UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

„GR.T.POPA“IAŞI
FACULTATEA DE BIOINGINERIE MEDICALĂ
SPECIALIZAREA:
Bioingineria rebilitării

Kinetoterapia la pacienții cu
Mielomeningocel

Student: Dumitriu Ramona- Ionela

Grupa 1
An II

1
Cuprins

1. Conceptul de recuperare ..................................................................................................... 3

2. Paralizia cerebrală infantilă: definiție, epidemiologie, factori de risc ................................. 3
3. Spina bifidă: epidemiologie, factori de risc, clasificare ..................................................... 7
4. Mielomeningocel ............................................................... Error! Bookmark not defined.
5. Obiective şi metode kinetoterapeutice în recuperarea pacienților cu mielomeningocel .. 12
6. Concluzii ........................................................................................................................... 17
7. Bibliografie........................................................................................................................ 18

2
1. Conceptul de recuperare
Recuperarea este o specialitate clinico-terapeutică ce presupune o colaborare strânsă
cu specialitati precum: ortopedia-traumatologia, neurologia, neurochirurgia, reumatologia,
geriatria-gerontologia, cardiologia si chirurghia cardiovasculară, pneumologia, medicina
dentară, medicina muncii și ergomonia locului de muncă, urologia, chirurgia cardiotoracică,
chirurgia plastică și reparatorie și care urmărește:

- întreținerea sau creșterea nivelului funcțional a structurilor aparatului locomotor

- realizarea unor mijloace facilitorii, compensatorii, fie intrinseci( ale pacientului),
fie extrinseci- cu ajutorul cărora poate să își desfășoare activitățile zilnice cât mai
aproape de nivelul funcțional normal.
Recuperarea medicală se bazează în analizarea, interpretarea și obiectivarea
rezultatelor sale, pe valorile unor bilanțuri funcționale, date ale măsuratorilor precum:
podometria, analiza mersului, aprecierea și înregistrarea mișcărilor coloanei vertebrale, ale
articulațiilor membrelor.

Recuperarea impune un program de pregătire intensă a pacientului pentru stimularea

potențialului maxim funcțional, având ca rezultat realizarea unui nivel social și profesional
satisfăcător. Astfel, programele de recuperare medicală sunt programe active, creative și care
necesită un efort colectiv a unui mare grup de specialiști: medicul specialist de recuperare
medicala, fizioterapeut, kinetoterapeut, logoped, psiholog, asistent social. În aceeași măsură,
implică un efort deosebit din partea familiei și pacientului, deoarece pacientul își va continua
recupararea în funcție de motivația și suportul oferit de cei din jur.

Recuperarea medicală are drept scop menținerea sau intreținerea (scop profilactic)
nivelului funcțional actual, recâștigarea capacității funcționale pierdută sau instalată ca urmare
a bolii sau a unui traumatism, disfuncționalitate care poate merge de la incapacitate,
infirmitate, până la handicap, scăderea gradului de dependentă sau creșterea gradului de
independență funcțională personală si raportată la mediu, combaterea factorilor agravanți,
crearea unor programe complexe de recuperare medicală, adecvate diferitelor tipuri de
patologie, individualizate, adaptate restantului funcțional și nivelului de așteptare a bonavului.

În acest contex se vor structura programe de recuperare pentru pacienții cu diferite

patologii de tipul: ortopedice sau post-traumatice, reumatologice de tip cronic degenerativ și
de tip cronic inflamator, neurologice, cardiovasculare și respiratorii etc..

2. Paralizia cerebrală infantilă: definiție, epidemiologie, factori

de risc

Infirmitatea motorie cerebrală cum era cunoscută cu câțiva ani în urmă în România,
sau Paralizie cerebrală infantilă a fost descrisă ca o leziune non progresivă secundară a
creierului survenită în perioada neonatală sau perinatală, rezultând din disfuncţia centrilor şi a
căilor motorii cerebrale, caracterizate prin sindroame spastice, diskinetice, ataxice şi atone.

3
 Cauze neonatale( primare) reprezintă 10-40% din etiologia paraliziei spastice. Între
acestea un rol deosebit revine factorului genetic. Se cunosc multe boli genetice care au în
componenţa lor interesarea cerebrală sub forma unor manifestări piramidale sau de altă
exprimare motorie.
Se disting:
- paralizii cerebrale care au ca bază patogenetică o eroare înnăscută de metabolism
(enzimopatii),
- paralizii cerebrale prin anomalii cromozomiale
Se apreciază că:
- la 100 de naşteri normale poate apărea o anomalie

- peste 10% din malformaţiile congenitale sunt consecinţa unor mutaţii genetice
dovedite.

