Вы находитесь на странице: 1из 5

ЭВОЛЮЦИЯ ИНСТИТУТА ПРИЗНАНИЯ В

СОВРЕМЕННОМ МЕЖДУНАРОДНОМ ПРАВЕ


Настоящая статья ставит своей целью проанализировать роль и место института
международно-правового признания в системе международного права. Речь идет о
государстве, который обладая универсальной и не ограниченной во времени
правоспособностью является основным субъектом международного права. т. е. носителем
юридических прав и обязанностей. Обладая при этом своей собственной территорией,
населением и правительством, оно создает международное право, закрепив в нем особое
юридическое качество – суверенитет, под которым следует понимать право в пределах
собственной территории осуществлять законодательную, административную власть а
также проводить самостоятельную внешнюю политику без вмешательства других
государств. Одновременно государство не может существовать в полной изоляции, и его
существование может быть подтверждено только через акт признания. Такое признание со
стороны других государств имеет важное значение для дальнейшего существования
государства. Признание как односторонний акт является основой для будущих отношений
между субъектами международного права. Именно акт признания обуславливает
установление дипломатических и консульских отношений между государствами. В
настоящее время институт международного признания сталкивается с трудностями как
юридического, так и практического характера. Так с каждым годом сильно увеличивается
число сепаратистских движений, выступающих за статус собственного признания.
Признание сепаратистского движения превратилось в инструмент давления со стороны
государств, заинтересованных в расширении сфер своего влияния. Отсутствие единой
позиции относительно сепаратистских движений, подобных тем, что возникли на Балканах,
Восточной Европе и др. подобные движения, указывает на необходимость принятия
необходимых мер по разрешению данного вопроса.

EVOLUTION OF THE INSTITUTE OF RECOGNITION


IN MODERN INTERNATIONAL LAW
This article aims to analyze the role and place of the institute of international legal recognition in
international law. It is a question of a state which having a universal and time-limited capacity is
a main subject of international law. i.e., the carrier of legal rights and responsibilities. Having thus
its own territory, population and government, it creates international law, having fixed in it special
legal quality – the sovereignty, i.e. the right to carry out the legislative, administrative power within
own territory and also to spend independent foreign policy without the intervention of other states.
Simultaneously the state can’t exist in full isolation, and its existence can be confirmed only
through an act of recognition. Such recognition by other states is important for its further existence.
Recognition as an unilateral act is the basis for future relations between subjects of international
law, that causes an establishment of diplomatic and consular relations between the states. At
present the institute of international recognition faces challenges both legal and practical nature.
So every year the number of the secessionist movements supporting the status of own recognition
increases. The recognition of secessionist movements has turned into an instrument of pressure
from states interested in expanding their sphere of influence. The lack of unified position on the
secessionist movements, such as those that emerged in the Balkans, Eastern Europe and other
similar movements, specifies the necessity of acceptance of necessary measures resolve the issue.
De câte state este nevoie pentru a recunoaşte independenţa unui alt stat? Din ce moment suntem
în prezenţa unui nou subiect de drept internaţional? Acestea nu sunt întrebările-cheie, din moment
ce calitatea recunoaşterii contează mai mult decât cantitatea. O declaraţie de autodeterminare nu
implică independenţa, dacă statul în cauză nu este recunoscut de către cei faţă de care doreşte să
se autodetermine. Independenţa unui stat nu este reală atâta vreme cât Consiliul de Securitate al
ONU nu o acceptă şi nu o avizează pozitiv către Adunarea Generală a ONU.Organizaţia Naţiunilor
Unite şi alte organizaţii internaţionale se declară incapabile de a recurge la recunoaşterea statelor
nou create, ele fiind abilitate doar cu capacitatea de a include noile state în calitate de membri sau
de a acredita reprezentanţii noului guvern.
Dintre situaţiile în care s-ar pune problema recunoaşterii ar trebui evidenţiate: crearea unui nou
stat, instalarea unui nou guvern într-un stat existent, o modificare teritorială, statutul de neutralitate
al unui anumit stat sau teritoriu, apariţia unei stări insurecţionale. În literatura de specialitate este
abordată anume recunoaşterea statelor sau a guvernelor, deoarece au o însemnătate deosebită atât
ca instrument juridic, cât şi ca act politic al statului.
