You are on page 1of 26

1.

Darul lui Asael - Ioana Melean


Era seară. Străzile Betleemului erau încă pline de oameni veniți să se înscrie în
Cetatea lui David, după porunca Cezarului care dorea să știe câți supuși avea în
ținuturile aflate sub stăpânirea romană.

Dinspre vârfurile colinelor, începu să sufle un vânt rece de iarnă. Pe pășunile cu


iarbă scurtă, arse de soare și vânturi, oile se înghesuiau unele în altele, iar păstorii
se apropiau tot mai mult de foc.

Mulțimea călătorilor se grăbea să se adăpostească pentru că se făcea tot mai rece.


În casa lui Asael era forfotă mare. Străini din diferite părți ale Imperiului și-au
găsit un loc în casa acestui bărbat credincios care era cunoscut de toți pentru
bunătatea lui. Asael i-a primit cu bucurie, le-a spălat picioarele prăfuite și i-a poftit
la masa gătită cu multă pricepere de soția lui dragă Eunice. Apoi a pregătit
fiecăruia un loc de odihnă cât mai cald și primitor…

-Domnul meu, sunt atât de obosită! Merg la culcare…

- Eunice, oare toți oaspeții noștri sunt bine? Le-ai dat tuturor învelitori?

- Da, toți s-au culcat. Pentru noi am pregătit sus, pe acoperiș niște rogojini și
învelitori.

- Bine, hai să mergem sus. Iau și lampa cu ulei să ne luminăm calea.

Cei doi soți au urcat pe acoperișul- terasă de unde puteau vedea colinele din
apropiere acoperite de livezi de măslini, de portocali și lămâi, numeroase vii și
chiparoși ce se legănau în vânt, iar în depărtare culmile gri –roșcate, pustii ale
Munților Galaad.

Asael, întors cu fața spre Răsărit, aducea mulțumire Domnului lui Israel, în timp ce
soția lui aranja așternuturile. Liniștea nopții se sfărâmată în bătăi puternice ce se
auzeau jos, la poartă. Eunice luă lampa și coborî să vadă cine este.

În fața porții, un bărbat, iar în spatele lui așezată pe un măgar, o soție tânără și
obosită.
-Șalom! Sunt Iosif, evreu din Nazaret. Oare nu aveți un loc de găzduire? Maria,
soția mea este însărcinată și e tare ostenită.

- O, îmi pare rău. Casa este plină…

- Nici măcar în partea de jos unde adăpostiți animalele? insistă bărbatul.

- Casa noastră nu are loc pentru animale. Noi le adăpostim într-o peșteră de la
marginea Betleemului, aproape de Fântâna lui David. Da, acolo ar mai fi loc…
Dacă vreți, puteți înnopta acolo.

- Cum am putea ajunge acolo?

- Mergeți până la marginea de răsărit a orașului, apoi coborâți spre Valea lui Boaz
și ajungeți la fântâna aceea mare, a lui David. Apoi, cum începe să urce colina, veți
vedea o peșteră… E a noastră… Intrați acolo. Domnul fie cu voi!

Mulțumind, străinii porniră în căutarea culcușului promis, iar Eunice urcă din nou
pe acoperiș lângă soțul ei.

- Cine era?

- Ei, cine? Niște străini… niște călători… Căutau loc de popas. Un bărbat cu o
femei însărcinată… le-am spus că pot merge în peștera noastră unde adăpostim
animalele…

- Cum?! I-ai lăsat să plece? Trebuia să dormim noi jos, în curte, lângă vasele cu
apă și să-i lași pe ei sus. Ai și uitat că s-a citit la Sinagogă din Levitic: „Străinul
care s-a așezat la voi să fie ca băștinașul vostru, să-l iubiți ca pe voi înșivă, că și
voi ați fost străini în pământul Egiptului…”

- Da, Asael, dar sunt atât de obosită să tot pregătesc așternuturi. Ajungă zilei
osteneala ei…

- O, femeie… Eu merg să-i caut să le duc măcar niște învelitori mai groase și ceva
de mâncare. Nu vreau să ne asemănăm cu cei neiubitori de străini din Ghebeea…

Și, punând într-un săculeț pâine, brânză și măsline, își luă mantia și o făclie și
plecă în căutarea celor doi străini. Frigul nopții îl făcea să-și strângă și mai mult
mantaua pe lângă el.
- E atât de luminoasă această noapte! Aș putea stinge făclia. Parcă toate stelele
s-au preschimbat în făclii sau în pui de înger… În pui de înger… și din pieptul
bărbatului ieși un suspin adânc. O, Doamne, un pui de om aș vrea și în familia
noastră! Doar un pui… L-aș duce la templu… L-aș învăța Legea Ta… Cât de
bucuros aș fi! N-ar fi un dar mai mare pe lumea asta…

Și, visând la copilașul pe care-l aștepta ca o binecuvântare pentru familia lui, Asael
înaintă spre Valea lui Boaz, apoi trecu pe lângă Fântâna lui David, urcă pe colina
ce ducea spre peștera lor și… Un scâncet de copil îl scutură din visare și intră
aproape alergând în peșteră.

- Pui de om… și sufletul bărbatului se umplu de cântec, de lacrimi, de cer.


Căzu în genunchi lângă ieslea de piatră în care un prunc de curând născut se
odihnea înfășat în scutece de in. Lângă el, o tânără mamă zâmbea cuprinzând în
surâsul ei lumea întreagă.

Asael întinse săculețul cu mâncare tatălui și așeză învelitoarea cea groasă pe umerii
mamei. Apoi, fără să șovăie, își desprinse mantaua și o puse ușor peste pruncuțul
care își întoarse capul spre el, privindu-l cu ochișorii lui somnoroși. Din privirea lui
o liniște cerească se strecură în sufletului lui Asael.

Pruncul adormise. Pășind ușor, Asael ieși din peșteră. Noaptea se făcu mai
luminoasă. Deasupra peșterii, îngerii pluteau cântând: „Slavă întru cei de Sus lui
Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Bărbatul căzu cu fața la
pământ, neștiind ce să creadă. Dar, auzind pași, se ridică, ascunzându-se după un
chiparos. Niște păstori se apropiau grăbiți, vorbind între ei:

- Oare vom găsi Pruncul culcat în iesle așa cum ne-a spus îngerul?

- Fără îndoială! Uite acolo e o peșteră luminată, iar îngerii cântă și aici același
cânt: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni
bunăvoire”.

- Îngerul a spus că Pruncul este Mântuitorul cel promis, Hristos Domnul, șopti
cel mai bătrân cu un licăr de nădejde în glas.

- O, ce mare bucurie este pentru noi, adăugă un alt păstor, și cred că va fi


bucurie pentru tot poporul! Haideți să intrăm!
Păstorii se strecurară în peșteră, iar Asael uimit ieși din ascunzătoare:

- Pruncul e Mântuitorul… E Hristos Domnul… De aceea cântă îngerii… De


aceea răsărea atâta pace din ochii copilașului…Darul meu… Acesta-i darul cel
mare… Slavă Domnului Savaot că mi-a descoperit mie, robului Său, această taină
și mi-a dat această bucurie…

Și Asael porni încetișor spre casă ducând în desaga sufletului darul bucuriei și pe
buze un psalm al regelui David: „Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât
veselia pentru rodul lor de grâu, de vin și de untdelemn ce s-a înmulțit. Cu pace,
așa mă voi culca și voi adormi că Tu, Doamne, întru nădejde m-ai așezat”…

2. Sub aripa îngerului - Ioana Melean


Crăciunul se apropia cu pași repezi, iar Ana și surioarele ei îl așteptau cu
nerăbdare. Va fi o sărbătoare mai specială deoarece își vor petrece singure vacanța
la bunicii de pe Valea Mărului, părinții lor lucrând de Sărbători.