Tot din cadrul cauzelor primare se poate discuta de boli ale sarcinii: sarcina toxică,
disgravidia, metroragia, oligoamniosul. Sunt prezente în 19,61% din cazurile P.S.C. născute la
termen.

Bolile infecto-contagioase: gripă, rubeolă, rujeolă, infecţia urliană sau alte viroze
suferite de mamă în primele luni ale sarcinii reprezintă 5% din cazuri. Afecţiuni ale mamei:
cardiopatii, afecţiuni endocrine (tiroidiene, ovariene, diabet, insuficienţă suprarenală),
nevroze, traumatisme, reprezintă 16,6% din cazuri.

Carenţe nutriţionale (alimentare), vitaminice şi în special proteinice.

Factori toxici: cobalt, mercur, plumb,alcool, nicotină, oxidul de carbon sau unele
medicamente (thalidomida, sulfamidele, hipoglicemiantele, chinina, medicaţia psihotropă).

Incompatibilitatea Rh-ului.

Tulburări circulatorii la nivelul placentei ce pot cauza hipoxie cu efecte nocive asupra
S.N. al fătului: - anemii marcante la mamă, cardiopatii ale mamei, dezlipire prematură de
placentă, hematom retroplacentar

- hipertonie sau hipotonie uterină, hipertensiune arterială maternă.

Cauze perinatale (intrapartum) reprezintă 33% din etiologia paraliziei spastice şi
acţionează de la începutul travaliului până la apariţia noului-născut viu.

Intervin două mari categorii de cauze:

Traumatismul obstretical (agresiunea mecanică), părţile cele mai expuse fiind craniul
şi S.N.C. al fătului. Acesta se realizează prin următoarele mecanisme:

Presiunea mecanică este de două feluri:

- endogenă : miometru, bazin osos, cervix, perineu

- exogenă: intervenţii obstreticale nefericite în care mâna operatorului sau instrumentul

(aplicare de forceps, de ventuză) pot traumatiza S. N.

4
 Presiunea acţionează:

- direct, determinând deformări ale craniului şi emisferelor, rupturi ale creierului şi

vaselor

- indirect prin creşterea presiunii intracraniene

Tracţiunea exagerată poate determina elongaţia bulbului, leziuni ale măduvei cervicale
cu hemoragii consecutive. Decomprimarea prezentaţiei prin diferenţa dintre presiunea
intrauterină şi cea atmosferică care exercită un efect de sucţiune cu un aflux de sânge la
nivelul creierului. Traumatismul chimic, creierul noului născut poate fi privat de oxigen prin
două mecanisme: - hipoxemia ( diminuarea cantităţii de oxigen în fluxul sanguin cerebral)

- ischemia ( diminuarea de sânge ce perfuzează S.N.C.)

Hipoxemia se poate prezenta sub două aspecte:

- asfixia acută totală, întreruperea bruscă şi totală a shimburilor de O2 şi CO2 între

mamă şi făt. Când durata asfixiei totale este redusă, majoritatea nou-născuţilor vor
supravieţui, dar vor prezenta ulterior leziuni cerebrale permanente. Apare foarte rar şi doar în
condiţiile unui stop cardiac brusc al mamei.

- asfixia parţială, determină în primul rând leziuni la nivelul trunchiului cerebral

(invers ca la asfixia totală).

Leziunea cerebrală determinantă a paraliziei spastice este adeseori rezultatul unui

traumatism obstetrical, ori al unui sindrom neurovascular produs în timpul sau după angajarea
capului în colul uterin , deci intrapartum. Dat fiind faptul că anoxia şi efectele apar după
expulzie, alţi autori consideră aceste leziuni postnatale. Tot mai mult însă este demonstrată
ideea că leziunea cerebrală nu este un efect preponderent al traumatismului obstetrical, ci un
fapt anatomo-patologic pe fondul unor fenomene patologice preexistente.

Cauzele postnatale reprezintă 15% din cazurile de P.S. , fie imediat după naştere fie
mai tardiv la sugar şi copil , înainte ca S.N. să atingă maturitatea.

Cele mai importante sunt: icterele cu hiperbilirubinemie liberă (encefalopatie

bilirubinemică), encefalitele acute primitive şi secundare, meningitele, abcesele cerebrale,
trombozele şi tromboflebitele cerebrale, traumatismele craniocerebrale, edemul cerebral acut.
Mai rar intervin intoxicaţiile, stopul cardiac din cursul anesteziei, tumorile cerebrale.