Pentru ca o entitate politică nou creată să fie capabilă să acţioneze şi să se integreze în cadrul
comunităţii internaţionale, ar fi necesară recunoaşterea acesteia de către alte state . Decizia unui
stat de a recunoaşte un alt stat ţine de principiul liberei aprecieri. Recunoaşterea se prezintă ca un
act juridic unilateral, care semnifică acţiunea exclusivă a statului care recunoaşte o declaraţie prin
care îşi exprimă atitudinea faţă de apariţia noii entităţi. Recunoaşterea este un act juridic deseori
de inspiraţie politică şi de natură mai mult sau mai puţin discreţionară, prin care un stat existent
declară că consideră că un asemenea grup uman posedă calitatea unui stat în sensul dreptului
internaţional.
În esenţă, recunoaşterea are ca obiectiv de a constata o totalitate de fapte şi de a le ataşa anumite
efecte juridice. Plenitudinea recunoaşterii depinde de forma în care statul acceptă noua entitate
politică în sânul comunităţii internaţionale în calitate de subiect de drept internaţional, fie prin
recunoaşterea de jure sau cea de facto.
Recunoaşterea de jure şi recunoaşterea de facto – recunoaşterea de jure est definitivă şi produce
totalitatea efectelor recunoaşterii, în timp ce recunoaşterea de facto este provizorie şi revocabilă,
ea comportă efecte limitate, la care se recurge deseori pentru a ajuta o entitate determinată a se
constitui într-un stat fără a condamna în final procesul în curs de desfăşurare. Oricare separare a
unui stat sau teritoriu, pentru a obţine recunoaşterea sa (expresă sau tacită), trebuie teoretic să
întrunească nişte condiţii care l-ar individualiza şi i-ar permite să obţină calitatea de subiect al
dreptului internaţional. Conform Tratatului de la Montevideo din 1933, „statul este un subiect de
drept internaţional, care posedă următoarele caracteristici: a) populaţie, b) teritoriu, c) guvern,
d) capacitate de a intra în relaţii cu alte state”. De dreptul la autodeterminare dispun doar popoarele
caracteristicile cărora corespund celor ale naţiunii (teritoriu comun, tradiţie istorică comună,
identitatea etnică, omogenitatea culturală, conştiinţa şi voinţa de a fi identificat ca popor) şi care
se află sub dominaţia străină. În doctrina dreptului internaţional, cumularea acestor elemente
(populaţie, teritoriu şi guvern) duce la crearea unui nou subiect în ordinea juridică internaţională–
adică naşterea unui nou stat. În esenţă, aceste trei elemente constitutive nu sunt neutre şi
dependente în contextul procesului de recunoaştere a altor state, care însă contribuie la creşterea
situaţiilor limită.
Minorităţile etnice în cadrul unui stat nu au acest drept, odată ce există deja un stat naţional al
etniei respective (ca şi în cazul Republicii Moldova). În prezent, dreptul la autodeterminare, de
care dispun minorităţile, presupune doar recunoaşterea specificului lor etnic şi dreptul la un anumit
grad de autonomie culturală şi administrativă în cadrul unui stat.
Astfel, nici Abhazia, nici Osetia de Sud, nici Republica Turcă a Ciprului de Nord nu sunt văzute
ca state (decât de către Turcia şi Rusia), în timp ce statul Israel, care şi-a proclamat independenţa
în 1948, beneficiază de recunoaştere internaţională, în pofida refuzului mai multor state de a-i
recunoaşte statutul.
Problema recunoaşterii are un dublu aspect politic şi juridic. Aspectul politic reprezintă un mijloc
important al normalizării relaţiilor dintre state, în timp ce aspectul juridic creează o bază juridică
fundamentală a relaţiilor dintre statul ce recunoaşte şi cel recunoscut.
