CAPITOLUL III

APOGEUL CARIEREI POLITICE (1938-1939)

III.1. Relaţiile lui Armand Călinescu cu Carol al II-lea

De la revenirea pe tron, Carol al II-lea a dus o campanie intensă de slăbire a partidelor

politice şi de fidelizare a unor oameni politici importanţi din cadrul acestora pentru a obţine
avantaje în lupta pentru putere. Regele şi-a creat o reţea proprie de informatori, care avea rolul
de a-i supraveghea pe conducătorii contemporani ai partidelor. Directorul general al Poştei,
Telegrafului şi Telefonului a pus bazele unui sistem de interceptare a convorbirilor dintre
liderii politici, în scopul obţinerii de informaţii pentru Carol. 1 „Fărâmiţarea partidelor, prin
specularea oportunismului unor politicieni, îi permitea lui Carol al II-lea să opereze
combinaţii guvernamentale în care să poată infiltra oameni de încredere ai săi, cu misiunea de
a aplica programul regal. În aceste condiţii, de cerc vicios al oligarhiei politice, în care
combinaţiile se făceau cu miză închisă pentru partide şi cu miză deschisă pentru rege, deranja
doar Mişcarea Legionară, care se pronunţa violent împotriva unei stări de lucruri anormale.”2
Conform Constituţiei, monarhul trebuia să fie un factor de stabilitate pentru partidele
politice, dar Carol al II-lea a urmărit fragmentarea scenei politice româneşti, dar şi a
formaţiunilor politice. Încă de la revenirea sa pe tron, Carol a urmărit reducerea influenţei
familiei Brătianu și al Partidului Naţional Liberal în viaţa politică românească. Principalele
sale motive erau: implicarea liberalilor în pierderea titlului de succesor la tron, opoziţia
grupării în momentul revenirii sale ca şef al statului, dar şi scoaterea din joc a partidului ce a
marcat scena politică de după 1866. Regele a reuşit să atragă de partea sa o parte a tineretului
liberal şi a sprijinit constituirea unor fracţiuni liberale fidele monarhiei, în scopul destabilizării
formaţiunii.
În anul 1930 regele avusese un rol important în ruperea Partidului Naţional Liberal.
Gh. Brătianu a fost chemat în audienţă de către rege încă de la revenirea sa în ţară, după
această întrevedere susţinând restauraţia, fiind în contradicţie cu opinia liberală generală şi a
dorit obţinerea unor avantaje politice din partea lui Carol, fiind convins că va juca un rol

1
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 107
2
Alex M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in România, Vol. 3, Cele trei dictaturi, Editura RAO 2002, p. 183-
184

1
important pe scena politică „prin crearea unui alt partid Naţional-Liberal.” 3 După eliminarea
din partid, tânărul profesor universitar a stabilit legături cu alţi membri din fosta lui
formaţiune politică, iar „momentul oficial al rupturii şi al naşterii unei noi structuri politice s-a
consumat câteva zile mai târziu, pe 15 iunie 1930, deşi poziţia conducerii centrale a liberalilor
români se nuanţase declarativ în raport cu noul Rege”4. Refuzul liderului georgist de a face
parte dintr-un guvern de Unitate Naţională în anul 1931 a avut drept consecinţă trecerea lui
Gh. Brătianu în opoziţie faţă de politica regală, acesta devenind un puternic contestatar al
Camarilei. Dorinţa lui Carol de a slăbi partidele politice adversare lui a dus şi la destabilizarea
noii formaţiuni liberal georgiste. „În 1933, ca urmare a unei sugestii venite, evident, de la
Palatul Regal -, Octavian Goga, era împins să-i atragă pe georgiştii nemulţumiţi de campania
anticamarilă a partidului lor”.5
În anul 1932, monarhul a avut o mare implicare în scindarea Partidului Poporului,
Octavian Goga punând bazele Partidului Naţional-Agrar. Atitudinea critică a lui Alexandru
Averescu faţă de Coroană l-a determinat pe Carol să se apropie de cel de al doilea om ca
importanţă din Partidul Poporului, Octavian Goga. „Prin circulara trimisă de acesta la 3 martie
către preşedinţii organizaţiilor judeţene şi membrii Comitetului executiv al Partidului
Poporului”, Goga acuza atitudinea ostilă a lui Averescu faţă de suveran şi susţinea că partidul
trebuie să fie în slujba lui Carol şi a Regatului României. Generalul Averescu reuşeşte să
menţină majoritatea membrilor în partid, iar Octavian Goga este nevoit să-şi înfiinţeze
propriul partid, atrăgând de partea sa membri din Partidul Poporului. 6 Partidul Naţional
Ţărănesc a avut, de asemenea, de suferit de pe urma implicării regelui în viaţa politică.
Demisia lui Grigore Iunian şi înfiinţarea unui partid cu membri din Partidul Naţional Ţărănesc
sunt puse tot pe seama suveranului, propaganda desfăşurată de către ziarele de casa a regelui
fiind favorabilă acţiunilor lui Grigore Iunian.7 Carol al II-lea a reuşit să atragă gruparea
centristă din Partidul Naţional-Ţărănesc în frunte cu Armand Călinescu.”8
Regele a avut o tactică inteligentă de a limita activitatea de opoziţie a ţărăniştilor, dar
şi a campaniilor îndreptate împotriva Elenei Lupescu şi a Camarilei. Carol al II-lea i-a promis
lui Ion Mihalache în noiembrie 1935 succesiunea la guvernare în schimbul scăderii
presiunilor ţărăniste împotriva Coroanei şi a guvernului. Prin aceste mişcări, regele a urmărit
3
Ioan Scurtu, op. cit., pag 108
4
Ovidiu Buruiană, Liberalii, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi 2013, pag 512
5
Petre Ţurlea, Carol al II-lea şi Camarila Regală, EdituraSemne, Bucureşti 2010, pag 244
6
Ibidem
7
Ioan Scurtu, Academia Română, Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2003, pag 310
8
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pag 108

2
dezbinarea partidului, dar si izolarea liderului ţărănist, Iuliu Maniu. Un nou amestec al
suveranului în activitatea internă a Partidului Naţional Ţărănist are loc în anul 1937, în timpul
congresului partidului din 2-5 aprilie. Slabele rezultate electorale obţinute, problemele interne
şi scindările din interiorul partidului l-au determinat pe Ion Mihalache, şeful partidului
ţărănist, să-i cedeze locul lui Iuliu Maniu. Fostul lider al partidului, era un cunoscut adversar
al lui Carol al II-lea.
Într-adevăr, încă de la urcarea sa pe tron, regele Carol avea în vedere modificarea
Constituţiei din 1923 şi instaurarea unui regim personal. La 2 martie 1938, când deja visul i se
împlinise, într-o convorbire cu Armand Călinescu îi mărturisea acestuia „că avea de gând să
schimbe Constituţia încă la 8 iunie 1930,, dar că e mai mulţumit că acest vis s-a înfăptuit
acum9.
Legătura lui Carol al II-lea cu Arman Călinescu dura de la întoarcerea regelui în ţară.
În perioada exilului în Franţa, Carol al II-lea şi Elena Lupescu fuseseră urmăriţi pas cu pas de
agenţii Poliţiei de Siguranţă, detaşaţi acolo special pentru a supraveghea atât cuplul, cât şi pe
apropiaţii lor, în majoritate cartofori, aventurieri şi oameni de afaceri dubioşi. La 9 martie
1928, agenţii de Siguranţă trimiteau la Bucureşti un raport în care spuneau că la cazinoul din
Cannes, Puiu Dumitrescu a pierdut 10.000 de franci, iar Carol al II-lea a câştigat 25.000 de
franci, după care „s-a retras câteva momente cu d-na Lupescu, chiar în automobilul său, apoi
s-au reîntors foarte obosiţi”10.
Revenit în ţară, Carol al II-lea nu renunţă la vechile obiceiuri. Armand Călinescu era
pe atunci secretar la Ministerul de Interne, nota în jurnalul său, la 24 iunie 1932: „Cristescu
(directorul Siguranţei, viitor director al Serviciului Secret de Informaţii în timpul guvernării
mareşalului Antonescu) îmi spune că uneori Regele culege femei de pe stradă. Acestea au
aflat şi se adună prin Brezoianu aşteptând”11.
Pe 5 decembrie 1932, Armand Călinescu nota: „Siguranţa îmi aduce informaţii că
Regele iese tot mai frecvent noaptea şi că merge la piaţa Sf. Gheorghe, pe cheiul Dâmboviţei
şi ia femei de cea mai joasă speţă”, pentru ca la 17 decembrie 1932 să consemneze: „Puiu
Iancovescu îmi spune că într-o noapte era pe Sărindar, când Regele, care trecea cu
automobilul a oprit pentru a acosta o femeie de stradă”12.