În Ajun, fetițele însoțite de mama lor se îndreptară spre autogara din orășelul vecin,
cu bagaje, prăjituri și multă îngrijorare: „Vom încăpea în autobuzul acela mic? Nu
ni se vor strica prăjiturile? Am luat tot ce trebuie?...”

La ora plecării, autobuzul era ticsit de oameni. Ușa din spate era blocată, iar
oamenii de lângă ușa din față strigau cu disperare:

- Mergeți mai în spate! Împingeți-vă să încăpem și noi!

Ana, Daria și Lisa stăteau înghesuite pe două scaune înguste ținând strâns bagajele
și faimoasele prăjiturele ce trebuiau să impresioneze colindătorii bunicilor din satul
în care se servea doar cozonaci, colaci și mere. Cu chiu, cu vai și-au făcut loc toți
călătorii și autobuzul a pornit încet, trosnind din toate încheieturile. Mama le salută
cu inima strânsă și o lacrimă se prelingea pe obrazul cald…

După vreo două ore de mers, autobuzul a intrat pe Valea Mărului, iar la a doua
oprire fetele au coborât. Casa bunicilor era chiar în stație și într-un minut, copilele
sărutau obrajii moi și blânzi ai bunicii, spunând în același timp un „Sărut mâna!”
tremurat moșului care, știau ele bine, nu le dădea voie să facă mare lucru.
După ce au despachetat, fetițele au întrebat-o nerăbdătoare pe bunica:

- Noi la cât putem pleca la colindat?

- O, voi sunteți mici de colindat! Aici, copiii ca voi merg doar în ziua de
Crăciun a ptiez, spuse încruntat bunicul.

- A ce?

- A ptiez. Intră în casă, zic „Bună dimineața lu` Crăciun” și primesc colăcei și
mere, le explică bunica.

- O, nu! Cum să nu mergem la colindat? Noi știm o grămadă de colinde. Tot


Postul le-am cântat cu mama. Atâtea le-am colindat că într-o noapte Ana a cântat
prin somn: „Afară ninge liniștit”, iar mama s-a trezit speriată crezând că-s
colindătorii, spuse Daria care nu știa ce să facă: să râdă amintindu-și de sperietura
mamei sau să plângă de necaz că acolo nu era loc de colindă pentru cei mici.

- Lasă-le să meargă, se auzi din tindă vocea bunicii care aranja coșurile pentru
colindători.

- Dar îs mulți câini și nu e lumină pe stâlpi, încerca bunicul să le facă să


renunțe, și, Doamne ferește, dacă apare vreun lup?...

- Moșule, lasă copilele în pace. Le va păzi Cel de Sus.

- Bine, bine.. dar să nu treceți de stejarul lui Moisă… Doamne și ferește! Și


bunicul își făcu cruce ca și cum ar fi văzut ceva ce-i dădea fiori.

Fără să-l mai audă, fetițele și-au pus paltonașele și cizmele, și-au aranjat năframele
și, luându-și trăistuțele, au zbughit-o afară.

- De unde începem? le întrebă Lisa pe surioarele ei mai mari.

- Eu zic să mergem de la mătușa din Zmeuri și colindăm până la badea Vasile


a lui Lador că am auzit că acolo dau dulciuri și bani și te și filmează, trasă Daria cu
hotărâre drumul colindului din acea seară.

- Bine, să mergem, încuviință Ana.


Călcând voinicește prin zăpada moale ce cădea ca o perdea de fluturi acoperind
ulițele și casele satului, dar și creștetele lor curajoase, fetițele au ajuns la mătușa
Irina.

- Primiți cu colinda?

- Primim, primim…

- „Știți voi frați ce s-a-ntâmplat/ Când Cezar era-mpărat? / Cum dăduse el


poruncă/ Tot poporul să se ducă, O, minune!...”

Glasurile lor dulci se înălțau spre cer, iar fulgii de nea ascultându-le s-au prins de
mâini legănându-se, adunându-se, îmbrățișându-se ca un stol de îngeri ce însoțeau
omenescul cânt.

- Mulțumim. Poftiți înăuntru…

În casă, au mai spus o colindă, apoi au plecat la următoarea casă, apoi la alta, și
alta…

- Eu nu mai pot, scâncea Lisa. Hai să mergem acasă!

- Dar am zis că mergem până la Vasile a lui Lador..

- Și unde stă acela?

- Uite, se vede puțin mai departe o casă luminată cu multe beculețe, îi arăta
Daria casa Ladorenilor.

- Aceea ca o căsuță de turtă dulce, o completă Ana.

- Acolo?!Până acolo? E departe și nu mai e nicio casă până la ea. Doar drum
pustiu.

- Nu-i așa departe Și ți-am zis că acolo ne filmează și ne dau dulciuri…

Aceste „minunății” au convins-o pe Lisa care de-abia își mai târa picioarele. Au
pornit spre Ladoreni.

Dar, casa părea că se îndepărta cu fiecare pas pe care îl făceau, iar când au ajuns
lângă stejarul lui Moisă, simțeau că se pierd într-o negură fără sfârșit. Vântul șuiera
spulberând zăpada și scoțând vaiete prelungi, iar fulgii se lăsau cu aripi de plumb
pe trupurile istovite. Ochișorii lor înzăpeziți vedeau ca prin vis cum de după stejar
apare o haită de câini negri, cu ochii strălucitori, cu fălcile gata să muște din
frăgezimea cărnii…

„Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine…”

Și când gura fiarei era lângă piciorușul cel mai gingaș, deodată o lumină puternică
le învălui, iar câinii cei negri se retraseră mârâind, privind spre copilele ce stăteau
îngenuncheate și îmbrățișate într-un nimb al iubirii și al vieții. Iar ele… ele…
parcă nu mai erau doar ele trei… simțeau căldura unei blăni mițoase și parfumul
unei aripi ocrotitoare.

Schelălăind, dulăii se îndepărtară unul după altul, iar când ultimul se pierdu după
stejarul morții, lumina se risipi, dar fetițele mai simțeau pe frunte căldura ei ca un
sărut al binecuvântării.

- Burcuș! E Burcuș! Strigă Daria, ștergându-și cu mâneca ochii și nasul.

- Ce bine c-ai venit, Burcuș! chiuia Ana îmbrățișând câinele bunicilor, un


uriaș alb, dar blând ca un nou-născut.

