Lucian Blaga se personalizează in contextul literaturii române ca un scriitor de excepţie deoarece

prin el, literatura noastră regăseşte amploarea extraordinară a viziunii asupra naturii, spre Totul
cosmic şi spre sensul lui metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.

„Meşterul Manole” este o dramă de idei, având la bază mitul estetic al creaţiei, realizată prin
jertfă şi suferinţă. A apărut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 a avut loc premiera
spectacolului. Tema dramei este destinul creatorului măcinat de patima creaţiei.

Meşterul Manole este protagonistul dramei care evoluţionează in operă fiind prezentat ca
o individualitate. Celelalte personaje se raportează la personlitatea sa, ca purtătoare ale unor idei
şi concepţii, mai puţin sunt caractere distincte.

Manole, prin destinul său creator este un erou de tragedie antică şi, in acelaşi timp, este un
Prometeu, un erou civilizator fiindcă este nevoit să aleagă intre pasiunea devastatoare pentru
creaţie şi iubire, dragoste de viaţă.

Portretul fizic al lui Manole lipseşte aproape cu desăvârşire, fiind menţionată doar o singură
trăsătură fizică de către Mira: „păr negru”. In schimb, el este caracterizat direct de alte personaje,
reliefându-se astfel, alte trăsături ale lui. Mira il vede ca pe o „inimă fără odihnă, gând treaz,
visare fără popas”. Insă atunci când află că vrea să jertfească pe cineva pentru a zidi biserica, ea
il numeşte ucigaş: „nouă ucigaşi, cu Manole zece”. Pentru cei nouă zidari el este „Meşterul
Nenoroc”, cel de-al şaselea indrăznind chiar să-i mărturisească că „Eu te-am urât şi te-am iubit
cel mai tare”. In schimb, este considerat de către sol un mesager al adevărului.

Manole se autocaracterizează, recunoscând că este stăpânit de patima creaţiei, care il mistuie pe

zi ce trece: „pentru biserică zilnic mor”, „e foc ce mistuie (…) şi e pedeapsă şi e blestem”. De
asemenea, el se autocaracterizează ca o persoană blândă, insă cu un suflet amar împăcat: „braţul
meu e blând. Uite ochii mei astăzi sunt blânzi. Şi blând e şi mersul meu, şi statul in picioare (…).
sufletul e aşa de sfârşit, că nu poate să fie decât amar impăcat. Tot ce mi-a rămas e sălbăticia
cuvântului.

Limbajul pe care Manole il foloseşte pină la convorbirea cu solul este unul incărcat de metafore
şi simboluri. Dar mai apoi, el alternează spre un limbaj propriu, transparent, acesta modificându-
se in dependenţă de funcţia lui. Când misterul şi iraţionalul domină scena, limbajul e metaforic şi
plin de simboluri, iar când luciditatea şi judecata raţională e prezentă, limbajul e unul propriu.

Manole este un personaj complex prin frământările sale dramatice, prin intrebările pe care şi le
pune, prin stările atât de contradictorii prin care trece şi evoluează pe două planuri fundamentale,
aflate intr-o strânsă condiţionare reciprocă: unul psihologic şi unul al faptelor.

Ca personaj intr-o dramă modernă, Manole evoluează ca un caracter cu o puternică şi

problematică personalitate, cu o individualitate discretă. Toate acestea fac din el un personaj de
tragedie antică ce-şi trăieşte intens şi neabătut destinul său de martir al frumosului.

Gândurile lui reflectă zbuciumul lăuntric şi conflictul interior, acestea fiind schiţate prin
intermediul monologului interior şi al introspecţiei: „Cine-mi dărâmă zidurile?” – exprimă o
stare de nedumerire şi incertitudine; „Care voinţă nu s-ar clătina?” – sugerează o stare de
indoială; „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” – invocă sigurătatea tragică a omului părăsit
de creatorul său; „Jertfa asta de neinchipuit cine o are?” – exprimă o stare de indignare; „Mi-e
aşa de greu, părinte!” – sugerează o stare de neputinţă şi neajutorare; „Ajută-mă cuvioase! O,
câte piedici, câte împotriviri!” – el cere ajutor fiind disperat. De asemenea, prin intermediul
gândurilor, sunt relevate superioritatea şi inteligenţa personajului: „Lăuntric, un demon strigă:
clădeşte! Pământul se imptoriveşte şi strigă: jertfeşte!…” – ceea ce sugerează o stare de
inconştienţă şi de luptă cu el insuşi, iar astfel, se relevă că creaţia inseamnă pentru el patimă şi
mistuire, iar prin sintagma „biserica se va inălţa!” se exprimă conştientizarea şi hotărirea
artistului.

