CAP.

OBLIGAŢIILE COMERCIALE

Raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca şi raporturile juridice civile. Având
aceeaşi esenţă, raporturile juridice comerciale şi raporturile juridice civile sunt supuse aceloraşi reguli
generale, care sunt cuprinse în Codul civil. Dar, între cele două categorii de raporturi juridice există şi
anumite deosebiri. Aspectele particulare ale raporturilor juridice comerciale sunt reglementate prin
norme speciale cuprinse în Codul Civil, Cartea a V-a Despre obligații.

Regulile generale privind contractele sunt prevăzute în art. 1166-1323, art. 1469-1565 C.civ. iar unele
reguli particulare cu privire la anumite contracte se regăsesc în art. 1650-2278 C.civ. sau legi speciale.

În prezent, considerăm că, ținând cont de dispozițiile O.U.G. nr. 79/2011 priving reglementarea unor
măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, nu se mai poate face
vorbire despre contracte comerciale, totuși, trebuie să admitem exitența contractelor privind activitatea
comercială. Aceste contracte au un regim juridic particular, diferit de regimul juridic al actelor
încheiate între simpli particulari.

Întrucât regulile generale care guvernează raporturile juridice cu privire la activitatea comercială sunt
cele prevăzute de Codul civil pentru obligaţiile juridice în genere, în cele ce urmează vor fi examinate
numai regulile speciale aplicabila activității comerciale.

Putem definii contractele privind activitatea profesională ca fiind acele contracte încheiate între
profesioniștii care exploatează o întreprindere economică (comercianții), având ca obiect producerea și
circulația de mărfuri, prestarea de servicii și executarea de lucrări, în scopul obținerii de profit.

I. Regulile speciale formării și executării contractelor privind activitatea comercială

1. Regulile formării contractelor privind activitatea comercială

1.1. Principiul libertăţii contractuale

Voința unei persoane este țarmuită numai de dispozițiile legale care privesc ordinea publică și bunele
moravuri (art. 11 C.civ).

În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii, modificării,
transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării voinţei părţilor contractante se
defineşte ca o libertate contractuală şi constituie o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului.

Noul Cod Civil consacră principiul libertății contractuale în art. 1169. Prin urmare, libertatea
contractuală constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele
pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri.

În dreptul comercial, principiul libertăţii contractuale are o aplicare generală; el priveşte nu numai
raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari (comercianţi individuali ori
societăţi comerciale), ci şi a celor la care iau parte regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital
de stat.

Orice contract, în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil prin simplul
acord de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor contractante.
În privinţa contractelor comerciale, libertatea de exprimare a voinţei la încheierea contractului este
determinată de multitudinea contractelor şi de necesitatea asigurării unei celerităţi în perfectarea
acestora. Pentru comerciant, rapiditatea încheierii tranzacţiilor reprezintă o condiţie a succesului în
activitatea comercială.

Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă (scrisoare, telex, fax),
verbal, telefonic, etc.

În cazul formei scrise, voinţa părţilor se poate exprima într-un singur înscris (înscrisul unic) sau în mai
multe înscrisuri (oferta şi acceptarea ofertei).

Libertatea de exprimare a voinţei părţilor la încheierea contractului are drept corolar libertatea
probelor în dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul comercial.

Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise în dreptul comun
(în anumite cazuri, chiar fără restricţiile impuse în dreptul comun), precum şi prin mijloace de probă
specifice (facturi acceptate, corespondenţă comercială, registrele comerciale etc.).

Libertatea contractuală se exprimă şi prin dreptul părţilor contractante de a alege calea arbitrajului
pentru soluţionarea eventualului litigiu dintre ele. Într-adevăr, în chiar contractul pe care îl încheie,
părţile pot prevedea o clauză (clauza compromisorie) prin care convin ca orice litigiu ivit în executarea
contractului să fie soluţionat pe calea arbitrajului comercial.

Pentru a proteja pe consumatori, prin Legea nr.193/2000 au fost stabilite reguli speciale privind
încheierea contractelor între comercianţi şi consumatori.

Prin consumator, legea înţelege orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice, constituite în
asociaţii care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate profesionale sau comerciale.

1.2. Regulile generale privind încheierea contractelor comerciale

Noul Cod Civil a reglementat în premieră regulile generale ale formării contractelor, atât între
persoane prezente, cât și între absenți (art. 1182-1203 C.civ.).

Acordul de voință, care semnifică încheierea contractului, se realizează prin întâlnirea concordantă a
unei oferte de a contracta cu acceptarea acesteia (art. 1182 C.civ.).

Oferta de a contracta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane, de a încheia un anumit
contract. Ea trebuie să cuprindă o manifestare de voință reală care exprimă intenția ofertantului de a se
obliga, în cazul în care destinatarul acceptă oferta. De asemenea, oferta trebuie să fie neviciată,
concretizată într-o propunere precisă, complexă și fermă.

Acceptarea ofertei este manifestarea de voință a destinatarului ofertei de a încheia contractul.

Constituie acceptarea ofertei orice act sau fapt al destinatarului, dacă indică în mod neîndoielnic
acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată și ajunge în termen la autorul
ofertei (art. 1196 C.civ).

Pentru a produce efecte juridice, a se naste contractul, oferta ca și acceptarea acesteia trebuie să
îmbrace forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
În cazul contractului încheiat între persoane prezente, caz în care voința fiecărei părți este receptată în
mod direct de cealaltă și instantaneu, contractul se consideră încheiat la momentul acceptării ofertei
(art. 1194 C.civ.).

În cazul în care contractul se încheie între persoane absente, așadar oferta și acceptarea acesteia se
comunică prin corespondență și, deci, există un interval de timp scurs între ofertă și acceptarea
acesteia, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia la cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1186 C.Civ.). Rezultă
tot de aici, contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant. Așadar,
locul încheierii contractului este localitatea unde ofertantul își are domiciliul sau stabilimentul
profesional.