9
Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 380.
10
Petre Ţurlea, op. cit., p. 63.
11
Armand Călinescu, op. cit., p. 67
12
Ibidem.

3
 Constantin Argetoianu, ministru de interne în perioada 1931-1932, confirma
informaţiile lui Armand Călinescu: „Regele aborda câte o prostituată, o aducea la Palat şi
după o şedinţă mai scurtă sau mai lungă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei. La
ieşirea din Palat, paţachina era ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu care îi
mai da 5000 lei şi o ameninţa cu moartea dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi
acest serviciu, înlăturând din drumul regelui libera concurenţă şi presărând străzile din jurul
Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi dibăcia cu care îndeplinea acest serviciu, Gavrilă
Marinescu şi-a asigurat încrederea Regelui şi permanenţa la Prefectura Poliţiei, cu toate
abuzurile pe care le-a săvârşit”13.
După ce Vaida-Voevod, încurajat de Carol al II-lea, se desprinsese din Partidul
Naţional Ţărănesc şi pusese bazele unei mici formaţiuni de dreapta, regele Carol al II-lea a
manevrat şi grupul de „centru” din Partidul Naţional Ţărănesc – din care făcea parte şi
Armand Călinescu – să se apropie de Vaida, după cum nota Carol14.
Din „Însemnările politice” ale lui Armand Călinescu reiese insistenţa regelui pentru a-l
desprinde pe el şi pe alţii de Partidul Naţional Ţărănesc şi de Iuliu Maniu. La 5 decembrie
1936, fiind invitaţi la un concert de gală la Palat, Armand Călinescu şi Mihail Ghelmegeanu
(membru P.N.Ţ.) au fost rugaţi să vină înaintea celorlalţi fruntaşi de partid. În discuţia cu
regele, acesta l-a întrebat: „Ei, Călinescu, ai reflectat la ce ţi-am spus?”, iar Călinescu i-a
răspuns: „Oamenii serioşi vor fi împrejurul regelui”. În continuare, regele a remarcat că
„astăzi, tinerii sunt mai cumpătaţi decât cei bătrâni”, declarându-se „încântat” de „noua
generaţie”. Apoi, îndepărtându-se de Călinescu, i-a spus: „Te sfătuiesc să mergi pe drumul
apucat”15.
Primul ministru Gheorghe Tătărescu îi comunica lui Călinescu la mijlocul lunii
ianuarie 1937 că, în decursul unei convorbiri cu regele, acesta i-a spus că are o părere „foarte
bună” despre „Călinescu”: „Rex mi-a spus în mai multe rânduri: «Iată un om cu care pot să
mă înţeleg şi cu care e poate lucra». Rex vă simpatizează pe câţiva: […] Costăchescu,
dumneata, Ghelmegeanu. Continuaţi astfel, căci puteţi lua succesiunea”16.

13
Constantin Argetoianu,Pentru cei de mâine. Memorii, vol. VII, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 234-
235. p. 77.
14
Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I, (1904-1939), Editura Scrisul Românesc,
Bucureşti, 2001, p. 164
15
Armand Călinescu, op. cit., p. 327.
16
Ibidem, p. 331.

4
 La scurt timp după aceea, la 24 martie 1937, Armand Călinescu consemna faptul că V.
Pop îi declara că regele „l-a însărcinat să-mi comunice că acţiunea noastră centristă e socotită
folositoare, că n-avem autoritatea morală să o ducem şi că trebuie s-o continuăm”17.
Când regele îl primea pe Armand Călinescu, într-o audienţă de o oră şi jumătate,
Carol al II-lea încuraja acţiunea procarlistă a „centriştilor” din P.N.Ţ. şi-i îndemna să se
înţeleagă cu Vaida. Regele îi mărturisea acum, la modul general, opinia sa asupra regimului
parlamentar, căruia îi găsea „defecte” şi considera că în viitor „trebuie întărit executivul”18.
În 1938, când Armand Călinescu era ministru de Interne în guvernul Goga-Cuza, el era
deja „omul regelui”, la 10 ianuarie Ernest Urdădreanu răsplătindu-i ataşamentul lui Călinescu
faţă de rege, asigurându-l pe acesta că „a căpătat încrederea regelui”. În acelaşi sens sunt şi
mărturisirile făcute de rege şi de Armand Călinescu. Astfel, atunci când s-a format guvernul
Goga – Cuza, Armand Călinescu fusese numit, într-o primă instanţă, ministru de Externe.
Carol a intervenit, însă, să îi fie acordat portofoliul Internelor, deoarece „Mai aproape îmi e
cămaşa de piele decât Geneva”19.
Devotamentul lui Armand Călinescu era pe măsură, într-o notă din 31 ianuarie 1938
scriind: „Am riscat cariera, risc şi viaţa. O fac pentru rege şi pentru ţară”20.
Jocul politic desfăşurat de suveran pentru impunerea propriului său regim va influenţa
şi guvernările viitoare. După alegerile din 1937, Carol evită să numească un guvern de uniune
naţională. Conform lui G.S. Ştirbu, la 6 februarie 1938 au loc negocieri între şefii partidelor
P.N.L şi P.N.Ţ, fiind abordată perspectiva unei colaborări guvernamentale, iar Gh. Brătianu a
purtat discuţii cu liderii politici ai partidelor Radical Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul
Naţional Ţărănesc.21 În lipsa unui acord ferm între partidele politice democratice, regele
refuză propunerea lui Dinu Brătianu din 8 februarie 1938 de numire a unui guvern format cu
oameni politici ai formaţiunilor democrate. Suveranul îl desemnează pe Octavian Goga să
formeze noul guvern, rezultând un cabinet format din membri cu înclinaţii de extremă dreapta
şi fideli fascismului. De altfel, acesta va avea o scurtă durată, fiind înlocuit cu un guvern
personal al lui Carol, cel condus de patriarhul Miron Cristea.
Folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a Parlamentului de către rege şi amestecul
în viaţa politică românească au făcut ca mecanismele democratice să aibă de suferit, iar
17
Ibidem, p. 342.
18
Ibidem, p. 349.
19
Ibidem, p. 377.
20
Ibidem., p. 371
21
Ştirbu Gigel Sorinel, Liberalismul Românesc în anii 1930 -1940, Editura Enciclopedică 2011, Bucureşti, pag
172

5
partidele politice nu au mai reuşit să se opună instaurării regimurilor dictatoriale. „Concluzia
este că regele juca un rol esenţial în stabilirea alternanţei partidelor la putere, şi de aici
concurenţa între ele, pentru acapararea simpatiei Coroanei. Problema este aceea că, de regulă,
în aducerea unui partid la putere, suveranul se baza mai mult pe simpatiile personale sau pe
intrigile de culise şi nu pe consultarea opiniei publice. Aşa cum sublinia şi Matei Dogan, e
imposibil de susţinut ideea că suveranul ar fi jucat rolul unui interpret al voinţei populare, ori
chiar rolul unui arbitru imparţial.”22

III.2. Ministru în guvernele Goga – Cuza și Miron Cristea

Deoarece, conform prevederilor constituţionale, la 15 noiembrie 1937 se încheia

legislatura liberală, regele Carol al II-lea s-a văzut nevoit sa înceapă consultările cu liderii
partidelor politice în vederea desemnării unei noi echipe ministeriale. Guvernarea lui
Gheorghe Tătărescu îşi dusese mandatul până la capăt, lucru ce constituia o premieră in viaţa
politică românească de după Restauraţie. Acest fapt se datorase nu atât forţei Partidului
Naţional Liberal, care era măcinat de antagonismele dintre grupările ce-l compuneau, cât mai
ales sprijinului primit de către premier din partea factorului constituţional, ca recompensă
pentru obedienţa sa faţă de Palat.
Deşi Tătărescu se dovedise a fi un executant docil al dorinţelor şi sugestiilor
suveranului, totuşi, mecanismul democraţiei parlamentare impunea necesitatea alternanţei la
guvernare. Principala forţă a opoziţiei, Partidul Naţional Ţărănesc, aştepta cu nerăbdare ,,să i
se facă dreptate”, după expresia liderului său, Ion Mihalache, căruia, Carol al II-lea îi
promisese succesiunea încă din 1935.
Pentru a nu-şi călca cuvântul dat, monarhul i-a încredinţat şefului naţional-ţărănist
mandatul de formare al guvernului, condiţionat însă de cooptarea în echipa ministerială a lui
Vaida-Voevod şi a câtorva apropiaţi ai acestuia, ceea ce constituia o imposibilitate morală
pentru reprezentanţii P.N.Ţ-ului. În consecinţă, Mihalache a declinat insidioasa propunere,
acordându-i suveranului mână liberă în a face un apel ,,patriotic” lui Tătărescu în vederea
continuării guvernării si a organizării alegerilor1.
Prin urmare, la 17 noiembrie 1937 s-a format un nou cabinet ,,cu o bază lărgită”, prin
colaborarea liberalilor cu Frontul Românesc al lui Vaida, cu Partidul Naţional Democrat al lui

