Sociologiei aplicativă

Delimitări conceptuale

Sociologia generală-sociologie aplicativă

Termenul de sociologie a fost folosit pentru prima dată de filosoful Auguste

Comte (în 1832) şi a fost definit ca studiu ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale.
Sociologia a căpătat însă, de atunci, multiple definiţii datorită complexităţii obiectului ei
şi evoluţiei doctrinare interne. Ca ştiinţă a vieţii sociale, sociologia este antrenată în
procesele vieţii, activităţii şi societăţii umane. Sociologia este o ştiinţă deschisă cu
multiple legături şi întrepătrunderi cu toate ştiinţele umaniste, dar mai ales cu economia,
filosofia, istoria, psihologia, pedagogia, dreptul etc. Ca majoritatea ştiinţelor enumerate
mai sus, sociologia s-a desprins, la un moment dat, din corpul „mamei ştiinţelor” –
filosofia. Este cea mai apropiată de psihologie, reuşind relativ greu să se delimiteze de
psihologia socială, prin obiectul şi metodele de cercetare, pe care în parte le-a împrumutat
de la ea. Aşa cum psihologia este ştiinţa centrală despre om ca individ, sociologia este
ştiinţa centrală despre societate, concepută în totalitatea componentelor şi laturilor ei, a
factorilor săi şi a agenţilor sociali în cadrul colectivităţilor şi comunităţilor umane, al
societăţii, în general.
Cercetare sociologică aplicativă se ocupă cu studierea faptelor, “de felul cum se
petrec faptele.” Acest tip de demers pragmatic, implică: revizuirea dovezilor, clarificarea
problemei, întocmirea planului, efectuarea cercetării, interpretarea rezultatelor și
raportarea rezultatelor.
Obiectivul sociologiei
În cadrul societăţii, omul este individualitatea care interacţionează şi se
relaţionează la alţii construind un întreg sistem de valori interindividuale. De aceea relaţia
individ-societate este esenţială în ansamblul problematicii proprii obiectului de studiu al
sociologiei. Sociologia, ca ştiinţă socială, este o ştiinţă antropologică, întrucât studiază
omul şi societatea, omul ca individualitate şi personalitate, integrat ca factor creativ-
participativ la viaţa şi activitatea socială. Sociologia studiază societatea în ansamblul ei,
natura şi esenţa structurilor şi funcţiilor ei, modul în care ea evoluează. Deci, sociologia

1
are ca obiect realitatea socială şi procesualitatea devenirii şi realizării acesteia.
Mai precis spus, obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al
relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul
social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri..
Noţiunile sau conceptele fundamentale ale sociologiei sunt: societate, colectivitate, grup
social, relaţii sociale şi interpersonale, opinie şi mentalităţi, personalitate, rol şi status
social, cultură şi socializare, structuri sociale şi mobilitate socială, adaptare şi integrare
socială, participare şi creativitate în plan social etc.
Ele descriu fenomenele, procesele şi faptele sociale care alcătuiesc obiectul de studiu al
sociologiei, dar sunt şi instrumentele conceptuale ale acestei ştiinţe.
Sociologia oferă o viziune de ansamblu asupra societăţii, o modalitate de concepere
ştiinţifică a socialului, o viziune ştiinţifică asupra lumii sociale şi a destinului istoric al
societăţilor moderne. Preocupaţi de relaţiile umane, sociologii participă la rezolvarea
problemelor privind producţia şi consumul, la ameliorarea metodelor de organizare şi
conducere ale vieţii şi activităţii grupurilor. Totodată, ei participă la soluţionarea optimă a
conflictelor sociale sau de muncă. Sociologia nu este, însă, o slujnică a altor domenii, ea
are obiect şi metode proprii, poate sugera strategiile raţionale de dezvoltare socioumană,
pentru că este o ştiinţă acţională şi practică.
Ea face diagnoză socială a stărilor prezente şi prognoză a celor viitoare propunând soluţii
şi strategii pentru atingerea unor stări sociale optime, spre care oamenii năzuiesc.
Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut în secolul XVII.
Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult
mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers
incomparabil mai dificil, dat fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această
complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o reprezintă
demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe
care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea
fizică. Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa,
ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la
nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de
simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul

2
secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa
spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii
erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până
atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi
proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate
de dezvoltare a cunoaşterii. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea
corpurilor, inclusiv, de exemplu, descoperirea unei planete, este vorba de Neptun, fără
ajutorul nici unui instrument tehnic, ci doar cu ajutorul creionului, hârtiei şi evident a
legilor fizicii exprimate în formule matematice, era tocmai metoda nou propusă de fizică
pentru cunoaşterea lumii. Este vorba de cunoaşterea empirică a realităţii, este vorba de
măsurarea fenomenelor, este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. Apare astfel evident de ce
cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere, consacrate deja în
fizică, la propriile domenii de investigaţie. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de
fizică, implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de
cunoaştere mai puţin dezvoltate.
Disciplinele şi ramurile sociologiei.
Sistemul de discipline sociologice s-a extins treptat, ajungând să depăşească azi
100: sociologia colectivităţilor umane; sociologia opiniei; sociologia valorilor; sociologia
populaţiei (demografie socială); sociologia comunicării (mass-media); sociologia
cunoaşterii; sociologia religiei; sociologia artei; sociologia culturii;sociologia
educaţiei;sociologia rurală şi urbană; sociologia familiei etc.
În funcție de ramura sociologică se pot elabora cercetări applicative, aferent fiecărui
domeniu în parte.
Studiul comportamentului uman se bazează pe schemele nomotetice care sunt:
regularități generale, uniforme și constante de a acționa și de a gândi, modele exterioare
care exercită putere asupra oamenilor. Rezultatele acestui studiu permit generalizări
științifice, descoperă legi, corelații, face predicții.
Studiiile realizate din perspectiva sociologiei aplicative se fundamentează pe teorii. De
exemplu:
a). paradigma funcțională ( E. Durkheim) – societatea reprezintă unitatea fundamentală a
sistemelor, formate din structuri și funcții, a căror interdependență asigură echilibrul

3
general. Din această paradigmă s-au dezvoltat: teoria structuralist-funcțională și teoria
analizei funcționale. Teoria structuralist-funcțională (T. Parsons) consideră că:societatea
e bazată pe ordine normativă, unanim acceptată datorită consensului valoric stabilit între
membrii săi. Ordinea normativă se stabilește prin presiuni externe (mecanisme
instituționalizate) și presiuni interne ( procesul de socializare). Teoria analizei funcționale
(R. Merton) apreciază că:
1. diversitatea sistemelor normative e un dat, deci, nu există unitate funcțională. În aceste
condiții nu există disfuncționalitate pentru că, ce este funcțional pentru un grup nu este și
pentru altul.
2. efectele funcționale cât și cele disfuncționale mențin echilibrul în societate.
3. dacă lipsesc unele funcții ele sunt înlocuite de alte funcții.
În consecință această teorie infirmă postulatul unității funcționale, a indispensabilității
unei funcții și funcției universale.
b). paradigma conflictului social prin care se fundamentează ideea că principala condiție
a ordinii sociale este conflictul ( L.Coser, J.Rex, R Dahrendorf). Ideile principale sunt:
1. ordinea socială este emanația puterii și nu a consensului social, însă, cel mai puternic
aspect al ordinii sociale este conservarea puterii prin intermediul instituțiilor de control
social (R. Dahrendorf)
2. sistemul social trebuie considerat numai în raport cu situațiile conflictuale existente,
situații ce tind să producă o societate pluralistă (J. Rex)
3. conflictele sociale au un rol pozitiv contribuind la creșterea ajustărilor între grupurile
sociale permițând menținerea lor și prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul lor. (L.
Coser)