2. Regulile executării contractelor privind activitatea comercială

2.1. Principiile executării obligațiilor contractuale

Potrivit legii, creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în
natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă (art. 1527 C.civ.). Rezultă din
acest text de lege principiului executării în natură a obligațiilor. În acest sens, art. 1492 C.civ.
completează aratând că debitorul nu se poate elibera executând altă prestație decât cea datorată, chiar
dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta.

Apoi, Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației de câtre debitor (art.
1516 C.civ.). Astfel, principiul executării întocmai a obligațiilor înseamnă executarea obligațiilor, cu
respectarea cantității, calității, a termenului și a celorlalte clauze convenite de părți.

În sfarșit, principiul colaborării la executarea obligațiilor are în vedere faptul că prin încheierea
contractului se urmărește realizarea unor interese comune ale părților contractante, iar satisfacerea
acestui scop impune obligația părților de a colabora la executarea obligațiilor contractuale.

2.2. Plata

Executarea voluntară a oricarei obligații izvorâte dintr-un contract poartă denumirea de plată (art. 1469
C.civ.). Orice plata presupune o datorie, adică o obligație asumată de debitor (art. 1470 C.civ.).

Obligația de a face plata incumbă debitorului, dar, potrivit legii, plata poate fi făcută de orice persoană,
chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație (art. 1472 C.civ.).

Dreptul de a primii plata aparține creditorului, reprezentantului său legal sau convențional, persoanei
indicate de creditor ori persoanei autorizate de instanță să o primească (art. 1475 C.civ.).

Debitorul trebuie să execute plata la termenul stipulat în contract. În lipsa unei stipulații exprese sau a
unui termen determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori a uzanțelor,
obligația trebuie executată de îndată (art. 1495 C.civ.).

Debitorul trebuie să execute obligația la locul stabilit în contract. Locul plății este cel stabilit de Codul
Civil, în cazul în care nu există o stipulație expresă în contract ori dacă locul plății nu se poate stabili
potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al placticilor statornicite între părți ori al
uzanțelor (art. 1494 C.civ.).

O executare parțială a obligației poate fi refuzată de creditor, chiar dacă prestația ar fi divizibilă.
Dovada plății se poate face prin orice mijloc de probă (art. 1499 C.civ.). Codul Civil reglementează ca
dovada plății se poate face prin chitanța liberatorie ori remiterea înscrisului original al creanței,
precum și prin dovada plății făcute prin virament bancar.

În privința obligațiilor din contractele privind activitatea comercială, legea instituie o prezumție de
solidaritate a debitorilor. Potrivit art. 1446 C.civ., solidaritatea se prezumă între debitorii profesioniști
ai unei obligații contractate în exercițiul unei întreprinderi.

3. Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea comercială

În cazul în care, fără justificare, debitorul nu își execută obligațiile asumate prin contract, creditorul
poate, la alegerea sa, să exercite următoarele drepturi, prevăzute de art. 1516 C.civ.:

a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;

b) să obţină, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative;
c) să ceară obligarea debitorului la plata unor daune interese;
d) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său.

Toate aceste drepturi ale creditorului pot fi exercitate numai dacă debitorul a fost pus în întârziere.

3.1. Punerea în întârziere a debitorului

Punearea în întârziere reprezintă o manifestare de voință a creditorului prin care îl înștiințează pe

debitor că obligația a ajuns la scadență și îl invită să o execute, conform contractului.

Debitorul poate fi pus în întârziere, fie printr-o notificare scrisă, fie prin cererea de chemare în
judecată. Notificarea se va comunica prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură
dovada comunicării, și va conțineun termen de executare.

Debitorul este de drept în întârziere, fără a mai fi necesară notificarea acestuia, în cazul în care în
contract a fost stipulat expres că simpla împlinire a termenului pentru executarea obligației produce un
asemenea efect, precum și în alte cazuri prevăzute de lege (art. 1523 C.civ.).

3.2. Executarea silită a obligațiilor

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația asumată, legea oferă creditorului
posibilitatea obținerii aceluiași rezultat, prin executarea silită a obligației în natură.

Executarea în natură înseamnă executarea în natură specifică a obiectului contractului, nu prin

echivalent sau altă prestație.

Legea prevede nu numai dreptul la executare ci și și operațiunile de reparare a bunului sau de înlocuire
a acestuia, după caz (art. 1527 C.civ.).

Executarea unei obligații de a da este totdeauna posibilă. În cazul neexecutării creditorul are dreptul
executării pe cale silită a vânzării bunurilor debitorului și, din prețul obținut, satisfacerea creanței.

În cazul unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului să execute el însuși ori să
facă să fie executată obligația (art. 1528 C.Civ.). Condiția esențială o reprezintă însă ca debitorul să fie
fie în prealabil înștiințat, prin punerea în întârziere. Dacă debitorul este de drept în întârziere condița
nu operează.
În cazul unei obligații de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice
ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligațiilor (art. 1529 C.Civ.). Această ipoteză însemană
revenirea la situația anterioară, or pentru a proceda la o atare executare, creditorul, are nevoie de
încuviințarea instanței de judecată.

Instanța de judecată poate obliga, pe debitorul care nu îndeplinește o obligație de a face sau de a nu
face, la plata unor amenzi civile, pentru fiecare zi de întârziere, până la momentul plății efective.

3.3. Rezoluțiunea și rezilierea contractului

Potrivit legi, în cazul în care fără justificare debitorul nu execută contractul, dacă nu cere executarea
silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea
contractului, precum şi la daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit (art. 1549 C.civ.).