Frecvent se remarcă asocierea posibilă a mai multor cauze, uneori există istoric
familial de boli neurologice, dar şi o boală infecţioasă în primele luni de sarcină, o naştere
anormală şi ulterior boli postnatale severe. În aceste situaţii este posibil ca paralizia cerebrală
să fie rezultatul acţiunii mai multor factori. Rolul dominant în producerea P.C. îl joacă
hipoxia perinatală şi patologia prenatală. Trebuie subliniat că hipoxia la naştere nu este
inevitabil urmată de P.C.

5
Epidemiologie

Valorile incidenţei paraliziilor cerebrale infantile variază în funcţie de autori şi în

funcţie de perioada în care au fost efectuate aceste studiile, astfel apareo rată de prevalentă
globală în medie de 1-2/1000 copii de noi născuți, fiind mai ridicată în țarile în curs de
dezvoltare, unde sunt nașteri de copii sub greutatea medie și incidenta lor e de 1,5-5/1000 noi
născuți. În ţările vestice incidenţa paraliziilor cerebrale variază între 1,5 – 2,5‰. Se pare că în
ultimii ani incidenţa paraliziilor cerebrale a crescut, probabil datorită supravieţuirii
prematurilor foarte mici, cu greutate mai mică de 1000g.

Factorii de risc pentru paralizie cerebrală infantilă sunt:

- Infecție sau probleme de coagulare a sângelui în timpul sarcinii;

- Sângerare vaginală în timpul sarcinii;

- Convulsii sau dizabilități intelectuale ale mamei;

- Complicații la naștere sau naștere prematură;

- Cord prolaps;

- Naștere fesieră;

- Scor scazut Apgar – Evaluarea copilului la scurt timp după naștere;

- Greutate scazută;

- Greutate mare la naștere;

- Diabet tip 1 a mamei;

- Avort;

- Capul mic la naștere;

- Convulsii;

- Fertilizare în vitro;

6
3. Spina bifidă: epidemiologie, factori de risc, clasificare

Spina bifidă (din latină: "spina bifida" ) este un defect congenital al coloanei vertebrale care
constă în lipsa sudurii complete a arcului vertebral care determină dezvoltarea incompletă a tubului
neural din zona lombară sau sacrală.

Epidemiologie

Spina bifidă este una dintre cele mai frecvente defecte de naștere, la nivel mondial, cu o
medie de incidenţă de 1-2 cazuri la 1000 născuţi, dar anumite populaţii au un risc semnificativ mai
mare.

În Statele Unite, incidența medie este de 0,7 la 1000 născuţi-vii. Incidenţa este mai mare pe
Coasta de Est decât pe Coasta de Vest, şi mai mare în alb (1 caz la 1000 născuţi-vii) decât la negri
(0.1-0.4 caz la 1000 născuţi-vii).

Există mulţi factori care pot duce la apariţia spinei bifide, atât genetici cât şi de mediu. Mai
multe studii au accentuat impactul negativ al unui nivel scăzut de acid folic în corpul mamei (înaintea
concepţiei), utilizarea de către mamă a acidului valproic (împotriva convulsiilor epileptice), precum şi
hipertermiei (datorate băilor fierbinţi).

Alte studii au indicat o rată mare de apariţie a bolii în familiile de origine irlandeză şi celtică
(4,5/ 1000 de naşteri), în timp ce în familiile japoneze s-a observat o rată mai scăzută (0,3/ 1000 de
naşteri).

Printe cauzele identificate ale defectelor de tub neural se numără factorii genetici, deficienţe
de nutrienţi sau medicamnte.

Factorii de risc în cazul spinei bifide sunt:

- Factori de mediu: hipertermia în primele 28 zile (provocata de febra mamei,

saună etc.)
- Factori ocupaționali: expunerea la solvenți, muncitori în agricultură
7
 - Factori nutriționali: deficit de folat
- Factori matern: obezitate, diabet; medicație (acid valproic, medicație
antiretrovirală, isotretinoin, metotrexat)
Clasificare

Există patru tipuri de spină bifidă: oculta, închis defecte de tub neural, meningocel, și
mielomeningocel.

Oculta este cea mai usoară și cea mai comună formă în care una sau mai multe vertebre sunt
malformate. Numele "oculta", care înseamnă "ascuns", indică faptul că un strat de piele acoperă
malformațiile, sau deschiderea în vertebre. Această formă de spina bifidă este prezentă în 10-20 la
sută din populația generală, rareori cauzează handicap sau simptome

Defecte de tub neural închise alcătuiesc al doilea tip de spină bifidă. Această formă constă
dintr-un grup divers de defecte în care maduva spinării este marcată de malformații de lipide, os, sau
meningele. În cele mai multe cazuri, există puține sau nici un simptom; în alte malformații provoacă
paralizie incompletă cu disfuncție urinară și a intestinului.