4
 Sociologia aplicativă
Sociologia aplicativă sau sociologia aplicată urmărește preluarea a ceea ce se
învață în sociologia pură și folosirea acestor cunoștințe pentru rezolvarea practică a
problemelor.(P. Bartle). “Distincţia dintre sociologia „aplicată” și cea
„fundamentală”devine una foarte importantă prin efectele de legitimare pe care le
produce în jurul unui anume tip depractică înţelegere a cercetării…..Forma de
practicare a sociologiei care se autodenumește „aplicată” operează cu o delimitare
strictă a rolului său ( prezentându-se ca fiind mai modestă,dar mai ancorată în real și
ferită de tentaţiile filosofice sauchiar ideologice). “(Sociologie aplicată/fundamentală și
cunoașterea sociologică privilegiată, Anca Simionca Central European University, Eseu
de poziţionare pregătit pentru Atelierul de Metodologie Cluj 2010, pag:1)

Metodologia sociologică
Principalele caracteristici sunt:
”Preocupările de elaborare a unei metodologii a cercetării sociologice sunt uneori
considerate ca raportabile mai degrabă la filosofia ştiinţei decât la ştiinţa în cauză.
Metodologia ar fi în fond normativă, ar indica mai ales spaţiile constitutive ideale ale
domeniului teoretic de referinţă, ar fi menită să orienteze căile (cele mai) bune de
raportare a cercetătorului la realitatea socială, pentru a ajunge la formularea de
propoziţii ipotetice, testabile empiric şi integrabile în teorii coerente. Teoria ar fi scopul
şi premise cercetării, metodologia ar fi sistemul de norme, tehnici şi metode prin care o
teorie este testată, controlată şi dezvoltată empiric. Prima descrie, reconstruieşte,
explică realitatea în termenii limbajelor naturale şi/sau artificiale.Cealaltă identifică
procedeele de construcţie teoretică prin raportare la lumea empirică…….Metoda de
cercetare nu este integral independentă de teoria în raport cu care se dezvoltă şi care-i
solicită ajutorul pentru raporta rea cercetătorului la lumea empirică. Proiectarea unui
experiment sau a unei anchete sociale, de exemplu, nu se realizează ţinând seama doar
de reguli metodice sau normative care se referă la controlul variabilelor, dispunerea
acestora într-o serie de indicatori operaţionali, ordonarea spaţiului de atribute ale
faptelor sociale investigate, formularea lingvistică cât mai accesibilă şi exhaustivă etc. “(

5
L. Vlăsceanu, Introducere în metodologia cercetării sociale, Universitatea București,
Facultatea de Sociologie și Asistență socială, 2008, pag:10-11)

Metodologia cercetărilor empirice

1. Precizări terminologice
Metoda se definește astfel : modul de cercetare, sistemul de reguli şi de principii,
necesare investigării şi schimbării sociale. Este aspectul teoretic cel mai aplicat cel mai
dinamic al ştiinţei. Asigură: coerenţă logică şi concordanţa dintre imaginile noastre
despre realitate şi realitate.
Tipologii:
A. Criteriul timp
-metode transversale - fenomenul este surprins la un moment dat : ancheta, observaţia,
teste sociometrice
-metode longitudinale – evoluţia fenomenului: biografia, studii panel, studii de caz
B Criteriul reactivitatea-gradul de intervenţie al cercetătorului
- experimentale –experiment sociologic, psihologic
-cvasiexperimentale-ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată
-metode de observaţie- studiul documentelor sociale.
C. Numărul unităţilor observate
- metode statistice – anchete sociodemografice, sondaje de opinie
-metode cazuistice-monografia, studiul de caz
D. Locul ocupat în investigaţia ştiinţifică
-culegerea informaţiilor-studiu de teren, ancheză, înregistrare statistică
-prelucrarea datelor- cantitative, calitative
-interpretare a datelor- comparative, interpretative

Tehnica este subsumată metodei referindu-se la demersul operaţional al abordării

fenomenului. Tehnicile sociologice sunt forme concrete pe care le îmbracă metodele
(există posibilitatea ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu tehnici).; de exemplu:
metoda este ancheta, chestionarul este tehnica.

6
Procedeul este modalitatea de utilizare a instrumentelor a instrumentelor de investigare.
”Procedeul reprezintă „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de
investigare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observaţie, fişă de
înregistrare, ghid de interviu, test creion-hîrtie sau aparat etc.) de care se slujeşte
cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane. Uneori se
utilizează termenul de „procedură” ca echivalent al celui de „metodă”, iar în categoria
instrumentelor de investigare sunt incluse şi aparatele de înregistrare a
comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de măsurare a senzaţiilor
(kinezimetru, olfactometru, algometru etc.), de declanşare a reacţiilor comportamentale
(generator de sunete, conflictograf). Chiar dacă nu există un acord unanim în ceea ce
priveşte utilizarea termenilor de„metodă”, „tehnică”, „procedeu”, „instrument de
investigare”, se acceptă că între metode, tehnici şi procedee – ca să nu mai vorbim de
instrumentele de investigaţie, care reprezintă materializarea metodelor şi tehnicilor –
există legături de supraordonare şi de subordonare, generate degradul de abstractizare,
de nivelul la care operează (abstract, concret), ca şide raportul în care se află cu nivelul
teoretic. Metodele, tehnicile,procedeele şi chiar instrumentele de investigare se
subsumează perspectivei teoretico metodologice, astfel că autonomia lor nu este decât
relativă.”( S. Chelcea, Curs de Tehnici de cercetare sociologice, București 2001, pag:18)

În concluzie: metodologia cuprinde toate metodele integrate.

Principiile metodologice: unitate dintre teoretic şi empiric, unităţii dintre înţelegere

(comprehensiune) şi explicaţie, unității între cantitativ şi calitativ, unităţii dintre
judecăţile constative şi cele evaluative

2. Analiza ipotezelor
Principiul -enunţul care se află la baza unei deducţii; valabilitatea ei decurge din
verificările empirice.
Axioma –ceea ce este adevărat prin definiţie şi are un grad mare de abstractizare.

7
Postulat –adevărul a fost demonstrat anterior prin cercetări empirice.
Ipoteza – relaţia dintre două sau mai multe variabile. Trebuie să aibă : coerenţă externă,
coerenţă internă.
Condiţiile pe care trebuie să la îndeplinească: generalitate, complexitate, specificitate,
determinare, testabilitate, predictabilitate-explicare, comunicabilitate, reproductibilitate,
utilitate, falsificabilitate.
Tipologii:
1. avansează supoziţia uniformităţii cazurilor
2. vizează corelaţii empirice.
3. relaţiile dintre variabilele analitice.

Cercetării sociologice-tipuri, categorii

A. Paradigmatice
Kuhn T. (1976) definea paradigma ca un set caracteristic de convingeri şi preconcepţii.
În sens uzual este model, exemplu, pattern.
Paradigma naşterii capitalismului- M. Weber - Etica protestantă și spiritul
capitalismului (1905) în care a argumentat faptul ca religia este una dintre cauzele cele
mai importante, care explică diferențele de dezvoltare dintre culturile Occidentale și cele
Orientale, și a subliniat importanța protestantismului ascetic care a condus la nașterea
capitalismului, a birocrației și a statului rațional-legal din Vest. Capitalismul urmăreşte
câştigul în mod raţional, prin comercializarea continuă pe o piaţă liberă, dar dominată de
regulişi legi, prin dezvoltarea de întreprinderi productive care folosesc conturile
contabile, prin operaţiile financiare, prin tranzacţiile speculative cu bunuri standardizate,
prin administrarea permanentă a organismelor politice, prin dezvoltarea întreprinderilor
orientate în funcţie de obţinerea profitului pe termen lung.Capitalismul este o organizare
economică de tip raţional care cuprinde întreprinderi bazate pe investiţiile pe termen
lung, pe libertatea juridică a forţeide muncă, pe diviziunea planificată a muncii în cadrul
întreprinderii şi pe alocarea factorilor de producţie în funcţie de cerinţele pieţei.