Rezoluțiunea contractului pe cale judiciară poate fi admisă, la cererea creditorului, în condițiile în cae
debitorul nu și-a executat obligația asumat prin contract iar această neexecutare îi este imputabilă,
respectiv numai după ce acesta a fost pus în întârziere.

Rezoluțiunea mai poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită, atunci când părțile au
convenit astfel (art. 1552 C.civ.). Înțelegerea părților cu privire la intervenirea de drept a acestei
sancțiuni (pactul comisoriu) produce efecte numai dacă prevede în mod expres obligațiile a căror
neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului.

Rezoluțiunea are ca efect desființarea retroactivă a contractului.

3.4. Răspunderea debitorului pentru nerespectarea obligațiilor contractuale

Potrivit art. 1350 C.civ. Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci
când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat
celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu.

Răspunderea civilă contractuală are trei forme: daunele interese, dobânzile penalizatoare și clauza
penală.

3.4.1. Daunele interese

Daunele interese sunt sumele de bani pe care debitorul le datorează pentru prejudiciul cauzat
creditorului prin nerespectarea obligației contractuale. Daunele interese pot fi compensatorii, datorate
pentru neexecutarea obligației, sau moratorii, datorate pentru întârzierea executării obligației.

Pentru a putea fi acordate, deci a se angaja răspunderea debitorului, trebuie ca între părți să fi existat
un contract valabil încheiat. Ca urmare, obligațiile izvorâte din acest contract trebuie să nu fi fost
executate total sau parțial ori să fi fost executate cu întârziere. În oricare dintre situații, neexecutarea
trebuie să cauzeze un prejudiciu care să fie cert, prezent sau viitor și evaluabil în bani. Mai mult,
prejudiciul trebuie să aibă ca izvor nerespectarea obligațiilor din contractul încheiat între părți, ceea ce
rezultă că între acestea trebuie să existe o legătură de cauzalitate. În sfârșit, debitorul pentru a fi ținut
să plătească daune interese trebuie să fi fost în prealabil pus în întârziere.

În ce privește modul de stabilire și întinderea prejudiciului, creditorul are dreptul la repararea integrala
a acestuia, indiferent de natura acestuia, patrimonială sau nepatrimonială. Prejudiciul include pierderea
efectiv suferită (damnum emergens) precum și beneficiul de care a fost lipsit (lucrum cesans). Totuși,
debitorul răspunde doar pentru prejudiciile care sunt consecința directă a actelor și faptelor sale
precum și numai pentru prejudiciul previzibil.

Cuantumul daunelor-interese se stabilește prin lege, în cazul dobânzilor, prin convenția părților, în
cazul clauzei penale, și pe cale judecătorească.

3.4.2. Dobânzile

Dobânda constă într-o sumă de bani sau orice altă prestație, convenită de părți sau, în lipsă, stabilită de
lege, pe care debitorul trebuie să o plătească pentru folosirea unei sume de bani datorată creditorului.

Regimul juridic al dobânzilor este reglementat de O.G. nr. 13/2011. Dobânzile pot fi remuneratorii sau
penalizatoare. Părțile sunt libere să stabilească în contract cuantumul ambelor dobânzi, adică atât
pentru restituirea unui împrumut cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bânești.

În cazul în care obligația este prin natura legii purtătoare de dobânzi, iar dacă părțile nu prevăd o
dobândă convențională, acesta se va stabili conform legii, fiind astfel o dobândă legală.

În raporturile juridice născute între profesioniști, și care rezultă din exploatarea unei întreprinderi
economice dobânda legală remuneratorie este egală cu dobânda de referință stabilită de Banca
Națională a României. Cât privește dobanda legală sancționatorie, aceasta se stabilește la nivelul
dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.

Tot în raporturile născute între profesioniștii comercianți, dobânda curge de drept de la scadența
obligației, fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului. În toate cazurile prevăzute de art.
1523 C. Civ. Privind situațiile în care debitorul se află de drept în întârziere, în raporturile privind
activitatea comercială, când obligația are ca obiect plata unei sume de bani contractată în exercițiul
activității unei întreprinderi, debitorul nu mai trebuie notificat, fiind considerat de drept în întârziere.

3.4.3. Clauza penală

Clauza penală este o convenție prin care debitorul se obligă să plătească creditorului o sumă de bani,
denumită penalitate, în cazul în care nu va executa ori va executa necorespunzător sau cu întârziere
obligațiile asumate prin contract. Ea trebuie să îmbrace forma scrisă.

Creditorul a carui obligație nu a fost executată are de ales să ceară fie executarea silită în natură fie
clauza penală de neexecutare, dacă s-a stipulat. Numai daca, debitorul nu a executat corespunzător sau
a executat cu întârziere obligația sa, creditorul poate cumula executarea în natură a obligației cu
penalitățile de întârziere.

Pentru acordarea penalităților de întârziere, în forma stabilită de clauza penală, trebuie îndeplinite
aceleași condiții ca și pentru acordarea daunelor interese, fără însă a mai fi necesară punerea în
întârziere a debitorului.

Penalităţile sunt în esenţă daune-interese pentru întârziere, care sunt anticipat evaluate prin convenţia
părţilor contractante. Fiind tot daune-interese de întârziere, ca şi dobânzile, ele nu se pot cumula cu
acestea, deoarece s-ar realiza o dublă reparaţie pentru aceeaşi abatere de la prevederile contractului.

Deci, în caz că părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în executarea obligaţiei băneşti,
creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la plata dobânzilor. Concluzia este o consecinţă
logică a prevalenţei voinţei părţilor contractante.
II. Contractele speciale folosite în activitatea comercială

1. Unele particularități ale contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială

Contractul de vânzare-cumpărare este contractul prin care o parte (vânzătorul) transmite sau, după caz,
se obligă să trasmită celeilalte părți (cumpărătorul) proprietatea unui bun sau orice alt drept, în
schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească vânzătorului.