În al treilea tip, meningocel, lichidul spinal și meninge pătrund printr-o deschidere vertebrală
anormală; malformația nu conține elemente neuronale și pot sau nu pot fi acoperite de un strat de
piele. Unele persoane cu meningocel pot avea puține sau nici un simptom, în timp ce alții pot avea
simptome, cum ar fi paralizie completă cu vezica urinară și disfuncția intestinului.

8
 Mielomeningocel, a patra formă, este cea mai gravă și se produce atunci cand maduva
spinării / elementele neuronale sunt expuse prin deschiderea la nivelul coloanei vertebrale, care
rezultă în paralizie parțială sau completă a părți ale corpului de mai jos deschiderii spinării. Afectarea
poate fi atât de severă încât persoana afectată nu reușește să meargă și pot avea vezicii urinare și
disfuncții intestinale

4. Mielomeningocel- Aspecte generale

Epidemiologie

În SUA mielomeningocelul este în scădere începând cu anii 1980, când a fost estimate 1-2
cazuri la 1000 născuți-vii, în prezent 0.44 / 1000 născuți. Acest fapt se datorează, cunoașterii și
aplicării măsurilor preventive cu utilizarea de acid folic pre și trans-gestational și consiliere genetică.

Nu există statistici precise în Brazilia, dar se estimează în jur de 1-2 / 1000 născuți-vii. De
asemenea, distribuția geografică influențează, fiind mai frecventă în Europa continentală, nu și
Marea Britanie, precum și factorii rasiali, mai frecvent în rândul albilor sau negrilor din Est. Există o
ușoară predominanță la femei, comparativ cu bărbații (57- 71%).

Interesant, migrarea persoanelor din Regatul Unit către alte locuri nu au redus incidența
mielomeningocelului la această populație și descendenții lor.

La nivel mondial, incidența mielomeningocelului este de 0.1-12.5 / 1000 născuți în viață,

printre aceștia fiind preponderent negrii și celți.

9
 Simptome și semne

Mielomeningocel este cel mai frecvent tip de spină bifidă. Este un defect de tub neural în
care oasele coloanei vertebrale nu sunt pe deplin formate, rezultând un canal spinal incomplet.

Meningocel și mielomeningocel, în general, implică un lichid-umplut-sac vizibil pe de canalul

spinal-proeminente din spate. În meningocel, sacul poate fi acoperită de un strat subțire de piele. În
cele mai multe cazuri de mielomeningocel, nu există nici un strat de piele care acoperă sacul și o zonă
de țesut a măduvei spinării anormal dezvoltat de regulă, expusă.

Simptomatologia clinică este compusă din: semne locale, semne neurologice şi malformaţii
însoţitoare.

Semnele locale sunt semnele clinice de bază şi se manifestă de la naştere printr-o tumefacţie
de mărime variabilă pe linia mediană posterioară. Formele deschise se manifestă printr-o tumefiere
de obicei minoră, mai aplatizată, cu o întindere variabilă, cu masa medulovasculară zemuind la
suprafaţă, cu scurgere de LCR, înconjurată de aria epitelio-seroasă şi zona dermică ce face trecerea
spre tegumentele sănătoase. În jur se poate vedea, ca şi la formele închise hiperpigmentaţie sau un
angiom cutanat. Formele deschise apar cel mai des de la naştere.

Formele neurologice se află în strânsă corelare cu gravitatea disrafiei. Ele se manifestă de

obicei prin tulburări motorii, senzitive, trofice şi sfincteriene, de intensitate variabilă, ajungând uneori
până la sindroame complete de secţiune medulară sau de coadă de cal.

Malformaţiile însoţitoare, conform statisticilor domină ca incidenţă prin următoarele forme:

hidrocefalia şi craniolacunia. Postoperator, hidrocefalia nu apare la copii la care sistemul ventricular
era normal preoperator. Apariţia hidrocefaliei în meningomielocele este explicată în diverse moduri:
fie singura cauză a hidrocefaliei este malformaţia Arnold-Chiari, care duce la blocajul ventricului IV,
fie datorită persistenţei patologice a hidrocefaliei fiziologice din timpul perioadei embrionale.

Alte malformaţii însoţitoare mai pot fi: malformaţiile disrofice (ca meningoencefalul sau
sinusul dermal), picior strâmb congenital, luxaţie coxo-femurală congenitală, malformaţii viscerale
ale tractului gastrointestinal, respirator şi mai ales ale tractului urinar în care malformaţiile uretero-
renale sunt pe primul plan, hidromielia, malformaţia Klippel-Feil, hidrocefalia, malformaţia Chiari,
diastematomielia, modificări vertebrale.

