POVESTEA LUI HARAP- ALB

de Ion Creangă

Geneză
- Basmul a fost publicat la 1 august 1877 în revista „Convorbiri literare”.
- Sursa de inspiraţie este folclorică, dar Creangă realizează o operă originală cu
multiple valenţe psihologice, etice şi estetice.

Genul şi specia
- operă epică
- basm cult bogat şi complex

Tema
- lupta dintre bine şi rău
- istoria maturizării unui tânăr
- condiţia eroică

Ideea
- Lumea este un spectacol al înfruntării dintre bine şi rău, iar basmul demonstrează
cum din lupta cu forţele malefice binele iese biruitor.
- Numai când ai cunoscut meandrele vieţii, străbătând un adevărat labirint-purgatoriu,
abia atunci ai ajuns un om deplin înţelept şi moral, pentru că ai dobândit o scară de
valori umane.
- Prin Harap-Alb se instituie un nou mod de a gândi condiţia eroică, nu numai prin
înfruntarea voinicească a răului, ci şi prin vocaţia de a face bine. Povestea lui
Harap-Alb este o aventură eroică întru cunoaşterea esenţei umane, pentru
impunerea şi protejarea valorilor umane.

Motive
- împăratul fără urmaşi
- supremaţia mezinului
- motivul hainelor strămoşeşti
- drumul iniţiatic
- uzurparea identităţii prin vicleşug
- motivul probelor împlinite
- motivul morţii şi al învierii

Compoziţia
- este circulară, întrucât între formula de început şi cea de sfârşit este cuprinsă
aventura eroului
- mijlocul compoziţional dominant este antiteza

Formula narativă
- Naraţiunea la persoana a treia este construită pe două planuri: al evenimentelor şi
al naratorului.

1
 - Structura naraţiunii este accentuat dramatică, naratorul văzând rolurile în mişcare,
cu mobilitate dialogică, dozând faptele cu simţ teatral.
- Naratorul joacă un rol în text. Prezenţa lui este relevată de numeroase exclamaţii şi
expresii onomatopeice ca şi de comentariile etice sau observaţiile sociale care
întrerup textul.
- Naratorul îşi adaptează debitul spunerii la ritmul psihologic al episoadelor; tehnica
este desăvârşită, implicând o gamă completă, de la taifasul molcom la ritmul
precipitat.

Subiectul
- Aventura eroică este proiectată într-un cadru spaţio-temporal mitic.
- Acţiunea este lineară şi respectă canoanele basmului.
- Conflictul este generat de nerespectarea sfaturilor părinteşti.

Personajele
- Personajele sunt puternic umanizate, ceea ce permite individualizarea lor şi crearea
unor psihologii complexe pe care nu le întâlnim în basmul folcloric.
- În realizarea portretelor Creangă dă prioritate mişcării, gesturilor, vieţii sufleteşti.

Harap- Alb
- Este eroul exemplar nu prin însuşiri miraculoase, ci prin extraordinara lui
autenticitate umană.
- Făt-Frumos este o abstracţiune, are, schematic, trăsături ideale, de excepţie, pe
câtă vreme Harap-Alb e înzestrat cu atribute ale unui om obişnuit.
- Creangă îl prezintă ca om cu multe calităţi ( îndrăzneală, isteţime, demnitate,
stăruinţă, sensibilitate, gratitudine, bunătate, iscusinţă, generozitate, loialitate,
sentimentul prieteniei şi al solidarităţii), dar şi cu destule slăbiciuni (ruşine, îndoială,
necaz, naivitate, disperare).
- Pădurea întunecoasă pe care o străbate este simbolul labirintului vegetal, teritoriu
al spaimelor şi al ispitelor de tot felul, dar şi al labirintului sufletesc, al pasiunilor
umane, prin care fiinţa în drumul său spre lumină se rătăceşte.
- Bunătatea şi mila relevate în primul episod îl situează în registrul simbolic al forţelor
binelui. Prin ele îşi face ajutoare care îl scot din impas: Sfânta Duminică, calul,
albinele, furnicile, prietenii miraculoşi.
- Cele două episoade în care Harap-Alb aduce salăţile din grădina ursului şi pielea
cerbului bătută cu nestemate constituie un elogiu adus omului în lupta cu forţe mult
mai puternice decât el.
- Pe tărâmul Împăratului Roş devine stăpân al elementelor primordiale: foc, pământ,
apă, dobândeşte analiza cantitativă şi selecţia calitativă devenind desăvârşit. Acum
cunoaşte o nouă moarte şi înviere rituală. Nu mai primeşte alt nume pentru că a
atins universalul, îşi pierde orice urmă de individualitate rămânând numai
personalitatea.
- Plasat într-o atmosferă fabuloasă, tânărul este un personaj de bildungsroman
plecat într-o călătorie care îl va transforma dintr-un novice într-un om vrednic de a fi
împărat.
- La început, mezinul se comportă copilăreşte. Faptul că este ignorat de tată când
acesta îi verifică pe cei doi fraţi mai mari, pentru a le cunoaşte meritele, îl loveşte
„în adâncul sufletului”. Mustrările Craiului au un efect copleşitor asupra lui: se face
„roş cum îi gotca, iese afară din grădină şi începe a plânge din inima sa”. Pe baba
cerşetoare o izgoneşte prima dată, pentru ca apoi s-o miluiască. Îl alungă şi pe