Și, în acel miez de noapte, nu știau ce să mai facă: să mai caute „căsuța de turtă
dulce” sau culcușul ocrotitor al bunicilor…

Burcuș le luă înainte … iar ele îl urmau ascultătoare. Au ajuns, dar nici urmă de
turtă dulce, doar multe luminițe și mulți oameni care le priveau cu încântare,
nevenindu-le să creadă că acești puiuți de om le cântă în miez de noapte: „Înger
alb, din cerul Sfânt/ Se coboară pe pământ…”

Darurile au umplut trăistuțele, chipurile și glasurile lor cristaline au fost închise cu


mult drag și în caseta neagră a camerei de filmat, nu numai în inima gazdelor, iar
badea Vasile le-a urcat în sania trasă de Fulger și le-a dus acasă, unde lângă soba
de lapte a bunicilor au adormit cu gândul la Cel de curând Născut despre care
bunica le cânta încetișor: „Și-n vis văzurăm flori de măr/ și-n fașe mic pe
Domnul”.
3. Primiti cu colinda ? – Cristina Gurita
-poveste pentru copii-

Clinchete de clopoței se aud pe drum. Zăpada scârție sub pașii mărunți ai copiilor.
Tot satul e învăluit în mireasma cozonacilor și în miros de portocale. E Ajunul.

O ceată de copii merge încet pe drum. Au pornit din zori cu colinda și acum e pe
înserat.

-Haideți și la mătușa Anica ! zise Ionel celoralalți.

-Ohh,dar e cam departe… se auzi un glas de copilaș din grup.

-Dar..haideți totuși ! Știu că mai putem puțin! Îi încurajă Nina. Nu are pe nimeni.

Porniră cu toții mai departe. Vorbele fetei le înduioșaseră inimile.

Liniștea se lăsa ușor peste sat. Soarele era aproape de apus. Lumina tremura la
orizont.

Au ajuns. Lampa licărea înăuntru.

-Primiți cu colinda ? întrebă un glăscior aproape răgușit.

Tăcere. Încercă din nou,puțin mai tare. Tăcere și acum. Doar un câine se auzi
lătrând în depărtare. Începură totuși să colinde. Glasurile lor plăpânde răsunau până
pe deal.

“A sosit Crăciunul,

O,ce bucurie !

Tu ne-aduci,Iisuse,

Har și veselie! […]


Dar atâția,Doamne... “

Ușa scârțâi. Bătrâna păși încet în prag. Lacrimi calde îi udau obrazul brăzdat de
amintiri.

-Ohh,dragii bunicii ! Intrați,intrați ! Nu m-a colindat nimeni azi. Chiar acum mă


rugam și am crezut că aud coruri de îngeri cântând. Dar ceva m-a îndemnat să ies
si v-am văzut pe voi . Dragii mătușii copilași ! Luați niște nuci de aici și haideți să
mai cântăm un colind împreună.

”O,ce veste minunată…”

Cerul coborâse în acea căsuță și îngerii cântau alături de copii.

După ce mai primiseră niște mere de la mătușa Anica,copiii porniseră obosiți, dar
fericiți spre casele lor. Simțiră și ei cu adevărat ca Domnul Iisus S-a născut și că ei
au vestit aceasta.

Iar bătrâna ? Se puse din nou pe genunchi,dar de data aceasta cu lacrimi de


mulțumire către Pruncul Mesia.

Într-adevăr,Cerul coborâse în acea seară în căsuța ei.

” Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare
bucurie pentru tot norodul:

astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.
” Luca 2:10

Slăvit să fie Domnul !


4. PRIMIȚI CU COLINDA?! - Todirașcu Darius
13 ani.
Ne aflăm pe data de 10 decembrie în 1941 într-o localitate din Rusia, în
satul C. Neaua cade lin peste acest sat uitat de lume iar fluturașii strălucitori și
nevinovați sunt purtați pe aripile nevăzute ale vântului. Iarna și-a lăsat pe deplin
amprenta prin cămășile fără nasturi pe care le-a lăsat brazilor, crengilor a pus
căciuli de puf, plapumă pământului și flori de gheță la geamul celor câteva zeci de
case. Peronajele principale ale acestei povestiri sunt cei trei gemeni, copiii Mariței
și a lui Lavrenti: Evgeni, Igor, și Iustina.

Ceasul arată ora nouă jumătate iar cei trei se află sub plapuma ascultând, ca
în fiecare seara, povestea pe care le-o citea mama. Tatăl era plecat la război și nu
știau dacă mai face umbră pământului sau se află pe undeva părăsit. Când mama
termină de citit, copiii erau aproape adormiți. Le dădu tuturor un pupic dulce pe
frunte și plecă să își facă rugăciunea în taină. Erau o familie credincioasă dar asta
trebuia să rămână în ascuns dacă nu voiau să ajungă cu toții după gratii. Putem
spune că erau o familie fericită chiar dacă pe alocuri mai erau și câteva lipsuri din
cauza planului diavolesc numit Al Doilea Război Mondial.

- Mamă unde îmi gasesc mănușile?! Hai repede că pleacă ceilalți fară mine!

- Nu te îngrijora, te vor aștepta, răspunse mama în timp ce punea mănușile în


mâinile moi ale lui Igor.

- Să aveți grijă de voi și să vă întoarceți înainte să se întunece. Domnul Iisus


să fie cu voi.

- Sigur, răspunse acesta rupând-o la fugă să își ajungă frații. Au ajuns la


locul programat de joacă de unde să se dea cu săniile împreună cu alți copii din sat.
Neaua cădea lin peste copii, fără să aibă de gând să înmpidice bucuria lor. Când se
întoarseră acasă povestiră mamei cele întâmplate.
- Mamă, să vezi ce mi s-a întâmplat, spuse Evgeni îngrijorat. Era să cad în
prapastia aceea mare dar nu știu cum că sania s-a oprit. După ce mi-am dat seama
în ce pericol mă aflasem, am mulțumit lui Dumnezeu că m-a păzit. Pe acolo se afla
și un soldat și când m-a auzit a spus enervat că dacă se va mai întâmpla incă o dată
nu ne va fi bine deloc. Nu îți poți închipui ce sperietură am tras atunci!

- Nu e nimic, nu te speria. Nădejea noastră trebuie să fie la Dumnezeu, orice


s-ar întâmpla. Acum însă, cine vrea să repetăm colindele pentru Craciun?

- Sigur că vrem, răspunse Iustina, dar cum vom merge cu colindul dacă sunt
atâția soldați care o să ne vadă.

- Nu aveți grijă, puneți-vă încrederea în Dumnezeu. Copiii începură să cânte


cu atâta fericire și nevinovăție în suflet că puteai crede că ai ajuns la casa unor
îngeri. Atmosfera era fantastică. La lumina lumănărilor sub îndrumarea mamei
gemenii se pregăteau de Nașterea Pruncului Iisus care acum câteva secole se
născuse în Beetleem pentru Mântuirea omenirii. S-a născut pentru toți, chiar și
pentru tine, dragă cititorule. Noaptea se lăsa ușor peste sat, dar nereușind să
cuprindă și lumina din sufletul acestei familii binecuvântate.

Este 24 Decembrie. Iustina îl ajută pe Igor să se îmbrace pentru a putea pleca


la colindat. Se puneau în mare pericol dar aveau pe deplin încredere în Domnul
Iisus care acum se năștea. Împreună cu mama lor au plecat spre prima casă din sat.
Ninsoarea cădea lin. Nu era foarte frig dar pământul era acoperit în întregime de
covorul alb și rece. Ajunși acolo frații au strigat în cor: - Primiți cu colindul?. Ușa
se deschise ușor și în spatele ei au apărut membrii familiei. „ Noapte de vis, timp
preasfânt…”. Colindul începu să umple atmosfera într-o fericire parcă nefirească.
Totuși ceva deranjă această pace. În timp ce colindătorii erau prinși în acea bucurie
tainică,o umbră trecu pe lângă ei. Mama rămase uimită și nu știa dacă era realitate
sau i se păruse. La sfârșitul colindului gazda le mulțumi din suflet dar le spuse să
aibă mai multă precauție dacă nu vor vrea să fie prinși. La a doua și a treia casă
primiră aceleși vorbe și mama observă din nou acea umbră misteriosă. Începu să
aibă o undă de îngrijorare, așa că le spuse copiilor că următoarea casă este și
ultima . Copiii nu erau foarte încântați dar ascultară de vorbele mamei.