Cele mai frecvente manifestări sunt: tulburări de sensibilitate cutanată, ulcere cutanate de
presiune, paraliziile membrelor inferioare, deformările musculo-scheletate, absenţa controlului
urinar şi al defecaţiei.

Cu toate acestea, atât manifestările mielomeningocelului cât și a celorlalte forme de spină

bifidă sunt comune, iar în majoritatea cazurilor sunt: hidrocefalie, deficit de creştere şi dezvoltare şi
dezvoltare a copilului, dificultate la procesele de învăţare, tulburări de atenţie, tulburări ale
limbajului scrie şi vorbit, anomalii de mişcare şi locomotorii, afectarea fitness-ului (capacitatea de
efort), destul de frecvent apare şi obezitatea, afectarea abilităţilor membrelor superioare, risc

10
crescut de scolioză, convulsii, alergia la latex (cauciuc natural), slăbiciune musculară (hipotonie) la
nivelul membrelor inferioare, paralizia sub nivelul lezional medular până la paraplegie completă,
hipo/anestezie sublezională, afectarea/ incapacitatea controlului sfincterian urinal şi anal.

Organizarea programului kinetic în fucție de stadiul de

vârstă

Pacienții cu mielomeningocel, în cazul leziunilor congenitale ale nervilor şi ale măduvei,

prezintă o alterare a forţei musculare a membrelor inferioare, şi uneori atingere a musculaturii
abdominale şi a coloanei vertebrale. În ceea ce priveşte tratamentul, părinţii şi profesioniştii care
lucrează cu copilul trebuie să fie conştienţi că ameliorarea forţei musculare nu depinde de calitatea
sau tipul de exerciţii pe care îl face copilul, ci mai degrabă de gradul de nivel lezional al măduvei şi al
rădăcinilor nervoase.

Cu cât alterarea mişcării va fi mai redusă, cu atât vor fi mai mari şansele de a fortifica
musculatura. Este deci imposibil de crescut forţa muşchilor atoni sau foarte slabi.

În primii trei ani de viaţă, independent de tipul de exerciţii fizice şi de activitatea practicată
de către copil, se produc principalele modificări ale forţei, masei şi structurii musculare. Practic la toţi
copii cu mielomeningocel, achiziţiile se produc lent, în principal datorită unei forţe musculare slabe,
cu deformări ale coloanei vertebrale şi ale membrelor inferioare. Spre exemplu, un copil cu
mielomeningocel poate să nu mergă în patru labe decât la vârsta de doi ani în loc de nouă sau zece
luni, cum ar fi normal, sau chiar niciodată, din cauza unei musculaturi foarte hipotone.

In funcţie de creştere şi dezvoltare, obiectivele de tratament se modifică şi în consecinţă,

tratamentul trebuie să fie adaptat necesităţilor fiecărui stadiu.

0 – 3 ani

Tratamentul începe cu o şedinţă de informare pentru părinţi asupra naturii problemei,

folosind un limbaj clar, accesibil, cu ajutorul desenelor şi figurilor pentru a uşura înţelegerea
informaţiilor furnizate. Echipa care îngrijeşte acest copil nu trebuie să pună accent doar pe îngrijirile
necesare pentru vezica neurogenă şi alte complicaţii, ci deasemenea trebuie să se acorde o atenţie
deosebită pe stimularea dezvoltării motorii şi cognitive.

Părinţii învață exerciţiile şi activităţile ce trebuiesc realizate zilnic, în măsura posibilităţilor în

favoarea jocului la momentul în care copilul este dispus să coopereze, subliniind că dezvoltarea
începe prin achiziţia de la simplu la complicat. Spre exemplu, înainte de a reuşi să se aşeze fără
sprijin, copilul trebuie să fie capabil să îşi ţină capul drept şi să se rostogolească.

3 – 6 ani

În acest stadiu, echipa de terapeuţi trebuie să definească capacitatea funcţională a copilului,

atât în ceea ce priveşte locomoţia cât şi pentru activităţile cotidiene. Evaluarea parametrilor precum
dezvoltarea psihomotorie, forţa musculară, deformările, echilibrul trunchiului şi a capacităţii de a sta

11
în picioare, informarea kinetoterapeutului asupra potenţialului motor al copilului. Anumiţi copii
reuşesc să meargă pe distanţe lungi, alţii doar în interiorul casei sau al şcolii.