8
Paradigma prejudecăţilor rasiale - A.Memmi (2000) consideră că valorizarea diferenţei
biologice, reale sau imaginare, serveşte ca justificare pentru dominare. El defineşte
rasismul drept valorizarea generalizată şi definitivă a diferenţelor reale sau imaginare în
profitul acuzatorului şi în detrimentul victimei sale cu scopul justificării privilegiilor sau
agresiunii sale.

Paradigma socializării anticipate (R. Merton, 1971): indivizii tind mai degrabă să imite
valorile şi comportamentele grupurilor cărora doresc să li se alăture, decât pe cele ale
grupurilor cărora le aparţin. Socializarea anticipată este determinată de conformismul
social față de valorile unui grup de referință, diferit de grupul de apartenență. El
considera că disputa dintre concepțiile pasiviste și cele activiste asupra socializării pare să
se întemeieze pe o falsă problemă. Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul
de apartenență și grupul de referință. Primul desemnează reuniunile de indivizi care
satisfac următoarele trei condiții :

1. Indivizii respectivi se află într-o interacțiune continuă.

2. Ei înșiși se definesc ca membrii ai gupului.

3. Cei care nu participa la interacțiune îi definesc, de asemenea, ca membrii ai

grupului. Grupul de referință reprezintă punctele de comparatie la care se referă o
proporție suficient de importanța de indivizi care aparțin unei categorii sociale, cu
scopul de a defini situația care caracterizează respectiva categorie socială.

Paradigma frustrării relative ( A.Stouffer,1949): dacă normele sociale sunt clar definite
şi percepute ca stabile, indivizii îşi limitează ambiţiile în funcţie de aceste norme. Dacă
normele sunt imprecise şi instabile, indivizii nutresc ambiţii ce depăşesc posibilităţile de
realizare şi resimt o frustrare.

Paradigma familiei nucleare (T. Parsons, 1970): dezvoltarea societăţii industriale impune
mobilitatea populaţiei şi deci independenţa copiilor, ceea ce antrenează „nuclearizarea”
familiei.

9
Paradigma acţiunii colective (M. Olson, 1959): nici un individ nu are interesul
să acţioneze pentru a susţine oorganizaţie care procură bunuri şi servicii colective
pentru că el va beneficia oricum de ele; el va participa deoarece această organizaţie
furnizează în plus satisfacţii individuale. Neaplicarea acțiunii colective face ca
rezultatul colectiv la care se ajunge să fie suboptim: ar fi fost posibil ca toți membrii
grupului să obțină un beneficiu mai mare dacă ei ar fi cooperat.

Paradigma capitalului social (P. Bourdieu, 1970): egalitatea de acces la şcoală

menţine inegalitatea de origine socială, de vreme ce copiii claselor superioare au
mijloace culturale şi motivaţii care le permit să profite mai bine de şcoală decât copiii
claselor inferioare.

Paradigma democraţiei (A.Tocqueville, 1850, 1856): egalitarismul este resortul

societăţilor democratice şi pe măsură ce egalitatea progresează, inegalităţile devin tot mai
şocante şi alimentează exigenţa de egalitate. Democrația în sine este ineluctabilă și
ireversibilă…egalitatea de șanse este virtual periculoasă, din moment ce, la fel de bine,
poate genera atât libertate, cât și servitude.

Paradigma Şcolii de la Chicago (R.E. Park şi E. Burgess, 1925, 1936): popularea unui
oraş se dispune pe zone concentrice prin regruparea diferitelor grupuri etnice sau sociale.
Dinamica creșterii orașului se explică prin procesele de invazie și succesiune mediate de
competiția între diferitele comunități urbane.

Paradigma conflictelor de clasă ( K. Marx, 1848): clasele sociale sunt într-o permanentă
luptă. Ţăranii şi clasele de mijloc vor trebui să se împartă între burghezie şi proletariat, iar
proletariatul va înlocui burghezia în postura de clasă dominantă, în perspectiva societăţii
fără clase.

10
Paradigma logicii semnelor (J. Baudrillard, 1968, 1970): în societăţile bogate,
consumatorul îşi procură semne sociale,cumpărând în acelaşi timp bunuri şi
servicii; logica semnelor se substituie atunci logicii necesităţilor şi comandă
alegerile sale mai mult decât utilitatea ceea ce se înțelege prin satisfacerea unei nevoi,
elementare sau derivate, în societatea tradițională, devine, în societatea de consum, pur și
simplu consumul de semne, în care obiectul nu mai este valorificat prin utilitatea lui, nici
prin valoarea de întrebuințare, ci prin aranjarea într-un context de semnificații, adică în
ceea ce J. Baudrillard numește logica socială sau logica semnelor. Conform acestei
logici, un obiect este consumat doar pentru valoarea pe care o are el în cadrul unui sistem
de semnificații, iar consumul devine, astfel, o dimensiune principală a producției
societății în general și a celei materiale în special. Prin consum se constituie diferențierea
socială, individul își găsește o identitate personală, iar grupurile pot acționa ca niște
instituții (normative, regulative) față de individ. Semnul social al obiectului devine
independent de funcția utilitară a acestuia și poate fi analizat doar ca element al structurii
sociale, ale carei expresii sunt cristalizate într-un sistem cultural.

Studiile sociologice aplicative elaborate în funcție de o paradigmă se pot clasifica în:

1. normale
2.extraordinare.

B. Cercetarea calitativă

Cercetarea calitativă este de tip exploratoriu şi presupune intervievarea unui număr

restrâns de persoane, datele nefiind statistic reprezentative pentru populaţia studiată.
Cercetarea de tip calitativ studiază în profunzimea lor: motivaţiile, emoţiile, percepţiile,
sentimentele care îi determină pe oameni să acţioneze în diverse moduri. Acest tip de
cercetare este util pentru dezvoltarea de ipoteze ca bază pentru realizarea unei cercetări
de tip cantitativ, înţelegerea în profunzime a atitudinilor, opiniilor, credinţelor,
comportamentelor unor persoane sau a unor grupuri de persoane. Cercetătile calitative

11
sunt folosite pentru a obţine date mai bogate în conţinut şi mai de profunzime. Cercetarea
calitativă dispune de metode, tehnici şi instrumente de studiu, adaptate la specificul
problemei studiate.

Clasificarea metodelor calitative (T.Rotariu,1997):

-experimentul-provocarea variaţiei unui sau mai multor fenomene într-o situaţie

controlată pentru determinarea legăturilor cauzale,confirmarea sau respingerea ipotezelor
de cercetare;

-observaţia-culegerea on-line a informaţiei despre evenimente, fenomene,

obiecte,persoane etc.;

-analiza documentelor-culegerea informaţiei despre evenimente, fenomene trecute, despre

urmărilor lor;

-interviul (individual sau de grup)-discuţie ce presupune folosirea unui ghid de interviu,

nestructurat sau semistructurat, aplicat indivizilor, cu posibilităţi de manevrare.

Fazele pregatirii metodologice a unei cercetari calitative:

1.precizarea și definirea conceptelor de bază și elaborarea unor scheme conceptuale cu

care se lucrează,

2.formularea unor întrebari de cercetare,

3.stabilirea unei strategii, a unor metode și tehnici de cercetare, precum și elaborarea

instrumentelor de cercetare,

4.identificarea populației de studiat (universul cercetării), a subiecților sau a unităților de

cercetare (cazurile),

5.alegerea unei locatii (site sau „teren”),

12
6.identificarea modalităților de acces la „teren” și la subiecți (obținerea consimțământului
sau colaborarea cu un membru al grupului studiat),

7.selecția subiecților sau a unităților de cercetare (eșantionarea cazurilor, momentelor sau

evenimentelor).

1) Precizarea și definirea conceptelor de baz, elaborarea unor scheme conceptuale

Pornind de la formularea temei de cercetare și a obiectivelor cercetării putem identifica
conceptele-cheie cu care vom opera în elaborarea întrebărilor de cercetare. Se realizează
o listă de concepte care urmeaă a fi utilizate.