22
Radu Sorin, Introducere în Istoria Contemporană a României, Sibiu, 2003, pag 31

6
Iorga si prin realizarea unei alianţe electorale cu Partidul German, prezidat de către Fritz
Fabricius. Erodarea liberalilor după 4 ani de guvernare, dihotomia manifestată in sânul
partidului datorită conducerii sale bicefale (Dinu Brătianu-Gh. Tătărescu), fermitatea
principalelor forţe ale opoziţiei, coagulate într-un controversat ,,pact de neagresiune”, dar şi
teama ministrului de Interne, Franasovici de a încerca fraudarea alegerilor parlamentare din
20 decembrie 1937, au generat-în premieră în analele vieţii politice autohtone – incapacitatea
guvernului de a obţine o majoritate parlamentară, dar şi un tablou electoral extrem de
complicat de ascensiunea fulminantă a forţelor de dreapta şi de extrema dreaptă.
Deşi regele i-a cerut ministrului de interne Richard Franasovici să pregătească
alegerile, astfel încât acestea să fie câştigate de guvern, acesta, din naivitate sau din neglijenţă,
nu a reuşit să obţină victoria în alegeri pentru Partidul Naţional Liberal, care a obţinut 35,92%
din voturi, urmat de Partidul Naţional Ţărănesc cu 20,40%, de Partidul Totul pentru Ţară
15,58% şi de Partidul Naţional Creştin 9,15%23.
Deşi rezultatele scrutinului reprezentau o înfrângere incontestabilă a suveranului, ele i-
au permis acestuia să forţeze spiritul Constituţiei şi să încredinţeze, la 28 decembrie 1937,
mandatul de formare a guvernului lui O. Goga, liderul Partidului Naţional Creştin, a cărui
grupare se clasase a patra în alegeri. Respectiva decizie n-a fost una hazardată, luată sub
impulsul momentului, ci a reprezentat rezultatul unor atente calcule politice ale regelui, care,
în memorii se arăta ,,perfect conştient că o guvernare cu aceste elemente destul de hotărât
antisemite nu va putea fi una de lungă durată şi că, după aceea voi fi liber să pot lua măsuri
mai forte, măsuri care să mă descătuşească, atât ţara, cât şi pe mine, de tirania adesea atât de
nepatriotică a meschinelor interese de partid”24.
Pentru a conferi mai multă consistenţă noului cabinet, dar şi din dorinţa de a lovi în
Iuliu Maniu si în P.N.Ţ., Carol al II-lea a obţinut atragerea în guvern a patru naţional-ţărănişti:
Armand Călinescu, Virgil Potârcă, Dinu Simian si Vasile Rădulescu-Mehedinţi. Primul dintre
ei, a primit portofoliul Internelor, extrem de important în lupta ce trebuia dusă în vederea
exterminării Mişcării Legionare. Replica lui Maniu a fost promptă, excluzându-i pe transfugi
din partid, act ce n-a creat însă o spărtură serioasă în rândurile sale, aşa cum se anticipase la
Palat25.

23
Traian Pop Gr., Mişcarea Legionară, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999, p. 381
24
Carol al II-lea, Regele României, Însemnări zilnice.1937-1951, vol. I, 11 martie 1937-4 septembrie 1938
(caietele 1-6), Bucureşti, Editura Scripta, 1995, p. 134
25
Stelian Neagoe (coord.), Enciclopedia istoriei politice a României. 1859-2002, Bucureşti, Editura Institutului
de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2003, p. 301

7
 Ulterior, în rândurile cabinetului au fost incluşi câţiva adepţi ai Frontului Românesc, în
frunte cu D.R.Ioaniţescu, motiv pentru care, Consiliul de Miniştri se va autointitula drept
guvern al ,,Uniunii Naţional-Creştină, Ţărănească şi Românească”, denumire bombastică şi
lipsită de conţinut. Noul cabinet, ,,se lovea de rezistenţa evreilor, de opoziţia violentă a
gardiştilor, de protestele cancelariilor străine”, după cum consemna un observator occidental,
care lucra in România ca expert financiar 26. De asemenea, istoriografia comunistă l-a tratat
fără menajamente, catalogându-l într-una dintre lucrările sale reprezentative, drept ,,hibrid
monstruos, predestinat prin însăşi geneza lui la impotenţă şi moarte timpurie”27.
O sursă de slăbiciune a guvernului Goga-Cuza era legată de faptul că ,,«ordinea
morală» pe care se lăuda că o instaurează lăsa să se petreacă aceleaşi fraude ca şi sub
regimurile anterioare”28 .
Chiar şi Armand Călinescu, deşi făcea parte din guvern, se arăta nemulţumit de
eficienţa acestuia, consemnând în jurnalul propriu, că ,,ţara e bolnavă” şi propunând ca soluţie
modificarea constituţiei, astfel încât, Coroana să rămână ,,singurul element” care să răsară şi
să se impună29.
Situaţia încordată din ţară şi teama de a nu pierde controlul evenimentelor l-au
determinat pe suveran să-şi pună în aplicare vechiul plan de instaurare a unui regim
dictatorial, condus de către el însuşi. Considerând că misiunea guvernului Goga -Cuza a luat
sfârşit, factorul constituţional a obţinut pe 10 februarie demisia primului-ministru, dând
practic o lovitură de stat, prin aducerea în fruntea ţării a unui cabinet în afara partidelor,
prezidat de către Patriarhul Miron Cristea de jure şi de către Carol al II-lea însuşi, de facto.
Guvernul condus de patriarhul Miron Cristea cuprindea pe lângă miniştrii cu portofolii
şi un Comitet de Patronaj constituit din foşti prim-miniştri: dr. C. Angelescu şi GH. Tătărescu
(PNL), Arthur Văitoianu (PNL - georgist), G.G. Mironescu (PNŢ), Al. Vaida – Voevod
(Frontul Românesc), Al. Averescu (Partidul Poporului) şi N. Iorga (P. Naţional-Democrat). În
ceea ce-i priveşte pe Iuliu Maniu şi Octavian Goga, aceştia au refuzat să facă parte din
guvern, iar Barbu Ştirbey n-a fost solicitat. Miniştrii cu portofoliu din guvern erau: Gh.
Tătărescu interimar la Externe, Mircea Cancicov la Finanţe, şi interimar la Justiţie, Victor
Iamandi la Educaţie Naţională şi interimar la Culte şi Arte, dr. C. Angelescu la Lucrări Publice
şi Comunicaţii, Ion Constantinescu la Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale, Armand Călinescu

26
Henri Prost, Destinul României (1918-1954), Bucureşti, Editura Compania, 2006, p. 162
27
Savu Al. Gh., Dictatura Regală, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 126
28
Henri Prost, op. cit. p 162
29
Armand Călinescu, Însemnări politice. 1916-1939, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 366-367