Copiii cu un potenţial suficient în ceea ce priveşte ambulaţia pot să aibă nevoie de accesorii
precum cârje,bastoane sau premergătoare pentru fazele iniţiale ale tratamentului.

Cei care prezintă o forţă musculară scăzută nu pot să meargă şi au nevoie de un cărucior cu
rotile pentru a se deplasa în societate, la activităţile şcolare sau de timp liber. Este important ca
aceştia să îl folosească şi acasă pentru a evita alte leziuni cutanate datorate imobilizării.

Pentru copiii care merg, ortezele şi intervenţiile chirurgicale pot să amelioreze locomoţia.
Activităţile recomandate de către kinetoterapeut pentru prevenirea deformărilor sunt înlocuite de
activităţi fizice adaptate precum nataţia, basket-ul şi dansul în căruciorul cu rotile. Aceste activităţi nu
ajută doar la fortificarea musculaturii trunchiului şi a membrelor superioare, dar favorizează
deasemenea şi integrarea socială. Părinţii trebuie să stimuleze copilul să participe la activităţi
cotidiene precum alimentaţia, îmbrăcatul, toaleta, transferurile (din şi în fotoliul rulant), pentru a-l
pregăti pentru o mai mare independenţă pentru perioada şcolară.

6 – 12 ani

Este posibil ca acei copii care nu merg până la varsta de 6 ani, să nu mai mergă niciodată,
oricare ar fi tratamentul, independent de folosirea ortezelor sau de intervenţiile chirurgicale
ortopedice. Trebuie ca în această perioadă să se dea o importanţă deosebită independenţei
funcţionale, atât pentru copii care merg cât şi pentru cei care nu merg. Independenţa depinde de
factori proprii copilului ca şi mediului în care trăieşte.

Adolescenţa

La această vârstă trebuie să se ofere prioritate socializării. Este important ca părinţii şi

profesorii să încurajeze participarea la activităţi sportive şi de timp liber cu prietenii şi să-l ajute. Este
deasemenea fundamental ca adolescentul să înţeleagă suferinţa pe care o are şi să cunoască
aspectele şi consecinţele.

5. Obiective şi metode kinetoterapeutice în recuperarea

pacienților cu mielomeningocel
Toţi copiii cu mielomeningocel, datorită leziunilor medulare şi de nervi spinali, prezintă
tulburări de tonus şi forţă musculară la nivelul membrelor inferioare, uneori prezente şi la nivelul
musculaturii abdominale şi paravertebrale.

Obiective şi metode kinetoterapeutice:

1. Prevenirea şi corecţia contracturilor/retracturilor

12
 Copiii cu spina bifida tind să dezvolte retracturi fie datorită dezechilibrelor musculare, fie
datorită spasticităţii (mai rar). Retracturile se dezvoltă frecvent la nivelul şoldului, genunchiului şi
piciorului. Mobilizarea articulară (pasivă, ajutată, asistată, activă), posturarea şi stretching-ul previn şi
corectează retracturile.

• Muschii paralizați se întind de kinetoterapeut, de cel puţin 2-3 ori pe zi. Stretching-ul
musculaturii toracelui şi musculaturii umărului este benefic pentru pacienţii ce folosesc fotolii rulante
şi tind să aibă o postură cifozată.

• Stretching-ul tricepsului sural previne instalarea equinului, uneori asociind masajul.

2. Stimularea dezvoltării neuromotorii a copilului

Mulţi copii cu mielomeningocel sunt paralizaţi în jumătatea inferioară a corpului. În ciuda

afectării prezente, trebuie să-şi dezvolte funcţiile cognitive, de comunicare, motorii şi sociale la
nivelul maxim permis de dizabilitate.

Copiii cu potenţial de mers vor necesita, în fazele iniţiale ale terapiei, cârje, bastoane,
ajutătoare de mers. Cei cu hipotonie severă nu vor putea merge şi au nevoie de fotolii rulante pentru
participarea la activităţile sociale.

Terapia kinetică funcţională, în scopul dezvoltării motorii şi combaterii deformărilor, se

completează cu sporturi terapeutice: înotul, baschetul, voleiul şi dansul adaptat personelor în scaune
cu rotile. Terapeutul va încuraja şi antrena activităţile vieţii zilnice (ADL) ca alimentaţia, îmbrăcarea,
igiena personală, transferurile (din şi în scaunul cu rotile) în scopul câştigării independenţei
pacientului.

3. Tonifierea musculară – creşterea forţei musculare

• Se tonifiază toate grupele musculare active. Se începe cu rezistenţe mici, se creşte

progresiv rezistenţa şi numărul de repetări.