- Primiți cu colinda? Strigară colindătorii, exagerând un pic cu volumul. Nu


apucară să termine bine că se auziră mai multe împușcături și cu toții deveniră
inconștinenți. Din ce am aflat eu mai târziu cu durere în suflet este că un soldat îi
urmărise și când crezu că este momentul poltrivi începu să împuște în acea săracă
familie fără să aibă țintă exactă. Se pare că mama împreună cu Iustina și Evgeni au
murit pe loc dar Igor a reușit să supraviețuiască. Tare mult m-am întristat când am
aflat de povestea acestei familii binecuvântate, după cum văd că v-ați întristat și
voi. Poate că Dumnezeu a vrut ca acești copii nevinovați să fie feriți de tot răul și l-
a lăsat pe Igor ca mărturie. Au murit ca niște martiri prin vestirea Nașterii
Domnului. Nu cred că e momentul să ne întristăm de Crăciun, dar ar trebui să fim
foarte recunoscători că suntem în deplină libertate să ne manifestăm credința în
singurul Dumnezeu, căci nu știm dacă zilele care vor mai veni ne vor mai îngădui
aceasta și, ca în povestea de față, va trebui plătit un preț foarte mare. Nu suntem
departe de vremea când totul va fi anormal și majoritatea vor cădea robi
diavolului. Însă, să nu ne întristăm acum ci să ne veselim de bunătatea lui
Dumnezeu pentru că a trimis pe singurul Lui Fiu ca „oricine care crede în el să nu
piară ci să aibă viață veșnică”. Nici nu am apucat să termin de scris această
povestire, când aud cu putere de afară strigătul:

- PRIMIȚI CU COLINDA??!
5. Primiti cu colinda ! Crisan Estera
Este ajunul Crăciunului.Soarele se ascunde după norii gri de pe cer luminând
camera cu o lumină puternică neobișnuită pentru aceasta perioada .Vântul bate
puternic însă nici un fulg de nea nu apare in zare . Denisa sta si priveste afara
rugandu-se ca in aceasta iarna sa fie plină de zăpadă alba si strălucitoare pentru a
face Crăciunul complet. În mintea ei nu există crăciun fara fulgi de nea.

La un moment dat adoarme si se trezeste în lumea fulgilor de nea unde era mare
varză deoarece fulgul de nea care trebuie sa dea ordinul pentru a ninge si umple
lumea de zăpadă s-a hotărât să își concediu.Denisa asculta sfioasă discuția fulgilor
de nea.

-Cum soarele poate sa faca pauza vara si sa lase ploaia sa vina pe pământ și noi nu
putem sa ne luam concediu de crăciun?

-Da toată lumea sta și se relaxează însă noi trebuie sa lucram de crăciun?

-Nu este corect .

La un moment dat Denisa zâmbește si spune:

-Dar fiecare copil asa cum se bucură de soare vara de frunzele arabii toamna de
florile înflorite primavara asa ar vrea sa se bucure si de crăciun de zăpadă de fulgi
de nea care sa danseze in aer si sa faca o atmosferă de vis in care sa simti ca este
crăciun,in care sa simti magia crăciunului

-Da asa e !au spus in cor toți fulgii de nea Noi ne odihnim vara si primavara si
uneori si toamna acum este timpul nostru sa îmbrăcăm lumea in alb.

Denisa se trezi brusc si stand la geam vedea cum din cer mii de fulgi de diferite
mărimi si nuante de alb dansau transformând ziua intr-o zi plină de lumina argintie
datorită zăpezii imaculate dansului îmbietor al fulgilor si aerului rece de
iarnă.Acum Denisa zâmbi si spuse:

-Asa da crăciun! asa da iarna! asa da zi!


6. Ninge în noapte cu stele - Alexandra Puscasu

Soarele își aruncă ultimele raze pe zăpadă,


așa cum speranța împrăștie lumina în inimile celor care mai cred că viața nu este
doar un pumn de ani aruncați la voia întâmplării.

Se lasă linistea.
Ca și cum lumea întreagă s-a oprit în asteptare a ceva.
Îmi iau haina sub care vreau să mă adăpostesc de gerul de afară. Sau poate
de frigul din sufletul meu.

Zăpada se sfarmă sub talpa murdară așa cum timpul se sparge în clipe sub
greutatea veșniciei.
Alerg. Înspre locul în care pot să mă întâlnesc cu Tine.

În spatele meu rămân urme, întotdeauna au rămas urme, ori pe unde am


trecut: urme spre viața sau spre moarte.
Ceea ce am facut, ceea ce am spus, am gândit sau inima mea a ales rămâne
închis în clepsidra timpului care s-a scurs.
Privesc spre Cer cu speranța ca voi afla ceva despre timpul care înca n-a
trecut. Dar nu văd decât fulgi. Mari, albi, curați, ce se transformă în lacrimi pe
obrajii mei.

Încotro, Doamne?
Închid ochii și visez la viața pe care Tu ai vrea s-o trăiesc.

Răcoarea mă trezește din vis și îmi afund mai tare mâinile în buzunar.
Mi-am spus că în buzunarul drept voi păstra visele, iar în cel stâng
speranțele.
Poate totuși, într-o zi...

Îmi simt sufletul greu. Dacă mâine nu va mai fi aici?


Prea tarziu pentru regrete, mult prea târziu pentru lacrimi... iar urmele lăsate
vor rămâne murdare.
Poate că mi-a păsat, dar nu îndeajuns.
Am iubit – dar prea puțin și nu întotdeauna cu tot ce-am avut.
Am iertat – dar cât de greu.
Am dăruit – dar fără bucurie.
Am plâns, am sperat, am trăit… dar cum, Doamne?

Unde sunt eu și unde ești Tu?


Treci Doamne, și acum peste prăpastia care ne desparte...

Și iarta-mă Tu
pentru că am mers fără Tine
pentru risipa de har și binecuvântări
pentru tot ceea ce n-am putut să-ți dau.

Acum că Te naști din nou, coboară până în inima mea,


deschide ușile înghețate și
reînvie Dragostea.