8
la Interne (Voicu Niţescu la Muncă), gen. Ion ANtonescu la Apărare şi interimar la Aer şi
Marină şi Paul Teodorescu subsecretar de stat la Apărare Naţională30.
Devenit ministru de interne, Armand Călinescu era practic numărul 1 în guvernul
Miron Cristea, lucru datorat nu doar calităţilor sale, ci şi prieteniei dintre acesta şi Elena
Lupescu, astfel încât „prin Călinescu, doamna Lupescu are din nou pe cineva apropiat ei lângă
rege, putând fi astfel informată din surse sigure pentru a putea acţiona din vreme. Ea ştie că
acest lucru va fi necesar, căci măsurile luate de prietenul ei nu înseamnă nimic altceva decât
introducerea sistemului lui Mussolini şi al lui Hitler în România. Doamna Lupescu este
adversare acestui sistem, dar înţelege de ce, în condiţiile date, prietenul ei a fost nevoit să se
facă frate cu dracul, pentru a trece puntea”31.
Acest guvern a fost contestat de către Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, dar cel mai
vehement în acest sens a fost Codreanu, care la 22 februarie 1938 a trimis o scrisoare
patriarhului Miron Cristea în care afirma că prin lovitura de stat se intenţionează asasinarea
tineretului şi înfrângerea libertăţii şi democraţiei poporului român, care astfel este împiedicat
să-şi hotărască singur destinul în lume32.
Deşi guvernul Miron Cristea era format din personalităţi remarcabile, criticile ce-i erau
aduse au fost pe deplin îndreptăţite, întrucât chiar din noaptea de 10/11 februarie fuseseră
introduse starea de asediu şi cenzura pe întreg cuprinsul ţării. De asemenea, autorităţile
militare au căpătat dreptul de a face percheziţii „oriunde şi oricând cere trebuinţă”, au ordonat
ca toate armele şi muniţiile să fie predate, şi au interzis organizarea oricăror adunări. Printr-un
alt decret a fost decisă revocarea convocării corpului electoral ce fusese stabilită pentru
martie, iar noii prefecţi erau militari activi cu grad de locotenent-colonel şi colonel33.
Întrucât situaţia din ţară era foarte tensionată, Casa Regală a emis comunicatul nr. 32
din 15 februarie, conform căruia se suspendă orice audienţă la rege pe timp nelimitat, iar la 20
februarie Carol al II-lea adresează poporului o proclamaţie în care prezintă proiectul de
Constituţie ce urma să fie supus spre aprobare electorală. Prin decretul-regal nr. 901 din 20
februarie se instituie un plebiscit la 24 februarie. Interesant este faptul că, votul urma să se
facă prin declaraţie verbală cu liste separate pentru cei ce votau „pentru” şi „contra”34.

30
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 343
31
Joachim Von Kürenberg, Carol al II-lea şi doamna Lupescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000, p. 162-163
32
Ştefan Palaghiţă , Istoria Mişcării Legionare, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1993, p. 29
33
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 344
34
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.
74

9
 Conform tradiţiei româneşti plebiscitul a adus cu sine aprobarea Constituţiei cu o
majoritate zdrobitoare: 4.297.581 de voturi pentru şi 5.483 de voturi contra, iar prin decretul-
regal nr. 1.045 din 27 februarie 1938, regele a promulgat Constituţia35.
Prin noua Constituţie a fost legalizat un sistem de guvernare ce instituia amestecul
direct al Coroanei în conducere, un sistem riscant şi îndrăzneţ ce nu avea nici o legătură cu
tradiţia modernă de guvernare a României36.
În calitate de ministru de interne, Armand Călinescu era ferm hotărât să reprime Garda
de Fier, motiv pentru care va intra în conflict cu generalul Ion Antonescu (ministrul Apărării
Naţionale). Întrucât regele dorea să efectueze o vizită în Anglia, la 3 martie Călinescu se
întâlneşte cu Ernest Urdăreanu propunându-i îndepărtarea lui Antonescu din guvern şi
trimiterea lui în Franţa ca ataşat militar, iar a doua zi fiind primit în audienţă de către rege,
Armand Călinescu obţine acordul acestuia pentru trimiterea lui Antonescu în Franţa. În
aceeaşi zi, 4 martie ministrul de interne refuză să-i elibereze un paşaport lui Corneliu Zelea
Codreanu care, de teama represiunilor, dorea să părăsească ţara37.
În cadrul şedinţei de guvern din 6 martie 1938, prezidate de către rege, ministrul de
interne propune să fie desfiinţate partidele politice şi să fie create organizaţii profesionale38.
Anexarea Austriei de către Germania a produs o enormă îngrijorare în rândul
guvernanţilor români, astfel încât Armand Călinescu îi propune regelui în cadrul unei audienţe
din după-amiaza zilei de 13 martie să amâne vizita în Anglia, să lichideze Garda de Fier prin
arestarea liderilor săi, să realizeze un amplu program constructiv de fabrici de armament şi să
sporească potenţialul agricol. Suveranul, sfătuit de Gh. Tătărescu se declară de acord cu
propunerile lui Armand Călinescu, amânându-şi astfel vizita la Londra39.
La 28 martie, ministrul de interne obţine o nouă audienţă la rege, în care se plânge că
poliţia, justiţia şi armata nu-l sprijină suficient în lupta sa contra Mişcării Legionare. El
propune urmărirea lui Codreanu, care îi trimisese o scrisoare dură lui Iorga (26 martie), şi
condamnarea sa pentru ultraj40.
În 30 martie 1938, patriarhul Miron Cristea a demisionat, considerând că guvernul său
şi-a îndeplinit misiunea de a pune bazele noului regim, dar regele l-a însărcinat tot pe el să
formeze un nou guvern, care nu se deosebea prea mult de precedentul, şi în care posturile
35
Ibidem
36
Gheorghe Badea, Viaţa lui Carol al II-lea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 320
37
Armand Călinescu, op. cit. p. 381
38
Ibidem, p. 382
39
Ibidem, p. 383-385
40
Ibidem, p. 388

10
cheie erau distribuite astfel: ministru de Interne: Armand Călinescu, ministru Justiţiei: Victor
Iamandi, ministru de Externe: Nicolae Petrescu-Comnen, ministru de Finanţe: Mircea
Cancicov etc.41.
În aceeaşi zi, prin două decrete-regale s-a înfiinţat Consiliul de Coroană şi s-a decis
dizolvarea partidelor politice42. Ele au fost urmate de decretul-lege pentru apărarea ordinii în
stat dat publicităţii la 15 aprilie, decret ce viza în special Mişcarea Legionară43.
După publicarea decretului, din ordinul lui Armand Călinescu s-au făcut descinderi la
sediile Mişcării Legionare (15 aprilie), confiscându-se arhivele, iar în noaptea de 16/17 aprilie
Codreanu este arestat în Bucureşti. De asemenea, la 19 aprilie justiţia îl condamnă pe Căpitan
la 6 luni de închisoare în procesul pe care i-l intentase Nicolae Iorga44.
Pe baza documentelor găsite în arhivele legionare, Căpitanului îi este intentat un nou
proces. Legionarii susţin că aceste documente sunt false, fiind procurate de către Armand
Călinescu şi de Istrate Micescu. Codreanu şi camarazii săi sunt acuzaţi de înaltă trădare,
instigare la răsturnarea ordinii de stat, revoltă armată şi legături cu organizaţii din străinătate.
Elena Lupescu şi apropiaţii săi au desemnat un complet de judecată, ce nu era dispus să
accepte achitarea lui Codreanu45. De aceea, procesul care a început pe 23 mai şi s-a încheiat
pe 27 mai, s-a desfăşurat cu uşile închise şi s-a încheiat prin condamnarea lui Codreanu la 10
ani de muncă silnică46.
Aflat în audienţă la rege, Armand Călinescu a abordat pe 24 mai şi problema
procesului lui Codreanu, declarându-se mulţumit de felul în care decurg evenimentele, dar
fiind în acelaşi timp conştient de faptul că va fi un proces dificil pentru guvern47.
După încheierea procesului, Călinescu va obţine, la 30 mai, o nouă audienţă la rege, în
care va fi abordată din nou această problemă. El recunoaşte că s-a implicat în mod direct în
derularea sa şi că a contribuit la condamnarea lui Codreanu, în condiţiile în care Germania,
prin intermediul lui Fabricius, a făcut presiuni asupra ministrului român de interne pentru a-l
achita pe Căpitan48.

41
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 345
42
Ibidem
43
Ibidem, p. 348
44
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 29-30
45
Joachim Von Kürenberg, op. cit., p. 170
46
Francisco Veiga, op. cit., p. 250
47
Armand Călinescu op. cit., p. 390
48
Ibidem, p. 392-396

