai sus - Curtea a precizat că „Tratatul
(C.E., n.a.) nu are drept scop să creeze obligaţii reciproce diferitelor subiecte destinatare ale normelor
comunitare, ci stabileşte o ordine juridică nouă; din economia tratatului, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute, rezultă interdicţia pentru statele membre de a-şi face singure dreptate”.
Prin excepţie, Curtea a apelat la principii de drept internaţional public, care interzic, de pildă,
statelor să refuze propriilor cetăţeni dreptul de a intra şi a se stabili pe teritoriul lor.
Principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre. Prin intermediul acestor principii,
Curtea se inspiră din sistemele naţionale de drept ale statelor membre precizând, de altfel, chiar înainte de
semnarea tratatelor de la Roma, că ea are obligaţia să se orienteze potrivit regulilor recunoscute de către
legislaţiile, doctrina şi jurisprudenţa statelor membre.
Astăzi, în mod regulat, Curtea invocă ,,principiile generale, care îndeobşte, sunt admise în sistemele
naţionale de drept ale statelor membre” de exemplu, principiul egalităţii în faţa legii, al recursului în faţa
unei instanţe naţionale, etc.
Descoperirea acestor principii comune nu presupune identificarea lor sub forma unei suprapuneri
aproape mecanice a sistemului naţional de drept, al fiecărui stat membru. Curtea desprinde, în spiritul, în
orientarea şi evoluţia sistemelor naţionale de drept, acele principii care ,,îşi au originea în apropierea
sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi
culturală sensibil egal”.
Curtea introduce, însă, în dreptul comunitar şi principii care provin dintr-un singur stat membru, de
exemplu, principiile proporţionalităţii şi al încrederii legitime, care nu erau consacrate decât în dreptul
german.
În concluzie, Curtea îşi rezervă:
- dreptul de a alege dintre diferitele soluţii oferite de sistemele naţionale de drept pe acelea cu
valoare intrinsecă pentru nevoile sistemului comunitar;
- dreptul de respinge acele principii comune care sunt incompatibile cu exisgenţele comunitare;
- dreptul de a adapta acele principii comune pe care înţelege să le transpună potrivit autonomiei
dreptului comunitar.
Principiile proprii sistemului comunitar rezultă din dispoziţiile tratatelor, de exemplu: supremaţia, efectul
direct aplicabil, şi aplicabiliatatea directă a dreptului comuniatar, cooperarea loială, echilibrul instituţional,
libera circulaţie, nediscriminarea bazată pe naţionalitate, etc.

Acordurile (convenţiile) încheiate de Uniune

Tratatul C.E. nu conţine nici o dispoziţie de fond prin care atribuie Comunităţii competenţa de a
încheia acorduri internaţionale nici măcar în vederea realizării obiectivelor pe care le fixează, ci conţine în
art. 300 C.E. doar o dispoziţie de procedură în acest sens. Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a considerat
că o asemenea competenţă decurge din ,,sistemul tratatului”, ceea ce i-a dat Comunităţii posibilitatea să
intervină pe scena internaţională fără a se limita la atribuţiile exprese de competenţă externă.
- Acordurile încheiate de Uniune cu state terţe sau organizaţii internaţionale.
Acordurile încheiate de către Uniune în cadrul competenţelor ei externe, nu numai că o obligă pe
plan internaţional, dar se integrează în ordinea juridică a Uniunii şi devin izvor de drept. În privinţa
încheierii acestor acorduri, Uniunea nu are competenţă absolută, ci o împarte cu statele membre. Prin
urmare aceste acorduri creează obligaţii în egală măsură în sarcina Uniunii şi a statelor membre.
Înterpretînd dispoziţiile art. 300 CE (în temeiul căruia încheie acorduri), şi ale art. 310 (în temeiul
căruia încheie acorduri mixte, la care sunt părţi, pe lângă Uniune, şi statele membre) Curtea de Justiţie a
precizat că astfel de acorduri ,,leagă instituţiile comunitare şi statele membre”, iar în continuare, referindu-
se la Acordul de asociere a Greciei cu CEE, a arătat că ,,dispoziţiile acordului fac parte integrantă,
începând cu intrarea în vigoare a acestuia, din ordinea juridică a Uniunii (comuniatară)”. Pentru
încheierea acestor acorduri Consiliul utilizează în practică ,,decizii „ sau ,,regulamente”, în anexa cărora
acestea sunt reproduse.

19
 În orice caz, acordul nu-şi produce efectele, nefiind, deci, opozabil decât din momentul publicării.
Acordul – fiind un act al unei instituţii comunitare – Consiliu -în măsura în care priveşte
Comunitatea, devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare de la data intrării sale în vigoare,
regulamentul sau decizia de încheiere a Consiliului conţinând şi o menţiune în acest sens, respectiv ,,la data
intrării în vigoare a acordului acesta va fi publicat în Jurnalul Oficial (este vorba despre JOCE).
- Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către anumite acorduri externe ale
Uniunii Uniunea a încheiat numeroase acorduri sau convenţii externe
cu state terţe care instituie organe (de exemplu de gestiune) şi cărora le-a fost conferită puterea de
a adopta acte obligatorii unilaterale, fără să se fi prevăzut posibilitatea ratificării sau aprobării
pentru a fi obligatorii pentru părţi. Dintre acestea amintim: consiliul acordurilor de asociere sau
cooperare cu ţări mediteraneene, consiliul de miniştri ai Convenţiei de la Lomé, consiliul
internaţional cu privire la cacao: art. 12 din Acordul internaţional cu privire la cacao din 1975,
consiliul internaţional referitor la cafea: art. 15 din Acorda ul al cafelei din 1976 etc.
Actele adoptate de organele instituite prin aceste acorduri au fost reproduse în anexele
regulamentelor comunitare, urmând să fie publicate în JOCE.
De exemplu, unele din măsurile cu caracter obligatoriu adoptate de către organele instituite prin
aceste acorduri sunt deciziile luate de către Consiliul de asociere, instituit prin acordul de asociere între CE
şi Turcia.
Celelalte măsuri l -a care s-a făcut referire nu au caracter obligatoriu, au valoarea unor
recomandări şi sunt numite aranjamente; ele provin, de exemplu, de la o Comisie mixtă instituită prin
Convenţia între CE şi ţările AELSreferitoare la un tranzit comun.
Acordurile încheiate de către statele membre cu state terţe.
Curtea de Justiţie n-a exclus posibilitatea ca structurile comunitare (Comunităţile) şi ulterior
Uniunea să fie legate prin acordurile la care ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele lor
membre.
Referitor la acordurile internaţionale încheiate de statele membre înainte de 1 ianuarie 1958, art. 307
alin.1 T.CE prevede că drepturile şi obligaţiile izvorîte din asemenea acorduri încheiate între unul sau mai
multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte, nu vor fi afectate de
dispoziţiile Tratatului.
Prin urmare, aplicarea Tratatului nu afectează de angajamentul statelor membre, respective, de a
respecta drepturile ţărilor terţe şi de a îndeplini obligaţiile ce rezultă dintr-un acord anterior.
Pentru anumite acorduri Uniunea s-a substituit statelor membre în privinţa angajamentelor născute.
Argumentul determinant fiind transferul de la statele membre către Uniune a competenţelor precedent
exercitate de către ele în domenii acoperite prin tratat.
Este cazul GATT-ului. La data încheierii Tratatului CEE, statele membre erau efectiv legate prin
angajamente ce decurgeau din acest acord. Acordul respectiv nu intră în ordinea juridică comunitară, nu
este considerat izvor de drept al Uniunii, dar poate afecta acest drept. De aceea în măsura în care aceste
acorduri sunt incompatibile cu Tratatul statele membre, respective, (atât ale Uniunii, cât şi părţi ale
Acordului ) vor trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a înlătura incompatibilităţile stabilite.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a acceptat să interpreteze angajementele care decurg din
acordurile multilaterale încheiate între statele membre la care Comunitatea nu este parte, dar care o leagă
prin efect de succesiune (ca în ipoteza GATT-ului). Cu toate acestea, Curtea, în grija de a proteja ordinea
juridică a Uniunii, n-a generalizat raţionamentul referitor la GATT, bazat pe succesiunea Comunităţilor
europene la obligaţiile statelor membre. Ea a analizat articolul 307 CE într-o maieră restrictivă, arătând că
dispoziţiile lui ,,au drept obiect, conform principiilor de drept intrernaţional, să precizezecă aplicarea
tartatului nu afectează angajamentul statului membru avut în vedere, de arespecta drepturile statelor terţe
decurgând dintr-un acord anterior şi de a respecta obligaţiile corespunzătoare. Astfel, Comunitatea nu este
legată de o convenţie internaţională încheiată de statele membre anterior intrării în vigoare a Tratatului CE
decât dacă sunt reunite patru criterii: atribuirea de competenţă, exercitarea efectivă a acesteia şi participarea
instituţiilor, acceptarea de către statele terţe a substituirii Comunităţii statelor terţe.