7. Îndemn de Crăciun - Emilia Aurică


Lună de catifea aurie se prelinge printre nori grei de gri. Negrul nopții
acoperă sus - stelele obosite, iar jos, printre cugete întinate își face loc. Luna-și
întoarce fața crispată de atâta zumzet pătimaș și își ascunde privirea-i de lumină.
Pământul e îngreunat de vină. Oameni goi. În cenușiul tabloului de iarnă, albul nu
se mai zărește. E lumea plină de păcate, păcate grele, nespălate în Sângele
Mielului. Ne înglodăm în înstrăinare, rupți de Har. Trăim ca și când n-am muri
niciodată. Uităm de post, de priveghere, de pravilă și faptă bună. Aruncăm în
abisul nepăsării întreagă grija sufletească. Ne vindem suflul dumnezeiesc pe
plăceri trecătoare, vremelnice. Iar în tumultul zilelor din viață ne răsfirăm bucată
cu bucată. Ne pierdem prin secunde, nemaiavând măsură. Ne trece în taină timpul
rânduit. Iar noi, în siguranță egoistă stând, uităm de Cel ce ne ține viața-n palme.
Uităm de Creator, de Tată și ne punem nădejdea în lucruri pieritoare.
În această stare decăzută, cum să simțim în suflet sărbătoarea? Ce Naștere
Preaminunată?! Ce Noapte Sfântă?! Ce Fiu de Dumnezeu?! Nici izul tainicelor
colinde nu pătrunde prin fereastra spartă a sufletului. Nu e nimic, nici freamăt de
păstor, nici dar de tămâie, nici staul cu oi. Nu găsim loc să ne coboare Cerul în
inimă. Staulul sufletului e vitregit de paiele faptelor bune. Și chiar de am primi
Pruncul sărac așa, în goliciunea noastră, S-ar pierde înghețat într-o clipită. Căldura
inimii ne este slabă; nu este focul dragostei aprins; sunt doar scântei - târâte prin
cenușă.
Împăratul Cerului ia trup muritor pentru noi și astăzi. Coboară din frumosul
nepătruns al Eternului în lumea noastră mică și murdară de păcate, dă Cerul pe-un
colț de Pământ, vine bogat în dragoste spre patimi și spre jertfă, flămânzind după
oameni, dar nu-L așteaptă nimeni...
Unde sunt iubiții Mielului? Unde sunt cei pentru care Își dă El nemurirea?
Unde sunt gospodarii tăi, Betleeme, să primească Pruncul Stingher? Unde sunt
magii și păstorii de altădată? Unde sunt?
Dar tu, tu unde ești? Prin ce crăpături de tină te ascunzi de nu auzi chemarea
sfântă de Crăciun? Coboară îngeri îngânând osane în negrul mut al cerului,
răscolind liniștea. Dă de știre întreagă firea de "seara minunată". Auzi tu oare
bucuria îngerilor? Rugăciunile Maicii? Auzi tu pământul cum se-nfioară,
adăpostind Nemărginirea? Nu tresaltă în tine inima când toate dau mărturie despre
Hristos?
Cât mai stai în nepăsare? Gătește-ți sufletul, zorește să descui ușa zăvorâtă în
nelucrare. Mărgele de lacrimi să-ți brăzdeze obrajii rumeniți de văpaia lumescului
ca, ștergând prezentul prin pocăință, să deschizi calea spre viitorul frumos, în
trezvie și ascultare. "Astăzi" este al creștinului. "Astăzi" să faci schimbarea. Să nu
te întâmpine Nașterea Domnului tot nepregătit și neașteptându-L. Ești moștenitor
al Raiului, poartă-ți numele cu vrednicie! Când pași mărunți te conduc spre
sărbătoarea Pruncuțului Sfânt din paie, primește vestea Nașterii Lui și te bucură
înălțându-ți ființa și cugetul spre Sus!
Bilanț la sărbătoare în nevoința asemănării cu Cel Vechi de zile; se cere
minte trează și dor de Cuvântul întrupat în Pâine și în Vin. Se cere un răspuns de
iubire la Iubire. Primești tu cu colindul?
8. GLASUL BRADULUI, de Mihaela Gudană