2) Formularea întrebărilor de cercetare

Întrebările de cercetare (sau interogațiile de pornire) sunt acele întrebări pe care

cercetătorul și le adresează sieși și ale câror răspunsuri reprezintă rezolvări ale problemei
de cercetare. Cu alte cuvinte, pentru a ști ce informații sau date să culeagă pe parcursul
cercetării de teren, cercetătorul trebuie să-și fixeze niște puncte de interes după care să se
orienteze. Cerințele pentru formularea întrebărilor de cercetare sunt următoarele:

- să fie clare, inteligibile și să evite ambiguitatea

- să fie focalizate pe o idee, dar nu foarte înguste

- să nu fie abstracte, să poată fi operaționalizate, adică să fie ușor de transformat în

instrumente de culegere a datelor

- să fie relevante pentru tema cercetării

- să fie legate de concepte care se pot documenta prin consultarea unei bibliografii (să
fie ușor de legat de teorie)

- să fie fezabile, adică cercetătorul să poată răspunde la ele cu ajutorul resurselor pe

care le are la îndemână

- să fie de interes atât pentru cercetâtor, cât și pentru beneficiari

13
Întrebările de cercetare urmăresc orientarea cercetătorului câtre obținerea de informații:

a) descriptive: se urmărește ca informațiile vizate să descrie sau redau o situație, un

comportament, o stare de fapt

b) interpretative: se urmărește ca informațiile vizate să dea cercetătorului

posibilitatea de a formula explicații sau interpretări referitoare la posibile cauzele
sau motivele pentru care apare o situație sau un comportament

Întrebările de cercetare pot fi formulate având la baza:

- fie experiența cercetătorului, atunci când tema este relativ inedită și nu s-au mai făcut
cercetări prealabile

- fie literatura de specialitate, atunci când există lucrâri teoretice sau empirice pe tema
aleasă

- fie cerințele exprese ale unui finanțator.

Întrebările de cercetare sunt cele care ghidează întregul proces al cercetării calitative.
Orice omisiune, ambiguitate sau neglijență poate afecta întregul demers de cercetare. Pe
parcursul cercetării, inclusiv în etapa de culegere a datelor, întrebările de cercetare pot fi
clarificate și reformulate, eventual adăugate întrebari noi, în funcție de rezultatele parțiale
ale cercetării.

3) Stabilirea unei strategii și a unor metode de cercetare

Dupa formularea întrebărilor de cercetare, pasul următor îl constituie stabilirea

modalităților prin care se va face culegerea informațiilor, adică prin care se va încerca
găsirea răspunsurilor la interogațiile de pornire. În acest sens, se construiește un design
(aranjament) de cercetare și se identifică metodele adecvate pentru a culege informații
care să răspundă la întrebările de cercetare.

3.a) Stabilirea strategiei de cercetare:

14
Strategii transversale: culegerea de date se face la un singur moment de timp (există o
singura sesiune de culegere de date)

A) Strategia studiului de caz unic (intrinsec, respectiv instrumental): culegerea de date de

la un singur caz la un singur moment de timp pentru descriere

Momentul t_1
Sub.1
Sub.2
Cazul 1 Sub.3

Sub.n

Se folosește pentru:

 a cerceta un fenomen în adâncime și în detaliu

 a studia fenomenul într-un context foarte bine delimitat și controlat
 a utiliza simultan mai multe metode de culegere a datelor (interviul, observația,
studiul documentelor sociale).

B) Strategia studiului de caz multiplu: culegerea de date de la mai multe cazuri la un

singur moment de timp pentru comparație

Momentul t_1
Sub.1
Se folosește pentru: Sub.2
Cazul 1 Sub.3

 a identifica diferențele și Sub.n

asemănările care apar
între grupuri
Momentul t_1
 a da seama de motivele sau Sub.1 cauzele pentru care
Sub.2
apar aceste diferențe între Cazul n respectivele grupuri
Sub.3
 a explora desfășurarea unui fenomen în contexte
Sub.n
sociale diferite (în principiu se reduce la o singura
metodă)

15
Strategii longitudinale: culegere de date se face la momente succesive de timp pentru a
vedea evoluția fenomenelor studiate (există mai multe sesiuni de culegere de date de la
aceleași unități de cercetare sau aceiași subiecți).

Momentul
Momentul t_1
t_n
Sub.1 Sub.1
Sub.2 Sub.2
Sub.3 Sub.3

Sub.n Sub.n

3.b) Stabilirea metodei/ metodelor de cercetare și a tehnicilor adecvate

Dupa stabilirea strategiei sau designului de cercetare, se stabilesc metodele de culegere a

datelor pe care le va utiliza cercetatorul în investigația de teren.

4) Identificarea populatiei de studiat (universul cercetarii) si a unitatilor de cercetare

(cazurile investigate)

Populația de studiat (universul cercetării) reprezinta ansamblul de indivizi, de grupuri, de

colectivități sau organizații care au legătură cu tema de cercetare. Desigur, nu toți
indivizii din universul cercetării ne pot oferi informații relevante pentru cercetarea
noastră. Spre deosebire de cercetările cantitative, în care toți indivizii din populația de
studiat sunt egali din punct de vedere al cercetătorului și sunt selectați pe baza unor
criterii externe cercetării (criterii statistice), în abordarea calitativă subiecții cercetării pot
fi ierarhizați în funcție de diferite criterii specifice temei de cercetare.

Unitatea de cercetare înseamnă acea parte din realitate asupra câreia ne îndreptam
atenția. Practic, unitatea de cercetare reprezintă cazul pe care noi îl studiem. Unitatea de
cercetare presupune existența unuia sau mai multor subiecți ai cercetării.

5) Alegerea unei locații (site sau „teren”)

16
Alegerea locației/ locațiilor de desfășurare a cercetării de teren este etapa ulterioară
circumscrierii populației studiate sau a unităților de cercetare. Acesta reprezintă locul
exact în care se va face culegerea propriu-zisă a datelor.

Alegerea terenului se face în funcție de:

- posibilitatea ca în acea locație să se găsească unități de cercetare sau subiecți care

să ofere informații în legătură cu tema cercetată

- facilitățile de acces pe care le oferă locația respectivă (cât de ușor e să „intri” în

teren)

- resursele umane și materiale de care dispunem

6) Identificarea modalităților de acces la „teren” și la subiecți (obținerea

consimțământului sau colaborarea cu un membru al grupului studiat)

Modalități de acces în teren:

a) Formale - aprobări oficiale scrise ale instituției în care se desfășoara culegerea de

informații

b) Informale – acordul verbal sau scris al persoanelor cercetate (consimțământ

informat)

c) Accesul prin intermediul unui complice sau colaborator (informator-cheie) care

face parte din grupul studiat – în studiile etnografice sau în cazul observației cu
identitate disimulată (ascunsă)

Cererea de aprobare a accesului de câtre instituția în care se stabilește locația cercetării

trebuie să conțină obligatoriu: numele solicitantului și apartenența lui instituțională;
scopul pentru care face cercetarea și beneficiarul cercetării; descrierea pe scurt a temei de
cercetare; activitățile care urmează să fie desfășurate de cercetător în instituția respectivă
(studierea unor documente, observații, interviuri) și persoanele din instituție care vor fi

17
participante la aceste activități; în ce scopuri urmează a fi folosite datele culese; cum se
va asigura anonimatul instituției și persoanelor implicate, precum și confidențialitatea
informațiilor culese.

