You are on page 1of 3

Argumente Pro despre Învierea lui Iisus

Unul dintre cel mai contestat eveniment al istoriei, Învierea lui Iisus este pe de-o parte
subiectul unei inepuizabile literaturi critice de senzație, dar și precursorul celor mai pline de
vervă mărturii. Începând de la mărturia peremptorie a paznicilor mormântului (Matei 28, 11),
continuând cu emoționanta scenă a întâlnirii dintre Iisus cel Înviat și Maria Magdalena (Ioan 20,
11-18), sau cu impresionabilul tablou al regăsirii ucenicilor (Ioan 20, 19-29), sau cu tainica
călătorie a celor doi ucenici spre Emaus (Luca 24, 13-32) dar și cu alte sute de mărturii oculare
(Facerea 2, 23); Învierea va suscita de fiecare dată noi idealuri lăsând să curgă multă cerneală.
Negarea Învierii lui Iisus însă nu este ceva nou, blamarea ei se produce în momentele
imediat următoare, când străjerii (primii martori ai Învierii) sunt ademeniți cu arginți din belșug
(Matei 28, 12) de către conducătorii religioși ai poporului; siliți astfel să împrăștie minciuna unei
deturnări de senzație: ucenicii lui Iisus au venit noaptea pe furiș și au furat trupul neînsuflețit.
Mai mult decât atât, de ceva vreme circulă pe internet un anume documentar: Zeitgeist (partea
întâi) care vine să inoculeze ideea potrivit căreia, religia creștină cu întregul ei etos, nu este
altceva decât produsul statului, a conducerii politice cu scopul de-a manevra masele după bunul
interes.
În articolul de față voi propune 4 argumente pro Învierii lui Iisus, cu scopul de-a întări
credința noastră sinceră în fața acestui torent al negării postmoderniste. Nu urmăresc nici pentru
o clipă să lezez conștiințele cuminți de pe margine suprasaturate de-o critică negativistă, fiindcă
a încerca să convingi pe cineva despre realitatea Învierii doar prin intermediul unui simplu
articol, este o aventură sinonimă cu eșecul.
Argumentul fenomenologic. A proclama ideea disimulării creștinismului sub masca poli-
ticului, precum susține documentarul amintit mai sus, evocă o atitudine ce frizează ridicolul.
Această afirmație pornește încă din fașă cu stângul, epuizându-se treptat în propria capcană. Cum
ar putea cineva să creadă că sutele de martiri uciși de conducătorii statului pentru noua lor
credință, au fost însuflețiți spre martiraj de însăși campania necugetată a propriilor călăi? Oare
ideologia statului represiv a fost generatorul demnității și curajului primilor martiri? Să-i fi însu-
flețit până la moarte o simplă doctrină politică? Utopia comunistă s-ar grabi aici să răspundă afir-
mativ; insa chiar și daca ar fi așa, ce stat demn de încredere mai este acela care-și prigonește
proprii aderenți? Mai poate prezenta el siguranță într-o revoluție însetată de mistificare?
Hristos este viu, El nu este mortul lui Nietzsche și nici superstarul neoprotestantismului
american; tuturor creștinilor care L-au chemat cu sinceritatea lui Arghezi: Vreau să te pipăi și să
urlu: „Este!”, El le-a răspuns ca oarecând lui Toma sau lui Radu Gyr: Pune-mi pe răni mâna ta!
(„Iisus în celulă”). Iar noi știm că mărturia tuturor acestora adevărată este!
Argumentul istoric. N-am să mai trec în revistă mărturiile unor clasici ca Sozomen sau
Iosif Flaviu sau Eusebiu de Cezareea – toți mari istorici antici ce atestă în lucrările lor Învierea
lui Iisus; ci mă voi opri la două evenimente consemnate de evangheliștii Matei și Ioan. Despre
istoria derulării sinedriului mincinos consemnat de Sfântul Matei am amintit mai sus, rămâne
doar să mai ridic o singură întrebare retorică: Dacă este adevărat zvonul răpirii trupului mort de
către ucenicii Domnului, precum au susținut străjerii, de unde cunosc ei acest amănunt dacă
evenimentul i-a găsit dormitând? Iar dacă au adormit în post, de ce nu au fost pedepsiți cu
moartea precum cerea legea într-o astfel de conjunctură? Mai mult decât atât, oare zgomotul
îndepărtării pietrei uriașe de la gura mormântului, nu le-a deranjat somnul nici măcar cu prețul
unei tresăriri?...
Evanghelistul Ioan (20, 7) este singurul care oferă un detaliu cheie în privința acestui