Deoarece izvorul juridic al contractului de vânzare-cumpărare este Codul Civil se impune a fi tratate
numai aspectele care legea le particularizează atunci când este încheiat între profesioniști, în
raporturile privind activitatea comercială.

1.1. Scopul contractului de vânzare-cumpărare

Principalul scop al vânzării-cumpărării în activitatea comercială îl constituie intenția de revânzare.

Bunurile sunt achiziționate în scopul de a fi revândute, indiferent dacă în aceeași formă sau nu, iar
orice operațiune de vânvare este precedată de o operațiune de cumpărare cu scop de revânzare.

De asemenea, profesionistul comerciant face astfel de operațiuni juridice cu scopul de a obține profit
(lucrativ).

1.2. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este unul dual. Codul Civil are reguli speciale în ce
privește atât bunul cât și prețul.

1.2.1. Lucrul vândut

O particularitate a vânzării-cumpărării comerciale o reprezintă faptul că adesea se tranzacționează

bunuri viitoare, care nu există la momentul încheierii contractului, sau bunuri dintr-un gen limitat.

Vânzare bunurilor viitoare este reglementată de art. 1658 C.civ. iar cumpărătorul dobândeşte
proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.

În conformitate cu prevederile aceluiași articol de lege, în cazul vânzării unor bunuri fintr-un gen
limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul
individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat
nu se realizează, contractul nu produce niciun efect, afară dacă nerealizarea se produce din culpa
vânzatorului, caz în care datorează despăgubiri.

O altă particularitate a vânzării-cumpărării comerciale se referă la predarea bunului vândut.

Pe lângă modalitățile clasice de predare a bunurilor, Codul Civil în art. 1688 prevede că predarea
bunului mobil se poate face fie prin remitere materială fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a
unui document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment. Această ultimă
alternativă poartă denumirea de predare simbolică.

În ceea ce privește locul predării, art. 1689 C.civ. stabilește că trebuie să fie făcută la locul stabilit prin
convenție, sau prin uzante, ori la locul unde se află în momentul încheierii contractului.
Orice cheltuieli cu privire la încheierea sau executarea contractului revin cumpărătorului, afară de
stipulație contrară (art. 1666 C.civ).

În orice situație, pentru neexecutarea în tot sau în parte sau pentru întârzierea în executare, vânzatorul
poate cere executarea silită sau rezoluțiunea contractului cu daune-interese sau clauza penală.

De asemenea o particularitate a vânzării-cumpărării comerciale privește anumite situații speciale

privind transmiterea proprietății bunurilor mobile, reglementate de Codul Civil.

Astfel, așa cum am afirmat mai înainte, dacă obiectul contractului îl reprezintă un bun viitor,
cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. Dacă bunul este unul de
gen, proprietatea se transferă la momentul individualizării acestuia (art. 1678 C.civ.). cât privește
bunurile ce urmează a fi transportate, proprietatea se transmite la momentul predării bunurilor
transportatorului sau expeditorului în vederea efectuării trasportului (art. 1667 C.civ.).

În sfărșit, o ultimă particularitate vizează regulile transmiterii riscului pieirii bunului (art. 1274 C.civ.).
În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina
debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul
pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a
primit-o, este obligat să o restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii
fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de
predare ar fi fost executată la timp. Rezultă de aici că riscul pieirii bunului îl suportă debitorul
obligației de predare (res perit domino).

1.2.2. Prețul vânzării

Prețul vânzării-cumpărării comerciale trebuie, ca reguli generale, să fie stabilit în bani, real, sincer,
serios, determinat sau deteminabil.

Cu privire la ultima condiție, determinarea prețului se poate face și ulterior incheierii contractului, de
către un terț, sau mai mulți, desemnați potrivit acordului părților, dar nu mai tâzrziu de trecerea unui an
de la încheierea contractului (art. 1662 C.civ.).

Tot în ideea salvgardării contractului, Codul Civil stabilește că prețul vânzării este suficient determinat
dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor (art. 1664 C.civ.).

Atunci când vânzărea-cumpărarea se încheie între profesioniști, în exercițiul activității unei

întreprinderi Codul Civil consacră, în lipsa prețului, prezumția că părțile au avut în vedere prețul
practicat de câtre vânzător sau prețul pieței ori prețul curent. În lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea
unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul
mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului.

În altă ordine de idei, conform Art. 1.720 .civ. în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să
plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce
proprietatea este transmisă. Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei
stipulaţii contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul
destinaţiei.

În sfărșit, răspunderea și sanțiunea pentru neplata prețului sunt reglementate, ca regulă, în art. 1724
C.civ.
O altă posibilitate pentru neplata prețului este aceea a valorificării bunurilor pe cheltuiala debitorului și
cu obligarea acestuia la daune-interese. Astfel, vânzătorul poate depune bunul într-un depozit, la
dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, dacă acesta nu își îndeplinește obligația de preluare a
bunului, sau îl poate vinde dacă debitorul nu plătește prețul.

Potrivit legii, pentru garantarea obligației de plată a prețului, conform legii, vânzătorul beneficiază de
un privilegiu legal, sau de o ipotecă legală asupra bunului vândut.

1.3. Răspunderea pentru vicii

Vânzătorul este răspunzător doar pentru viciile ascunse, nu și pentru cele aparente (art. 1707 C.civ.).
Aceste vicii ascunse trebuie să facă bunul impropriu folosirii sau întrebuințării la care este destinat sau
îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut,
cumpărătorul nu ar mai fi încheiat contractul sau ar fi dat un preț mai mic.

Denunțarea viciilor trebuie făcută într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările. În cazul în care
cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul este de două zile
lucrătoare. Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele încep să curgă din ziua în care
cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului (art. 1709 C.civ.).