20
 Din jurisprudenţa ulterioară a Curţii se desprinde ideea că soluţia consacrată în hotărârea GATT nu
se aplică şi altor acorduri (convenţii) internaţioanle
Prin urmare, Curtea a evitat să se pronunţe că Uniunea este legată printr-un Acord, chiar ratifictat de
către toate statele membre, de exemplu, în cazul Convenţiei Europeane de apărare a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.

CAPITOLUL IV INSTITUŢIILE COMUNITĂŢILOR EUROPENE/UNIUNII EUROPENE

Instituţiile comunitare sunt: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European,
Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi.

1. COMISIA EUROPEANĂ (CE)

Este un organism independent de guvernele naţionale, reprezintă şi susţine interesele UE și elaborează
propuneri de acte normative, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului Uniunii
Este responsabilă de implementarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului European.
Istoric
Comisia Europeană a fost constituită prin Tratatul CECO din 1952 şi este una dintre instituţiile cheie ale
Uniunii Europene, alături de Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European.
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene, fiind considerată „forţa directoare” a Uniunii. Începând
cu 1995, mandatul fiecărei comisii este de cinci ani şi coincide cu acela al Parlamentului European.

Componenţă
Comisia este compusă din 28 de membri (câte unul pentru fiecare stat membru), aleşi pe criteriul competenţelor lor
generale, dacă oferă toate garanţiile de independenţă. Membrii Comisiei sunt numiţi de Consiliu după aprobarea lor
de către Parlamentul European, pentru o durată de cinci ani.
Conform prevederilor Tratatului asupra UE, membrii Comisiei trebuie să fie cetăţeni ai statelor membre, aleşi
funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă. În îndeplinirea atribuţiilor
lor, ei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau alt organism. Mai mult, trebuie să se
abţină de la orice act incompatibil cu natura funcţiilor lor.fiecare stat membru se angajează să respecte această
natură şi să nu încerce să influenţeze membrii Comisie în exercitarea sarcinilor care le revin.
După alegerile pentru Parlamentul European și după consultări, Consiliul European propune cu majoritate
calificată un candidat pentru preşedinţia Comisiei Europene, pe care îl prezintă Parlamentului European, care
trebuie să-l aleagă (nu să-l aprobe) cu votul majorităţii membrilor săi. În cazul în care candidatul propus nu obţine
majoritatea voturilor Parlamentului, Consiliul European trebuie să propună, în decurs de o lună, un alt candidat.
Preşedintele desemnat al Comisiei Europene trebuie să aleagă comisarii europeni dintr-o listă de câte trei
comisari propuşi de către fiecare stat membru. Lista este stabilită de președinte împreună cu Consiliul. După aceea,
comisarii europeni sunt supuşi votului de investitură al Parlamentului European.
Ulterior, Comisia (Colegiul Comisarilor) este numită de Consiliul European, cu majoritate calificată.
Pe lângă președinte, comisia mai are 8 vicepreședinți, numiți de către președinte. Unul dinte vicepreședinți este
în mod automat Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politica Externă și de Securitate Comună.
Mandatul comisarilor încetează prin expirarea duratei, deces, moțiune de cenzură, demisie voluntară sau
demisie din oficiu.
În cazul demisiei, a destituirii sau a decesului, comisarul este nlocuit pentru perioada de mandat rămasă de
persoană de aceeași cetățenie. Acesta este numit de către Consiliu, de comun acord cu președintele Comisiei,
ulterior consultării Parlamentului.
Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC poate fi înlocuit de către Consiliul European, cu majoritate calificată.
Din punct de vedere al efectivului său, Comisia este instituţia cu cel mai numeros personal- aproximativ
25.000 de angajaţi. Dintre aceştia, 20% lucrează în domeniul traducerilor şi interpretărilor, iar 80% lucrează în
cadrul celor 33 de Direcţii Generale şi al celor 11 servicii descentralizate, care sunt la rândul lor împărţite în
directorate, iar directoratele în servicii

21
 Mod de lucru
Preşedintele Comisiei decide care este responsabilitatea fiecărui comisar pe perioada mandatului comisiei.
Fiecare Direcţie Generală se ocupă cu gestionarea unei politici comunitare. Direcţiile Generale sunt conduse de
Directori generali, direct responsabili în faţa comisarilor respectivi.
Coordonarea generală a activităţii Comisiei este realizată de către Secretariatul general, condus de un
Secretar general, direct responsabil în faţa Preşedintelui Comisiei.
Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea, la Bruxelles. Fiecare punct al agendei este
prezentat de comisarul responsabil, după care întreaga comisie decide asupra sa.
Serviciile care trebuie consultate în mod obligatoriu sunt Serviciul Juridic și Secretariatul General.
Funcţionarea Comisiei este dominată de principiul colegialităţii, fiecare dintre miniştri fiind, în principiu,
răspunzător pentru modul de pregătire a lucrărilor pentru domeniul lor de activitate dar şi de executarea deciziilor
luate. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile Comisiei sunt confidenţiale.
Preşedintele Comisiei este asistat la pregătirea lucrărilor Comisiei de un secretar general, care asigură coordonarea
între servicii, ia măsurile necesare pentru notificarea şi publicarea actelor, urmăreşte lucrările altor instituţii etc.

Atribuţiile şi puterile (competenţele) Comisiei Europene

Comisia Europeană este cea mai importantă instituţie execuţională şi o instituţie supranaţională. Comisia este
motorul sistemului instituţional al Uniunii.
Comisia are competenţe, atât în privinţa actelor formale (regulamente, directive, decizii), cât şi informale
(recomandări şi avize). În sinteză Comisia Europeană are următoarele atribuţii şi puteri (competenţe):
- punerea în aplicare a tratatelor comunitare şi a dreptului comunitar;
- atribuţii în domeniul legislativ;
- atribuţii executive;
- atribuţii în sfera relaţiilor internaţionale;
- atribuţii bugetare.

a) Punerea în aplicare a tratatelor comunitare şi a dreptului comunitar – gardian al Tratatelor.

Tratatele au împuternicit Comisia Europeană să asigure respectarea dreptului comunitar, atât de către statele
membre, cât şi de către părţile interesate.
Dacă consideră că un stat membru a omis să-şi îndeplinească o obligaţie ce-i revine în baza Tratatelor, Comisia
poate să ia măsurile necesare pentru a asigura conformitatea acţiunii statului cu dreptul comunitar. Comisia poate
reaminti guvernului în respectiv care-i sunt îndatoririle şi să-l invite să ia măsurile necesare sau să-şi prezinte
observaţiile într-un anumit termen.
Dacă statul membru nu respectă decizia Curţii şi nu îndeplineşte cererea Comisiei, aceasta din urmă poate, în baza
„încălcării unei obligaţii prevăzute de tratate” să acţioneze respectivul stat în faţa Curţii de Justiţie.
De regulă, încălcările obligaţiilor prevăzute de Tratate se referă la „restricţiile cantitative” legate de libera circulaţie
a bunurilor şi la „măsurile având efect echivalent”. Comisia poate acţiona în faţa Curţii de Justiţie, chiar a
Consiliului UE, dacă constată că acesta din urmă a încălcat o prevedere a Tratatelor sau actele sale sunt contrare
acestora.
Comisia are dreptul nu numai să pornească procedurile jurisdicţionale împotriva celor ce omit să-şi îndeplinească
obligaţiile ce le revin în baza Tratatelor, ci şi să obţină informaţii despre modul în care instituţiile comunitare,
statele membre sau particularii respectă prevederile comunitare.
Statele membre sunt obligate să respecte aceste cereri şi să furnizeze informaţiile cerute.
În domeniul implementării directivelor Consiliului referitoare la armonizare, statele membre sunt obligate să
informeze Comisia asupra modului în care au realizat în practică aceste prevederi.
Comisia are şi dreptul de a investiga şi de a verifica aplicarea actelor comunitare de către statele membre şi în
anumite cazuri particulare, expres prevăzute de Tratate îşi poate asuma gestiunea clauzelor de salvgardare.

b) Atribuţii în domeniul legislativ.

22
Comisia Europeană are competenţ legislative, adică de adoptare a actelor normative de caracter general,
regulamente şi directive. Consiliul UE poate adopta acte normative numai pe baza unei propuneri a Comisiei, ceea
ce conferă Comisiei atributul de iniţiativă legislativă.
Participarea Comisiei la puterea legislativă a UE se realizează în principal prin următoarele trei căi:
Procedura avizului conform
Domeniile în care procedura avizului conform sut cooperarea extinsă, atribuțiile sarcinile specifice ale BCE,
modificarea Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, fondurile structurale şi fondurile de coeziune,
procedura electorală uniformă, anumite acorduri internaţionale, cazurile de încălcare a drepturilor omului și
aderarea de noi state membre.
Comisia europeană înaintează o propunere legislativă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene.
Propunerea este avizată de către Parlamentul European.
Actul normativ este adoptat de către Consiliu, numai dacă avizul dat de Parlamentul European este favorabil
proiectului.
Proiectul care a primit aviz negativ din partea Parlamentului este respins, fără ca Parlamentul să avizeze o variantă
amendată a propunerii iniţiale.