Scrisoarea de solicitare a consimțământului informat al subiecților cercetați trebuie să

conțină următoarele aspecte – (Tutty et al., 2005): antetul instituției în numele câreia se
realizează cercetarea; comunicarea temei cercetării; comunicarea beneficiarului sau a
finanțatorului; motivarea alegerii ca respondent a persoanei câreia i se adresează
scrisoarea; comunicarea și motivarea scopului principal al cercetării; asigurarea persoanei
de anonimatul și/sau confidențialitatea convorbirii; comunicarea temelor abordate în
cadrul convorbirii; comunicarea duratei și locului întâlnirilor; comunicarea faptului că
interviul se va înregistra doar cu acordul persoanei; comunicarea scopului și mijloacelor
de înregistrare și a condițiilor de arhivare/ distrugere; comunicarea drepturilor persoanei
de a refuza sau întrerupe în orice moment convorbirea, fără nici un fel de consecințe;
comunicarea posibilelor riscuri psihologice sau legale pe care și le asumă persoana, în
funcție de declarațiile pe care le va face (acest aspect depinde de specificul temelor
discutate pe parcursul interviului); mulțumirile pentru eventualul accept acordat de
persoana câreia i se adresează scrisoarea.

7) Selecția subiecților sau a unităților de cercetare (eșantionarea cazurilor,

momentelor sau evenimentelor)

Spre deosebire de cercetarea cantitativă, în care se folosesc eșantioane probabiliste

(pentru a asigura cerințele reprezentativității), în cercetarea calitativă se folosește
eșantionarea intențională (orientată câtre un scop - purposive sampling). În cercetarea
calitativă, eșantionarea înseamnă selectarea unui număr de cazuri necesar culegerii
datelor. Cazuri pot fi nu numai indivizi, ci și grupuri, evenimente, momente de timp.

Strategii de eșantionare intențională (purposive sampling):

Tip de eșantionare Scopul

Prin eterogenizare Identificarea tiparelor comune ale cazurilor; se caută o diversitate
sau variație maximă cât mai mare de cazuri
Prin omogenizare Reducerea diferențelor și aprofundarea detaliilor specifice; se

18
 caută cazuri cât mai asemănâtoare
Bulgăre de zăpadă Identificarea cazurilor de la indivizi care știu alți indivizi care au
informații necesare cercetării; pentru localizarea informatorilor-
cheie
Cazul deviant sau Studierea fenomenului în situații neobișnuite; selectarea cazurilor
extrem neobișnuite
Cazul tipic Subliniază caracteristicile normale, obișnuite
Cazul critic Studierea cazurilor „barometru”, la care se manifestă foarte
puternic fenomenul studiat
Intenționat Pentru compararea unor subgrupuri omogene din cadrul unui
stratificată eșantion eterogen
Criterială Cazurile îndeplinesc un anumit criteriu stabilit de cercetător și
semnificativ pentru cercetare
Oportunistică sau Se urmăresc căi neprevazute; produce informații noi; exploratorie
emergentă

Planificarea şi redactarea unei propuneri de cercetare calitative

Planificarea unei cercetări reprezintă setul de activităţi practice pe care le desfăşoară un

cercetător pentru a-şi organiza munca de culegere de date înainte de intrarea în teren, în
așa fel încât să eficientizeze activităţile din teren.

Planificarea cercetării poate fi redactată sub forma unui proiect (sau unei propuneri) de
cercetare, atunci când aceasta este elaborată în vederea obţinerii unei finanţări din partea
unui posibil beneficiar.

Proiectul (propunerea) de cercetare are următoarele părţi componente:

A. Pagina de titlu – titlul proiectului, datele de contact ale cercetătorilor, perioada de

desfăşurare a cercetării, datele de contact ale beneficiarului.

B. Rezumatul proiectului (1/2 - 1 pagina)

C. Partea de conţinut a proiectului:

C.1. Introducere: Formularea temei de cercetare

a) identificarea problemei sociale la care răspunde cercetarea şi motivarea

relevanţei acesteia

19
 b) stabilirea obiectivelor cercetării

c) identificarea utilităţii rezultatelor cercetării

C.2. Sinteza studiilor de specialitate care tratează tema respectivă

a) Precizarea conceptelor de bază cu care se lucrează

b) Rezumatul ideilor desprinse în urma consultării lucrărilor de specialitate

C.3. Metodologia cercetării

a) elaborarea schemelor conceptuale şi formularea întrebărilor de cercetare

b) stabilirea şi descrierea strategiilor şi metodelor de cercetare utilizate;

motivarea alegerii acestora şi adecvarea la obiectivele cercetării;
sublinierea avantajelor şi limitelor respectivelor metode
c) identificarea şi descrierea populaţiei de studiat şi a unităţilor de
cercetare vizate (cazuri sau participanţi la cercetare)
d) alegerea şi descrierea locaţiei („terenului”), precum şi a modalităţilor de
acces în respectiva locaţie (formalităţile de obţinere a accesului si a
consimţământului informat)
e) descrierea modalităţilor de selecţie a subiecţilor (criteriile şi procedurile
de eşantionare)
f) descrierea procedurilor (activităţilor concrete) de culegere a datelor
g) descrierea procedurilor de analiză a datelor

C.4. Resursele materiale şi umane necesare cercetării

C.5. Bugetul general şi detaliat al cercetării

C.6. Planificarea temporală a activităţilor

C.7. Considerentele etice (riscurile la care pot fi supuşi atât subiecţii cercetării, cât
şi cercetătorul, precum şi soluţiile de diminuare a acestor riscuri).

D. Referinţele bibliografice (lista lucrărilor consultate)

20
E. Anexele

E.1. CV-urile cercetătorilor, cu sublinierea competenţelor în domeniul temei

proiectului

E.2. Lista activităţilor realizate în proiect de câtre fiecare cercetător

E.3. Formularele de consimţământ şi scrisorile de acceptare

E.4. Instrumentele de culegere a datelor (ghiduri de interviu; grile de observaţie;
chestionare de recrutare etc.)
E.5. Alte anexe impuse de finanţator sau considerate importante de câtre
cercetator

Cercetarea calitativă prezintă o serie de avantaje (N. Denzin, Y. Linocoln, 1994):

-concentrarea mai multor metode: studii de caz, experienţa personală, interviul,

povestirea vieţii, texte istorice;
- abordare interpretativă: percepem realul aşa cum mintea noastră îl percepe în funcţie
de timp, spaţiu, cauzalitate etc; neokantieni consideră că acţiunile oamenilor le înţelegem
în sens subiectiv; ştiinţe nomotetice-stabilesc legile (ştiinţele naturii( şi ştiinţe
idiografice-descrirea prorietăţilor fenomenelor(istoria) deci primele explica legile ,
celelate sunt bazate pe înţelegere, şi intuire; explicaţia comprehensivă a
comportamentului (Weber);
- studierea în mediul natural.
Caracteristicile cercetătii calitative (P, Paille, 1996, 2002):
1. viziune comprehensivă
2. abordarea este deschisă şi larg cuprinzătoare
3. include date necuantificabile
4. cuvintele sunt analizate cu cuvinte
5. conduce la o teorie nu la o demonstraţie.

21
 Cercetarea cantitativă

Cercetarea cantitativă este una de profunzime, concluzivă şi presupune

intervievarea unui număr mare de persoane, datele putând fi analizate din punct de vedere
statistic. Ca orientare metodologică, abordarea cantitativă se plasează pe poziţia
pozitivismului, care este modelul de cercetare în ştiinţele naturii. Comte ofera termenului
de sociologie alternativa lingvistică de fizică socială, militand pentru trecerea studiului
societăţii sub semnul studiilor positive (al ştiintelor exacte). El propune deci studiul
faptelor sociale cu ajutorul unor metode identice sau analoage celor din ştiinţele naturii,
făcându-se astfel trecerea de la speculaţia despre om şi societate la cercetarea efectivî. A.
Comte că sociologia oferă cunoaşterea pozitivă, exactă.