Deopotrivă sunt aplicabile între profesioniști și dispozițiile art. 1.710 în temeiul obligaţiei vânzătorului
de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:

a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;

b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.

1.4. Obligația de garanție pentru buna funcționare

Codul Civil prevede cu valoare de principiu că, în afară de garanția contra viciilor ascunse, vânzătorul
garantează pentru un timp determinat buna funcționare a bunului vândut și este obligat să repare orice
defecțiuni ivite înăuntrul acestui termen de garanție, pe cheltuiala sa (art. 1716 C.civ.). În lipsă de
stipulație expresă în contract sau de altă dispoziție legalădurata maximă de reparație este de 15 zile de
la data solicitării reparațieie de către cumpărător.

Dacă reparația este imposibilă sau dacă durata acesteia depășește timpul stabilit prin contract sau prin
lege specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul.

Răspunderea vânzătorului pentru produsele aflate în termenul de garanție se completează cu actele

normative din dreptul consumatorului, în special Legea nr. 21/1990 privind protecția consumatorilor.

2. Contractul de furnizare

2.1. Noțiunea contractului de furnizare

Contractul de furnizare este contractul prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită
proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea la unul sau mai multe termene
ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai
multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia
bunurile sau să primească serviciile și să plătească prețul lor.
Sediul materiei se află în dispozițiile art. 1766-1771 C.civ. Aceste dispoziții se completează cu cele
privitoare la contractul de vânzare-cumpărare.

Caractere juridice ale contractului de furnizare sunt: este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, cu
executare succesivă și consensual. Forma scrisă ad probationem este cerută de lege.

2.2. Condițiile de validitate ale contractului de furnizare

Pentru încheierea contractului de furnizare părțile trebuie să îndeplinească cerințele generale privind
capacitatea de a încheia acte juridice și cu privire la consimțamânt.

Obiectul contractului este, pe de o parte, livrarea unor bunuri sau prestrea unor servicii, și, pe de altă
parte, prețul acestora. Este necesar să se prevadă în cuprinsul contractului cantitatea de bunuri sau
volumul de servicii.

Dacă legea prevede expres o schimbare in modalitatea de determinare a prețului contractelor în curs,
acesta se va aplica.

2.3. Efectele contractului de furnizare

Obligațiile furnizorului sunt, în principal, de a transfera proprietatea bunurilor, respectiv de a le remite,

sau de a presta serviciul la care s-a obligat, precum și de a garanta pe beneficiar contra viciilor.

Obligațiile beneficiarului constau în obligația acestuia de a prelua bunurile și, dacă în urma inspecției
nu suferă un viciu, de a plăti prețul.

O situație specială o reprezintă subcontractarea obiectului, care există în orice situație când bunul sau
serviciul este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de către un terț cu care furnizorul a subcontractat în
acest scop. Subcontractarea este permisă, iar răspunderea față de beneficiar revine numai furnizorului.

3. Contractul de mandat în activitatea comercială

3.1. Reprezentarea în actele juridice

Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant, încheie acte
juridice cu terții, în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecință că efectele
actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului.

Sediul materiei se află în art. 1295-1314 C.civ.

În funcție de izvorul său, reprezentarea poate fi convențională, legală sau judiciară. În raport cu
întinderea puterilor conferite, reprezentarea este generală, dacă reprezentantul încheie toate actele
juridice, sau specială, dacă reprezentantul încheie numai anumite acte juridice determinate. În raport
de conținutul împuternicirii conferite, reprezentarea este directă (perfectă) sau indirectă (imperfectă).

Valabilitatea reprezentării este dată de întrunirea a trei condiții. În primul rând, reprezentarea
presupune existența unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului. În baza ei,
reprezentantul va încheia acte juridice pe seama reprezentatului. Împuternicirea se poate acorda și
ulterior încheierii actelor juridice, îmbracând astfel forma ratificării.

În al doilea rând, reprezentantul trebuie să acționeze cu intenția de a reprezenta pe cel de la care a

primit împuternicirea. Intenția poate fi expresă, când este astfel exprimată, sau poate rezulta din actele
și faptele reprezentantului. În toate cazurile, reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința terțului
calitatea sa (contemplatio domini).

În al treilea rând, încheierea unui act prin reprezentare impune respectarea de către ambele părți a
cerințelor legale privind capacitatea de a încheia acele acte juridice. Reprezentantul manifestă voința
sa proprie, chiar dacă o face în considerarea împuternicirii primite.

Reprezentarea produce efecte în raporturile dintre reprezentant și terț, în sensul că actele juridice
încheiate de reprezentant vor produce efecte juridice directe în patrimoniul reprezentatului, deci vor
crea raporturi juridice directe între reprezentat și terț ca și cum ar fi încheiat ei înșiși actul (art. 1269
C.civ.). În mod excepțional, un act încheiat în lipsa împuternicirii sau cu depășirea puterilor conferite
obligă pe reprezentat, dacă i se poate imputa o culpă. În lipsă, va fi considerat ca fiind încheiat de
reprezentant în nume propriu.

Între reprezentant și terț nu se naște un raport juridic.

Legea mai reglementează și situația contractului cu sine însuși, atunci când reprezentantul dorește să
încheie actul nu cu un terț ci cu el însuși. Contractul este valabil, deoarece reprezentantul acționează în
dublă calitate, cumpărător și separat vanzător al aceluiași obiect (art. 1304 C.civ.).

De asemenea, legea consideră valabilă și dubla reprezentare, atunci când aceeași persoană încheie un
act juridic cu un terț pe care tot el îl reprezintă.

În final, reprezentarea încetează prin renunțarea la împuternicire sau prin revocarea împuternicirii.
Ambele situații pot intervenii oricând și independent de culpă (ad nututm), deoarece reprezentarea are
caracter intuitu persoane.