2
 calul răpciugos şi-l loveşte de trei ori când acesta se repede şi apucă o gură de
jăratic. După ce calul îl pedepseşte zburînd de trei ori cu el, „ca o săgeată”, până la
nori, până la lună şi până la soare, „eroul” îl flatează cu apelativul „dragul meu
tovarăş” Si se plânge că l-a băgat „în toate grozile morţii”, că-i cuprins de
„ameţeală”; „nu mai ştiu unde mă găsesc şi cât pe ce era să mă prăpădeşti.”
- Mezinul, prea tânăr fiind, săvârşeşte tot felul de acte specifice vârstei. Spânul îl
înşală cu destulă uşurinţă: „Fiul craiului, boboc de felul său la trebi de aieste, se
potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se
poate întâmpla.”
- Lipsa lui de experienţă şi condiţia lui de om ca toţi oamenii se manifestă în
consecinţă. Se jeluieşte calului când este trimis după salăţi („fii o dată bărbat şi nu-ți
mai face voie rea”, îl îndeamnă „prietenul” ), când e trimis să aducă pielea cu
nestemate a cerbului, vine la Sfânta Duminică „galbăn la faţă, de parcă-i luase
pânza de pe obraz” şi se văicăreşte: „ „Si de-aş muri mai degrabă, să scap de
zbucium; decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori”. Sfînta Duminică îl
acuză că-i „slab de înger”, „mai fricos decât o femeie”, că-i „găină plouată”.
- Ştiind ce-i necazul, cum spune Sfânta Duminică, învaţă să judece lucrurile „de-a fir
–a-păr” şi să creadă celor asupriţi.
- Eroul purificat prin suferinţă săvârşeşte un act de iniţiere în legile vieţii şi este
pregătit pentru tron şi pentru căsătorie, dobândind suprema fericire prin iubirea
vitejeşte câştigată.
- Înfrângerea propriilor slăbiciuni în procesul anevoios al devenirii îl conduce la
dobândirea conştiinţei de sine şi a libertăţii sale morale.
- Pe tot parcursul acestui traseu iniţiatic, cunoscănd răul şi binele, se formează ca
om puternic, apt de a fi iubit şi slăvit, cum i-a prezis Sfânta Duminică şi cum a
întrevăzut tatăl său.

Spânul
- Este antiteza eroului, incarnarea răului.
- Întruchipează ceea ce degradează fiinţa umană : răutate, viclenie, ură, prefăcătorie,
brutalitate.
- Impostorul contribuie şi el la modelarea viitorului împărat, care trebuie să îndure
multe vicisitudini pentru a crede viitorilor supuşi.
- Numele îi vine de la substantivizarea unui adjectiv poreclă.
- Oricât ar părea de paradoxal, Spânul nu poate avea biografie. Asemenea lui
Mefisto el nu este om. Înfăţişarea de om însemnat sub care se arată lui Harap-Alb
este una de împrumut. Spiritul luciferic s-a deghizat în fiinţă umană. Dualitatea om-
diavol îl va împinge pe panta pierzaniei. Pragmatismul care îi dictează gesturile îi
este fatal.

Sfânta Duminică
- Are rolul iniţiatorului, al protectorului.
- Simbolizează o experienţă străveche care se dovedeşte a fi experienţa populară.

Calul năzdrăvan
- Este un „ personaj” cu relief excepţional, înzestrat cu cele mai alese atribute umane.
- Acest sfetnic şi ocrotitor al crăişorului are un rol determinant în dezvoltarea intrigii şi
în deznodământul acţiunii.