Într-una din iernile cele vechi, pe când zăpezile îmbrăcau casele, așa încât
ajungeau până la streșinile lor și geamurile nu se dezghețau până spre primăvară în
casa unei familii, se făceau pregătirile de Crăciun. Iernile în munți sunt nemiloase,
se aștern greoaie peste casele oamenilor, dar viața lor trece așa cum se poate, cu
greutăți și lipsuri dar și cu bucurii mărunte aduse de poveștile spuse copiilor la
gura sobei de către părinți sau bunici.
În această iarnă grea, tatăl celor trei copii dintr-o frumoasă familie avea aceeași
grijă: să meargă în pădure, să taie un brad potrivit pentru casa și sărbătoarea lor.
Avea să fie împodobit de copii în Ajunul Crăciunului cu câteva globulețe și nuci
vopsite, legate cu ață de mama lor. Mai puneau și niște ghirlande păstrate de la un
an la altul și mici capete de lumânări, prinse de crenguțele bradului. Aveau atât de
puține! Dar era o bucurie imensă acest lucru, de parcă încă un suflet intra în casa
lor.
- Mâine voi merge la pădure, să caut un braduț pentru copii noștri, îi spuse
bărbatul soției sale, în timp ce ea frământa aluatul pentru colăceii pe care urma să-i
împartă colindătorilor.
Copiii erau fericiți, că mama lor cocea colăcei în cuptorul sobei de cărămidă, după
care dormeau copiii cei mici. Aveau acolo loc pentru somnul copilăriei lor!
- Bine te-ai gândit, omule, zise femeia! Deja ninge, iar dacă se așterne zăpada mai
mare, nu mai poți intra în pădure!
- Fii fără grijă! Cu sania trasă de cal pot să răzbesc și-apoi în pădure e dos și o să
caut un brăduț frumos, pe care o să-l simt eu că vrea să vină la noi în casă.
- Tu știi mai bine cum trebuie să faci treburile astea, tu ești bărbat. Eu îți pregătesc
acum cele de trebuință pentru drum, niște slană și pâine, că uite-acușica scot tăvile
din cuptor.
Copiii au auzit cele spuse de părinții lor și tare s-au mai bucurat, că vor avea brad
și în acest an!
- Haideți, la culcare ! Gata cu joaca pe azi, mâine avem mai mult de treabă și
trebuie să ne odihnim.
- Ne-aduce tata brad? întrebă Petruș, băiatul cel mic în timp ce-și așeza pernuța
după sobă.
- Da! Dar să vedem, dacă vreun brăduț din pădure va dori să vină la noi, să ne
bucure sărbătorile.
Copilul se așeză pe perna gândurilor. Cum să vrea să vină bradul la noi? Dar brazii
au glas? Brazii nu vorbesc niciodată! Cum va ști tata care-i bradul pentru casa
noastră? Cu aceste gânduri amestecate în mintea lui, băiețelul a adormit. Somnul i-
a dăruit un vis minunat, în care el a stat de vorbă cu un brad, așa cum ar fi vorbit cu
un om și în timp ce glăsuia, se mișca din toate crengile, de parcă ar fi avut brațe.
Chiar l-ar fi îmbrățișat pe copil!
Dimineață băiețelul se trezi înaintea părinților și se gândi la visul avut peste noapte
și acum era tare bucuros că un brad i-a vorbit. Fugi în patul tatălui său să-i
povestească tot ce a visat.
- Tată, tată! Am vorbit cu un brăduț! Era mai înalt decât mine, dar a fost prietenos
și mi-a spus că îi place de mine pentru că sunt cuminte și ascultător și că ar vrea sa
fim prieteni mai mult timp. Vrea să vină la noi acasă!
- Și cum poți fi prieten cu un brad? Crezi în asta?
- Da! El mi-a spus că vrea să creștem împreună și vreau și eu, doar așa voi fi înalt
ca el și sănătos.
- Dar nu ți-a spus și ce trebuie să faci ca să rămâneți prieteni?
Copilul rămase pe gânduri! Chiar ! Cum pot rămâne prieten mereu cu un brad?
Trebuie să se poată face ceva!
- Tată! Te rog! Fă tu ceva, că tu poți! Ți-am spus că bradul mi-a spus în vis
multe, mi-a vorbit ca un om, l-am auzit, era în fața mea! Mi-a spus ca daca vom fi
prieteni îmi va face mult bine. O să-l găsești azi la pădure! E și el tot copil, dar e
puțin mai înalt decât mine, cu crengi dese, bine crescute pe corpul lui, e drept și
zâmbitor. Ca să-l recunoști, când vei ajunge aproape de el, va fluiera!
Tatăl promise fiului său că îl va căuta și sigur îl va găsi să-l aducă acasă.
După ce se îmbrăcară și femeia lui aprinse focul în sobă, el își luă traista cu
merinde, pregătită de cu seară, ieși afară să înhame calul la sanie. Luă toporul din
șopron și se întoarse către nevasta lui:
- Ce fac eu cu băiețașul ăsta? Cum să-i aduc eu un brad prieten? Aleg un brad, îl
tai, îl aduc acasă și stă cu noi până după Anul Nou, dar apoi, se usucă și-l tăiem
bucăți pentru foc. Eu nu știu cum se fac minunile astea? Oare ce-a vrut el să spună,
că-i va face bradul mult bine? Cum să-l ținem mai mult lângă noi pentru băiat?
- Măi omule, măi! Da, tu nu te pricepi deloc? Minuni nu știu nici eu să fac, dar eu
spun să iei din șopron și cazmaua cu tine la pădure și să scoți bradul cu rădăcină cu
tot, să-l aduci acasă și să-l punem în fața casei în grădină. Doar așa va trăi mulți ani
verde și sănătos, fiind prietenul pruncului nostru cel frumos!
- Doamne ! Doamne ! Bine te-ai mai gândit și bine că m-ai scos din acest impas, că
eu tocmai îi promisesem fiului că-i aduc un brad prieten, dar mă frământam acuma
tare de tot, că nu știam cum să fac, să nu întristez copilul. Așa voi face, măi
nevastă! Aduc bradul cu rădăcină! Rămâi cu bine! Pe seară mă întorc! Bine că ține
vremea cu mine ! O să mai tai si niște lemne să avem pentru foc.
- Ai mare grijă!
Ziua se anunța călduță și ningea mărunt ca într-o iarnă adevărată. Muntele era
înveșmântat în alb, cu brazii împovărați de greutatea zăpezii. Imagine de vis!
Omul merse cu sania pe la marginea pădurii și găsi drumul să intre în inima ei.
Coborâ din sanie, calul îl urmă la pas și se opri. Stăpânul se uită și căută niște
copaci pe care să-i taie, să-i ducă acasă pentru foc și la urmă să caute bradul cel
zâmbitor, așa cum îi spusese copilul că va fi cel care va vrea să-i fie prieten. Găsi
câțiva copaci potriviți la grosime. El era singur și nu putea mânui copaci grei. I se
făcu foame și scoase din traistă slana tăiată bucățele, mâncă cu pâine și bău și vin
din sticla pusă de nevasta lui. Trebuia să continuie cea mai grea treabă: să găsească
bradul vorbitor! Asculta acum atent, să audă șuieratul! Începu să se amurgească și
el nici măcar nu își dădu seama cum trecuse ziua. Merse ce merse și deodată se
porni un vânt puternic în fața lui, viscolind printre brazi atât de tare că trebui să-și
acopere fața cu brațul.
- Uuuuuuu! Uuiiuuuiiiiuuuuuu! se auzi chiar lângă umărul său drept!
Aproape speriat se opri și deodată se opri și vântul. Un brăduț tânăr, frumos, cu
crengile egale, bine crescut, cu vârful semeț ca și cum ar fi avut gânduri înalte, îl
făcu să-și exprime uimirea cu voce tare, spunând:
- Ești chiar așa cum a spus copilul meu! Ești frumos și parcă ai un chip zâmbitor
deși nu văd nici ochi, nici gură și nici frunte semeață!
Deodată se aprinseră două luminițe pe locul unde ar fi trebuit să fie capul lui și
repede, niște ochișori clipiră în semn de aprobare. Omul se sperie puțin dar își dădu
imediat seama că acesta nu era un brăduț oarecare ci unul de basm, un brăduț
înțelept care pregătea ceva pentru copilul lui: mult bine !
- Te iau acasă la noi! Tu ești cel care trebuie să fii prietenul lui Petruș!
O să sap în jurul tău cu grijă, nu te va durea nimic, promit!
Brăduțul clipi din nou din ochișorii strălucitori ca două steluțe. Omul luă cazmaua
și începu să sape cu grijă în jurul lui și nu dură mult și îl scoase din pământ.
Când îl așeză în sanie, peste lemne, brăduțul închisese ochii, pentru că nu mai avea
luminițele dar el știa că avea să meargă acasă.
Ajunseră cu bine! În urma soțului ei, femeia rugase un vecin, să facă o groapă în
fața casei unde urma să fie plantat brăduțul.
Când trase sania în curte copiii ieșiră fuga din casă, văzând crengile bradului peste
lemne. Petruș strigă de la ușă:
- Asta-i bradul meu din vis! El o să fie prietenul meu de acum! O să vedeți voi ce
bine ne vom înțelege !
Bucuroși că și anul acesta vor avea brad de sărbători copiii se așează la masă cu
părinții. În acest timp, simțindu-se fericiți cu toții, că erau împreună, că erau
sănătoși și uniți la toate, tatăl spuse:
- Draga mea, Ana ! Să ne dea Dumnezeu sănătate și putere de muncă, să
creștem copiii noștri cei buni și frumoși. Acum mai avem pe cineva în familie,
prietenul lui Petruș, brăduțul lui vorbitor.
- Da, tată! O să am grijă de el, o să-l ocrotesc și o să-l îngrijesc totdeauna cu
dragoste! Într-o zi el o să mă răsplătească, știu asta!
Cu ochii plini de fericire mama privea duios spre copiii ei. Acum aveau sărbătorile
întregi pentru fără brad împodobit nimic nu avea farmec.
- Nu v-ați gândit că am putea împodobi bradul în curte?
- Daaa! strigară cei trei copiii în cor! Așa o să avem brăduț de Crăciun mereu și
nu va mai merge tata să taie din pădure în fiecare an! Mâine o să-l împodobim și va
fi și el bucuros alături de noi, o să vedeți!
Așa se și întâmplă! Îmbrăcați bine, a doua zi copiii au pus în brăduț globulețe și
ghirlande. Numai Petruș l-a văzut zâmbind fericit și l-a strâns ușor de o creangă și
i-a promis în gând prietenie și dragoste veșnică. Când și-a pregătit somnul, la locul
lui lângă sobă, copilul și-a dorit să-l viseze din nou, poate să-i mai spună ceva, că
doar în vis se întâmplă miracolele. Dar nu-l mai visă!
A doua zi dimineață i se plânse mamei, care îi spuse blând:
- De-acum, tu trebuie să înfăptuiești minunile voastre. El a venit la noi să îți arate
cât de mult înseamnă să ai grijă de pădure, pentru că ea înseamnă aer, sănătate și
viitor.
Copilul primi pe obraz un sărut cald de la mama lui, care urma să-i îndrume pașii
în tot ce avea făcut în viață. Acum… era copil dar trebuia să devină omul drept ca
bradul, sănătos și prietenos ca el, așa cum doar în vis i se spusese.
9. Dorinţa de Crăciun - de Baluta Rodica Daniela
Începuse să se însereze. În oraş , beculeţe viu colorate erau deja aprinse.
Peste tot domnea o atmosferă de sărbătoare. Cete de copii , pe străzi, îşi uneau
glasurile într-un colind ce vestea Naşterea Mesiei. Doar Andrei prefera să
privească pe geam fulgii uşori de zăpadă.
Isi privi bradul.Unul mic, artificial, impodobit cu beteala si globulete
mici.Undeva, pe o crenguta, atarna un Mos Craciun in miniatura, confectionat la
scoala, din carton, colorat si pictat in acuarele.Zambi trist la Mosul. Oare va veni in
seara asta ? Ii va aduce ceea ce l-a rugat in scrisoare ? Isi privi ingandurat bunicul,
care rasfoia ziarul.
-Bunicule, tu crezi în miracole Bunicul, stând puţin pe gânduri, îi răspunse cu
acelaşi glas blajin:
- Da, dacă crezi în ele , cu toată fiinţa ta, ele se vor împlini.Visele si
speranţele conturate în Noaptea Sfântă, devin realitate.
Cu privirea tristă, îşi întoarse capul spre geam, unde ninsoarea începuse sa
se înteţească.Şi atunci, îşi aminti. Oftă adânc.Îi era dor, tare dor de parinţii lui.Avea
bunici iubitori dar tare mult ar fi vrut sa fie iar in braţele mamei sale, să-i simtă iar
parfumul, să-i zâmbească cu drag.Dar mama sa era , de mult, dusă sus, la Ceruri .
Si tare mult ar fi vrut ca tatăl său să se întoarcă acasă, de acolo, de departe, să-i
mângâie creştetul capului şi să-l ţină aproape . Închise ochii. Parcă a fost ieri ziua
când zâmbeau toţi trei fericiţi, cu câte un băţ de vată de zahăr, în Oraşelul Copiilor.
Lacrimi îi aparură în colţurile ochilor.Se aseză în pat. Cumva, oboseala îşi facu loc
si închise ochii.
Târziu, în noapte, Dingo, câinele lui, începu să latre voios.Auzi voci.Şi o
voce…O voce anume…Vocea tatalui său.E un vis ? Sări din pat, deschise uşa şi fu
luat în braţe şi îmbrăţişat cu drag.
Cine a zis , oare, că visele nu se împlinesc, în Noaptea Sfântă de Crăciun ?
10. O, Tu vii iar.. de David Rusu