Procedura codeciziei
Codecizia este cea mai importantă practică legislativă. Ea se aplică în domeniul non-discriminării pe motive de
naţionalitate, al liberei circulaţii a forţei de muncă, al politicii de vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera
circulaţie a persoanelor, trasporturi, piaţa internă, şomaj, cooperarea vamală, industrie, cercetare, politica socială,
educaţie, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor, mediu, partide politice europene, fraudă, statistică.
Procedura codeciziei are trei etape.
Prima etapă este reprezentată de prima lectură a actului normativ de către Parlament.
Propunerea Comisiei este prezentată Consiliului şi Parlamentului European, uneori și Comitetului Economic şi
Social şi Comitetului Regiunilor.
Parlamentul European deliberează asupra acestei propuneri într-o primă lectură şi transmite avizul său Consiliului.
În acest stadiu, cele două comitete pot emite un aviz.
Dacă Parlamentul European nu aduce nici o modificare propunerii Comisiei sau dacă Consiliul acceptă toate
amendamentele propuse de către Parlament,
Consiliul poate decide asupra actului încă din acest stadiu al procedurii. În caz contrar, se pregăteşte cea de-a doua
lectură a actului normative de către parlamentul European.
A doua etapă este a doua lectură a actului normativ de către Parlament.
Pe baza propunerii Comisiei, a avizului Parlamentului şi a avizelor celor două două Comitete şi din proprie
convingere, Consiliul decide o poziţie comună cu majoritate calificată. Poziţia comună face obiectul celei de-a
doua lecturi a Parlamentului European. Acesta are trei alternative, într-un termen de 3 luni:
- dacă Parlamentul aprobă poziţia comună a Consiliului sau dacă nu se pronunţă în cele 3 luni, se hătărăşte asupra
actului vizat, potrivit poziţiei comune;
-Dacă Parlamentul European respinge în întregime poziţia comună (ceea ce nu se poate realiza decât cu majoritatea
absolută a membrilor Parlamentului), procedura legislativă este închisă. Astfel, posibilitatea de care dispune
Consiliul, de a convoca Consiliul de conciliere, este suprimată;
- dacă Parlamentul aduce amendamente poziţiei comune a Consiliului, procedura continuă.
Consiliul poate aproba propunerea aşa cum a fost ea modificată de către Parlament, dar în acest caz trebuie ca el să
adopte toate amendamentele propuse de Parlament. În cazul în care Consiliul respinge unele amendamente sau
dacă majoritatea cerută nu este întrunită (de exemplu unanimitatea atunci când Comisia dă un aviz negativ
propunerii de amendament propus de Parlament), preşedintele Consiliului este obligat ca, într-un termen de 6
săptămâni, să convoace, de comun acord cu preşedintele Parlamentului, Comitetul de conciliere. Acest comitet este
format din reprezantanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Obiectul procedurii de conciliere îl reprezintă poziţia
comună a Consiliului, aşa cum a fost ea modificată de către Parlament. Această procedură vizează ajungerea la un
compromis care se va obţine cu majoritatea calificată a reprezentnaţilor Consiliului şi Parlamentului.
A treia etapă semnifică a treia lectură a actului de către Parlament.

23
Atunci când Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun, fiecare,
de un termen de 6 săptămâni pentru a hotărâ asupra actului în a treia lectură. Oricare ar fi avizul Comisiei asupra
proiectului de compromis, majoritatea calificată a Consiliului este suficientă.
Parlamentul se pronunţă cu majoritatea absolută a voturilor exprimate.
Actul vizat este adoptat de către Parlament şi Consiliu, ceea ce se va preciza în titulatura sa.
Dacă procedura de conciliere eşuează, actul propus nu va fi adoptat, iar procedura legislativă va fi închisă. Eşecul
procedurii de conciliere are aceleaşi efecte ca şi în cazul respingerii poziţiei comune de către Parlament la a treia
lectură.

Procedura consultării
Procedura consultării a fost prima procedură legislativă pe plan european.
Procedura de consultare se caracterizează printr-o repartizare a atribuţiilor între Comisie şi Consiliu.
Comisia formulează o propunere iar Consiliul dispune de posibilitatea de a o respinge.
Înainte ca o decizie să fie luată de Consiliu, trebuiesc parcurse anumite etape, pe parcursul cărora, atât Comisia cât
şi Consiliul, Parlamentul European şi Comitetul economic şi Social şi Comitetul regiunilor pot în mod egal să aibă
un cuvânt de spus, funcţie de obiectul de reglementare al respectivei propuneri legislative.
Procedura consultării este aplicabilă când se adoptă decizii referitoare combaterea discriminării, cetăţenia Uniunii,
politicii agricile comune, liberalizării anumitor servicii, în domeniul concurenţei, fiscalităţii, ocuparea forţei de
muncă, sau în domeniul mediului.
Fazele desfăşurării procedurii consultării sunt trei.
Prima fază este faza elaborării unei propuneri.
Comisia este cea care angajează procedura legislativă, prin elaborarea unei propuneri cu privire la măsurile de
drept comunitar care necesită o reglementare (monopului de drept de iniţiativă aparţine la nivel comunitar
Comisiei).
A doua fază este faza consultării.
Înainte luarea unei decizii, Consiliul verifică dacă celelalte instituţii comunitare trebuie să fie consultate. Tratatele
comunitare conferă Parlamentului European dreptul de a fi consultat cu privire la toate deciziile politice importante
(consultare obligatorie). Neconsultarea Parlamentului în astfel de situaţii constituie un grav viciu de formă
împotriva căruia poate fi introdus un recurs în anularea actului normative respective, care ameninţă cu nulitatea
întraga procedură.
Pe lângă consultarea obligatorie, Parlamentul European este consultat şi asupra tuturor proiectelor de acte
(consultare facultativă).
În vederea consultării, Consiliul transmite oficial propunerea Comisiei și preşedintelui Parlamentului European,
invitându - i totodată, formal, să dea un aviz.
Preşedintele Parlamentului supune propunerea comisiei parlamentare competente.
Concluziile acesteia sunt apoi examinate în sesiune plenară şi, numai după aceea, Parlamentul European îşi dă
avizul (care poate să aprobe propunerea, să o respingă sau să îi aducă amendamente).
Consiliul nu are obligația să urmeze avizele şi propunerile de amendament ale Parlamentului. Avizele
Parlamentului au, totuşi, o deosebită importanţă politică, în măsura în care ele permit identificarea unor lacune
juridice sau evidenţiază necesitarea altor măsuri comunitare, conferind, astfel, un nou impuls politicii de integrare
europeană.
În anumite cazuri, tratatele obligă Consiliul să consulte Comitetul economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Ca şi
în cazul Parlamentului, avizele data de cele două Comitete, cu privire la Porpunerea Comisiei nu obligă
Parlamentul în mod irevocabil şi definitiv.
A treia fază este faza deciziei.
După consultarea Parlamentului european, a Comitetului Ecponomic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, Comisia
trimite din nou propunerea sa, eventual modificată potrivit avizelor primte, Consiliului. Propunerea este examinată
mai întâi de către Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER) ai statelor membre. În cadrul COREPER
toate aspectele tehnice ale deciziei care trebuie să fei adoptată de către Consiliu sunt analizate, mai întâi, de câtre
grupurile specializate. Atunci când un act este pregătit pentru a fi adoptat‖ el este înscris pe ordinea de zi a viitoarei
reuniuni a Consiliului şi este adoptat fără a mai fi angajate dezbateri. Însă atunci când există un dezacord care

24
persistă în cadrul COREPER, cu privire la actul ce urmează să fie adoptat, neînţelegerile vor fi supuse spre
rezolvare Consiliului. Decizia luată de Consiliu închide procedura.

c) Atribuţii executive.
Comisia Europeană are competenţe în adoptarea actelor administrative prin care se aplică dreptul primar şi
secundar (derivat).
Comisia Europeană posedă competenţe executive datorită caracterului său permanent şi a resurselor materiale şi
umane de care dispune.

d) Atribuţii sfera relaţiilor internaţionale.