3.2. Noţiunea şi felurile mandatului

Conform art. 2009 C.civ. contractul de mandat este contractul prin care o parte, numită mandatar, se
obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte părți, numită mandant.

Atunci când mandatul este dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi
cu titlu oneros.

Potrivit art. 2011 C.civ. contractul de mandat poate fi cu sau fără reprezentare. În lipsă de stipulație
expresă, se prezumă că s-a acordat un mandat cu reprezentare.

3.3. Contractul de mandat cu reprezentare

3.3.1. Noțiunea și condițiile de validitate ale contractului de mandat cu reprezentare

Contractul de mandat cu reprezentare poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o persoană
(mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea
(mandantul) unul sau mai multe acte juridice, în numele și pe seama mandantului.

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească condiţiile cerute
pentru orice contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art.1179 C.civ).

Întrucât problemele generale privind aceste condiţii sunt aceleaşi ca şi cele ale mandatului civil, vom
reţine numai unele aspecte care interesează activitatea comercială.
Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şi mandatarului,
ambii având capacitatea cerută de lege pentru actul pe care doresc să-l încheie.

Potrivit legii,dacă un viciu de consimțământ privește elemente stabilite de mandant, contractul este
anulabil numai dacă voința mandantului a fost viciată (art. 1249 C.civ.). Regulile privitoare la dubla
reprezentare precum și mandatul cu sine însuși sunt identice cu cele de la reprezentare.

Potrivit legii, acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către mandatar. În absența
unui refuz de a primii însărcinarea, mandatul se consideră acceptat, dacă privește acte a căror încheiere
intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care și-a oferit serviciile în mod public.

Contractul de mandat cu reprezentare se poate încheia în orice formă prevăzută de lege și aleasă de
părți. În lipsă de stipulație contrară durata mandatului este de 3 ani.

În ce privește obiectul contractului, mandatul poate fi general sau special, acesta din urmă atunci când
mandatarul este autorizat să încheie acte de dispoziție, înstrăinare, grevare, tranzacții, compromisuri,
acțiuni în justiție etc (art. 2016 C.civ.).

3.3.2. Efectele contractului de mandat cu reprezentare

a) Obligaţiile părţilor

Din contract rezultă anumite obligaţii pentru mandatar, care acţionează în numele şi pe seama
mandantului.

Mandatarul are obligaţia să execute mandatul. Această obligaţie constă în încheierea actelor juridice cu
care a fost împuternicit de mandant.

Având în vedere că, în activitatea comercială este necesară o mai mare libertate de acţiune a
mandatarului, depăşirea împuternicirii este considerată permisă, dacă este în interesul mandantului și
dacă îi este imposibil să îi înștiițeze pe acesta.

Mandatarul este obligat să dea socoteală mandantului despre gestiunea sa și să remită acestuia tot ceea
ce a primit în temeiul împuternicirii sale (art. 2019 C.civ.).

Mandatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar.
El trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite (art. 2018 C.civ.). De asemenea,
mandatarul este obligat să îndeplinească personal mandatul, contractul fiind încheiat intuitu persoanae
(art. 2023 C.civ.).

Mandatarul are obligaţia să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul, împuternicirea în temeiul
căreia acţionează.

Din contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului care a dat împuternicirea
mandatarului.

Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea
mandatului.

Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului
(art. 2027 C.civ.).
Mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului. Prin
cheltuieli de executare a mandatului legea înţelege sumele de bani avansate de mandatar pentru
îndeplinirea mandatului (art. 2025 C.civ.), precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului pentru
pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului (art.2026 C.civ.).

Se înţelege că mandantul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în care mandatarul a acţionat
potrivit împuternicirii primite şi nu i se poate reţine nici o culpă în îndeplinirea mandatului.

În ce privește efectele executării mandatului, precum și încetarea contractului, se vor aplica aceleași
reguli ca la reprezentare.

b) Dreptul de retenție al mandatarului

În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un drept de retenție special, prin care i se
garantează satisfacerea drepturilor sale băneşti de către mandant. Dreptul se limitează doar la reținerea
acestor bunuri și nu permite mandatarului să le valorifice prin vânzare.

Prin acest drept i se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le datorează mandantul cu
titlu de retribuţie, cheltuieli făcute cu execuţia mandatului, despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu
ocazia îndeplinirii mandatului etc.

Dreptul de retenție se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le deţine
pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, precum și bunurile primite de la terți
ca urmare a îndeplinirii mandatului (art.2029 C.civ).

3.4. Contractul de mandat fără reprezentare

3.4.1. Regulile generale aplicabile contractului de mandat fără reprezentare

Contractul de mandat fără reprezentare este contractul prin care o parte, numită mandatar, încheie acte
juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față de terți
obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat (art.2039
C.civ).

Mandatul fără reprezentare este un contract de intermediere, la fel ca și mandatul cu reprezentare. De

aceea, dispozițiile legale aplicabile mandatului fără reprezentare se completează cu cele ale
mandatului cu reprezentare.

În ce privește contractul de mandat fără reprezentare, în general, Codul Civil prevede anumite
principii. Astfel, deoarece mandatarul încheie acte juridice cu terții în nume propriu, terții nu au nici
un raport juridic direct cu mandantul (art.2040 C.civ). Mandatarul dobândește drepturile și bunurile
rezultate din aceste acte încheiate cu terții, dar actele fiind încheiate pe seama mandantului, i se cuvin
acestuia, care poate să le ceară, în condițiile legii, de la mandatar, dacă acesta nu le predă de bună-
voie.

De asemenea, deoarece bunurile se cuvin mandantului, legea interzice creditorilor mandatarului să le

urmărească.

Mandatul fără reprezentare se află la baza mai multor contracte de sine statătoare, cum ar fi cel de
consignație sau cel de expediție, dar principala aplicație este contractul de comision.