11
 Acest proces a fost, de fapt, reacţia regimului carlist la anexarea Austriei de către
Germania şi la ameninţările lui Hitler în privinţa Cehoslovaciei, care era aliata României din
Mica Înţelegere. Întrucât legionarii îl sprijineau pe Hitler, autorităţile române au făcut o
paralelă între aceştia şi sudeţii din Cehoslovacia, şi între Codreanu şi Henlein49.
Întrucât în politica externă ţara noastră era aliată a democraţiilor occidentale, pentru a-
şi demonstra fidelitatea faţă de acestea, guvernul român va continua să ia măsuri aspre
împotriva unor lideri legionari. Astfel, la 1 iulie 1938, un grup de 19 legionari au primit
condamnări de la 1 la 9 ani de închisoare 50. Tot în iulie a fost arestat şi Mircea Eliade, întrucât
a refuzat să semneze o scrisoare de desolidarizare cu Mişcarea Legionară, fiind trimis în
lagărul de la Miercurea Ciuc, unde se afla încă din mai şi Nae Ionescu51.
În vara anului 1938, cultul personalităţii lui Carol al II-lea a atins cote alarmante, fiind
orchestrat în special prin oficiosul regimului, „România”, condus de scriitorul Cezar Petrescu.
Presa românească nu ezita să-l numească pe rege „Carol cel Mare”, în condiţiile în care,
aproape zilnic aveau loc fel de fel de festivităţi. Cu toate acestea, trebuie subliniat sprijinul
real de care a beneficiat cultura română în timpul lui Carol al II-lea52.
Pe data de 14 august 1938 a fost decretată noua reformă administrativă, la realizarea
căreia şi-a adus o importantă contribuţie Armand Călinescu. Ţara era împărţită în 10 ţinuturi,
conduse de rezidenţi regali numiţi de rege pe o perioadă de 6 ani53.
Puterile regelui cresc şi mai mult după adoptarea, la 20 august, a legii pentru
organizarea judecătorească, ce-i permitea acestuia să revizuiască Constituţia54.
Deteriorarea situaţiei internaţionale, îl obligă pe suveran să convoace la Sinaia pe 2-6
septembrie 1938 un Consiliu restrâns, prilej cu care se discută „criza cehoslovacă”.
Conducătorii români constată cu acest prilej că este imposibil să se acorde un sprijin concret
Cehoslovaciei, şi că cea mai bună soluţie este aceea a neutralităţii României55.
Acordul de la München din 29 septembrie 1938, în urma căruia Cehoslovacia era
dezmembrată, a îngrijorat autorităţile române, motiv pentru care s-a decis organizarea unor
vizite ale regelui la Londra şi Paris în luna noiembrie56.
49
Veiga Francisco, op. cit., p. 256
50
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 30-31
51
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 349
52
Cristian Sandache, Viaţa publică şi intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p. 70-71
53
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 351
54
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 77
55
Armand Călinescu, op. cit., p. 397-399
56
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 351

12
 Înainte de a le efectua, Carol al II-lea a prezentat, la 12 octombrie, decretul privind
constituirea breslelor de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi57.
Ultimele evenimente pe plan extern au determinat apariţia unei situaţii interne extrem
de tensionate. Se pare că, în acest context, are loc, la 13 noiembrie, o convorbire între
mareşalul Palatului, Ernest Urdăreanu şi Armand Călinescu, prezentată extrem de sumar de
către Călinescu în memoriile sale: „Codreanu şi Maniu. Eu nu la Maniu”. Este posibil ca
Urdăreanu să-i fi propus cu acest prilej ministrului de interne, nici mai mult nici mai puţin
decât să-l lichideze pe Codreanu şi pe Maniu, şi să fi obţinut de la acesta acordul în privinţa
Căpitanului, dar refuzul categoric în ceea ce-l priveşte pe Maniu58.
Turneul occidental al regelui Carol al II-lea a cuprins vizite la Londra (15-18
noiembrie), Paris (19-21 noiembrie), şi o întâlnire particulară cu Hitler la Berchtesgarden, la
24 noiembrie. Aceste vizite s-au soldat cu un eşec, în condiţiile în care Marea Britanie şi
Franţa nu şi-au luat nici un fel de obligaţii în ceea ce priveşte România, iar Hitler s-a opus
vehement politicii duse de ţara noastră, solicitând o schimbare majoră a politicii interne şi
externe româneşti59.
La 28 noiembrie 1938, rectorul Universităţii din Cluj, Florin Ştefănescu-Goangă a fost
împuşcat de trei studenţi, iar poliţia va percheziţiona căminele studenţeşti operând numeroase
arestări printre studenţi şi studente. De asemenea, Inspectorul General al Jandarmeriei,
generalul Bengliu, dă ordin să poată fi împuşcaţi fără somaţie60.
Aflându-se în drum spre ţară, regele Carol al II-lea a aflat ştirea împuşcării rectorului
universităţii clujene, motiv pentru care a ordonat asasinarea liderilor mişcării legionare, mai
exact a lui Codreanu, a nicadorilor şi a decemvirilor. Acest asasinat s-a produs în noaptea de
29/30 noiembrie 1938. Un participant direct la evenimente, maiorul Iosif Dinulescu,
comandant al Legiunii de jandarmi Ilfov, a declarat ulterior: „Într-o zi am fost chemat de
fostul preşedinte de Consiliu, Armand Călinescu. În cabinetul său de lucru se găsea şi gen.
Bengliu, comandantul jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice,
Codreanu şi adepţii lui trebuie să fie ucişi. Aceasta ar fi dorinţa regelui. În ziua de 29
noiembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu şi camarazii lui au fost scoşi din închisoarea de la
Râmnicu-Sărat, unde erau închişi şi au fost puşi într-un camion. Legionarii au fost puşi în aşa

57
Ibidem
58
Armand Călinescu, op. cit., p. 401
59
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 351-352
60
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 31

13
fel încât să poată vedea numai înainte, fiind legaţi în acelaşi timp cu braţele la spate. Ei nu
puteau face nici cea mai mică mişcare: erau constrânşi să stea cu capul în continuu în sus.
Înapoia fiecăruia dintre ei se mai afla câte un jandarm. Eu m-am aşezat lângă şofer. Se
călătorea pe şoseaua dinspre Bucureşti şi Ploieşti, când, în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce
am dat semnalul fixat cu lanterna, jandarmii au scos din buzunar o frânghie pe care au strâns-
o în jurul gâtului legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre ei. În felul acesta Codreanu şi
cei 13 camarazi ai săi au fost sugrumaţi în timp ce maşina îşi continua drumul în plină
viteză”61.
Conform comunicatului dat publicităţii de către autorităţi, legionarii ce erau
transportaţi de la Râmnicu-Sărat la Jilava în automobile au încercat să evadeze, după ce
acestea au fost atacate cu focuri de arme de către necunoscuţi. Profitând de ceaţa densă,
legionarii au fugit în pădure, iar jandarmii după ce i-au somat au fost nevoiţi să-i împuşte62.
În realitate, după ce au fost sugrumaţi, legionarii au fost împuşcaţi în spate pentru a se
da impresia tentativei de evadare. După comiterea asasinatelor ei au fost duşi în curtea
închisorii Jilava, unde au fost îngropaţi sub o placă de beton, după ce s-a turnat acid sulfuric
peste trupurile lor63.
În această perioadă, vor pieri mulţi alţi legionari, executaţi fără sentinţă
judecătorească, iar trupurile lor vor fi expuse ca avertisment, din ordinul lui Armand
Călinescu, astfel încât, evlavioşii legionari se vor transforma în urma chinurilor îndurate în
asasini dominaţi de sentimente de ură şi răzbunare64.
Pentru scoaterea tineretului de sub influenţa legionarilor, printr-un decret-lege din 15
decembrie va fi reorganizată Straja Ţării, devenită organizaţie de stat, din care făceau parte
toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele de la 7 la 21 de ani, iar în ziua următoare s-a anunţat
constituirea Frontului Renaşterii Naţionale, devenit „unica organizaţie politică din ţară”
condusă de un Consiliu Superior format din 150de membri, un Directorat (230 membri) şi 3
secretari generali65.
Acest organism politic era unul artificial, incapabil să instaureze „pacea şi armonia
socială”, deşi Armand Călinescu susţinea că F.R.N. se axează pe credinţa creştină, iar juristul
Aurelian Bentoiu susţinea că acest front era un „realizator al unei democraţii purificate”66.
61
Apud., Grigore Pop, op. cit., p. 407
62
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 352
63
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 31
64
Joachim Von Kürenberg, op. cit., p. 171-172
65
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 352
66
Cristian Sandache , op. cit., p. 352