• Se indică antrenament de forţă musculară de 3 ori pe săptămână.

• Nu se tonifiază aceleaşi grupe musculare în zile consecutive.

• În scopul menţinerii posturii corecte a trunchiului, balansului şi echilibrului, pacienţii

dependenţi de fotoliul rulant necesită tonifierea musculaturii umărului şi spatelui.

• Pacienţii care au mişcare activă la membrele inferioare vor tonifia musculatura cu

inervaţie prezentă şi vor face exerciţii de ridicare-aşezare.

• Se variază tipul exerciţiilor de tonifiere pentru a preveni leziunile prin suprasolicitare

musculară.

• Rezistenţele folosite la pacienţii cu mielomeningocel pot fi ganterele, scripeţi cu

greutăţi, mingi medicinale, benzi elastice.

• Schema unui program kinetic la copilul cu mielomeningocel

13
 Mobilizările articulare (ROM) se execută de cel puţin două ori pe zi. Dacă redoarea articulară
s-a instalat deja, mobilizările şi stretching-ul se execută mai des şi pe o durată mai mare de timp.
Dacă articulaţia este rigidă sau dureroasă, mobilizarea se precede de aplicaţii de caldură pe muşchi şi
articulaţie.

Căldura reduce durerea şi relaxează musculatura. Poate fi aplicată sub formă de compresă
caldă, apă caldă, parafină.

Articulaţia se mobilizează lent, pe întreaga amplitudine de mişcare.

Nu se forţează şi se opreşte stretching-ul atunci cînd apare durerea.

Se menţine articulaţia în poziţia întinsă cca 20-30 sec.

Copilul trebuie motivat să efectueze cât mai mult activ exerciţiul.

Exerciţii cu rezistenţă (bandă elastică) din şezând

• Se stă şezând cu spatele drept şi piciorele bine sprijinite pe sol.

• Se începe cu câteva repetiţii, se creşte până la 12 repetiţii pe măsura creşterii forţei

musculare

Alcăturirea programului kinetic

Programul kinetoterapeutic începe cu o serie de mobilizări pasive. Sensul derulării
mobilizărilor este proximo-distal (şold, genunchi, gleznă, picior), analitic, mobilizând fiecare
articulaţie, respectând principiile mişcării pasive a unei articulații. Durata mişcărilor pasive este în
medie de 10 minute, în cadrul programului kinetic, frecvenţa lor fiind lentă, adaptată pentru
inducerea relaxării.

1. Mobilizări la nivelul șoldului

a. abducția șoldului

b. adducția șoldului

c. flexia șoldului

2. Mobilizarea genunchiului

a. flexia genunchiului

3. Mobilizarea plantei

a. flexia dorsala și flexia plantară

b. inversia și eversia

14
 Efectuarea de exerciţii de stretching lent, de întindere a musculaturii spastice, cu tendinţa la
contracture, retractura, până la lungimea maximă admisă de principiul indolorității; durata
stretchingului este de 8 secunde, cu repetare de 2-3 ori, într-o şedinţă.

Obiective:

- Creşterea forţei şi a stabilităţii membrelor inferioare;

- Pregătirea pentru mers;
- Refacerea coordonării;
- Educarea echilibrului în aşezat;
- Educarea sau reeducarea echilibrului în ortostatism;
- Prevenirea şi reducerea deformaţiilor musculo-scheletale congenitale şi a
contracturilor musculare, redorilor articulare;
- Reducerea hipertoniei, spasticitatii, a spasmelor intermitente la copiii spastici;
Exerciţii terapeutice:

 Exercițiul nr. 1
Poziția inițială: decubit dorsal

Timpul 1: flexia coapsei

Timpul 2: revenire la poziția inițială

 Exercițiu nr. 2:
Poziția inițială: decubit dorsal

Timpul 1: abducția simultană a coapselor

Timpul 2: revenire

Timpul 3: adducția simultană a coapselor

Timpul 4: revenire la poziția inițială

 Exercițiul nr. 3
Poziția inițială: decubit dorsal cu membrele inferioare sprijinite pe o bancă

Timpul 1: ducerea genunchiului drept la piept, menținere cu ajutorul mâinilor

Timpul 2: revenire

Timpul 3: ducerea genunchiului stâng la piept, menținere cu ajutorul mâinilor

Timpul 4: revenire la poziția inițială

 Exercițiul nr. 4
Idem se duce genunchiul spre piept și se împinge înapoi cu rezistență

 Exercițiu nr. 5
Poziția inițială: decubit dorsal cu partea plantară în sprijin pe o minge