Un stat poate exista în drept, de a acţiona pe plan internaţional şi de a se angaja, dacă acesta este
recunoscut de către alte state, adică aceste din urmă acceptă de a intra în contact cu el, de a stabili
relaţii diplomatice cu autorităţile noii entităţi, de a-l face să intre în raporturi internaţionale şi astfel
acestea din urmă recunoscându-l ca viabil.
Deşi prin natura sa recunoaşterea statului este un act politic, unilateral, voluntar şi discreţionar,
efectele sale vin să confirme sau să infirme o situaţie care numeşte această recunoaştere drept una
politică cu scopul de a-şi vedea existenţa sa juridică ratificată.
Atunci când se pune problema soluţionării acesteia, adică în practică se pune problema
recunoaşterii unui nou stat, la începutul secolului XXI se recurge ca soluţie fie la normele de drept
internaţional, fie la practica relaţiilor internaţionale, şi nu în ultimul rând la doctrina dreptului
internaţional. În doctrina dreptului internaţional există doua teorii cu privire la recunoaştere :

 Teoria declarativă,
 Teoria constitutivă.
Conform teorii declarative, statul devine subiect de drept internaţional din momentul constituirii
(formării acestuia), iar rolul recunoaşterii în cazul dat e limitat, ea venind doar să constate un fapt
.
Teoria constitutivă declară noul stat creat subiect de drept internaţional din momentul recunoaşterii
acestuia pe plan internaţional.
Criza care caracterizează la etapa actuală dreptul internaţional constă în lipsa codificării instituţiei
recunoaşterii. Totuşi este de remarcat că în 1949 Comisia de Drept Internaţional al ONU a inclus
în lista temelor ce necesită o eminentă codificare problema recunoaşterii statelor şi guvernelor,
care însă nu a mai fost soluţionată.
Un alt aspect al crizei instituţiei recunoaşterii ar fi contradicţia ce se impune la momentul
recunoaşterii noului stat între principiul integrităţii teritoriale şi principiul autodeterminării
naţionale. Însă contradicţia pare să se accentueze atunci când statul care face recunoaşterea îşi
argumentează poziţia în dependenţă de principiul ales.
Doctrina însă este mai puţin constantă în determinarea priorităţii unui sau altui principiu declarând
că entitatea politică recunoscută poate fi considerată a fi subiect al dreptului internaţional şi poate
să spere la stabilirea relaţiilor internaţionale dacă acestea s-au stabilit pe baza principiului la
autodeterminare a popoarelor
La rândul său, principiul integrităţii teritoriale este ameninţat în cazul desprinderii unei entităţii
politice care se doreşte a fi recunoscută pe plan internaţional. Astfel, asistăm la violarea, pe de o
parte, a principiului integrităţii teritoriale protejat prin prisma normelor de drept internaţional ca
reacţie a statului din care s-a produs dezbinarea entităţii politice nou create, iar pe de altă parte, la
realizarea din partea populaţiei entităţii nou create a dreptului poporului la autodeterminare.
Deşi se atestă existenţa şi aplicabilitatea de către state şi organizaţii internaţionale a documentelor
internaţionale care reglementează câteva aspecte privind recunoaşterea, acestea pot fi calificate ca
ineficiente în conţinutul şi aplicabilitatea lor în ceea ce priveşte problemele pe care le invocă astăzi
instituţia recunoaşterii.
De fapt, criza instituţiei recunoaşterii a demarat odată cu apariţia în sec. XX a regiunilor
separatiste, care se doresc a fi recunoscute ca noi state. Apogeul crizei, am putea spune, a debutat
atunci când Kosovo, una din regiunile separatiste din Balcani, şi-a declarat independenţa în 17
februarie 2008.
Noul stat a fost recunoscut până în prezent de 69 de ţări, inclusiv de Statele Unite şi 22 dintre cei
27 de membri UE, cu excepţia Spaniei, României, Greciei, Slovaciei şi Ciprului. Mai nou este că
la 22 iunie 2010, Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) a prezentat Avizul consultativ privind
„Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a regiunii
Kosovo”. La 22 iulie 2010, judecătorii CIJ, cu nouă voturi la cinci, au decis că „declaraţia de
independenţă a regiunii Kosovo, adoptată la 17 februarie 2008, nu a încălcat dreptul internaţional”.