3.4.2. Contractul de comision

a) Noțiunea și caracteristicile contractului de comision

Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori
prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu titlu
profesional, în schimbul unei remunerații (art.2043 C.civ).

Deosebirea dintre contractul de mandat cu reprezentare și contractul de comision priveşte structura lor;
în cazul mandatului, mandatarul are un drept de reprezentare, şi deci el încheie actele juridice în
numele şi pe seama mandantului; în cazul contractului de comision, comisionarul nu beneficiază de
dreptul de reprezentare şi, în consecinţă, el încheie actele juridice în nume propriu, dar pe seama
comitentului.

Din definiţia dată contractului de comision rezultă caracteristicile acestui contract: contractul este
sinalagmatic, cu titlu oneros şi consensual.

b) Condițiile de validitate ale contractului de comision

Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1179 C.civ.,
pentru orice convenţie: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, ambii având
capacitatea cerută de lege pentru actul pe care doresc să-l încheie.

Mandatul fără reprezentare trebuie să rezulte neîndoielnic din consimțamântul părților. În caz contrar,
se consideră că mandatul este cu reprezentare (art.2012 C.civ.).

Contractul de comision se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, iar forma este
cerută pentru dovada contractului (ad probationem).

Obiectul contractului de comision este circumstanțiat de lege la cumpărarea sau vânzarea de bunuri
respectiv prestarea de servicii.

c) Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent și comisionar

Întrucât în temeiul contractului de comision, comitentul îl împuterniceşte pe comisionar să încheie

anumite acte juridice pe seama comitentului, între părţi se nasc obligaţii asemănătoare celor izvorâte
din contractul de mandat în raporturile dintre mandant şi mandatar.

Din contractul de comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar.

Comisionarul este obligat să execute mandatul încredinţat de comitent. În baza împuternicirii primite,
comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite de comitent.

Comisionarul este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea operaţiunii
comerciale cu care a fost împuternicit de comitent; comisionarul-vânzător primeşte de la comitent
mărfurile ce urmează să fie vândute şi încasează preţul de la terţi, iar comisionarul-cumpărător
primeşte bunurile şi face plata preţului către terţi.

În executarea mandatului, comisionarul este obligat să se conformeze instrucţiunilor comitentului.

Comisionarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului primit. În temeiul acestei
obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitent asupra mersului operaţiunilor şi a
împrejurărilor de natură să modifice împuternicirea primită (art. 2019 C.civ.).
Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar în seama comitentului,
drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care este în realitate stăpânul
afacerii. Tot astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin contractul încheiat cu terţul se răsfrâng
asupra comitentului.

Ca expresie a acestor efecte ale contractului de comision, dreptul de proprietate asupra bunurilor care
fac obiectul contractului încheiat de comisionar şi terţ, ca şi riscurile, se transmit direct de la comitent
la terţ şi invers, de la terţ la comitent (art. 2041 C.civ.).

Comitentul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu buna-credinţă şi diligenţa unui profesionist (art.
2018 C.civ.). De asemenea, comisionarul este obligat să îndeplinească personal mandatul, putându-și
substiui o altă persoană numia în condițiile art. 2023 C.civ.

Contractul de comision dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului.

Comitentul are obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) cuvenită comisionarului. Pentru

îndeplinirea obligaţiei privind încheierea actelor juridice care au făcut obiectul însărcinării primite,
comisionarul este îndreptăţit să primească o remuneraţie.

Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a încheiat actele
juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate.

Comitentul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru executarea mandatului,
precum şi despăgubirile cuvenite comisionarului pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii
mandatului.

Art. 2052 C.civ. reglementează dreptul de retenție aparținând comisionarului, în aceleași condiții ca și
la mandatul cu reprezentare.

d) Efectele contractului de comision față de terți

În baza împuternicirii primite, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu. Deci, în contractul
încheiat între comisionar şi terţ, comisionarul este parte contractantă şi, în consecinţă, el are calitatea
de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ. În acest sens, art. 2045 C.civ. prevede că terțul
contractant este ținut direct față de comisionar pentru obligațile sale.

Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un fel de raporturi
juridice între comitent şi terţ. De aceea art. 2040 C.civ. dispune că terții nu au nici un raport juridic cu
comitentul..

Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ, răspunderea aparţine
părţii contractante în culpă. Aceasta înseamnă că pentru nerespectarea obligaţiei de către terţ nu va
răspunde comisionarul, ci terţul (art. 2052 C.civ.).

Comisionarul, fiind parte la contractul de comision, va fi cel obligat să-l acționeze pe terț în caz de
neexecutare a obligațiilor acestuia. În caz de întârziere sau refuz a îi acționa pe terț comisionarul
răspunde față de comitent.

Așadar, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terţul, nu
şi pentru executarea lor.
În mod excepţional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor de către terţ în cazul în
care, în contractul de comision s-a stipulat o obligaţie de garanţie a executării din partea
comisionarului. Este vorba de clauza „star del credere” (garanţia solvabilităţii).

În schimbul garanţiei executării obligaţiilor, comisionarul are dreptul la o remuneraţie specială,

denumită ”provizion”.

4. Contractul de agentie

4.1. Noţiunea, caracterele și natura juridica ale contractului de agenție

Contractul de agenție este instrumentul juridic prin care se realizează activitatea de intermediere cu
caracter profesional.

Contractul de agenție este contractul prin care o parte, numită comitent, împuternicește în mod
statornic pe cealaltă parte, numită agent, fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie
contracte în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau mai multe
regiuni determinate.

Din definiţia dată contractului de agenție rezultă caracteristicile acestui contract: contractul este
sinalagmatic, cu titlu oneros, consensual și cu executare succesivă.

Natura juridică a contractului de agenție este una deosebită de cea a contractului de comision sau a
celui de mandat cu reprezentare, dar dispozițiile acestoar completează pe cele privitoare la agenție.