3
 - Fiind personaj fabulos, calul are darul metamorfozării spectaculoase. La început,
nu-i decât o „răpciugă de cal, grebănos, depuros şi slab de-i numărai coastele”. Dar
„gloaba” năzdrăvană, mâncând jăratic şi scuturându-se de trei ori, se transformă
într-un „mânzoc”, cel mai frumos din herghelie.După ce îi dă o lecţie
neîncrezătorului prinţişor, îi devine „drag tovarăş”, îndrumător şi protector, aşa cum
fusese odinioară şi pentru Crai.
- Pentru a contribui la formarea tânărului, calul nu-i rezolvă toate dificultăţile, îi lasă şi
unele iniţiative personale, intervenind numai când se află în mare impas cu
învăţături, ca un adevărat mentor: „ Stăpâne, zice atunci calul, de acum înainte, ori
cu capul de peatră, ori cu peatra de cap, tot atâta-i”. A doua oară, când Harap-Alb
trebuie să îndeplinească o poruncă „înfricoşată”, calul îl linişteşte cu o glumă
(„Capul să fie sănătos că belele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupuieşti
piatra morii şi să-i duci pielea la împărăţie”) şi îi face o teorie stoică, a fermităţii în
fața vitregiilor vieţii.(„Zi şi dumneata că ai vrut să tragi un păcat strămoşesc.”). La a
treia poruncă schimbă registrul cogitativ şi face apologia angajamentului în faţa
greutăţilor vieţii:„ Omul e dator să lupte cât o puté cu valurile vieţii...”
- Semnificativ, tot calul, „prieten drag”, îi procură lui Harap-Alb leacurile împotriva
morţii şi îl scapă în final de Spân.

Eroii carnavaleşti
- Sunt oameni hiperbolizaţi, caricaturizaţi : Gerilă este „o dihanie de om”, Flămânzilă,
„o namilă de om”, Setilă, „o arătare de om”, Ochilă, „o schimonositură de om” iar
Păsări-Lăţi- Lungilă, „o pocitanie de om”.
- Gerilă, Flămânzilă, Setilă sunt expresia alegorică a unora dintre impulsurile
aparţinând instinctului de apărare şi conservare a fiinţei umane.
- Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă ilustrează simţuri ce se înscriu sferei cunoaşterii.
Aceasta explică gigantismul monstruos al lui Ochilă şi cel cosmico-proteic al lui
Păsări-Lăţi-Lungilă.
- Aceste personaje aparţin „realismului grotesc” , dar un grotesc special, care se
menţine în sfera de emanaţie populară, elementele ce-l compun fiind amplificarea,
reprezentarea bizară, hilarul, tratarea veselă în spiritul libertăţii carnavaleşti.
Prezentarea corpului uman sub aspect fantastic şi grotesc este, fără îndoială, de
sugestie folclorică la Creangă.
- Genul grotesc-carnavalesc e unul al adâncirii lumii prin îngroşare, prin deversarea
unor însuşiri (buzele „dăbălăzate” ale lui Gerilă, ori ochiul din frunte al lui Ochilă, ori
lăţirea şi deşirarea lui Păsări-Lăţi-Lungilă).
- Toţi cei cinci tovarăşi ai lui Harap-Alb trimit la o lume a făpturilor uluitoare şi
poznaşe din tipologia ritualizată, transpusă spectacular. Prin detaliile enormizate,
ne familiarizăm cu grupul excentric din „oastea lui Papuc Hogea Hogegarul”.
Scriitorul l-a profanizat, l-a coborât din supranatural, menţinându-l în spectaculos.
Noii veniţi i se par Împăratului Roş nişte „golani”. Grotescul se îmbină, acum, cu
tema distanţării între aparenţă şi esenţă, specifică episoadelor de teatru folcloric,
unde ambivalenţa se află la loc de cinste. Tratarea liberă a acestei ambivalenţe în
regimul poveştii constituie o mare reuşită a artei lui Creangă, pe linia realismului
grotesc, ca reminiscenţă a spiritualităţii arhaice româneşti.

Particularităţi ale stilului

Umorul este expresia vitalităţii umane.
- Povestitorul crede în puterea de eliberare şi în capacitatea regenerativă a râsului.
- Umorul se realizează prin diferite mijloace:

4
 - portretele caricaturale ale celor cinci uriaşi
- scene comice (în faţa împăratului uriaşii încearcă să fie protocolari, dar îşi
trădează mereu condiţia de oameni simpli)
- porecle comice: „Buzilă”, „Ţapul cel roş”, „mangosiţi”
- diminutive cu valoare augumentativă : „buzişoare”, „băuturică”, „trebuşoara
asta”, „fetişoara împăratului”
- zeflemeaua : « Tare mi-eşti drag, te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi”
- şotia sintactică : „să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri”
- ironia: „dar unu-i împăratul Roş vestit pentru bunătatea lui nemaipomenită”

Oralitatea de tip popular este o caracteristică stilistică a operei lui Creangă.