Manole trăieşte intr-un mediu care-l ajută să se detaşeze de lume, iar drama lui este inţeleasă
doar de trei personaje: Mira, Bogumil şi Găman.

Personajul trăieşte o serie de conflicte: cu sine insuşi fiind forţat să aleagă intre cele două
jumătăţi: Mira sau biserica, cu meşterii care il imping spre jertfire, astfel, relevându-se fineţea
mecanismelor sufleteşti, antrenate in trăirea sa de către marele meşter propriului său destin; şi
conflictul cu boierii şi călugării care cer pedeapsa lui.

In momentul zidirii Mirei, Manole, prin sacrificiul făcut, e un erou civilzator care dă oamenilor o
nouă valoare, etern-durabilă, la fel cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul. In acest
mod, el şi-a depăşit condiţia, cucerind eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa zămislită
din suferinţă.

Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificării celei mai de preţ fiinţe, care-i
aparţinea cu timp şi suflet, in gestul suprem al renunţării nemaigăsind iarăşi nici un sens, Manole
se răzvrăteşte impotriva propriei sale fapte şi a celui care i-o ceruse şi vrea să spargă zidul
pentru a-şi elibera iubita, insă este oprit de zidari deoarece opera de artă creată nu mai aparţinea
lui, ci eternităţii şi decide să se sinucidă, aruncându-se in văzduh de pe biserică.

Tragismul morţii lui Manole constă in faptul că el era deja mort in plan spiritual când a zidit-o pe
Mira şi nu-i mai rămânea să moară decât in plan fizic. Astfel, are loc întregirea cuplului
primordial, ei fiind suflete-pereche, uniţi in moarte aşa cum au fost in viaţă.

„Mitizând spiritualitatea tradiţiilor autohtone, prin idei filosofice şi limbaj metaforic de

sărbătoare, Lucian Blaga, un Meşter Manole al cuvântului, înfăptuieşte o creaţie litarară
naţională şi universală”

Lucian Blaga, unul dintre scriitorii literaturii romane, a manifestat o bogata activitate literara,
dovada fiind operele sale: poezii (Poezii, Lauda somnului, La cumpana apelor, Poemele luminii),
piesele de teatru (Zamolxe, Anton Pann, Arca lui Noe, Mesterul Manole) sau lucrarile sale de
eseistica, filozofie, aforisme si memorialistica (Filozofia stilului, Trilogia cunoasterii, Spatiul
mioritic, Geneza si sensul culturii, Pietre pentru templul meu).

Drama Mesterul Manole a aparut in 1927 la Sibiu, iat in 1929 are loc premiera piesei la Teatrul
National din Bucuresti. Este o drama mitica expresionista si de idei, datorita influentelor mitice
si expresioniste pe care le are.

Tema piesei o constituie destinul tragic al creatorului, stapanit de patima sa, ca de o boala.

Personajul central al dramei de idei Mesterul Manole este mesterul Manole, la care se raporteaza
toate celelalte personaje. El este creatorul de arta, un martir al frumosului, deoarece creatia
inseamna pentru el, patima si mistuire: Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se
impotriveste si striga: jertfeste!

Portretul fizic al lui Manole este foarte sumar schitat, lipsind cu desavarsire. Singura trasatura
fizica mentionata si ilustrata prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje, mai
precis de Mira, este ca are par negru.

Celelalte trasaturi ale lui Manole sunt puse in evidenta atat prin mijloace de caracterizare directa,
cat si prin mijloace de caracterizare indirecta.

Astfel, prin intermediul autocaracterizarii este ilustrat faptul ca Manole este stapanit de aceasta
patima pentru creatie, care il mistuie pe zi ce trece. (pentru biserica zilnic mor, e foc ce mistuie si
e pedeapsa si e blestem).

Prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje sunt reliefate alte trasaturi ale lui
Manole. Mira il vede ca pe o inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas, si in momentul in
care afla ca acesta, impreuna cu cei noua zidari, vor sa jertfeasca pe cineva pentru zidirea
bisericii nu se abtine sa il numeasca ucigas (noua ucigasi si cu Manole zece).

Solul il considera un mesager al adevarului, zidarii il numesc Mesterul Nenoroc, cel de-al saselea
marturisindu-I ca Eu te-am urat si te-am iubit cel mai tare.
Faptele lui Manole releva faptul ca este tipul creatorului, pasionat de arta, de frumos, din aceasta
cauza fiind dominat de un hybris. Este un erou tragic pentru ca incearca sa atinga absolutul, dar
isi constientizeaza neputinta de a avea totul in plan uman. Surprins intr-o situatie limita, este
fortat sa aleaga intre cele doua jumatati: Mira si biserica, si este constient ca pierderea uneia
dintre ele il va anihila.

Gandurile lui reflecta zbuciumul launtric si conflictul interior, fiind infatisate prin intermediul
monologului interior si al introspectiei. Ele stabilesc cele doua forte ale conflictului: dragostea
pentru Mira si patima pentru creatie.

Tot prin intermediul gandurilor sunt relevate superioritatea si inteligenta personajului. Initial,
acestea exprima indoiala, refuzul jertfei, iar in final exprima constientizarea si hotararea, ilustrata
si prin sintagma biserica se va inalta!, care devine lait motiv pentru Manole.

Din punctul de vedere al limbajului, Manole are un limbaj profetic, pentru ca Mira ii spune Tu
inceput si tu sfarsit, tu totul, metaforic, numind-o pe Mira altarul bisericii. Limbajul sugereaza
revolta mesterului, prin interogatii si exclamatii retorice.

Mediul in care traieste Manole este un spatiu specific, care il ajuta sa se detaseze de lume, drama
fiindu-I inteleasa doar de cateva dintre personaje, Bogumil, Mira si Gaman. Mediul este cel care
diferentiaza o lupta intre Manole omul si Manole artistul.

Din relatiile cu ceilalti se observa superioritatea personajului, el reusind sa ii inchida pe mesteri

intr-un cerc de vraja. De asemenea, toti ceilalti recunosc fascinatia pe care o exercita Manole
asupra zidarilor.

Bogumil a fost considerat o alta fata a creatorului, fiind cel care constientizeaza necesitatea
jertfei. El este cel care raspunde revoltei creatorului: Cine e? Ce e? Nu e apa, nu e foc, sunt
puterile. Numele lui sugereaza dualitatea umana, intre bine si rau, Dumnezeu si Satana, suflet si
trup, sacru si profan.
Gaman este simbolul stihiilor ce se opun zidirii. A fost socotit unul dintre profetii teatrului
romanesc, in piesa, fiind cel care intuieste ca Mira va fi jertfita: Tu-inger, tu-copil, tu-piatra.

Premonitia lui Gaman se adevereste: Sa tacem, sa tacem, visul se va implini, dar linistea nu o
vom mai gasi. Relatia dintre ei este indisolubila, el fiind cel care in final intuieste starile
creatorului si aude impreuna cu acesta cantecul din zid.

Al saselea zidar este razvratit, dar credincios vesnic lui Manole. Destinul lui se apropie de cel al
lui Iuda, dar in final ajunge sa creada in minunea savarsita.
Mira este cea impreuna cu care Manole intregeste cuplul primordial, ei fiind suflete-pereche,...

Drama Meşterul Manole a apărut la Sibiu în 1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc premiera piesei la
Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesa lui Lucian Blaga se inspiră, ca atâtea alte creaţii literare,
din mitul popular al jertfei pentru creaţie, pe care însă scriitorul-filozof îl intelectualizează,
adâncindu-l în înţelesurile lui cele mai intime, cu instrumentele teatrului modern, ale curentului
literar numit expresionism.

Concepţia estetică a expresionismului se fundamentează prin raportarea lucrurilor la absolut într-

o nouă expresie a spiritualităţii umane. Trăsăturile expresionismului pot fi restrânse la cele relevate
în drama Meşterul Manole:

 expresia pură a trăirilor sufleteşti;

 imagini puternice, violente pentru a exprima neliniştea existenţială, idealul întoarcerii la
sufletul primar;
 personajele sunt figuri generice, reprezentative pentru o întreagă categorie, fiind mai mult
simboluri ale unor idei sau concepte, decât individualităţi umane;
  titlurile sau subtitlurile pieselor expresioniste (Meşterul Manole, Zamolxe, Tulburarea
apelor, Avram Iancu şi Anton Pann) au valoare de simbol prin trimitere la mitologie şi
plasarea în atemporalitate, prin întoarcerea la mit şi legendă;
 esenţializarea şi abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potenţând misterele,
prefăcându-le „într-un mister şi mai mare”.

 Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar, rezumat literar)

Piesa Meşterul Manole este o dramă de idei expresionistă, care are la bază mitul estetic al creaţiei
ilustrat de balada populară Mănăstirea Argeşului. Piesa lui Blaga este construită prin jertfa şi
suferinţa meşterului Manole, valenţa populară fiind îmbogăţită cu profunde idei filozofice în
perspectivă expresionistă. Lucian Blaga specifică „Locul acţiunii: pe Argeş în jos. Timp mitic
românesc”.

Manole este personajul central al dramei de idei Meşterul Manole, de Lucian Blaga, la care se
raportează toate celelalte personaje, ca purtătoare ale unor idei şi concepţii şi mai puţin ca
individualităţi distincte. Manole este creatorul de artă, un martir al frumosului, deoarece creaţia
înseamnă pentru el patimă şi mistuire: „Lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se
împotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte!...”.

Manole este un personaj-simbol şi modern, o figură generică, reprezentativă pentru o întreagă

categorie umană, fiind mai mult un purtător de simboluri ale unor idei şi concepte, decât o
individualitate distinctă. Mira îl vede ca pe o „inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas”,
iar în discuţia cu Bogumil, după zidirea Mirei, el însuşi se autocaracterizează ca fiind dominat de
patima creaţiei care „e foc ce mistuie [...] şi e pedeapsă şi e blestem”.

 Lucian Blaga

Lucian Blaga identifică în mod direct, chiar din prima scenă, în didascalii, sufletul „chinuit şi
frământat” al lui Manole, care stă aplecat „peste pergamente şi planuri”, măsurând şi calculând.
Dramaturgul creează, cu modalităţi expresioniste, tensiunea unei vieţi superioare, prin relevarea
ideilor exprimate de personajul-simbol Manole. El este tulburat pentru că „de şapte ani [...] nicio
izbândă”, zidurile mănăstirii se prăbuşiseră de 77 de ori.

Bogumil descifrează în calculele lui Manole semnificaţii satanice, „numai în iad se socoteşte”, pe
când „în împărăţia lui Dumnezeu, a socoti e un păcat”, aşa că unica soluţie rămâne jertfa, pe care
meşterul o respinge la început cu fermitate: „A fost săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt fulger de
atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile”.

Manole trăieşte la cote maxime tragedia creatorului de valori spirituale, durabile peste timp, care
constituie conflictul dramatic în lupta cu propriul destin: „A mea a fost patima, eu am fost al
patimei”, învingând în cele din urmă artistul în faţa omului Manole. Ancorată chiar de Blaga în
„timp mitic românesc”, drama reflectă ideea timpului iniţial al miturilor, situaţiile sunt arhetipale,
etern repetabile, jertfa fiind singura care face posibilă o creaţie unică şi veşnică.
Personajul este însă modern prin stările profunde şi ideile filozofice care-i răscolesc fiinţa: Manole
se opune mai întâi cu toată forţa jertfei umane care „ar ţine laolaltă încheieturile până-n veacul
veacului”, deoarece omul nu se poate ridica la înţelegerile superioare impuse din timpuri
ancestrale, apoi se supune febril zidirii neputându-se împotrivi patimei.

Artistul încearcă să găsească răspuns la întrebarea „cine se opune zidirii?”, dar Bogumil, susţinând
cu tenacitate doctrina jertfei, consideră că numai sufletul unui om clădit în zid ce ar ieşi astfel din
„trupul hărăzit viermilor” şi ar intra „învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei”, ar putea
susţine lăcaşul sfânt. Soluţia stareţului este fermă: „numai jertfa cea mare poate să ajute”.