Timpul 1: rularea plantei pe minge

15
Timpul 2: revenire la poziția inițială

 Exercițiul nr. 6:
Poziția inițială: decubit ventral

Timpul 1: flexia gambei drepte pe coapsă

Timpul 2: revenire

Timpul 3: flexia gambei stângi pe coapsă

Timpul 4: revenire

Timpul 5: flexia simultană a gambelor pe coapsă

Timpul 6: revenire la poziția inițială

 Exercițiul nr. 7
Poziția inițială: decubit ventral

Contracţii statice ale cvadricepsului

Menținere 8 secunde

 Exercițiul nr. 8
Poziția inițială: decubit ventral

Contracția statică a mușchilor fesieri

Menținere 8 secunde

 Exercițiul nr. 9
Poziția inițială: stând cu faţa la spalier, cu mâinile sprijinite la nivelul umerilor

Timpul 1: ridicarea genunchiului la piept

Timpul 2: revenire la poziția inițială

 Exercițiul nr. 10
Poziția inițială: stând cu faţa la spalier, cu mâinile sprijinite la nivelul umerilor

Mers lateral cu sprijin la spalier

 Exercițiul nr. 11
Poziția inițială: stând cu sprijin sau ajutor

Genuflexiuni

 Exercițiul nr. 12
Mers cu sprijin sau ajutor

 Exercițiul nr. 13
Mers cu spatele cu sprijin sau ajutor

16
  Exercițiul nr. 14
Mers lateral cu sprijin sau ajutor

 Exercițiul nr. 15
Mers pe scările de reeducare

 Exercițiul nr. 16
Pedalarea la o bicicletă ergonomică

6. Concluzii

Kinetoterapia este un important mijloc terapeutic în recuperare. La copil ierarhizarea

mijloacelor terapeutice se face în funcție de caz (patologie) vârstă neuropsihomotorie și posibilități
de înțelegere și răspuns.

Aplicarea susţinută a kinetoterapiei la pacienții cercetați a dus la o îmbunătăţire vizibilă a

stării generale a acestuia și a realizării activităților zilnice.

Executată profesionist, kinetoterapia are menirea să redea copilului cu mielomeningocel,

potențialul motric cât mai apropiat de vârsta cronologică prin:

 tonifierea musculaturii;
 îmbunătățirea mobilității articulare;
 refacerea imaginii kinestezice din aria motorie (centrul de comanda al
mișcărilor)
Din punct de vedere al socializării aceștia au devenit mult mai veseli, mai activi și

mult mai implicați în jocurile cu ceilalți.

Așadar, kinetoterapia rămâne un remarcabil mijloc terapeutic pentru copii cu sindroame

foarte rare dacă obiectivele recuperării sunt corect alcătuite şi metodele şi mijloacele sunt corect
alese.

Important este realizarea unui plan de recuperare individualizat, deoarece se conturează

perfect cerinţelor şi nevoilor pacientului, faţă de un model deja existent.

În concluzie, kinetoterapia contribuie la îmbunătăţirea capacităţii funcţionale şi a calităţii

vieţii la pacienţii cu mielomeningocel, reușind să ajungă la performanța de a realiza principalul
obiectiv al recuparării acela de a crește independența unei persoane în realizarea activităților de
autoîngrijire, în activitățile sale de zi cu zi, profesionale-vocationale, casnice/domestice, familiale,
sociale, de agrement si petrecere a timpului liber sau recreaționale.

17
7. Bibliografie

Bibliografie

1. Adriana Sarah Nica , „Recuperarea medicală, ediție revizuită și adăugită”, Editura Universitară „
Carol Davila” București 2004

2. Elena Rezuș, „Reumatologie”, Editura „ Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi, 2014

3. Mihaela Zăvăleanu, Paralizia cerebrală infantilă: evaluarea dezvoltării neuro- motorii (SED-PCI),
Editura Universitaria, Craiova, 2013

4. Pasztai Zoltan, „Kinetoterapie în Neuropediatrie”, Editura:Arionda, 2004

5. Baciu C., Kinetoterapia pre- şi postoperatorie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981

6. Robănescu, N., „Reeducarea neuro-motorie”, Editura Medicală, Bucureşti, 2001

7. Moca,O.,Evaluarea funcţională în recuperarea afecţiunilor neurologice,Editura Treira,Oradea,

2004

8. Sbenghe,T.,Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura Medicală,Bucureşti, 1999

9. Sbenghe T,Kinetologie profilactica,terapeutica și de recuperare,Editura Medicala,Bucuresti 1987

10. C. Kisner, A. Colby, “ Terapeutic exercise”

18