- Naratorul se adresează permanent unui auditoriu care nu poate fi cucerit decât
prin viu grai („Dar să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii”).
- Oralitatea de sugestie populară predomină, de la dialogul naratorului cu cititorii şi
cu el însuşi, la dezlănţuirea de replici ale personajelor, până la naraţiunea întreruptă de
întrebări rămase fără răspuns („Fiul craiului ce era să facă?” , „Dar ce are a face?”).
- Semne ale oralităţii sunt micile fragmente de cântece populare („În ostrovul florilor/
La Crăiasa zânelor,/ Minunea minunilor”)
- Dativului etic aparţine oralităţii populare („răpede mi ţi le-a înfulicat şi forfăcat”).
- Oralitatea stilului provine şi din introducerea în naraţiune a repetiţiei(„repede-
repede”), a proverbelor şi zicătorilor(„Voinic tânăr, cal bătrân/ Greu se-ngăduie la
drum”, „fiecare pentru sine, croitor de pâine”), a rimelor şi asonanţelor(„feciori de
ghindă/ fătaţi în tindă”), a interjecţiilor(„durai-vurai”, „teleap-teleap”), a verbelor
imitative(„a crâmpoşi”, „a cărăbăni”, „a înfulica”, „a zvârli”).
- Senzaţia de oralitate este provocată şi de mulţimea expresiilor aparţinând limbii
vorbite, a întrebărilor şi a exclamaţiilor („Mă rog, ce mai la deal la vale?; „îşi pun
mâinile în cap de necaz”).
- Orală este şi sintaxa frazei, autorul lasă cuvintele s ă s e înşire după o ordine a
vorbirii şi nu a scrisului.

Basmul cult. Concluzii

- Basmul cult se sprijină pe un fundament folcloric. Este opera unui scriitor cu o

individualitate stilistică, constând în inventivitate, dozare a efectelor, abundenţa detaliilor,
construcţie personală.
- Autorul îşi asumă relaţia de comunicare de tip opral din basmul popular, preia tiparul
narativ şi funcţiile specifice ale basmului popular, prelucrează unele caracteristici ale
acestor funcţiilor pentru a da poveştii sale bogăţie şi diversitate. Valoarea basmului cult
depinde de puterea de creaţie a scriitorului, de arta lui.
- Fabulosul folcloric are un corespondent în lumea reală; amestecul de realism şi fabulos
individualizează viziunea lui Creangă asupra lumii.
- Personajele evadează din fantastic şi se transformă în oameni din realitatea cea mai
palpabilă ; schemele folclorice devin tipuri umane recognoscibile, prozatorul le
autohtonizează prin gestică, limbaj, comportament ( relaţiile din familia împărătească se
aseamănă cu cele din casa ţărănească, Craiul are atitudinea şi vorba unui gospodar,
mesele împărăteşti seamănă cu ospeţele şi praznicele din Humuleşti, uriaşii lui Creangă
sunt nişte ţărani trecuţi printr-o lupă măritoare).
- Supranaturalul este epicizat şi dramatizat şi se amestecă permanent cu realitatea
terestră.

5
- Creangă a prelucrat atât de minuţios basmul popular, încât acesta a ieşit din sfera
folclorică şi a devenit opera lui. Ca orice mare scriitor, Creangă cântăreşte cuvintele,
studiază efectele, fixează pentru totdeauna textul, ceea ce nu se întâmplă în basmul
popular, care e supus mereu modificării.

TEME DE STUDIU INDEPENDENT

1. Să se indice acele elemente de fond şi de formă care probează că Povestea lui

Harap- Alb este un basm cult.
2. Să se identifice elementele de originalitate în Povestea lui Harap-Alb faţă de
basmul popular.
3. Să se comenteze motivul lumii ca labirint (apelând şi la Proba labirintului de Mircea
Eliade).
4. Găsiţi semnificaţiile mitice ale simbolurilor: podul, pădurea, fântâna, insula
(consultând dicţionarul de simboluri de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant).
5. Alcătuiţi o scurtă compoziţie despre sursele, formele şi valenţele estetice ale
oralităţii.
6. Alcătuieşte un scurt eseu despre interferenţa dintre fantastic şi realism în Povestea
lui Harap-Alb.
7. S-a vorbit de o „complicitate”, de o înscenare pusă la cale de Crai, de Sfânta
Duminică, de calul fermecat şi chiar de Spân cât priveşte iniţierea lui Harap-Alb.
Încercaţi să găsiţi explicaţii ale acestei ipoteze.