Specific acestui tip de contract de intermediere este faptul că în baza împuternicirii, agentul poate
primii atât un drept de reprezentare, atunci când este însărcinat să negocieze și să încheie acte juridice,
cât și un mandat fără reprezentare, atunci când imputernicirea nu cuprinde decât dreptul de a negocia,
urmând ca, în viitor, contractul să se încheie direct între comitent și terț.

4.2. Cuprinsul si forma contractului de agenție

În ce privește părțile contractului de agenție, calitatea de comitent o poate avea orice persoană fizică
sau juridică, dar calitatea de agent o poate avea numai un profesionist care realizează activități
comerciale de intermediere. În anumite domenii, cum ar fi societățile comerciale, piața de capital,
procedura insolvenței, tutela etc. legea nu permite ca partea care reprezintă să aibă calitatea de agent.

În contractul de agenție trebuie să se prevadă anumite clauze privind obiectul împuternicirii, condițiile
negocierii, respectiv încheierii și elementelor contractelor, de asemenea trebuie stabilită zona
geografică de executare a împuternicirii.

Pentru protejarea intereselor părților, în contract poate fi prevăzuță și o clauză de exclusivitate, în

favoarea oricăreia dintre acestea. De asemenea, se poate stipula și o clauză de neconcurență, în sensul
restrângerii activității profesionale a agentului, pe perioada contractuală dar și un timp după.

Esențial, în contractul de agenție trebuie stipulată remunerația agentului pentru prestațiile executate.

Contractul de agenție se încheie pe o perioadă determinată sau nedeterminată, conform voinței părților.
Continuarea contractului, după expirarea perioadei determinate va conduce la prelungirea de drept a
efectelor acestuia pe o perioadă nedeterminată.

În final, contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, ca o
condiție ad probationem.
4.3. Efectele contractului de agenție

Având în vedere specificul contractului de agenție, de instument al intermedierii cu caracter

profesional, normele juridice care reglementează obligațiile părților au un caracter imperativ.

4.3.1. Efectele contractului în raporturile dintre agent și comitent

Contractul de agenție dă naștere la obligații în sarcina agentului, care trebuie să îndeplinească

obligațiile ce decurg din împuternicirea primită de la comitent, personal sau prin prepușii săi.

Pentru a realiza acestea agentul trebuie să respecte instrucțiunile obligatorii dar și rezonabile primite
de la comitent și care rezultă din împuternicire și/sau contract.

Agentul are obligația de a înștiința pe comitent despre încheierea sau refuzul încheierii contractului de
către terțul, ori în situația în care se află în imposibilitate de a continua executarea mandatului, într-un
termen rezonabil.

Agentul este obligat să depună toate diligențele pentru a îndeplinii mandatul în condițiile cele mai
avantajoae pentru comitent și să procure și să comunice comitentului orice informații care l-ar putea
interesa privind regiunea stabilită în contract.

În cazul în care contractul nu cuprinde o clauză de exclusivitate iar agentul lucrează pentru mai multi
comitenți, este obligat să țină, în registrele sale, evidențe separate pentru contractele ce privesc pe
fiecare comitent în parte.

Contractul de agenție prevede obligații și pentru comitent. Astfel, comitentul trebuie să pună la
dispoziția agentului orice bun, document sau informație necesare pentru îndeplinirea însărcinării.

Esențial, comintentul este obligat să îi plătească agentului o remunerație (un comision),

corespunzătoare prestațiilor acestuia.

Dreptul agentului la comision se naște, afară de stipulație expresă contrară în contract, la data la care
este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 2085 C.civ., anume: comitentul şi-a executat
obligaţiile contractuale faţă de terţa persoană; comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile
contractuale potrivit convenţiei sale cu terţul; terţul şi-a executat obligaţiile contractuale. Agentul are
dreptul la remunerație indiferent dacă actele încheiate sau negociate au fost sau nu executate, în afara
culpei acestuia.

Legea prevede că în anumite cazuri, agentul are dreptul la remunerație și după încetarea contractului
de agenție, dacă actul juridic cu terțul a fost încheiat în principal datorită intervenţiei agentului pe
durata contractului de agenţie şi încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea
contractului de agenţie, respectiv comanda emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent
anterior încetării contractului de agenţie (art. 2084 C.civ.).

Dreptul de retenție al agentului urmează același regim juridic ca și cel al comitentului sau
mandatarului.

4.3.2. Efectele față de terți

În baza împuternicirii primite agentul va avea sau nu dreptul de reprezentare a comitentului.

În primul caz, când agentulului îi este permis doar să negocieze, rezultă că împuternicirea nu cuprinde
dreptul de reprezentare, iar contractele se încheie direct și nemijlocit între comitent și terț.
În al doilea caz, când agentului i se permite să încheie acte juridice cu terțul, echivalează cu existența
dreptului de reprezentare, iar raporturile juridice se stabilesc între comitent și terț.

În ambele cazuri se poate observa că între agent și terț nu se nasc raporturi juridice. Totuși, agentul
poate primii reclamațiile terțului cu privire la bunurile sau serviciile prestate.

4.4. Încetarea contractului de agenție

Principiile care guvernează încetarea contractului de agenție sunt cele generale, la care se adaugă
particularitățile acestei forme de contract, în special date de durata determinată sau nedeterminată a
acestuia.

În cazul în care contractul de agenție s-a încheiat pe o perioadă determinată de timp, acesta încetează
la data prezăvută în contract, dacă părțile nu continuă să execute contractul.

Contractul de agenție încheiat pe o perioadă nedeteminată poate fi denunțat unilateral, d eoricare

dintre părți, cu respectarea unui preaviz obligatoriu. În primul an de contract, termenul de preaviz
trebuie să fie de minim o lună. Dacă durata contractului este mai mare, termenul de preaviz se mărește
cu o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără a putea depășii 6 luni.