14
 Ultimele evenimente au tensionat şi mai mult viaţa politică, în condiţiile în care
germanii acţionau făţiş pentru răsturnarea guvernului român. Totuşi, pe 24 decembrie, în urma
unei discuţii cu Grigore Gafencu, Armand Călinescu se pronunţă pentru o apropiere de Italia
şi pentru evitarea oricăror provocări la adresa Germaniei67.
Deşi regimul carlist era aparent mai puternic decât la început, printre susţinătorii săi au
început să se manifeste unele divergenţe. Astfel, pe 12 ianuarie, Armand Călinescu s-a întâlnit
cu Urdăreanu, care îi spune că Malaxa se pronunţă pentru o schimbare de guvern şi pentru o
reorientare spre Germania, stârnind nemulţumirea regelui, în timp ce Tătărescu e convins că
francezii nu ne vor ajuta în niciun fel68.
Cu prilejul unei audienţe la rege, ce a avut loc pe 23 ianuarie 1939, şeful statului îşi
exprimă deplina încredere în Armand Călinescu, pe care şi-l doreşte ca prim-ministru în
condiţiile în care Miron Cristea era foarte uzat, dar pentru a nu stârni urile celorlalţi contra lui
Călinescu, regele îl lasă să fie vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, urmând ca în timp,
acesta să preia chiar preşedinţia Consiliului69.
O săptămână mai târziu (30 ianuarie), Carol al II-lea se reîntâlneşte cu Armand
Călinescu, pentru a-i cere părerea în legătură cu o schimbare de regim, în sensul apropierii de
Germania, idee susţinută de Maniu şi Gh. Brătianu. În răspunsul său, Călinescu se pronunţă
pentru consecvenţă politică, chiar dacă Europa este dominată de Germania. El consideră că o
reorientare politică ar distruge întregul regim creat de rege, regim cu care de altfel, se
identifică şi ministrul de interne. El se pronunţă pentru autoritate şi continuitate, în condiţiile
în care opoziţia legionarilor a fost îngenunchiată şi are convingerea că anglo-francezii nu vor
putea pierde un eventual război cu Reich-ul70.
Fermitatea lui Armand Călinescu este evidenţiată şi prin faptul că a elaborat legea
privitoare la pierderea naţionalităţii române, o lege ce va intra în vigoare la 1 februarie 1939 şi
care era vădit îndreptată împotriva legionarilor refugiaţi în străinătate71.
Profesorul Nae Ionescu i-a adresat la 27 ianuarie 1939 o scrisoare lui Armand
Călinescu, din lagărul de la Miercurea Ciuc, în care face o radiografie a societăţii româneşti
de după 1930. El critică în special guvernarea lui Gh. Tătărescu, dar se pronunţă şi împotriva
guvernului Goga-Cuza. Exprimându-şi regretul că regele nu a înţeles să conducă ţara

67
Armand Călinescu, op. cit., p. 401
68
Ibidem, p. 402
69
Ibidem, p. 403
70
Ibidem, p. 403-405
71
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 32

15
împreună cu legionarii şi criticându-l pe Călinescu pentru măsurile luate împotriva Legiunii,
măsuri ce au avut un efect contrar celui preconizat iniţial, dar şi pentru crearea F.R.N., care
deşi are 3,5 milioane de membri este un colos cu picioare de lut, pentru că adeziunea la el e
una formală. De aceea, el propune un regim totalitar, dar care să beneficieze de o bază
populară activă, fiind să-l ajute pe rege în acest sens72.
Nici această scrisoare nu a reuşit să-l determine pe Călinescu să-şi schimbe hotărârea
de a-i combate pe legionari. De altfel, acţiunile sale antilegionare încep să aibă tot mai mult
un caracter defensiv. Astfel, la 8 februarie este arestat grupul legionar Nadoleanu, care
pregătea un atentat contra lui Armand Călinescu. Membrii grupului vor fi ucişi şi arşi la
crematoriu în prezenţa ministrului de interne73.

III.3. Prim-ministru al României

Pe fondul confruntărilor interne între guvern şi legionari şi al agravării situaţiei

politice internaţionale, va surveni decesul patriarhului Miron Cristea, al cărui loc în fruntea
guvernului va fi luat la 9 martie 1939 de către „steagul” regimului, Armand Călinescu74.
În plus, conjunctura politică internaţională era destul de complexă, printre pericolele la
adresa intereselor naţionale româneşti numărându-se revendicările deschise afişate de Ungaria
şi Bulgaria, ale căror relaţii cu Axa Berlin – Roma erau în continuă ascensiune. Germania
hitleristă nu avea revendicări de ordin teritorial la adresa ţării noastre, însă o apropiere de
această Mare Putere totalitară, interesată de bogăţiile naturale din România, includea pericolul
diminuării atributelor de suveranitate şi independenţă naţională, un punct de sprijin potenţial
pentru Al Treilea Reich fiind minoritatea germană din România. Aliaţii tradiţionali ai
României, Franţa şi Marea Britanie, ezitau să îşi asume angajamente clare şi categorice faţă
de statul român, chiar şi după abandonarea politicii conciliatoriste. În sfârşit, dar foarte
important, Uniunea Sovietică, Mare Putere care nu recunoscuse unirea Basarabiei cu
România, avea (din nou) şansa de a juca un rol important pe scena politică europeană, după
momentul de maximă izolare reprezentat de München (29-30 septembrie 1938)75.
Pe acest fundal, când dispăreau state independente de pe hartă (Cehoslovacia,
Albania), politica guvernului regal român condus de Călinescu a fost una de relativ echilibru
72
*** Radiografia dreptei româneşti, p. 304-314
73
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 32
74
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 353
75
Florin Constantiniu, România şi pactul Ribbentrop-Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, p. 33-34

16
între Marile Puteri, cu o preferinţă mai mare din partea şefului de Consiliu pentru Franţa şi
Marea Britanie. Astfel, ţara noastră a acceptat garanţiile solemne unilaterale franco-britanice
din 13 aprilie 1939, care vizau însă doar independenţa ţării, nu şi integritatea ei
teritorială76,după ce, la 23 martie încheiase un acord economic cu Germania, considerat la
Bucureşti, şi nu numai, drept o cale potrivită de a cointeresa Germania în apărarea integrităţii
teritoriale româneşti77.
În privinţa U.R.S.S., factorii de decizie politică de la Bucureşti, au adoptat o atitudine
la fel de echilibrată, în sensul că au evitat să intre în combinaţii cu Kremlinul (de genul
„Pactului Mării Negre”), dar au tatonat terenul prin intermediul Turciei, în mai şi august 1939,
pentru un pact bilateral de neagresiune, act care, ipso facto, ar fi consolidat poziţia României
la vest şi la sud78.
Tratativele tripartite anglo-franco-sovietice din aprilie-august 1939, au fost privite cu
speranţe limitate din partea Bucureştilor. Politicienii români sperau că aceste dimensiuni
aveau să descurajeze Germani şi Italia de la acte belicoase, fără a mări însă puterea şi
importanţa Uniunii Sovietice79.
Calculele şi speranţele româneşti, ca şi multe alte planuri şi proiecte bazate pe ideea
antagonismului total germano-sovietic au primit o lovitură mortală în urma înţelegerilor
nazisto-bolşevice din august 1939: Tratatul economic germano-sovietic (Berlin, 21 august
1939) şi cunoscutul „Tratat de neagresiune între Germania şi U.R.S.S.” (23 august 1939), al
cărui protocol adiţional secret stabilea împărţirea Europei de Est între cei doi coloşi
totalitari80.
Dacă în privinţa Poloniei şi a spaţiului baltic delimitarea se făcea cu maximă
exactitate, în cazul Europei de sud-est lucrurile nu stăteau tot aşa. De partea sovietică era
menţionat explicit „interesul pentru Basarabia”, în timp ce Germania îşi declara „totalul
dezinteres politic pentru aceste regiuni”81 (s.n.).
Pluralul imprecis avantaja U.R.S.S., dar adjectivul „politic” lăsa Germaniei o anumită
marjă de manevră sub pretextul apărării intereselor sale economice.
76
Gheorghe Paşcalău, Relaţii politico-diplomatice între România şi Marea Britanie (1933-1939), Bucureşti,
Editura Albatros, 2001, p. 161-162
77
V.Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, Relaţii politico-diplomatice şi militare româno-italiene (1914-
1947), Piteşti-Craiova, Editura Intact, 1999, p. 196
78
Ibidem.
79
Gh. Paşcalău, op. cit., p. 193-196
80
Fl. Constantiniu, op. cit., passim.
81
Ibidem, p. 64-66