Un alt tip de abordare este fundamentat pe deosebirea dintre ştiinţele naturii şi cele ale
culturii şi spiritului. W Dilthey a motivat această deosebire prin aceea că, socio-culturalul
şi istoricul sunt produsul subiectivităţii umane, al motivaţiilor şi intenţiilor umane. De
aceea, cunoaşterea socio-umanului nu se poate face din exterior, obiectiv, ci doar pe baza
subiectivităţii umane. Această subiectivitate stă în spatele faptelor şi proceselor care
compun realitatea socială. Astfel apare opoziţia dintre comprehensiune şi explicaţie. În
cadrul explicaţiei, plasată pe poziţia pozitivismului, abordarea cantitativă utilizează se
scheme cauzale, metode statistice care determină influenţele unor fenomene asupra
altora. În cazul comprehensiunii, plasată pe poziţia fenomenologică a abordării calitative
se mizează pe subiectivitatea umană, făcându-se apel la intuiţie şi empatie.

S. Olaf exemplifică pragmatic diferenţele existente între cercetarea calitativă şi

cantitativă, pentru domeniul amplu al sociologiei aplicative: “Cercetarea cantitativă

22
urmăreşte verificarea unor ipoteze cauzale pe baza experimentului sau anchetei, în
vreme ce studiile calitative, rar testează ipoteze.De exemplu într-un studiu apărut în
2008 intitulat Importanţa frecventării bisericii şi a calităţii de membru al organizaţiilor
voluntare religioase pentru formarea capitalului social(2008) sociologul norvegian
Kristin Stromsnes ajunge la concluzia că implicarea religioasă e pozitiv asociată cu
angajamentul politic, încrederea socială şi toleranţa1. Prin controlul altor variabile
rezultă însă,că în fapt calitatea de membru al organizaţiilor voluntare religioase nu are
efect asupra încrederii sociale şi a toleranţei altor grupuri din societate. Acest studiu a
fost realizat prin analiza secundară a datelor din Norwegian Citizenship Survey(2001),
un sondaj realizat pe baza unui chestionar la care au răspuns 47% dintr-un eşantion
aleator de 5000 de persoane. Autoarea norvegiană a încercat în această cercetare să
testeze una din ipotezele susţinute de politologul american Robert Putnam în lucrarea
Bowling Alone(2000), despre care trebuie să menţionăm ca este un bestseller având în
vedere numărul mare de exemplare vândute. Ipoteza lui Putnam era că organizaţiile
voluntare religioase joacă un rol important în formarea capitalului social în cadrul
societăţii atât prin implicarea membrilor acestor organizaţii, cât şi datorită faptului că
participarea în aceste organizaţii contribuie la crearea încrederii generalizate între
oameni. Conform datelor analizate de Stromsens răspunsul legat de asocierea între
implicarea religioasă şi capitalul social nu este un da calificat. Dacă ne uităm la cele
mai evidente aşteptări legate de teoria capitalului social- că o încredere generalizată se
naşte în aceste medii-apare o concluzie îndoielnică din datele cercetate în lucrare,
afirmă autoarea2. În cele mai multe cazuri studiile calitative duc la emergenţa unor
ipoteze care apoi pot fi testate cu ajutorul metodelor cantitative și doar în puține cazuri
(studiile de caz prospective) ele testează ipoteze. Există în cadrul abordării calitative aşa
numitul curent grounded theory (teorie întemeiată) fondat de cercetătorii americani
Anselm Strauss şi Barney Glaser (1967), în cadrul căruia teoria este generată în timpul
cercetării efective, printr-o continuă şi strânsă interacţiune dintre culegerea datelor şi
analiza lor. Este important să subliniem, în timpul cercetării, crede Petru Iluţ, întrucât pe
termen lung şi teoriile cantitativiste pot fi construcţii bazate pe dialogul dintre noi date

1
Stromsens, Kristin, The Importance of Church Attendance and Membership of Religious Voluntary
Organizations for the Formation of Social Capital, Social Compass, 55(4), 2008, p.478
2
Stromsens, Kristin,2008, p.493

23
reieşite din investigaţiile concrete. În paradigma cantitativistă este vorba însă de
cercetări distincte, eventual efectuate şi de alţi cercetători decât autorii teoriei şi în
momente diferite.”(Abordarea cantitativă versus abordarea calitativă în cercetarea socială
a comunităţilor de romi, pag:3-4)

Cercetarea cantitativă constă în măsurarea opiniilor şi atitudinilor populaţiei prin

intervievarea pe bază de chestionar a unui eşantion reprezentativ de persoane, rezultatul
putând fi analizat statistic, aceasta fiind principala utilitatea a acestui tip de abordare
ştiinţifică. Metodele cel mai des utilizate sunt sondajele de opinie, studiile de piaţă şi
anchetele sociologice. Aplicarea chestionarului poate fi realizată faţă în faţă (la domiciliu,
în magazine, la locul de muncă, etc), telefonic sau on line. Raportul cercetării constă în
grafice, tabele, procente din care vor fi extrase concluzii cu grad mare de aplicare
concretă.

Ancheta sociologică

Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigaţie sociologică, atât de
complexă încât uneori este identificată, în mod nepermis, cu cercetarea sociologică însăţi.
Complexitatea ei este dată de ansamblul instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu,
planuri de anchetă), a tehnicilor (de codificare, scalare, analiza, prelucrare etc.), pe care le
foloseşte şi de faptul ca adeseori utilizează, în mod complementar, alte metode şi tehnici
de cercetare (observaţia, analiza documentară etc.). Extensiunea largă a anchetelor
sociologice în investigaţia socială trebuie explicată şi în legatură cu rolul opiniei publice
în reglarea vieţii sociale. Ancheta constituie una dintre modalităţile de cunoaştere
ştiinţifică a opiniilor, atitudinilor, aspiraţiilor oamenilor şi, totodată, un mijloc de
influenţare. Se poate afirma că sondajele de opinie fac parte din practica vieţii societăţii
moderne. Populaţia este consultată prin intermediul sondajelor asupra unei game foarte
largi de probleme economice şi sociale - activitatea comercială, satisfacţiile în raport cu
mass-media, utilizarea timpului liber, atitudinile electorale etc. După unii autori, un
indicator al nivelului de civilizaţie al unei ţări l-ar constitui şi gradul de familiarizare al
cetăţenilor săi cu chestionarele de ancheta. Este semnificativă, în acest sens, aprecierea

24
autorului francez J. Antoine, care afirma că „ancheta prin sondaj a intrat adânc în
deprinderile societăţii noastre moderne. Ea interesează nu doar câteva categorii
socioprofesionale, ci, in general, «omul modern» al secolului XX'.

Obiectul anchetelor sociologice

Specificitatea şi complexitatea anchetei sociologice sunt determinate în acelasi timp de

obiectul său de cercetare foarte larg, în care intră:

a) opiniile, atitudinile, comportamentele oamenilor;

b) aspiraţii, trebuinţe, motivaţii care stau la baza acţiunilor, conduitelor, atitudinilor;

c) cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente adeseori

trecute sau inaccesibile cercetătorului;

d) caracteristici demografice - structuri familiale, structuri de vârstă, structuri

socioprofesionale etc.;

e) caracteristici ale mediului social şi modului de viaţă al oamenilor - ocupaţii, venituri,

condiţii de locuit, servicii sociale şi, în general, factorii social-economici care
influenţează viaţa şi activitatea lor.

Primele trei categorii de fapte sociale constituie prin excelenţă obiect al anchetelor
sociologice, asupra lor neexistând documentaţii cu caracter statistic. Asupra ultimelor
două categorii de fapte sociale informaţiile statistice existente (recensăminte, anuare etc.)
sunt adeseori prea generale şi nu satisfac cerinţele unei cercetări ştiinţifice.

Prin anchetă se studiază opiniile oamenilor (ideile, părerile, atitudinile şi motivaţiile lor)
motiv pentru care adeseori i se mai spune şi ancheta de opinie. Ancheta este şi rămâne o
metodă de bază a sociologiei, subordonând o gamă largă de fapte, fenomene sociale, care
pot fi investigate cu ajutorul ei. Deşi în ansamblul mijloacelor de investigaţie sociologică
ancheta este clasificată printre metodele descriptive, datele obţinute cu ajutorul ei pot
servi unor scopuri multiple. Astfel, prin anchetă se obţin informaţii cu privire la

25
fenomenele studiate; ea ajuta la descrierea, clasificarea, tipologizarea faptelor sociale,
permite verificarea unor ipoteze şi oferă date care permit explicaţii cauzale, teoretice.
Studiile bazate pe anchete pot oferi concluzii, constatări care să permită elaborarea unor
programe de măsuri de perfecţionare a activităţii sociale într-un domeniu sau altul.