Aceste atribuţii şi competenţe se referă la propunerile pe care le face Comisia, care ulterior pot deveni acte
normative. Comisia Europeană are rolul de reprezentare a Uniunii Europene în faţa statelor membre, state terţe sau
organizaţii internaţionale de orice formă.
În afara rolului de reprezentare externă, Comisia Europeană recomandă Consiliului încheierea de acorduri cu state
terţe sau organizaţii internaţionale şi, după începerea negocierilor, le continuă şi le finalizează.
Comisia trebuie să propună Consiliului măsurile necesare punerii în aplicare a acţiunilor comune în domeniul
PESC.
Comisia trebuie adesea să găsească compromisul necesar, chiar dacă negocierile sunt dificile în Consiliu sau
Parlament, pentru ca interesul comunitar să prevaleze faţă de interesele naţionale.
Comisia este împuternicită să negocieze înţelegerile sau acordurile dintre Uniune şi unul sau mai multe state ori
organizaţii internaţionale. Comisia trebuie să fie împuternicită de Consiliu printr-o „decizie de negociere”.
Adoptarea de către Consiliu a deciziei de negociere cu majoritate calificată de voturi este supusă avizului
Parlamentului şi avizului Curţii de Justiţie.
Comisia Europeană trebuie consultată asupra conformității proiectului de acord cu prevederile tratatelor
comunitare, iar un aviz negativ va avea ca afect începerea procedurii de revizuire a tratatelor comunitare,
modificarea proiectului de acord sau respingerea proiectului de acord.

e) Atribuţii bugetare.
Comisia Europeană prezintă spre aprobare Consiliului un proiect de buget, pe baza propunerilor primite de la
fiecare instituţie comunitară. Proiectul de buget este însoţit întotdeauna de o propunere a Comisiei cu privire la
cuantumul ratei cheltuielilor neobligatorii, după consultarea Comitetului de politică economică.
Consiliul, împreună cu Parlamentul European adoptă bugetul conform procedurii, iar Comisia are obligaţia de a-l
pune în practică. Această competenţă îi conferă Comisiei posibilitatea de a transfera, în anumite limite, poziţii
bugetare dintr-un capitol în altul, obligaţia de a veghea ca statele comunitare să-şi îndeplinească sarcinile lor
bugetare, de a pune la dispoziţia celor implicaţi fondurile ce stau la baza proiectelor comunitare şi de a administra
cu maximă diligenţă toate fondurile comunitare.
Comisia Europeană prezintă anual Consiliului şi Parlamentului European „Darea de seamă asupra exerciţiului
financiar anual”, cât şi o „Balanţă de venituri şi cheltuieli” pe anul financiar încheiat.

2. PARLAMENTUL EUROPEAN (PE)

Istoric
Parlamentul European, constituit prin Tratatul CECO din 1952 (Adunarea Parlamentară), este forumul
democratic prin excelenţă al Uniunii. Parlamentul European este cel mai mare parlament multinaţional. Acesta
reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, fiind alcătuit din 736 de membri, aleşi prin vot direct universal, din cinci în
cinci ani, din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Orice cetăţean al Uniunii Europene poate vota sau
candida la alegerile europene în ţara în care locuieşte, indiferent de naţionalitatea sa. Primele alegeri pentru
Parlamentul European au avut loc în anul 1979.
Componenţă
Membrii Parlamentului European nu desfăşoară activitate grupaţi pe naţionalităţi, ci funcţie de afinităţile lor
politice, formând grupări transnaţionale. Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de

25
norme de drept comunitar cât şi de norme de drept naţional. Parlamentul, prin regulament intern, poate să impună
membrilor săi reguli particulare de conduită. Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe
plan european dar este interzis pe plan naţional.
Organizarea internă a Parlamentului european cuprinde un Birou, Conferinţa preşedinţilor, comisii şi grupurile
politice parlamentare. Preşedintele Parlamentului, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori sunt aleşi de membrii
Parlamentului prin vort secret pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate (jumătate de mandat) şi formează Biroul
Conferinţa preşedinţilor cuprinde preşedintele Parlametnului şi preşedinţii grupurilor politice.
Principalele grupuri politice sunt:
- Grupul Partidului Popular European (democrat-creştini) şi Democraţilor Europeni – PPE – DE;
- Grupul Partidului Socialiştilor Europeni PSE;
- Grupul Alianţei Democraţilor Liberalilor pentru Europa (ALDE);
- Grupul Verzilor Alianţa Liberă Europeană (V/ALE);
- Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică – GUE/NGL;
- Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor – UEN;
- Grupul Independenţei şi democraţiei - IND/DEM;
- Grupul celor Neînscrişi;
Mod de lucru
Membrii Parlamentului European se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg.
Parlamentul European este organizat în 20 de comitete, care îşi desfăşoară şedinţele de lucru de pregătire a
sesiunilor plenare la Bruxelles, unde se află şi birourile permanente, birourile deputaţilor şi grupurile politice.
Secretariatul General al Parlamentului European are sediul la Luxembourg.
Ca şi în cadrul Parlamentelor naţionale, rolul comisiilor este de a gestiona probleme particulare: afaceri
externe, buget, mediu, agricultură, etc. Prin intermediul Comitetului pentru Petiţii, cetăţenii europeni pot adresa
petiţii direct către Parlamentul European.
Membrii în Parlament sunt repartizaţi în mai multe comisii şi delegaţii de specialitate. Rapoartele elaborate de
comisiile parlamentare sunt supuse adoptării în sesiuni plenare. Acestea sunt în mod egal orgaizate pentru
discutarea rapoartelor, dar şi pentru interpelări adresate Comisiei şi Consiliului, dezbaterii problemelor urgente şi
declaraţiilor preşedintelui. Adunările plenare sunt publice.
Comisiile parlamentare sunt permanente, temporare și de anchetă.
Înfiinţarea „comisiilor” temporare de anchetă are la cererea unui sfert dintre membrii Parlamentului European. De
asemenea, prin acordul comun al Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei, sunt
determinate modalităţile de exerciţiu al dreptului de anchetă.

Principalele funcţii ale Parlamentului European

1) Funcţia legislativă
Parlamentul European deţine această funcţie împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Funcţia legislativă
constă în principal în 3 proceduri de decizie diferite.
2) Funcţia bugetară
În fiecare an, Comisia pregăteşte un proiect de buget care este supus aprobării Consiliului. Parlamentul poate
propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate din anumite secţiuni ale bugetului. Bugetul în forma
finală este adoptat de către Parlamentul European, de regulă în luna decembrie. El poate adopta bugetul sau îl poate
respinge, aşa cum a procedat în mai multe situaţii. În acest caz, întreaga procedură se reia.
Cât priveşte controlul bugetului, Parlamentul îşi împarte atribuţiile cu Consiliul şi are ultimul cuvânt cu privire la
cheltuielile neobligatorii. Parlamentul poate respinge definitiv bugetul, cumulând atribuţii cu privire la controlul
execuţiei acestuia şi descărcarea cu privire la execuţia bugetului.

3) Controlul democratic asupra instituţiilor europene

Parlamentul European este responsabil cu alegerea numirii Preşedintelui Comisiei Europene (pe care
trebuie sa-l aprobe cu majoritatea voturilor membrilor săi) şi acordarea votului de investitură noii Comisii
Europene, care nu se poate constitui decât după audierea de către Parlament a fiecărui membru propus (pentru
prima dată în 1995). De asemenea, Parlamentul dezbate şi votează programul anual al Comisiei.

26
Această putere s-a extins de la supravegherea Comisiei şi asupra Consiliului, Consiliului European şi a
organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa Parlamentului European.
Parlamentul European trebuie să supravegheze în primul rând activitatea Comisiei Europene.
În acest sens, el are puterea de a elibera din funcţie, în bloc, pe membrii Comisiei printr-o moţiune de cenzură. O
astfel de moţiune poate fi aprobată doar prin votul unei majorităţi de două treimi din voturile exprimate, care în
acelaşi timp trebuie să reprezinte majoritatea numărului membrilor Parlamentului. De asemenea, având în vedere
caracterul grav al unei astfel de moţiuni, a fost prevăzută o „perioadă de reflecţie” de cel puţin trei zile între
propunerea moţiunii şi votarea ei.
Adoptarea unei moţiuni de cenzură are drept efect propunerea unei noi Comisii. Această situaţie subliniază de ce
Comisia trebuie să acorde atenţie părerilor Parlamentului, aşa cum guvernele naţionale sunt obligate faţă de
parlamentele naţionale.
Moţiunea de cenzura rămâne ca o ultima măsură de acţiune a Parlamentului contra Comisiei, chiar dacă existenţa şi
folosirea ei pot influenţa profund relaţiile dintre aceste două instituţii comunitare, evidenţiind dependenţa politică a
Comisiei faţă de Parlament. Această dependenţă este prevăzută într-o serie de prevederi ale Tratatelor şi în
procedurile dezvoltate de practica parlamentară comunitară.
O altă modalitate de control asupra Comisiei este dialogul continuu între Comisie şi Parlament, în cadrul căruia,
întrebările parlamentare scrise sau orale reprezintă un mijloc special de supraveghere la îndemâna Parlamentului
European.
De trei ori pe an Preşedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie să facă declaraţii în faţa Parlamentului, înaintea
viitoarei întâlniri a Consiliului European.
Programul preşedinţiei este prezentat de către preşedintele Consiliului Uniunii Europene la începutul şi sfârşitul
mandatului său de şase luni.
preşedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie să informeze cu regularitate Parlamentul asupra problemelor de
politică externă ce au fost examinate în cadrul cooperării politice europene.
.
4) Atribuții în domeniul relațiilor externe
Actul Unic European stabileşte necesitatea aprobării de către Parlament a unor acorduri internaţionale de
cooperare sau de asociere, precum şi a noilor acorduri de aderare. La Maastricht s-a hotărât ca aprobarea
Parlamentului să fie obligatorie şi pentru procedura electorală uniformă, cetăţenia europeană şi pentru fondurile
structurale. Înaltul Reprezentant pentru PESC trebuie să informeze Parlamentul asupra activităților sale și să se
consulte cu acesta. Parlamentul îi poate adresa întrebări sau îi poate da recomandări.