subiect, care probabil l-a deranjat și pe el, dat fiind faptul că își redactează Evanghelia aproxi-
mativ la sfârșitul primului secol, când dinamica negării Învierii era în plină efervescență, ne
reamintește Douglas în Camașa lui Hristos. Prin versetul 7 Sfântul Ioan Teologul ne spune: ...și
marama care fusese pe capul Său nu se odihnea laolaltă cu giulgiurile, ci învăluită într-un loc
deoparte. Să ne imaginăm această scenă voiculesciană care prin dramatismul ei ne trimite cu
gândul la orbul Zahei și la încercarea lui disperată de-a scăpa cu viață din apele învolburate ale
Buzăului; orice tergiversare, orice gest necugetat putea fi pentru acesta sinonim cu moartea.
Identic și aici, cel mai mic zgomot nesăbuit al presupușilor ucenici bolnavi de rapt și avariție,
putea fi soldat cu moartea acestora. Într-o astfel de atmosferă ostilă derulată sub semnul de foc al
îngerului necruțător, parcă te întrebi pe nesimțite: În toată această agitație și presupusă
degringoladă, când au mai avut timp ucenicii de astfel de politețuri? Cine este nebunul acela care
își riscă misiunea secretă tocmai pentru a împătura marama lipită de pământ?...
Argumentul simbolic. Relația dintre Vechiul și Noul Testament este una organică, una ce
pornește de la juruințe, făgăduințe, profeții, semne și simboluri ce-si vor găsi împlinirea în tim-
purile noutestamentare. Astfel că, evenimente sau personaje tip ale Vechiului Testament care
postează în fața evidenței oarecum într-o formă încă brută, neclară, își găsesc antitipul sau
desăvârșirea semnificației lor în lumina evenimentelor sau personajelor cheie ale Noului Testa-
ment, timpul devenirii prin excelență. Tocmai de aceea, evenimente ca învierea băiatului văduvei
din Sarepta Sidonului (3 Regi 17, 17-24) sau de pildă învierea unui mort aruncat în grabă peste
oasele profetului Elisei (4 Regi 13, 20-21), de altfel episoade enigmatice și difuze; își găsesc
deplina înțelegere în lumina episodului Învierii lui Iisus. Așadar două momente ale Vechiului
Testament care profețesc cu sute de ani înaintea mărețului eveniment!
Argumentul științific. Fizica cuantică, în speță ramura cercetărilor subatomice susține că
printre ultimele unități divizibile ale atomului (în afară de clasicul triplet: protoni, neutroni și
electroni) se regăsesc și leptoni sau quarcuri, dar și fotoni de lumină. Cunoaștem așadar faptul
că materia printre ultimele ei unități divizibile, conține și fotoni; mai mult decât atât, această
teoremă este dovedibilă științific. Operând cu astfel de lentile asupra textului dificil din Ioan 20,
19 care ne spune că Iisus cel Înviat trece cu trupul Său prin ușile încuiate, totul devine foarte clar.
Noul trup al lui Iisus de după Învierea Sa este unul nestricăcios, veșnic, spiritualizat dar și plin de
lumină. Știm despre lumină că poate trece prin geam fără să-l spargă, tot astfel știm și despre
razele soarelui că pot pătrunde fără a schimba legile imuabile a tot ce-a atins. Deci, sub această
logică palpabilă trebuie înțeles și acest moment al trecerii materiei prin ușile încuiate. Dovadă in-
contestabilă a Învierii lui Iisus, dacă până în acel moment Trupul Său păstra inviolabile legile
universului, odată cu Învierea ni se prezintă o altă lume, o altă „materie” (pe care cu toții o vom
dobândi-o odată cu încetarea acestei existențe telurice), Hristos răsturnând într-o singură noapte
(cea a Învierii) sute de ani de cercetări științifice, sute de legi imuabile de până atunci și de după,
transformându-le pe toate întru una singură: legea iubirii!
În fața acestor adevăruri nu putem decât să ne plecăm uimiți privirea și să parafrazăm
ceea ce Andrei Pleșu semna oarecând melancolic: încheiem răniți dar cu câteva uimiri în plus!
(Despre îngeri). Ancorați în paradoxul lui Pascal: Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja („Le
Mystère de Jésus”) să lăsăm de această dată taina Învierii lui Iisus să ne găsească pe noi cei
sinceri și curați, ca mai apoi să o căutăm cu sete nu doar în noaptea de Înviere, ci în fiecare zi a
vieții noastre.

Cătălin Varga