- Iar te-ai cufundat în stele De mi-i da o sărutare,
Și în nori și-n ceruri nalte? Nime-n lume n-a s-o știe, De nu m-ai uita încalte, Căci va fi sub pălărie - Sufletul vieții mele. Ș-apoi cine treabă are!
În zadar râuri în soare Când prin crengi s-a fi ivit
Grămădești-n a ta gândire Luna-n noaptea cea de vară, Și câmpiile asire Mi-i ținea de subsuoară, Și întunecata mare; Te-oi ținea de după gât.
Piramidele-nvechite Pe cărare-n bolți de frunze,
Urcă-n cer vârful lor mare - Apucând spre sat în vale, Nu căta în depărtare Ne-om da sărutări pe cale, Fericirea ta, iubite! Dulci ca florile ascunse.
Astfel zise mititica, Și sosind l-al porții prag,
Dulce netezindu-mi părul. Vom vorbi-n întunecime: Ah! ea spuse adevărul; Grija noastră n-aib-o nime, Eu am râs, n-am zis nimica. Cui ce-i pasă că-mi ești drag?
- Hai în codrul cu verdeață, Înc-o gură și dispare...
Und-izvoare plâng în vale, Ca un stâlp eu stam în lună! Stânca stă să se prăvale Ce frumoasă, ce nebună În prăpastia măreață. E albastra-mi, dulce floare!
Acolo-n ochi de pădure, ..............
Lângă balta cea senină Și sub trestia cea lină Și te-ai dus, dulce minune, Vom ședea în foi de mure. Ș-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare-albastră!... Și mi-i spune-atunci povești Totuși este trist în lume! Și minciuni cu-a ta guriță, Eu pe-un fir de romaniță Voi cerca de mă iubești. (1873, 1 aprilie)
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dânsul gura.