5) Primirea petițiilor
Parlamentul examinează petiţiile care îi sunt adresate de către cetăţenii Uniunii cu privire la subiectele de
importanţă pentru domeniile de activitate ale Uniunii.

6. Numirea unor oficiali europeni

Parlamentul European numește Mediatorul (Ombudsmanul) European și pe alți oficiali comunitari.

3. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (CUE, CM)

Este cunoscut şi sub denumirea de Consiliu de Miniştri sau Consiliu. Reprezintă și reprezintă interesele statelor
membre.
A fost creat prin Tratatul de fuziune al Executivelor din 1965, când purta denumirea de Consiliu al Comunitților
Europene. Actuala denumire este dobândită prin Tratatul de la Maastricht.
Consiliul este alctuit din miniștrii de Externe și alți miniștri de resort. Aceștia reprezintă guvernele statelor membre
și exercită dreptul de vot.
Fiecare stat membru stabilește modul de reprezentare în cadrul Consiliului.

Componenţă

27
 Componenţa Consiliului Uniunii Europene se modifică în funcţie de ordinea de zi, fiecare stat membru fiind
reprezentat de către ministrul responsabil pentru problematica temei de pe ordinea de zi. De exemplu, problemele
agricole sunt dezbătute de miniştrii agriculturii, problemele financiare de către miniştrii de finanţe, politicile legate
de transport de către miniştrii de transport. Există nouă structuri în cadrul Consiliului, fiecare reglementând
activitatea într-un anumit domeniu:
 Relaţii Externe şi Afaceri Generale
 Afaceri Economice şi Financiare
 Justiţie şi Afaceri Interne
 Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori
 Concurență
 Transport, Telecomunicaţii şi Energie
 Agricultură și Pescuit
 Mediu
 Educaţie, Tineret şi Cultură.
Consiliul pentru Relații Externe elaborează Politica externă a Uniunii Europene.
Consiliul pentru Afaceri generale asigură (împreună cu Comisia) continuitarea lucrărilor, pregătește
lucrările Consiliului European și asigură aducerea la îndeplinire a deciziilor acestuia.
În cadrul Consiliului Uniunii există un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre
(COREPER), alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre la Bruxelles, respectiv
diplomaţi/ambasadori, asistaţi de persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii acestor delegaţii se reunesc o
dată pe săptămână pentru a dezbate pregăti propunerile, materialele supuse spre dezbatere şi deciziile Consiliului,
cu ajutorul unor echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort.
COREPER își creează comitete sau grupuri de lucru.
De asemenea, Consiliul dispune de un Secretariat General, cu sediul la Bruxelles, care pregăteşte şi implementează
deciziile Consiliului.
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, timp de şase luni (din ianuarie până în iunie, şi din iulie până în
decembrie), de câte fiecare stat membru, cu excepția Consiliului pentru Relaţii Externe şi Afaceri Generale, condus
de către Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), care este concomitent și
Vicepreședinte al Comisiei.
. Ministrul statului respectiv conduce şedinţele Consiliului.
Consiliul are o dublă natură, fiind concomitent parte a sistemului instituţional comunitar și instituţie de
reprezentare a guvernelor statelor membre.
Miniştrii de externe ai fiecărui stat membru al Uniunii Europene au calitatea de membrii ai Consiliului. Împreună
ei formează aşa numitul „Consiliu general”. Aceşti miniştri pot fi înlocuiţi sau acompaniaţi de acei colegi ai lor
(miniştri sau secretari de stat) care au competenţe naţionale particulare în domeniile prevăzute a fi discutate în
şedinţele Consiliului.

Mod de lucru
Fiecare ministru este mandatat să reprezinte Guvernul statului din care provine în cadrul reuniunilor
Consiliului. Astfel, fiecare ministru este direct răspunzător de deciziile luate în faţa Parlamentului naţional şi a
cetăţenilor pe care îi reprezintă.
Consiliul se întrunește la convocarea președintelui, chiar la inițiativa acestuia, a unuia din membri sau a
Comisiei.
Horărârile se adoptă prin vot, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate.
Majoritatea calificată este regula.
Majoritatea simplă se aplică referitor la chestiuni de procedură, cererea de studii din partea Comieiei, adoptarea
statutelor comitetelor prevăzute în tratate, sau prin stabilirea de limite și condiții Comisii.
Unanimitatea este cerută în ceea ce privește capitalurile și plățile, combaterea discriminării, mediu,
transporturi, ajutoare de stat, politica comercială comună, PESC, etc.

28
 Atunci când Consiliul este format din miniştrii responsabili cu un anumit domeniu (agricultură, transport,
finanţe etc.), atunci ei formează aşa-numitele Consilii „specializate” sau „sectoriale”. De fapt fiecare stat
membru are o „multiplă reprezentare” în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliile generale se
întâlnesc o dată pe lună şi, conform rezoluţiei adoptate de întâlnirea la nivel înalt de la Paris, din decembrie
1974, sunt împuternicite „să acţioneze ca iniţiator şi coordonator al activităţilor comunitare şi să asigure
continuitatea muncii”.
Consiliile specializate se pot întâlni fie simultan, fie între sesiunile Consiliilor generale. Acestea sunt
abilitate să dezbată probleme punctuale, cum ar fi: probleme economice şi financiare, bugetare, politica
pescuitului, politica mediului, politica socială, politica de dezvoltare, educaţie şi cercetare, transport,
agricultură etc.
Preşedinţia începe la data de 1 ianuarie a fiecărui an, dar după un ciclu de şase luni, această ordine se
schimbă, şi următorul mandat începe la 1 iulie. Aceeaşi rotaţie se aplică şi tuturor organelor subordonate
Consiliului, cum ar fi COREPER, grupurile de lucru şi alte întâlniri ale miniştrilor.
Preşedinţia Consiliului convoacă reuniunile ordinare şi extraordinare ale acestuia, urmare a unei iniţiative
proprii sau la cererea Comisiei sau a unui stat membru. Preşedinţia stabileşte, de asemenea, Ordinea de zi a
Consiliilor, pe care o face cunoscută Comisiei şi celorlalţi membri ai Consiliului cu cel puţin zece zile
înainte. Preşedinţia elaborează - cu 7 luni înainte - Calendarul semestrial al Consiliilor.
COREPER este format din funcţionari sau tehnicieni ai statelor membre, ocupându – se cu pregătirea
sesiunilor Consiliului, asigurarea activităţii sale între Sesiuni și asigurarea permanenţei acestei instituţii.
Numărul membrilor COREPER diferă de la un stat la altul, singurele constante reprezentându-le prezenţa,
din partea fiecărui stat, a unui Reprezentant Permanent şi a unui Reprezentant Permanent Adjunct.
Întrucât, în general, Consiliul se pronunţă asupra propunerilor Comisiei - fie că este vorba despre propuneri
de Regulament sau Directive - implicarea acesteia în activitatea COREPER devine, astfel, „primul nivel de
contact” al Comisiei cu statele membre, momentul în care cele două părţi îşi dau seama dacă o propunere
sau alta ar putea (sau nu) fi aprobată în Consiliu.
Preşedintele COREPER este Reprezentantul Permanent în faţa Uniunii Europene al statului care exercită
Preşedinţia Consiliului. Acesta elaborează ordinea de zi a Sesiunilor Consiliului în funcţie de rezultatul
activităţii COREPER. Astfel, subiectele asupra cărora există un acord în COREPER devin punctele „A”
din ordinea de zi, acestea nemaifiind dezbătute, ci doar votate. Cele asupra cărora nu s-a ajuns la acorduri
prealabile în COREPER se dezbat şi votează în Consiliu ca puncte „B” pe ordinea de zi.
Secretarul General se numeşte de către Consiliu prin unanimitate. Acelaşi Consiliu trebuie să stabilească,
prin norme interne, organizarea Secretariatului General şi să emită Regulamentul Interior.