17
 Urmările înţelegerilor publice şi secrete germano-sovietice („Pactul Ribbentrop-
Molotov”) sunt în general cunoscute în istoriografia occidentală postbelică şi est-europeană
post-comunistă82.
Chiar dacă principalele prevederi ale acordurilor germano-sovietice au rămas, pentru
câţiva ani, secrete, oamenii politici români le-au intuit destul de bine sfera şi chiar conţinutul.
Astfel, Armand Călinescu nota în jurnalul său, la 22 august 1939, când s-a anunţat iminenta
deplasare a lui von Ribbentrop la Moscova: „Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic.
Socotesc situaţia foarte gravă. S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României” 83.
Oricum, în condiţiile implicării sovietice, „cărţile” petrolului şi ale grânelor îşi pierdeau mult
din relevanţa anterioară, care permisese guvernanţilor de la Bucureşti să atenueze simpatiile
germane pentru Ungaria şi Bulgaria.
În ansamblul politicii externe româneşti din dramatica lună consecutivă Pactului
Ribbentrop-Molotov, putem distinge câteva trăsături principale, de care nu era deloc străin
Armand Călinescu, în calitatea sa de Preşedinte al Consiliului de Miniştri.
O primă trăsătură caracteristică o reprezintă afirmarea neutralităţii statului şi a
fidelităţii faţă de complexul de angajamente anterioare. Chiar la 27 august 1939, Gafencu îl
asigura pe Fabricius de neutralitatea României în cadrul iminentei conflagraţii 84, iar la 4
septembrie, comunicatul Consiliului de Miniştri clama hotărârea României de a păstra
„atitudinea paşnică”85. Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939 a stabilit însă o formulă
întrucâtva diferită, aceea a neutralităţii oficiale, ceea ce distanţa România de blocul franco-
britanic şi chiar de Turcia, după cum observa primul-ministru în jurnalul său 86. Cum s-a
manifestat concret atitudinea României în timpul războiului germano-polon?
La finele lunii august, autorităţile româneşti au permis tranzitul de materiale de război
către Polonia, iar în momentul când înfrângerea polonezilor era o certitudine s-a acceptat,
condiţionat, tranzitul refugiaţilor şi al tezaurului Băncii Naţionale poloneze, oficialii urmând
să renunţe la orice activitate politică 87. Această atitudine a României a atras iniţial protestele
Germaniei, însă finalmente, la 20 septembrie 1939, Wilhelm Fabricius a mulţumit României

82
Sontag and Beddie, Nazi-Soviet Relations, Washington, 1948
83
Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Gheorghe Savu, Bucureşti, Editura Humanitas, 198, p. 425
84
Rebecca Haynes, Politica României faţă de Germania (1936-1940), Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 113
85
Armand Călinescu, op. cit., p. 428
86
Ibidem, p. 429
87
Istoria politicii externe româneşti în date, coord. I. Calafeteanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.
318-319

18
pentru conduita adoptată88. Pe măsură ce apropierea germano-sovietică se contura şi
concretiza, politicienii români luau tot mai mult în calcul opţiunea (pro) germană, iar Armand
Călinescu nu face o excepţie totală de la această tendinţă generală. În a doua jumătate a lunii
august, el intervenise personal pentru ca livrările de petrol către Germania să fie reluate, după
o întrerupere datorată întârzierii în furnizarea armelor solicitate Berlinului.
La mijlocul lunii septembrie, în preziua invaziei sovietice în Galiţia şi Bielorusia
occidentală, tot Călinescu propunea Germaniei lărgirea colaborării bilaterale prin livrarea
către România a surplusului de armament capturat din Polonia, în schimbul unor cantităţi
suplimentare de petrol şi grâu89. Erau anticipate astfel o serie de acorduri româno-germane,
perfectate ulterior (28 septembrie 1939, 6 martie 1940, 27 mai 1940), având la bază principiul
„Petrol contra armament”. Intervenţia sovietică în părţile occidentale din statul polonez
interbelic a desăvârşit schimbarea de optică în cazul lui Armand Călinescu, iar această
evoluţie este surprinsă în jurnalul său astfel: 19 septembrie „Înaintarea ruşilor schimbă
situaţia. Pericolul german se îndepărtează. Semne neliniştitoare din partea ruşilor. Modificarea
dispozitivelor militare şi hotărâm să concentrăm trupe în Valea Siretului”90.
Ca o ironie a sorţii, Jurnalul celui care fusese mult timp un adversar hotărât al
orientării pro-germane se încheie astfel brusc, la 20 septembrie 1939: „Protest al lui Daladier,
fiindcă am oprit guvernul polon. Fabricius mulţumeşte în numele lui Ribbentrop pentru
neutralitatea noastră. Discuţii cu Carl Klodius”91.
Atitudinea din ce în ce mai ofensivă a Uniunii Sovietice a modificat şi opţiunile de
politică balcanică ale lui Călinescu. Dacă la 12 septembrie el considera, în consens cu regele
Carol al II-lea, că orice act de admitere a revizionismului ar fi un dezastru, peste 5 zile aproba
întărirea „blocului balcanic cu concesiune pentru Bulgaria”, opţiune exprimată mai concret
prin acordurile româno-iugoslave de la Jebel (19 septembrie 1939)92.
Rolul politic al lui Armand Călinescu a încetat brusc odată cu asasinarea sa, la 21
septembrie 1939, de către un comando legionar, alcătuit din membri ai Gărzii de Fier recent
întorşi din Germania93.

88
Armand Călinescu, op. cit., p. 432
89
Rebecca Haynes, op. cit., p. 116-117
90
Armand Călinescu, op. cit., p. 432
91
Ibidem
92
Istoria politicii externe…, p. 319
93
Rebecca Haynes, op. cit., p. 116

19
 Ca prim-ministru, Călinescu s-a dovedit a fi la fel de inflexibil şi de dur. Asasinarea lui
a reprezentat din punctul de vedere al legionarilor, răspunsul pe care aceştia l-au dat
violenţelor coordonate de către Armand Călinescu94.

III.4. Tragica sa dispariţie. Ecouri ale acesteia

În calitate de ministru de Interne, Armand Călinescu luase o serie de măsuri împotriva

legionarilor. Astfel, la 29 aprilie 1933 ordonase percheziţii la toate sediile organizaţiilor
legionare, confiscarea publicaţiilor, manifestelor şi ziarelor. La 1 iulie 1933 redactase un
raport şi un proiect de jurnal al Consiliului de Miniştri „pentru suprimarea mişcărilor
extremiste şi a batalioanelor de asalt”, însă Vaida-Voevod amânase semnarea95.
Ca răzbunare, legionarii puseseră la cale numeroase atentate, după cum afirma
căpetenia legionară Horia Sima. Unele dintre ele fuseseră descoperite, altele rămăseseră
necunoscute de autorităţi. La atentatele descoperite, „mai multe echipe de legionari, formate
din elemente tot atât de hotărâte ca şi acelea aflate sub comanda lui Miti Dumitrescu, au căzut
în mâinile poliţiei şi au fost ucise”96.
În mai 1933 fuseseră constituite primele „echipe ale morţii” 97, alcătuite din legionari
curajoşi, capabili de orice sacrificiu. Ei trebuiau să repete de două ori pe zi, o dată dimineaţa
şi o dată seara, următorul text: „1. Jur că nu voi uita niciodată suferinţele camarazilor mei. 2.
Jur că voi cerceta zi şi noapte pentru a găsi pe cei care au ordonat şi pe cei care au executat
schingiuirea camarazilor mei. 3. Jur în faţa lui Dumnezeu că voi urmări până la sfârşitul
zilelor mele pe aceşti călăi, pe familiile lor, pentru a da pedeapsa pe care o merită în faţa lui
Dumnezeu şi în faţa naţiunii române”98
Atentatul a avut loc la podul Elefterie, în ziua de 21 septembrie 1939. Atentatorii,
legionari din judeţul Prahova, auto-intitulaţi „echipa răzbunătorilor” erau: Miti Dumitrescu,
Gigi Paraschivescu, Amrin Stănciulescu, Nelu Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu,
Cezar Popescu, Ovidiu Isaia şi Jean Ionescu (un avocat, un desenator, doi studenţi la drept, un
student la Politehnică şi unul la Medicină)99.

94
Cristian Sandache , op. cit., p. 74-75
95
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, p. 265.
96
Nicolae Chivulescu, op. cit., p. 298.
97
Armand Călinescu, op. cit., p. 174.
98
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 265.
99
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 355