O, Tu vii iar.. Și sufletul mi-e gol, inima grea și ne despart munți de păcate și
prăpăstii înfiorătoare. Cum să pot eu ajunge spre Tine? N-am să pot niciodată să
mă înalț atât. Tu însă poți să te coborî acolo în vale pentru mine.. În zadar sunt
toate pregătirile, toate nopțile nedormite, totul fără Tine.. Vreau sa Te respir, să Te
simt din nou în mine. Am învățat că toate trec cu anii ce pătează obrazul și cerne
perii capului. Dar inima știe că Tu rămâi Același..

Mi-am zis că sărbătoarea aceasta va fi diferită, o voi trăi altfel.. Visam să privesc
dincolo de colinde, brad, daruri, serbări.. Spre o peșteră, cea mai fericită din lume.
Locul unde s-a născut cel Necuprins. Visam să i simt rasuflarea, să aud fâlfâiri de
aripi îngerești, să-i aud glasul Maicii cântandu-ți.. Și poate să te uiți spre mine cu
acei ochi atât de plini de cer si sa-mi zâmbești. Asta mi-ar fi deajuns.. Aș aș ști că
sunt din nou primit..

Știu că ai venit smerit ca toți să poată veni la Tine, și magii și păstorii. Acum vin și
eu...Primeste mă căci sunt ultimul venit.. Amin!
11. Primiți cu colinda? - Neagu Violeta
Crăciunul...ce sărbătoare plină de încărcătură duhovnicească, pace și bucurie!
Sărbătoarea Nașterii Domnului, cea mai așteptată sărbătoare din an, care are
puterea să deschidă și cea mai zăvorâtă ușă a unui suflet. Stau însă și cuget, și mă
întreb: Ce mai înseamnă pentru noi astăzi Crăciunul?

Lunile anului au trecut cu repeziciune, arătându-ne parcă încă o dată faptul că


timpul nu mai are răbdare. A sosit luna decembrie și perioada cea mai frumoasă a
acestei luni se apropia și ea cu pași repezi. În marile orașe viața tumultoasă și
agitația se întețeau cu atât mai mult cu cât Sărbătoarea Nașterii se apropia.
Oamenii își stabileau prioritățile în jurul celor materiale și trecătoare. Podoabele
impresionante, zumzetul și pe alocuri sunetul în surdină al colindelor anunțau
venirea marii sărbători.