Drept urmare, astăzi acest Aviz al CIJ, deşi are un caracter consultativ şi are o aplicabilitate numai
situaţiei din Kosovo, este o ameninţare pentru aşazisele mişcări separatiste de pretutindeni, care
vor încerca a interpreta Avizul CIJ în favoarea lor. De fapt, ţinând cont de situaţia din Kosovo, CIJ
a evoluat dacă dreptul internaţional interzice sau nu declararea independenţei unui pretins stat nou,
creat prin secesiune unilaterală, fără a da o hotărâre privind procedura de recunoaştere
internaţională a independenţei regiunilor secesioniste fără acordul statelor din care fac parte.
Este de luat în consideraţie în cazul dat poziţia Elveţiei, care în temeiul neutralităţii sale este
prudentă în politica de recunoaştere a unui nou stat(Consiliul Federal aşteaptă înainte de a
recunoaşte poziţia statelor din sânul comunităţii internaţionale). A fost, după cum este unanim
cunoscut, printre primele state care a recunoscut independenţa regiunii Kosovo la 27 februarie
2008. Astfel, ea a manifestat o încredere în normele dreptului internaţional şi anume în
interpretarea sa anticipată, pe care situaţia excepţională din Kosovo a determinat-o.
Cazul Kosovo devine şi un instrument de manipulare pentru soluţionarea situaţiei din Transnistria,
însă normele dreptului internaţional împiedică orice analogie între aceste două regiuni
secesioniste, care ab initio se caracterizează prin situaţii de fapt şi criterii diferite.
În secolul XX, în majoritatea cazurilor, procesul recunoaşterii statelor a fost precedat de
dezmembrarea sistemului colonial, atunci când statele nou formate deveneau automat membre ale
organizaţiilor internaţionale (Liga Naţiunilor, ONU). Regula în materie în procesul recunoaşterii
o constituia consensul între statale noi formate şi cele care recunoşteau, pentru că formarea noului
stat era privită deja ca un act săvârşit. Pentru unele dintre ele obţinerea independenţei nu s-a realizat
fără utilizarea forţei.
La momentul actual, recunoaşterea se confruntă cu o criză care pare să se accentueze din lipsa
unor criterii unice în dreptul internaţional contemporan, menite să stopeze procesul de răspândire
şi consolidare a mişcărilor secesioniste ce se vor recunoscute.
Lipsa acţiunilor în vederea unificării normelor de drept internaţional privind instituţia recunoaşterii
va duce în cele din urmă, la slăbirea şi decăderea acesteia, fapt care va consolida şi mai mult
aspiraţiile mişcărilor secesioniste. Din aceste considerente, recunoaşterea regiunilor separatiste
implică două aspecte: unul pozitiv şi altul negativ. Însă determinarea atribuirii unui sau altui aspect
ţine de interesul regiunilor separatiste şi, nu în ultimul rând, de comunitatea internaţională.
Aspectul pozitiv al recunoaşterii pentru mişcările secesioniste presupune două concluzii :
 Recunoaşterea regiunilor separatiste semnifică garantarea securităţii acestor regiuni;
 Statele care recunosc regiunile separatiste pot legaliza interesele lor în aceste regiuni.
Aspectul negativ al recunoaşterii pentru comunitatea internaţională:
 Se creează un precedent periculos atunci când statele recunosc asemenea entităţi politice
ca state ignorând totalmente principiul integrităţii teritoriale;
 Regiunile separatiste cad sub o mare dependenţă de acele state care recunosc independenţa
acestora.
Lipsa unităţii de soluţii în cadrul dreptului internaţional contemporan referitoare la mişcările
secesioniste din Balcani, Europa de Est, precum şi alte mişcări asemănătoare va genera noi situaţii
faţă de care comunitatea internaţională ar trebui să se solidarizeze în vederea găsirii de soluţii
durabile.
Secole de-a rândul recunoaşterea a servit şi va servi intereselor ambelor părţi, atât a statului care a
recunoscut, cât şi entităţii care a fost recunoscută, însă întotdeauna această recunoaştere a fost şi
va fi neechitabilă în efectele ei pentru una din părţi.