Aplicarea ei înseamnă implicit „acţiune socială', proces de influenţare, instruire, educare

a subiecţilor investigaţi. Caracterul activ al anchetei consta în aceea că, prin conţinutul
întrebărilor sale, ea atrage atenţia subiecţilor investigaţi asupra problemelor supuse
cercetării. Cu acest prilej, fapte necunoscute sau puţin cunoscute pot deveni pe deplin
cunoscute; importanţa acordată lor în cadrul anchetei poate fi revelatoare asupra faptelor
ca atare pentru cei anchetati. Opinii, idei, păreri latente, difuze în conştiinţa subiecţilor,
pot deveni, ca urmare a anchetei, clare, conştiente, manifeste. Întrebările care se pun într-
o anchetă reclamă răspunsuri care implică totodată opinii, atitudini, judecăţi de valoare
cu privire la fapte, fenomene economice, sociale, politice etc. În acest sens, orice anchetă
reprezintă nu numai investigaţie, cunoaştere ştiinţifică, ci, în acelaşi timp, şi „acţiune
socială', proces de influenţare, instruire a celor investigaţi şi de valorizare a propriilor lor
idei, opinii.

Valoarea anchetei sociologice constă în faptul că permite culegerea unei mari varietăţi de
informaţii într-un timp relativ scurt şi face posibilă prelucrarea acestora cu ajutorul
calculatorului. Pe de altă parte, este de reţinut, ca un avantaj, aria mare de aplicabilitate
pe populaţii numeroase, reprezentative din punct de vedere statistic. Chestionarele
standardizate pot fi aplicate folosind colaboratori locali în calitate de operatori de
anchetă, după o instruire prealabilă. Prin aceasta se reduc şi costurile materiale ale
cercetării care, de regulă, sunt destul de mari.

Limitele anchetei sociologice

Sunt de menţionat şi o serie de limite ale anchetei sociologice de care trebuie să se ţină
seama în pregătirea şi realizarea ei. In două situaţii se reduce eficacitatea acestei metode:
existenţa unor distorsiuni (erori) cauzate de mai mulţi factori şi introducerea unei
rigidităţi în relaţia anchetator-anchetat prin aplicarea de chestionare formalizate. Factorii

26
de distorsiune într-o anchetă sunt multipli. Adeseori, subiectul anchetat este sursa unei
game largi de elemente distorsionate inerente subiectivităţii sale. Sentimentele,
resentimentele şi prejudecăţile subiectului cu privire la obiectul anchetei, orizontul sau
cultural-ştiinţific şi capacitatea de apreciere obiectivă a faptelor, gradul sau de implicare
şi tendinţa de a motiva propriile sale acţiuni în legatură cu aceste fapte, erorile de
memorie direct proporţionale cu timpul scurs de la petrecerea evenimentelor cercetate
etc. - toate acestea pot influenţa răspunsurile şi pot modifica, mai mult sau mai puţin,
adevărul despre faptele studiate. Alţi factori de distorsiune în ancheta sociologică mai pot
fi: eşantionarea greşită, care poate determina greşeli de extrapolare, generalizare a datelor
de la eşantion la populaţia totală; instrumentele de anchetă greşit elaborate (chestionare,
ghiduri de interviu cu întrebări vagi, ambiguie, sugestibile etc.); operatorii de anchetă
insuficient pregătiţi, superficiali, prea puţin răbdători - pot constitui adeseori surse de
erori prin influenţarea răspunsului subiectului anchetat. Toate aceste surse de erori pot fi
prevenite sau reduse la minimum dacă ancheta este temeinic pregătită şi dacă informaţiile
colectate sunt confruntate cu date obţinute prin intermediul altor metode de cercetare.
Ancheta cu chestionare formalizate introduce o anumită rigiditate în relaţia dintre
anchetator şi subiectul anchetat. Tendinţa de formalizare excesivă a chestionarelor prin
construirea de răspunsuri precodificate la întrebările formulate este impusă de cerinţa
prelucrării rapide a informaţiilor cu ajutorul calculatoarelor. Anchetele de dimensiuni
mari, realizate pe eşantioane de mai multe sute sau mii de subiecti, se proiectează în
vederea prelucrarii electronice a datelor. Cea mai mare parte a întrebărilor conţin variante
de răspunsuri precodificate; oricât de bine ar fi intuite reacţiile posibile ale populaţiei
supuse investigaţiei, intervine inevitabil o anumită limitare şi încorsetare a răspunsurilor,
se pierd nuanţe, elemente noi, care nu puteau să facă parte din sistemul conceptual-
ipotetic al cercetatorului care a elaborat chestionarul. Într-o astfel de cercetare relaţia
dintre metodă, tehnică, pe de o parte şi obiectul cercetării, pe de altă parte, se inversează.
În loc ca tehnica, instrumentul să se adapteze cât mai bine obiectului cercetat pentru a-l
cunoaşte cât mai exact, mai profund şi mai nuanţat, obiectul cercetării (populaţia
chestionată) este obligat să se adapteze, şi deci să se limiteze prin răspunsurile sale, la
proiecţia teoretico-ipotetică a cercetatorului asupra faptelor investigate. Cu alte cuvinte,
subiecţii anchetaţi urmează să răspundă la întrebările puse nu aşa cum ştiu ei şi cred de

27
cuviinţa, ci prin alegerea unor eventuale răspunsuri care se potrivesc, mai mult sau mai
puţin, cu părerile lor. O astfel de cercetare este utilă atunci când interesează doar măsura
în care populaţia investigată se structurează în raport cu anumite variabile (vârstă, sex,
studii, mediu social, categorie socioprofesionala etc.) în sistemele tipologice de
răspunsuri proiectate de cercetător cu ajutorul chestionarului. Sporul de cunoştinţe
realizat se limitează la surprinderea comportamentului statistic al populaţiei investigate în
raport cu sistemul nostru de ipoteze concretizate sub forma întrebărilor. În acest caz,
cercetatorul poate să nu surprindă ceea ce este mai important într-o investigaţie
ştiinţifică: elementele noi, inedite, marea bogăţie şi diversitate de aspecte (nuanţe, păreri,
explicaţii, motivaţii) pe care le-ar putea oferi realitatea socială în toată complexitatea şi
dinamica sa. Instrumentele formalizate exercită aceeaşi constrângere şi asupra
operatorului de anchetă, îi limitează posibilităţile de aprofundare a unor aspecte
relevante, împiedică angajarea sa pe piste noi, pe care le deschide cercetarea de teren.
Sarcina lui se rezumă la a consemna, sub forma de cifre-coduri, informaţia
corespunzătoare cu cea din cuprinsul chestionarului. Anchetatorul devine creator şi
personal în cadrul cercetării abia atunci când depăşeşte cadrul strict formalizat al
instrumentelor de investigaţie. Pentru a preveni toate aceste erori este nevoie de tehnici şi
instrumente de investigaţie care să ofere maximă libertate de adaptare a cercetătorului la
faptele studiate. Astfel de tehnici, instrumente de cercetare trebuie să permită
surprinderea elementelor inedite, imprevizibile, adesea irepetabile, singulare, dar tipice
pentru explicarea ştiinţifică a fenomenelor sociale.