Atribuțiile Consiliului
1) Adoptă, împreună cu Comisia și Parlamentul European, legislaţia Uniunii Europene sub formă de
regulamente, directive, decizii (care devin parte a legislaţiei naţionale a statelor membre), acţiuni comune
sau poziţii comune, recomandări sau opinii, concluzii, declaraţii sau rezoluţii.
2) Coordonează politicile economice generale la nivelul statelor membre, prin intermediul miniştrilor
economici şi de finanţe ai statelor membre, care formează Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare.
3) Coordonează acţiunile statelor membre şi cooperarea interguvernamentală.
4) Ratifică acordurile internaţionale care au fost anterior negociate cu Comisia Europeană (dintre Uniunea
Europeană şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale), în numele Uniunii Europene.
Ratificarea are loc după aprobarea Parlamentului European, cum ar fi în cazul acordurilor de asociere, sau
după consultarea acestuia.
5) Aprobă bugetul împreună cu Parlamentul European.
6) Defineşte şi pune în aplicare Politica Europeană şi de Securitate Comună. Pentru a răspunde mai
eficient crizelor internaţionale, Consiliul dispune de o forţă de reacţie rapidă, compusă din membri ai
forţelor armate naţionale, având ca atribuţii managementul crizelor, ajutorul umanitar şi menţinerea păcii.
7) Poate aplica amenzi în cadrul procedurii de deficit excesiv
8) Dispune de un rol decisiv în procedura de modificare a tratatelor, de aderare a noi state membre și de
retragere din Uniunea Europeană a unor state membre

29
 9) Poate adopta, revoca și modifica clauzele de salvgardare

4. CONSILIUL EUROPEAN

Este format din şefii statelor sau guvernelor statelor membre, președintele său şi Preşedintele Comisiei Europene.
Dacă situația o impune, fiecare membru poate fi asistat de un ministru, iar președintele Comisiei poate
fi asistat de un membru al Comisiei. Președintele Consiliului European este ales pentru un mandate de
doi ani și jumătate, mandat care poate fi reînnoit o singură dată. Votul este dat cu majoritate calificată.
Președintele Consiliului European pregătește și conduce lucrările acestui for, asigură coeziunea și
consensul, prezintă Parlamentului un raport al fiecărei întâlniri și asigură reprezentarea externă a
Uniunii.

Istoric
Consiliul European este format din şefii de state şi de guverne, Preşedintele, un alt membru al Comisiei Europene
şi miniştrii de externe. Miniştrii de externe şi membrul Comisiei Europene au rol consultativ.
Ideea constituirii Consiliului European datează din anul 1974, când liderii politici au început să se întrunească
periodic. El este forul politic suprem al Uniunii Europene.
Această practică a devenit oficială cu ocazia Actului Unic European (1986), astfel că, în prezent, Consiliul
European se întruneşte, în principiu, de 4 ori pe an şi ori de câte ori e nevoie, în cadrul întrunirilor extraordinare
Deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt foarte importante din punct de vedere politic, dar nu au
valoare juridică. Pentru ca aceste decizii să fie puse în aplicare, este necesar să se urmeze procedura obişnuită
pentru adoptarea legislaţiei comunitare, în funcţie de domeniul respectiv.
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă referitor la chestiuni de procedură, la adoptarea
regulamentului de procedură și la procedura de revizuire ordinară a Tratatelor.

Mod de lucru
Consiliul European stabileşte liniile şi obiectivele politice fundamentale ale Uniunii Europene. El nu poate însă să
ia decizii cu efect juridic, dar are un drept directiv. Se întruneşte de cel puţin două ori pe an. În afară de acestea mai
are loc o întâlnire specială la nivel înalt în care sunt discutate temele cele mai importante. Şedinţele Consiliului nu
sunt publice, dar rezultatele şi concluziile lor sunt raportate în scris Parlamentului European.
Preşedinţia Consiliului European se asigură din şase în şase luni de către şefii de state şi de guverne din cadrul
Uniunii Europene, conform unei proceduri destul de sofisticate. De remarcat este faptul că statul care deţine
preşedinţia în Consiliul de Miniştri o preia automat şi pe cea a Consiliului European. Acest stat devine pentru
şase luni gazda Consiliului European.
Actul Unic European (AUE) a instituit Consiliul European ca instituţie.
Aşadar, Consiliul European nu deţine putere politică la nivel Uniune Europeană. Influenţa sa se manifestă la
nivel informal, deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care stabilesc liniile directoare în politica Uniunii
Europene, urmând ca instituţiile comunitare, în special Consiliul şi Comisia, să pună în aplicare, prin acte
comunitare, deciziile luate.

Atribuţii
Consiliul European are rol important în definirea orientărilor politice, economice şi sociale generale. După
Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit în mod oficial iniţiatorul politicilor majore ale Uniunii
Europene şi a fost mandatat să intervină pentru deblocarea eventualelor situaţii de criză sau pentru soluţionarea
unui dezacord între statele membre (între miniştrii din cadrul Consiliului Uniunii Europene). Consiliul stabileşte
priorităţile şi calendarul construcţiei europene, cum ar fi de exemplu reforma Tratatelor Uniunii sau finanţările din
bugetul Uniunii, poziţia Uniunii pe scenă internaţională, având rol esenţial pe plan internaţional prin Politica
Europeană de Securitate Comună.
Principalele atribuții ale Consiliului European sunt următoarele:
- Propune Parlamentului European un candidat la funcția de Președinte al Comisiei
- Numește Comisia pe baza votului Parlamentului European

30
 - Numește Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună
- Identifică obiectivele și interesele strategice ale Uniunii Europene
- Definește politica de apărare comună
- Are competențe în ce privește revizuirea tratatelor
- Are competențe referitoare la procedura de retragere a unui stat din Uniunea Europeană
- Dispune de atribuții în domeniul coperării judiciare și polițienești

5. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE (CEJ)

Istoric
Curtea Europeană de Justiţie a fost constituită prin Tratatul de la Paris din 1952. Având sediul la
Luxemburg, Curtea Europeană de Justiţie este o instituţie jurisdicţională care veghează la respectarea dreptului
comunitar, funcţionând după principiul prevalenţei dreptului comunitar asupra legislaţiei naţionale a statelor
membre.
Componenţă
Curtea Europeană de Justiţie este alcătuită din câte 1 judecător din fiecare stat membru (28 de judecători) şi 9
avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi pe baza acordului comun al guvernelor statelor
membre, pentru o perioadă de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Aceştia sunt aleşi dintre experţii
din domeniul juridic a căror integritate morală şi experienţă profesională sunt indubitabile. Ei sunt selectaţi dintre
persoanele a căror independenţă este dincolo de orice îndoială şi care posedă calificările necesare pentru a ocupa
cele mai înalte funcţii judiciare în statele lor sau sunt jurişti cu competenţă recunoscută.
Preşedintele Curţii este ales de către judecători din rândul membrilor acestora, pe o perioadă de 3 ani,
mandat care poate fi rennoit.
Curtea numește un prim avocat – general pe o perioadă de un an. Președinții camerelor de 5 sunt aleși
pentru 3 ani, iar președinții camerelor de 3 pentru 1 an.
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de
trei judecători.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele, atunci când
trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu
a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care este parte într-un
proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.

Mod de lucru
În general, conform Tratatelor, Curtea de Justiţie poate să verifice dacă statele membre respectă drepturile
fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene, poate să examineze în instanţă interpretarea Tratatelor Uniunii,
validitatea şi interpretarea legislaţiei Uniunii Europene.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţele deschise
opinii şi avize referitoare la speţele prezentate Curţii. Preşedintele Curţii are rolul de a coordona lucrările Curţii şi
activitatea judecătorilor şi avocaţilor generali, de a prezida audierile şi de a delibera asupra speţelor importante de
la Curtea de Justiţie.
Judecata are o fază scrisă și una orală. Deciziile sunt luate de către judecători cu unanimitate sau cu
majoritate.
Pronunțarea sentinței are loc în ședință publică. Nu se menționează opiniile minoritare sau concurente.
Rolul avocaţilor generali este acela de a emite, în deplină independenţă şi imparţialitate, opinii argumentate, în
cazurile aflate pe rolul CJCE, care servesc Curţii la găsirea soluţiilor.

Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

1) Acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către un stat membru. Acest tip de acţiune poate fi
intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru.