20
 Atentatorii au cumpărat un taxi de la Breaza şi, pentru a nu fi urmăriţi, s-au întâlnit
abia la Bucureşti. Pe 21 septembrie 1939, până în jurul orei 13,00, s-au plimbat pe la periferia
capitalei, apoi s-au postat în „strada Făgăraş, care uneşte str. Vergiliu cu Stirbey Vodă”,
aproape de actualul sediu al Societăţii Române de Radio. La orele 13,35, Armand Călinescu
şi-a făcut apariţia într-un Cadilac, cu nr. 221 B. Un lucru interesant este acela că până în urmă
cu câteva luni, premierul avusese la dispoziţie o maşină marca Lincoln, blindată, pe care o
cedase regelui, la sugestia lui Gabriel Marinescu100.
Maşina condusă de Miti Dumitrescu a pornit imediat după maşina în care se afla
Armand Călinescu, a ajuns-o la intersecţia cu Bulevardul Carol al II-lea, în Cotroceni şi a
tamponat-o. În acel moment a apărut şi o căruţă, pe care şoferul premierului, a cărui maşină
fusese tamponată, a lovit-o şi, astfel, maşina a ajuns pe partea stângă a străzii. Atunci au sărit
cei şase legionari au ieşit din maşină, cu pistoalele în mâini, l-au împuşcat pe agentul de
siguranţă Radu Androne, care, dându-şi seama primul că tamponarea maşinii nu fusese un
accident oarecare, încerca să salveze viaţa primului ministru, scoţând pistolul. A fost împuşcat
şi şoferul şi Armand Călinescu. După asasinat, legionarii au mers la Radio, au forţat intrarea şi
au anunţat public asasinarea premierului: „Primul ministru Armand Călinescu a fost omorât.
El a fost executat astăzi de o echipă de legionari”. Miti Dumitrescu a adăugat că „sunt fii de
români din Prahova şi au îndeplinit o necesitate dureroasă”, dar revendicarea atentatului nu a
fost auzită în eter deoarece unul dintre salariaţi întrerupsese emisia101.
Grigore Gafencu scria că „Pe splaiul Dâmboviţei forfotea zăpăcită o lume care îşi
pierduse cu desăvârşire capul: ofiţeri, poliţişti, femei şi bărbaţi in apropiere”102.
Ipoteze asupra cauzelor mai profunde ale asasinatului nu au întârziat să apară, una
dintre versiune fiind aceea a unei înţelegeri între Carol al II-lea şi unii legionari „simişti”,
având ca finalitate lichidarea lui Călinescu şi, prin represalii, a circa 300 de lideri legionari ne-
„simişti”. Fără a analiza aici pertinenţa diferitelor scenarii, ne permitem observaţia că la
momentul asasinării sale, Armand Călinescu nu (mai) era un antigerman, iar în unele cercuri
berlineze acest lucru era cunoscut103.
Atentatorii au fost arestaţi şi torturaţi timp de opt ore în arestul Prefecturii Poliţiei
Capitalei pentru a le fi smulse declaraţiile şi au fost împuşcaţi chiar la locul asasinatului, unde

100
Petre Ignat, Gheorghe Matei, Asasinarea lui Armand Călinescu, în „Magazin istoric”, nr. 7/octombrie 1967, p.
72.
101
Nicolae Chivulescu, op. cit., p. 301.
102
Dumitru Lungu, Ultima zi a lui Armand Călinescu, în „Magazin istoric” nr. 100/iulie 1975, p. 45.
103
Cristian Sandache , op. cit., p. 74-75

21
au fost lăsaţi pentru a îngrozi trecătorii. Acest lucru l-a determinat pe sir Reginald Hoare,
ambasadorul britanic la Bucureşti, să se întrebe „la ce bun spectacolul acela urât?” 104. ecourile
în mass-media internaţională nu au întârziat să apară.
A doua zi după asasinat, un post de radio clandestin, care se prezenta în emisiunile
transmise sub numele de „Radio Liber Român” a comunicat numeroase informaţii referitoare
la uciderea lui Armand Călinescu, încheind de fiecare dată cu cuvintele: „Atentatul contra
Primului Ministru este un act al fascismului, autorul moral fiind Hitler”105.
Horia Sima relata că după asasinara lui Armand Călinescu, propaganda engleză a
acuzat Germania de complicitate la acest act, pentru a putea să cucerească mai uşor România
care, „zguduită din interior, nu va putea rezista unui atac germano-ungar”, asasinarea primului
ministru român constituind „preludiul invaziei germane”106.
Legaţia Germaniei la Bucureşti, comentând împrejurările în care avusese loc atentatul
legionar, preciza că toate cercurile politice germane erau interesate să aibă o Românie neutră,
iar asasinatul, prin complexul consecinţelor morale şi politice pe care le-ar putea aduce, nu ar
fi servit în nici un caz Reich-ului.
Legaţia germană mai preciza, totodată, că „anumite aparenţe sunt interpretate, de o
parte din opinia publică, ca suficient de concludente pentru a mărturisi o vinovăţie germană”,
acestea fiind următoarele:
1. Simpatia din trecut a Reich-ului german pentru mişcarea legionară;
2. Faptul că la Berlin trăiesc o serie de foşti legionari;
3. Faptul că principalul asasin venea dinspre Reich.
Aceste acuzaţii ipotetice sunt numai aparente şi la fiecare dintre ele se poate
contraargumenta valabil”107.
În acelaşi timp, trimişii Germaniei la Bucureşti afirmau că, întra-adevăr, în trecut, a
existat o simpatie pentru mişcarea legionară, când sperau „să întroneze în România o nouă
ordine, convenabilă Reichului”. Pe parcurs, Reich-ul a fost nevoit să îşi retragă simpatia faţă
de mişcarea legionară „în momentul când prima ciocnire violentă a acesteia cu autoritatea
constituită a dovedit facilitatea şi lipsa de realitate a «Gărzii de Fier»”108.

104
Martha Bibescu, Jurnal politic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 134
105
Nicolae Chivulescu, op. cit., p. 304
106
Horia Sima, op. cit., p. 148.
107
Nicolae Chivulescu, op. cit., p. 304
108
Ibidem

22
 Ziarele germane au comentat pe larg împrejurările în care a fost asasinat Armand
Călinescu, afirmând că toate cercurile politice din ţara lor sunt convinse că asasinarea a fost
pusă la cale de agenţi din Anglia. „Se arată în acest sens că fostul Prim-Ministru era partizanul
convins al unei politici de strictă neutralitate, rezistând în cursul lunilor iulie şi august crt.
(1939 – n.n.) tuturor presiunilor din partea reprezentanţilor Angliei, care încercau să angajeze
politica externă a României alături de puterile democraţiei din Occident”109.
În acelaşi timp, presa din Marea Britanie arăta că vinovată de asasinarea premierului
român era Germania, adevăratul motiv fiind „refuzul Guvernului d-lui Călinescu de a elibera
mărfurile comandate de Germania decât în urma plăţii imediate” 110. Ziarul continua subliniind
că „ideologia politică a «Gărzii de Fier» a fost pusă la punct de Hitler, Göbels, Rosenberg şi
Streicher”, iar conducătorul organizaţiei legionare, Corneliu Zelea Codreanu „a fost în
serviciul lui Hitler111.
Şi Buletinele informative editate de Ambasada Franceză din Bucureşti conţineau lungi
comentarii cu privire la asasinatul din 21 septembrie 1939, opinând că vinovată ar fi tot
Germania112.
Grigore Gafencu nota, în 21 septembrie 1939 că, mergând la rege, l-a găsit alb ca varul
şi tulburat până în adâncul sufletului şi primele cuvinte pe care i le-a spus au fost: „Nu-l pot
înlocui cu nimeni!”113.
În aceeaşi zi, referindu-se la tragicul eveniment, Carol al II-lea nota în memoriile sale:
„Pierderea aceasta a preşedintelui de Consiliului, Armand Călinescu, este ireparabilă: n-am
găsit noi în ţară pe cineva care să fi corespuns mai bine misiunii cu care fusese însărcinat.
Pentru mine personal este o pierdere de neînlocuit, puteam să fiu liniştit cu el, era energic,
capabil, spirit politic clar, care vedea departe şi lua măsuri bine potrivite situaţiilor. Pe lângă
aceasta îmi va aduce neapărate complicaţii politice atât interne, cât şi externe. Înlocuirea lui
va fi o problemă dintre cele mai grele şi delicate”114
În concluzie, putem spune că, asemenea multor politicieni şi militari români, Armand
Călinescu, iniţial un anglofil şi francofil convins, a fost obligat de contextul internaţional să

109
Ibidem, p. 305
110
Ibidem.
111
Ibidem
112
Ibidem, p. 305-306
113
Grigore Gafencu, Însemnări politice, 1929-1939, ediţie şi postfaţă de Stelian Neagoe, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1991, p. 336-337.
114
Ibidem.

23
aleagă între Germania şi U.R.S.S., iar preferinţa sa a fost pentru cea dintâi, fapt evident în
ultimele 30 de zile de viaţă.
De asemenea, putem afirma că personalitatea lui Armand Călinescu este extrem de
complexă, şi ea nu poate fi zugrăvită într-o singură culoare. De-a lungul anilor, el s-a
identificat cu interesele generale ale statului român şi a acţionat pentru lichidarea mişcărilor
de extremă dreaptă115, dar din păcate, modul în care a acţionat împotriva acestora nu a fost
unul specific democraţiei, ci s-a bazat pe violenţe, uneori inutile, împotriva legionarilor pe
care i-a transformat în martiri, dar şi în asasini. Prin moartea sa, regimul carlist a primit o
lovitură puternică nemaiputându-se menţine decât încă aproape un an.

115
Ştefănescu Paul, op. cit., p. 149-150

24