Într-un sat aflat mai departe de agitația și tumultul lumii, pacea domnea
pretutindeni. Pătura de nea, clinchetele clopoțeilor și steluțele de gheață de la
ferestre anunțau și acolo mult așteptata sărbătoare. Nu sosise încă Ajunul
Crăciunului, dar sunetul colinzilor răsuna la fiecare casă. Copiii porniseră a vesti
Sărbătoarea Nașterii Domnului cu două zile înainte. Pe fețele tuturor se putea citi
nerăbdarea, îmbrăcată într-o formă a bucuriei ce nu putea fi exprimată în cuvinte.
Într-una din căsuțele din sat, Andrei, un băiețel de 12 ani privea pe fereastra
înghețată cu privirea pierdută. Ochișorii triști și fața posomorâtă dădeau de gol
frământarea din sufletul lui. Mama lui Andrei, simțind întristarea copilului, altădată
plin de viață, întrebă:
- Andrei, dragul mamei, ce s-a întâmplat cu tine? Se apropie Sărbătoarea
Nașterii Domnului, iar tu mereu o întâmpinai cu atâta bucurie.
- La ce îmi va folosi asta, dacă în fiecare an ea se desfășoară în același an în
familia noastră?
- Nu înțeleg supărarea ta, dragul meu. Credeam că pentru tine aceasta este
bucuria Nașterii Domnului: mersul la colindat, la Sfânta Liturghie și la adunare. Și
acum îmi amintesc ce bucuros ai fost anul trecut când ai luat parte la sceneta jucată
de copii în prima zi de Crăciun.
- Da, mamă, îmi amintesc, dar... Mi-aș dori ca anul acesta să se întâmple ceva
diferit. Colegul meu David o să meargă la munte cu familia lui de Crăciun. George
va merge și el la oraș la rudele sale. Numai voi fi nevoit să stau acasă și să îmi
petrec Crăciunul ca în fiecare an!
- Andrei, tu de mic ai învățat care este însemnătatea acestei sărbători și cum
trebuie să fie inimile noastre în așteptarea Pruncului Hristos. Sunt de părere că ar fi
mai bine pentru tine acum să te îmbraci și să pornești la colindat. Copiii te așteaptă
deja afară. Ar fi păcat să îi întristezi.
- Ooof! Bine, o să merg, dar numai anul acesta.
Râsetele micilor colindători înfrumuseța și mai mult satul aflat în prag de
sărbătoare. Cu fiecare casă pe care o colindau, bucuria copiilor creștea. Doar
Andrei păstra pe chip o tristețe ușor de observat, ce nu putuse fi alungată nici de
mama lui.
Ziua se apropia de seară iar copiii se apropiau și ei de sfârșitul colindatului. Cu
aceeași energie din timpul zilei au intrat să colinde și ultima casă, una dintre cele
mai mari și frumos împodobite case din satul lor.
- Primiți cu colinda? se auziră glasurile vesele ale copiilor.
- Primim, primim.
Pe tot parcursul colinzilor, gazda nu-și putea lua privirea de la micii colindători
care își puneau toate forțele și toată bucuria în intonarea colinzilor.
- Mi-ați umplut inima de bucurie, dragii mei! De când nu ne mai petrecem
Crăciunul în sat, casa noastră a uitat cum este să audă sunetul colindelor de
altădată. Mulțumim lui Dumnezeu pentru această bucurie!
Matei, mezinul familiei, care stătuse abătut până la sosirea colindătorilor, exclamă
:
- Mamă, mamă! Niciodată nu am înțeles ce înseamnă cu adevărat bucuria
Nașterii Domnului! Dacă știam că bucuria nu stă în multele jucării și mofturi din
fiecare an, nu vă mai pricinuiam atâta întristare. Mâine aș vrea să merg și eu cu ei!
Îmi doresc să bucur și eu oamenii și să vestesc Nașterea Domnului.
- Cu mare bucurie, Matei! se auziră în cor glasurile vesele.
- Chiar aveam nevoie de voci.
Copiii s-au îmbrățișat cu toții, asigurându-se că se vor revedea a doua zi.
Ajuns acasă, cu capul plecat și rușinat, dar totuși bucuros, Andrei îi spuse mamei :
- Mamă, îmi pare rău! Ai avut dreptate. Astăzi am înțeles cu adevărat ce
înseamnă bucuria Nașterii Domnului. Nimic nu se compară cu bucuria vestirii
acestei sărbători celorlalți. Oamenii au atâta nevoie de El!
- Dragul meu, mă bucur atât de mult că ai putut simți bucuria autentică a
acestei sărbători! Să știi că Domnul nu va lăsa niciodată întristările de acest fel să
umbrească o sărbătoare atât de mare pentru toată creștinătatea. Haide acum să
îngenunchem și să mulțumim împreună Domnului pentru ziua de astăzi și ca cea de
mâine și Praznicul acesta luminat să ne aducă nouă și tuturor pe Pruncul Iisus în
inima noastră.
Doamne, din peștera altădată rece a sufletului nostru, fă-ți și anul acesta palat cald
și primitor în care să te naști. Nu lăsa ca cele ce lumea îmbrățișează să ne fie nouă
bucurii vremelnice ale acestei sărbători, ci fă să te primim de-a pururea în inima
noastră, să ne fii Tu adevăratul motiv de bucurie.
Suflete, ce mai înseamnă astăzi pentru tine Crăciunul?

12. Un altfel de Crăciun - de Baluta Rodica Daniela,


din Braila
- Crăciun fericit, Gabi ! La mulţi ani !
- Crăciun fericit ! Răspunse cu un mormăit...Ceilalţi colegi erau bine dispuşi,
încântaţi chiar.În ajunul zilei de Crăciun îşi luau la revedere, înainte de a pleca
fiecare, în scurta vacanţă de Crăciun.Glasurile lor răsunau pe holurile firmei.Se
gândi la ei. Ei şi ce, vine Crăciunul ! O zi ca multe altele, la fel de searbadă, uneori
plictisitoare, în care nu se întâmplă nimic extraordinar.Privi în gol.Se gândi ,cu
mult, în urma, când era mai tânăr, adolescent, când vedea viaţa altfel. Atunci avea
vise, speranţe şi iluzii. Şi bradul...Nu-şi mai amintea când a împodobit ultima oară
un brad. Spiritul Crăciunului...Îşi aminti ceea ce învăţase la şcoală despre ajunul
Crăciunului, despre naşterea Mesiei.Când greşelile se iartă, când crezi în mai bine,
când speri , iar visele devin realitate.Când iţi deschizi sufletul şi dăruieşti un
zâmbet, bucurie.
Îşi lua la revedere de la colegi şi se urcă în maşina veche, pe care o conducea
de mult, singura sa tovaraşă adevărată. Începură să-l asalteze gândurile.<< Nimic
nou nu se întâmplă de Crăciun!...Nimic nou nu se întâmplă de Crăciun !...>> Privi
luminile semaforului care arătau culoarea roşie. Opri la semafor. Şi îşi aminti un
citat dintr-o carte de Paulo Coelho, primită în dar de ziua lui. ,, Atunci când îţi
doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tau ’’.
Poate că nu este încă prea târziu , se gândi.
Se duse direct în piaţă şi îşi alese un brad , nu prea înalt, dar încărcat de
crengi.Trecu prin dreptul magazinului.Aceiaşi femeie care cerşea ,sta în faţa
magazinului.Nu avea o părere prea bună despre cerşetori.Rar le dădea câte
ceva.Cum ar fi oare, să facă exact ceea ce simte, fără să mai filtreze prin prisma
judecăţii ? Se scotoci în buzunare şi-i întinse o bancnotă. Femeia căscă ochii mari
şi-i zâmbi.
- Să trăieşti, mamă ! îl blagoslovi ea. Surprinse privirea luminoasă a femeii.
Acel moment, făcea cât o mie de cuvinte.
Ajunse acasă. Aceiaşi pisică vagaboandă care se aciuoase la subsolul
blocului, îi ieşi în întâmpinare.Îl privi cu ochii săi mari şi verzi.Sta la distanţă de
el.Îl ştia.O mai gonise în câteva rânduri. Până la urmă, vine Crăciunul ! Poate ar
trebui să facă o schimbare ! Se hotarî.Duse bradul în casă , tăie o felie de şuncă din
frigider şi i-o duse pisicii.Aceasta o mirosi, îl privi şi abia apoi o mâncă.
Târziu, spre seară, se aseză în fotoliu, privind absent la televizor.Împodobise
chiar şi bradul…Pisica, spălată de-acum, stătea cuibărită lângă el. Poate că de data
asta, va fi diferit ! Se gândi la parinţii săi.Oare ce or fi făcând ? Mâine le va face o
vizită.Mângâie blana pisicii, pierdut în gânduri.Aceasta începuse să toarcă fericită
la el în braţe.Părea aşa de vulnerabilă.Vulnerabilă ca şi...Gândul îl purtă către
Mirela. Căută în agenda de telefon.Mirela….Să o sune ? Să nu o sune ? Se
certaseră dintr-o prostie.Oare îi va răspunde ? Fie ce –o fi ! Formă numărul şi –i
auzi vocea blândă, la celălalt capăt al firului.
-Alo !
In ziua de Crăciun, părinţii lui Gabi simţeau că le sare inima din piept de
bucurie. În sfârşit, casa era din nou plină.Prezenţa fiului la masă le umpluse golul
din vieţile lor. Si nu era singur. O avea pe Mirela alături .Pe chipul său se citea acel
ceva….Lumini îi jucau în privire .
Ufff ! Până la urmă, de Crăciun, se mai întâmplă şi minuni !