31
 Când reclamantul este Comisia, aceasta comunică un aviz motivat statului respectiv, invitându – l să își
prezinte observațiile. Dacă statul nu se conformează în termenul stabilit de către Comisie, aceasta va sesiza Curtea.
Aceeași procedură este urmată și dacă reclamant este un stat membru.
2) Acţiune în anulare
Acţiunea în anulare este posibilitatea pe care o au statele, instituţiile UE şi persoanele fizice ori juridice de a ataca
în faţa Curţii un act obligatoriu emis de instituţiile UE şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia.
Este un mijloc de control al conformităţii actelor juridice ale UE, un control de legalitate şi urmăre şte
desfiinţarea unui act ilegal, nu modificarea lui.
Acţiunea este introdusă împotriva actelor instituţiilor.
Legitimare procesuală activă o pot avea statele membre, Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca
Centrală Europeană, precum și particularii (persoanele fizice şi peroanele juridice). Acţiunea în anulare va fi
intentată împotriva actelor adoptate în comun de Parlamentul European şi de Consiliu, a actelor Consiliului,
Comisiei şi ale BCE şi a actelor Parlamentului menite să producă efecte juridice faţă de terţi.
Termenul în care se poate formula acţiunea în anulare este de 2 luni şi curge, pentru actele generale, de la
publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor către cel interesat.
Cauzele de anulare sunt necompetenţa, încălcarea unor norme fundamentale de procedură, încălcarea tratatului
sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia şi abuzul de putere. În primul şi al doilea caz, Curtea de
Justiţie şi Tribunalul se pot autosesiza.

3) Acţiunea în carenţă
Acţiunea în carenţă constă în posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, a instituţiilor UE, precum şi a
întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anumite situaţii strict limitate, de a ataca în faţa Curţii de Justi ţie
refuzul Parlamentului European, al Consiliului, al Comisiei şi al BCE de a decide în materii în care aceste instituţii
au, prin Tratate, obligaţia de a lua o anumită măsură.
Acţiunea în carenţă are un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor unionale conferite instituţiilor prin
Tratatele institutive şi urmărind să oblige instituţia competentă să acţioneze. Scopul său este obţinerea unei
declaraţii/hotărâri a Curţii că instituţia a acţionat nelegal prin neluarea unei decizii.
Titularii acţiunii în carenţă sunt aceeaşi ca şi cei care pot introduce o acţiune în anulare. Ac ţiunea în caren ţă
poate fi intentată împotriva Consiliului, a Parlamentului European, a Comisiei şi a Băncii Centrale Europene.
Acţiunea în carenţă nu poate fi exercitat decât dacă „instituţia în cauză a fost, în prealabil, invitată să acţioneze” şi
„dacă la expirarea unui termen de două luni de la această invitaţie, instituţia nu a luat atitudine”.
Partea interesată trebuie să ceară instituţiei competente să pună capăt inactivităţii sale. De fapt, cererea
reprezintă o punere în întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă şi să avertizeze instituţia UE că perseverarea în
inactivitate va duce la un o acţiune în carenţă. Este necesar ca cererea preliminară să precizeze data de la care
curge termenul de două luni, în decursul căruia instituţia trebuie să pună capăt tăcerii sale.
Cererea preliminară se adresează numai instituţiei competente şi obligată la o anumită acţiune, ea trasând
limitele în care viitoarea acţiune în carenţă va putea fi introdus.
Dacă instituţia în cauză a luat atitudine, acţiunea rămâne fără obiect. Dimpotrivă, dacă instituţia nu acţionează,
aceasta poate fi adusă în faţa Curţii sau a Tribunalului într-un termen de două luni, în baza unei acţiuni în carenţă
propriu-zis.
4) Acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
Tratatele prevăd posibilitatea realizării unei activităţi de interpretare de către Curte, pe lângă litigiile propriu-
zise, pe calea acţiunii în interpretare.
În cadrul acestei acţiuni, dispun de legitimare procesuală activă numai jurisdicţiile naţionale.
Introducerea unei acţiuni în interpretare se prezintă fie ca un drept, fie ca o obligaţie a instan ţelor na ţionale. O
jurisdicţie naţională, care a stabilit necesitatea clarificării sensului sau a forţei unei dispoziţii de drept al UE, are
de ales între realizarea de către ea însăşi a acestei nevoi de interpretare sau poate să se adreseze cu o cerere
prejudicială Curţii europene de justiţie. Jurisdicţia naţională trebuie să aprecieze „ necesitatea unei decizii
prejudiciale pentru a oferi soluţia într-un litigiu naţional” şi, în funcţie de rezultatul la care ajunge, poate, fie să
realizeze singură interpretarea, fie poate să-şi exercite dreptul de a sesiza Curtea. De regulă, instanţa naţională
recurge la propria interpretare atunci când cererea de interpretare este făcută de una dintre părţi sau de către părţi
de comun acord. Este posibil ca instanţa naţională să ţină cont în interpretarea pe care urmează să o facă şi de
32
interpretarea oferită de curte într-o cauză anterioară. Libertatea judecătorului naţional de a da sau nu curs
dreptului său de a se adresa Curţii europene de justiţie este posibilă până în momentul în care nevoia de
interpretare realizată de către o jurisdicţie este prevăzută în obligaţia de cooperare cu Curtea.
Judecătorul naţional, care deschide o acţiune în interpretare, suspendă procesul şi comunică hotărârea sa Curţii,
care o notifică, prin grefier, părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi Consiliului, dac ă actul în
discuţie emană de la acesta.

5) Acţiune în răspundere (în daune)

Acest tip de acțiune poate fi înaintat pentru repararea daunelor efectuate de către instituțiile sau agenţii
instituţiilor Uniunii în exerciţiul funcţiunii, care poate fi intentată de către statele membre, în faţa Curţii Europene
de Justiţie, şi de către persoane fizice sau juridice, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.
Curtea de Justție judecă și recursurile împotriva deciziilor Tribunalului de Primă Instanță și a Tribunalului
Funcției Publice. Acestea pot fi înaintate dacă prima instanță nu a fost competentă, dacă nu a respectat procedura
sau dacă a fost încălcat dreptul UE.

6. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ (TPI)

Istoric
Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989, cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate
persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, pentru a permite Curţii de Justiţie să
se concentreze asupra interpretării uniforme a legislaţiei comunitare.
Are în componenţa sa 28 judecători numiţi de statele membre pentru o perioadă de 6 ani.
Nu are în componența sa avocați – generali. Condițiile de numire sunt aceleași ca și la Curte.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau din trei judecători sau, în
anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13
judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică
această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse
din trei judecători.
Atribuţii şi componenţă
- acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau
agențiilor Uniunii Europene (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și
împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun măsuri de executare) sau, de asemenea,
împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o
acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă,
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor
de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de
executare;
- acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile Uniunii
Europene sau de funcţionarii acestora;
- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului
competenţa de judecare;
- acţiuni în materia mărcilor comunitare;
- recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene, limitate la chestiuni de drept.

Proceduri comune
Elementele de procedură a CJCE şi TPI se pot sintetiza astfel:
- Procedura este scrisă, orală (obligatorie în faţa TPI şi facultativă în faţa CJCE) și contradictorie.
- Reprezentarea obligatorie este un principiu de bază al procedurii la CJCE. Statele membre sunt reprezentate de
agenţi; comisia este reprezentată de un membru al Serviciului juridic; există şi posibilitatea acordării, în anumite
condiţii, de asistenţă judiciară gratuită.

33
- Cererea trebuie să îndeplinească o serie de condiţii stricte de formă şi de conţinut, în caz contrar putând fi
respinsă.
- În cazul fazei scrise are loc un schimb de memorii între părţi, cu argumentaţie; faza scrisă nu este publică.
- În cazul fazei orale, avocaţii au la dispoziţie un timp limitat (câte 15 minute pentru fiecare parte) şi răspund la
întrebările puse de judecători.
Judecătorul-raportor, chiar înainte de faza orală, poate demara investigaţii, aprobate de cameră, ce pot cuprinde
audierea părţilor (mai rar), a martorilor, cereri de informaţii şi documente.
- CJCE şi TPI pot decide şi măsuri conservatorii.
- După închiderea procedurii orale, avocatul general îşi prezintă concluziile şi propune o soluţie; concluziile sale
conţin o evaluare detaliată şi stabilirea bazei juridice, inclusiv invocarea altor hotărâri ale instanţei comunitare;
opinia avocatului general este deseori invocată de jurişti în alte speţe.
- Hotărârea este adoptată cu majoritate de voturi, fără indicarea modului de vot; deşi posibilă, în practică nu se
întâlneşte emiterea de opinii separate sau dizidente; hotărârea se pronunţă în şedinţă publică, în prezenţa părţilor;
hotărârea are forţă obligatorie şi este executorie.