Manole este ros de îndoieli chinuitoare pentru că „biserica mi se cere, jertfa mi se cere” şi crede
că Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divină este să nu ucizi, iar Satana nu o poate
pretinde, întrucât biserica se înalţă împotriva lui. Aşadar, Manole trăieşte chinuitor un conflict
interior, este măcinat de căutări, zbătându-se neputincios în dileme existenţiale: „jertfa aceasta de
neînchipuit cine o cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din
adâncimi puteri necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor”.

Doctrina bogomilistă este ilustrată aici prin ideea că echilibrul şi eternitatea Universului sunt
determinate de cele două forţe la fel de puternice care-l compun, binele şi răul: „Şi dacă întru
veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? [...] Poate că unul slujeşte celuilalt”,
meditează stareţul Bogumil.

Manole găseşte o soluţie surprinzătoare, aceea de a uni cele două imperative lăuntrice, jertfa şi
zidirea, deznădejdea lui fiind comparabilă cu aceea a lui Faust, monologurile acestor două
personaje fiind foarte asemănătoare ca intensitate tragică - „lăuntric, un demon strigă: clădeşte!
Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! [...] Visul s-a tot depărtat spre veşnicul niciodat”,
precum şi ca profundă meditaţie asupra minunii: „povara bisericilor şi-o ţine pretutindeni cu
umilinţă pământul [...] numai pentru minunea mea nu se găseşte [...] piatră necuprinsă de blestem
s-o sprijinească subt ceruri”.

Conflictul dramatic este definit prin neliniştea şi tensiunea sufletească ale meşterului, amplificate
de iubirea profundă pentru Mira, „femeia adusă de peste apă”, simbolul purităţii, care înţelege
patima lui Manole pentru creaţie şi faptul că pasiunea lui este impusă de destin, ca un blestem.

Caracterizat direct de celelalte personaje, Manole este numit de zidari „Meşterul Nenoroc”, pentru
că lăcrimează cu amândoi ochii, semn că „ceva hotărâtor se petrece în el”. La presiunile lui Vodă,
artistul mai cere un răgaz de trei zile şi decide că „biserica se va ridica!”. Meşterii se revoltă
împotriva hotărârii lui Manole, care conştientizează că este mistuit de patima creaţiei: „am început
să clădesc fiindcă n-am putut altfel” şi le mărturiseşte zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o
împlinească împreună, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice preţ, replica lui devenind
un laitmotiv: „biserica se va înălţa!”.

Manole anunţă zidarilor că jertfa trebuie să fie la fel de măreaţă ca zidirea însăşi, „o viaţă scumpă
de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soţie care încă n-a născut, soră sau fiică, [...] soră curată,
fiică luminată. Mira este revoltată că meşterii vor să comită o crimă şi încearcă să-şi convingă
soţul: „Manole, ai mai văzut minuni înălţate pe moarte?...”. Meşterul încearcă s-o determine să
plece, dar zidarii îl constrâng, în virtutea jurământului făcut, s-o zidească. Pentru Manole jertfa lui
este iubirea absolută, pe măsura patimii şi pe măsura creaţiei: „aceluia se va lua, care mai tare va
iubi”, definindu-se astfel momentul de vârf al conflictului dramatic.

Scena zidirii Mirei, care acum nu mai este „nici căprioară, nici izvor, ci altar [...] între blestemul
ce ne-a prigonit şi jurământul cu care l-am învins” este partea cea mai lirică a dramei, reliefând,
indirect, suferinţa sfâşietoare şi patima impetuoasă a artistului. Manole simte că sacrificiul celei
mai iubite fiinţe, este o formă a jertfirii de sine, ceea ce îi dă puterea să împlinească ritualul jocului
cu moartea, pe care Mira şi-l asumă cu seninătate mioritică.

Ca şi Manole, Mira este o fiinţă superioară şi de aceea acceptă moartea, pentru ca artistul să-şi
poată împlini idealul estetic: „Lăcaşul creşte nebun. El va fi un cântec de iubire împletit cu un
cântec de moarte”. Manole şi Mira sunt uniţi în moarte, aşa cum fuseseră în viaţă, numai împreună
reuşind să desăvârşească miracolul zidirii sfântului lăcaş: „Mira, tu început şi sfârşit, tu totul [...].
Între voi două nicio deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una”. Manole se eliberează de mistuirea
ce-l arde, cucerind astfel eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa zămislită de suferinţă.