Curtea Europeană de Conturi

Structură
Curtea Europeană de Conturi este compusă dintr-un reprezentant pentru fiecare stat membru, ales dintre
personalităţile care aparţin sau au aparţinut ţării respective, desfăşurând activitate în instituţiile de control extern
sau care au merite deosebite pentru această funcţie şi oferă cele mai puternice garanţii de independenţă.
Membrii Curţii Europene de Conturi sunt numiţi de Consiliu, cu majoritate calificată, după consultarea
Parlamentului European, pentru o perioadă de 6 ani. Funcţia de membru al Curţii Europene de Conturi este
incompatibilă cu orice altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial, fiecărui membru fiindu-i repartizat un domeniu specific de
activitate. Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o compun.

Atribuţii
Curtea Europeană de Conturi are drept misiune să verifice toate conturile de venituri şi de cheltuieli ale
Comunităţii şi ale tuturor organelor comunitare, în vederea garantării conformităţii dintre cheltuielile Uniunii şi
regulile şi regulamentele bugetare, precum şi respectful principiilor de drept administrativ şi contabil. Curtea este
însărcinată să vegheze la calitatea gestiunii financiare.
Sunt supuse controlului Curţii de Conturi instituţiile comunitare şi statele membre, toate persoanele care
gestionează venituri şi cheltuieli în numele Comunităţii precum şi toate persoanele fizice şi juridice care au
beneficiat de plăţi cu titlu de cheltuieli din bugetul comunitar. Controlul în statele membre se efectuază în
colaborare cu instituţiile şi serviciile naţionale competente, care sunt obligate să transmită Curţii toate documentele
şi informaţiile pe care aceasta le solicită.
Curtea de Conturi prezintă în fiecare an Consiliului şi Parlamentului European o declaraţie de asigurare cu privire
la fiabilitatea conturilor, precum şi cu privire legalitatea şi la regularitatea operaţiunilor adiacente. Un raport anual
care să reliefeze observaţiile curţii asupra gestiunii financiare comunitare este transmis tuturor instituţiilor
comunitare şi se publică în Juranlul Oficial. Raportul subliniază punctele care ar fi posibil sau de dorit să fie
ameliorate. Răspunsurile instituţiilor la observaţiile Curţii se publică de asemenea în jurnalul Oficial.
Curtea de Conturi dispune şi de competenţe consultative. Celelalte instituţii ale Uniunii pot, şi în unele cazuri chiar
trebuie, să solicite avizul Curţii de Conturi. În fine, Curtea poate prezenta comentarii asupra punctelor cuprinse în
rapoartele speciale, în mod egal publicate în Jurnalul Oficial.
Concluzionând, atribuţiile Curţii de Conturi sunt foarte largi, exprimând în principal:
- examinarea aspectelor de legalitate şi regularitate a veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii;
- controlul pe domenii asupra instituţiilor şi statelor membre;
- funcţia de asistenţă a autorităţilor bugetare;
- responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor.

34
Comitetul Economic şi Social
Comitetul economic şi social european este format din reprezentanţi ai diferitelor organizaţii cu caracter economic
şi social din statelel membre, în special din producători, agricultori, transportatori, muncitori, artizani şi mici
meşteşugari, liber profesionişti, consumatori etc.
Membrii Comitetului economic şi social sunt desemnaţi de către consiliu, care decide cu votul majorităţii calificate
asupra propunerilor înaintate de statele membre, pentru un mandat de 4 ani. Ei sunt împărţiţi în 3 grupuri care
reprezintă patronatele, salariaţii şi diverse grupuri de interes economic şi social.
Comitetul Regiunilor este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale. Mambrii Comitetului
precum şi un număr egal de supleanţi sunt numiţi de Consiliu, care decide cu majoritate calificată asupra
propunerilor statelor membre respective, pentru un mandat de 4 ani.
Comitetul economic şi social european are putere consultativă. El face cunoscut avizul membrilor săi şi apără
interesele acestora în discuţiile politice cu membrii Comisiei, Consiliului şi Parlamentului European.
Comitetul economic şi social face parte integrantă din sistemul decizional European: el trebuie să fie consulatat în
prealabil pentru toate deciziile în materie de politică economică şi socială. În mod egal, el poate să-şi dea avizul din
proprie iniţiativă asupra problemelor pe care le apreciază de importanţă majoră, sau la cererea instituţiilor
interesate.
Şi Comitetul Regoiunilor este tot un organ consultativ. Rolul său constă în a face cunoscut punctul de vedere local
sau regional asupra legislaţiei comunitare. El emite în acest scop avize asupra propunerilor Comisiei.
Comisia şi Consiliul trebuie să consulte Comitetul regiunilor dacă interese regionale sunt în joc, dar îl de asemenea
consulta ori de câte ori consideră util punctual de vedere local sau regional. Comitetul regiunilor poate emite avize
şi din proprie iniţiativă şi să le înainteze Comisiei, Consiliului şi Parlamentului.

COMITETUL REGIUNILOR
Este compus din reprezentanţi ai autorităţilor locale, este consulat în decizii de interes local și emite opinii, la
solicitarea instituţiilor UE sau din proprie iniţiativă
Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht (1993) şi a devenit funcţional în martie 1994. Este
alcătuit din cel mult 350 de reprezentanţi ai regiunilor administrative ale statelor membre ale Uniunii Europene,
care sunt propuşi de statele membre şi numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de patru ani,
cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Preşedintele este ales de către membrii Comitetului pentru o perioadă de
doi ani. Tratatul de la Nisa stipulează faptul că membrii Comitetului trebuie să deţină un mandat electoral din
partea autorităţilor pe care le reprezintă sau să răspundă politic în faţa acestora.

Atribuţii
Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene au obligaţia de a consulta Comitetul Regiunilor în
domenii de competenţă cum ar fi: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, reţelele transeuropene de
transport, telecomunicaţii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), iar Comitetul poate de asemenea să
emită opinii din propria sa iniţiativă. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus posibilitatea ca Parlamentul
European să consulte Comitetul Regiunilor, domeniile în care Comitetul este consultat în mod obligatoriu fiind
extinse la mediul înconjurător, ocuparea forţei de muncă, formarea profesională, Fondul Social European,
cooperarea transfrontalieră şi transporturi.
Comitetul Regiunilor are rolul de purtător de cuvânt, în sensul că informează autorităţile locale cu privire la
activitatea şi deciziile relevante ale instituţiilor europene, şi mediază relaţia dintre instituţiile Uniunii şi autorităţile
locale.

Banca Centrală Europeană

Structură şi organizare
Banca centrală Europeană este compusă din două organisme:
- Consiliul guvernatorilor, format din membrii directori ai Băncii Centrale Europene şi guvernatorii băncilor
centrale naţionale din zona euro;

35
- Comitetul director, format din preşedinte, vice-preşedinte şi din patru membri numiţi de comun acord de către
statele membre, pe baza recomandării Consiliului şi după consultarea Parlamentului European. Mandatul lor
durează 8 ani şi nu este posibil să fie reînnoit.
Cele două organe iau decizii cu majoritate simplă, fiecare membru dispunând de un vot iar, în caz de paritate,
prevalează votul preşedintelui.
Atribuţii
Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt este o instituţie independentă şi autonomă care are drept principal
rol emiterea şi administrarea monedei europene. Noua monedă a fost introdusă ca monedă de cont de la 1 ianuarie
1999 şi din 2002 bancnotele celor 12 state membre care au acceptat şi au îndeplinit condiţiile (criteriile de
convergenţă) să participe la zona euro au fost înlocuite cu Euro.
Ea este răspunzătoare de stabilitatea euro, fiind împuternicită să stabilească volumul emisiunii monetare şi,
împreună cu celelelte bănci centrale naţionale, să definească şi să transpună în practică politica monetară a uniunii.
Pentru atingerea acestor scopuri, o serie întreagă de alte prerogative îi sunt atribuite:
- controlează fluxurile de lichidităţi prin vânzare-cumpărarede titluri sau prin operaţiunile de creditare încheiate de
bănci sau de alţi operatori pe piaţa monetară; fixează reservele minime obligatorii pe care organismele de credit
trebuie să le posede la băncile centrale naţionale sau la BCE;
- exercită o supraveghere prudenţailă asupra organismelor de credit. BCE are şi funcţii consultative şi legislative:
- este consultată, de exemplu pentru domenii din sfera sa de competenţă, de către instituţiile europene sau de către
autorităţile din statele membre . poate să prezinte avize instituţiilor comunitare asupra chestiunilor care privesc
domeniile sale de competenţă
- BCE exercită iniţiativa legislativă în domeniul politicii monetare şi pentru îndeplinirea obiectivelor sale;
Pentru a permite BCE să-şi îndeplinească misiunile, multe dispoziţii din dreptul comunitar urmăresc să-i garanteze
independenţa. BCE nu poate solicita şi nici accepta instrucţiuni sau sugestii din partea instituţiilor comunitare, din
partea statelor membre sau a altor organsime.

36