Manole rosteşte aici cea mai cutremurătoare idee de sorginte faustiană, care confirmă concepţia că
nicio creaţie majoră nu se poate înfăptui decât prin iubire: „A mea a fost patima, eu am fost al
patimei”. Manole este cuprins şi el de febrilitatea zidirii, dar disperarea îl face să rostească
răutăcios: „aprindeţi pădurile să se vadă de departe că aici zece draci clădesc o biserică lui Hristos”.
Revolta sa, îmbinată cu o înălţare spirituală superioară, capătă proporţii uriaşe: „dacă fapta noastră
nu e bună, să fie cel puţin frumoasă, dacă nu e frumoasă, să fie cel puţin înspăimântătoare!”.

Finalul dramei conturează personajul modern, un meşter revoltat şi răzvrătit împotriva faptei
cumplite, care vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce răzbate
din zidurile bisericii şi-i acuză pe toţi zidarii: „nu scuipaţi că sunteţi pe un mormânt, nu înjuraţi că
sunteţi pe o biserică, tăceţi molcom, că unul din voi a ucis”.

Manole rosteşte un blestem dureros şi crud, insistând şi asupra implicaţiei de conştiinţă a tuturor
celor ce au zidit: „Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastră cine va face-o?”. Manole
exprimă o dureroasă meditaţie privind singurătatea sufletului său, aflat acum lângă un „lăcaş abia
început, mormânt de îngeri şi sfinţi”. Meşterul strânge pumnii împotriva credinţei, „astăzi şi
totdeauna”, dar Vodă îl consolează că „biserica ta va cânta peste toată ţara”.

Ca personaj modern, Manole este chinuit de întrebări şi dilema sa privitoare la blestemul patimii
este plină de dramatism: „Că patima aceasta coborâtă de aiurea în om e foc ce mistuie preajmă şi
purtător. Şi e pedeapsă şi e blestem. [...] Doamne, pentru ce vină neştiută am fost pedepsit cu dorul
de a zămisli frumuseţe?...”.

Creaţia estetică nu este resimţită ca har artistic, ca o binecuvântare, ci ca o predestinare blestemată.

Manole se urcă în turla bisericii, trăgând pentru prima oară clopotul pentru „aceea care cântare de
clopot n-a avut”, după care se aruncă „în văzduh”, lăsând în viaţă pe toţi cei nouă meşteri ca
certitudini ale adevărului că marile izbânzi ale omului cer totdeauna dramatice sacrificii umane.
Moartea este prezentată ca „un joc de albă vrajă şi întunecată magie”, în care puterea de sacrificiu
a artistului de geniu face posibilă atingerea absolutului şi intrarea în eternitate. Autosacrificiul lui
Manole se petrece într-o comuniune de dreptate şi iubire cu Mira, după credinţa populară în viaţa
de dincolo, semnificând faptul că acesta intră în eternitate şi, odată cu el, iubirea pentru viaţa
veşnică şi pentru artă.

Eliberat de patimă, Manole poate admira cu uimire frumuseţea sfântului lăcaş: „Acesta Dumnezeu
singur şi l-a ridicat printr-o minune, pe care doar el o înţelege. Eu am fost numai o netrebnică
unealtă, o scândură în schelele pe care le dărâmi când clădirea e gata şi folosul vremelnic nu le
mai cere”.

Moartea tragică a lui Manole simbolizează idealul pentru care a trăit: iubirea şi creaţia, forţa
lăuntrică de a eterniza din iubire, cu iubire. Manole este, aşadar, un simbol al destinului creator al
omului, fiind dominat de patima creaţiei pentru care acceptă jertfa prin iubire şi din iubire, ca un
Faust modern. El atinge absolutul prin creaţia sa, zămislită din suferinţă şi va cuceri astfel
nemurirea. Stilul lui Lucian Blaga este dominat de metafore revelatorii, împletite cu proverbe şi
zicători, expresii populare, dând originalitate expresivităţii acestei drame de idei ce se înscrie în
modernism şi prin limbajul artistic.

Meşterul Manole a lui Lucian Blaga este o capodoperă a literaturii române, mit al miturilor, este
„un monument al omului în plină înălţare prin suferinţă a sufletului creator din om - e momentul
unei poveşti de iubire care se perpetuează din veac în veac prin cântec şi cuvinte, prin freamătul
pădurii şi murmurul apelor. O poveste ca niciodată”.