Raportul dintre sondaj, ancheta şi cercetarea aplicativă

Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. El este definit,

în continuare, ca o „metodă statistică de stabilire, pe baza eşantionării, a stratificării
opiniilor în raport cu diferite variabile socio-demografice ale populaţiei studiate'. În
abordarea unor sociologi, ancheta de opinie reprezintă varianta cea mai răspândită a
cercetărilor sociologice, mai precis spus a anchetei prin sondaj, aceasta fiind cu deosebire
adecvată determinării distribuţiei cantitative a opiniilor între diferitele categorii de
populaţie din cuprinsul unui vast ansamblu social. Alţi autori apreciază că sondajul de
opinie colectează, pornind de la un eşantion reprezentativ, informaţii standardizate, deci

28
comparabile, numeroase şi generalizabile. Se poate vorbi de o largă răspândire a
sondajelor de opinie în societatea modernă, ele constituind o modalitate de cunoaştere
rapidă, eficientă şi la scara reprezentativă, din punct de vedere statistic, pentru diferite
colectivităţi umane, a opiniilor cu privire la cele mai variate probleme economice,
politice, administrative şi social-culturale). Asa cum subliniaza J. Antoine (1969),
„anchetele prin sondaj sunt din ce în ce mai utilizate ca mijloace de informare în
serviciul conducerii treburilor publice, a previziunii naţionale şi planificării, în fine, în
cercetarea ştiinţifică, mai ales în ştiinţele umane'. Sondajul ca formă specifică de anchetă
se circumscrie sferei acesteia din urmă, constituind o modalitate de realizare a anchetei.
În calitate de formă a anchetei, el prezintă trăsături distinctive. Astfel sondajul este un fel
de ancheta pură şi rapidă. În cadrul său se aplică doar instrumente de anchetă
(chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite colectarea rapidă de informaţii dintre
cele mai variate. Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţii
etc.), fără să-şi propună confruntarea acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le
determină şi eventualele corecţii care se impun ca urmare a acestei confruntări.

Ancheta sociologică este o metodă complexă în care accentul se pune pe studiul

opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor - subiectivitatea umană - dar nu se opreşte
doar la ele. Coeficientul de eroare este depăţit prin confruntarea opiniilor cu faptele pe
care le reflectă. În acest scop, sunt utilizate metode şi surse complementare de informare
asupra fenomenelor cercetate. Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de
anchetă, cu alte surse de informare, permite introducerea unor corecţii menite să ofere o
imagine ştiinţifică asupra faptelor sociale investigate. Astfel, dacă în sondaj opiniile
subiecţilor constituie principala sursă de informare asupra faptelor studiate în anchetă,
opiniile constituie în acelaşi timp şi obiect de cercetare supus analizei ştiinţifice
riguroase. Metodele, în mod curent folosite complementar anchetei, sunt observaţia şi
analiza documentară. Prin acestea se validează adeseori datele anchetei şi se introduc
corecţiile necesare.

Aşa după cum numeroşi cercetători consideră sondajul de opinie drept un „tip de
ancheta', la rândul ei ancheta poate fi considerată mai mult decat o metodă şi anume un

29
tip de cercetare sociologică (bazat în mod precumpănitor pe anchetă) dar nu cercetarea
sau investigaţia sociologică însăşi. În acest caz:

a) ancheta este metoda de bază a cercetării;

b) alte metode, tehnici utilizate (observaţia, analiza documentară, tehnici experimentale

etc.) au rolul de a întregi şi verifica datele anchetei;

c) ele nu acoperă (deloc sau acoperă doar parţial) o arie tematica de sine stătătoare în
cadrul cercetării;

d) cercetarea bazată pe ancheta are mai mult un caracter descriptiv, cu finalitate practic-
aplicativă şi urmăreşte într-o mai mică măsură dezvoltarea teoretică.

Cercetarea aplicativă are o sfera de cuprindere mai largă decât ancheta. Ea subsumează
totalitatea metodelor, tehnicilor, procedeelor utilizate pentru studiul fenomenelor sociale
ca şi ansamblul normelor, principiilor şi regulilor de ordin teoretico-epistemologic în
aplicarea metodelor. În cercetarea aplicativă se pot aplica metode, tehnici dintre cele mai
variate, printre care ancheta poate să fie prezentă sau poate să lipsească. O cercetare
aplicativă se poate baza pe un întreg ansamblu de metode sau se poate rezuma cu
precădere la una din metodele sale de bază. În istoria cercetării aplicative există
exemple în care metoda de bază a fost alta decât ancheta : analiza documentară statistică,
observaţia participativă, analiza documentelor personale (scrisori) etc. Cercetarea
aplicativă presupune utilizarea unui număr mare de metode care nu pot fi în totalitate
subordonate anchetei (de exemplu diferite tipuri de experiment, analiză statistică,
documentară şi de conţinut, observaţia şi diferitele sale tipuri, studiul de caz, tehnicile
sociometrice etc.).

Tipurile anchetei sociologice

Clasificarea anchetelor sociologice se face după mai multe criterii, în funcţie de

forma sau conţinutul lor, după natura problemelor studiate, scopul cercetării sau după
istoria dezvoltării lor etc.

30
 A. În funcţie de scopurile urmărite şi modul de desfăţurare a anchetei distingem:

Anchetele intensive realizate pe populaţii restrânse (o întreprindere, o secţie, un

sat, un cartier etc.) cu scopul de a aprofunda o temă specială sau chiar o tematică
complexă. Numărul relativ redus de subiecţi este supus unei investigaţii profunde si
nuanţate (instrumente, tehnici variate) oferindu-se în final o cunoaştere complexă şi de
adâncime a acestora.

Anchetele extensive asupra unor populaţii numeroase, eşantioane mari valabile

la scara unui mare oraş, judeţ, regiune sau a întregii ţări. Axate pe teme speciale, ele
surprind caracteristici de ordin general, valabile la scară zonală sau naţională.

Anchetele calitative sunt intensive şi pun accent pe studiul însuşirilor,

caracteristicilor definitorii ale faptelor sociale supuse investigaţiei. Realizate pe indivizi,
luaţi separat, din grupuri sau comunităţi cu caracter restrâns, ele permit studiul calitativ
de profunzime al acestora. Acest tip de anchetă se realizează în mod eficient cu
instrumente puţin formalizate şi oferă date puţin cuantificabile, în schimb permite
surprinderea nuanţată şi complexă a faptelor studiate. Datorită populaţiei restrânse supuse
anchetei, este puţin reprezentativă din punct de vedere statistic.

Anchetele cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile se

realizează pe populaţii mari, reprezentative din punct de vedere statistic. Numărul mare
de chestionare precodificate, aplicate pe eşantioane mari se prelucrează cu ajutorul
calculatorului. Se aplică frecvent în studiul opiniilor, atitudinilor comerciale, culturale,
electorale etc.

Anchetele colective se aplică pe grupuri de oameni în vederea colectării

informaţiei necesare şi nu pe indivizi luaţi separat. În astfel de anchete nu interesează
structurarea opiniilor, atitudinilor pe categorii de indivizi în raport cu anumite variabile
(sex, vârstă, studii etc.), ci cunoaşterea tipurilor de comportamente (atitudini, opinii) la
nivelul ansamblului populaţiei investigate.

31
 Anchetele individuale presupun aplicarea individuală a instrumentelor de
investigaţie în vederea corelării informaţiilor culese cu o seamă de indicatori socio-
demografici (vârstă, sex, studii, profesie etc.). În cadrul lor interesează opiniile distincte
ale diferiţilor subiecţi supuşi investigaţiei.

Anchetele directe presupun colectarea de informaţii referitoare la subiecţii

investigaţi, opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care sunt implicaţi nemijlocit,
participa la ele, sunt inerente vieţii şi activităţii lor.

Anchetele indirecte se realizează, de obicei, asupra unor teme legate prea intim
de viaţă şi activitatea populaţiei investigate, situaţie în care sunt anchetaţi fie subiecţi
cunoscători ai faptelor studiate, dar neimplicaţi în desfăşurarea lor, fie se cer aprecieri,
informaţii asupra comportamentelor altor persoane decât al celor anchetate, chiar dacă cei
investigaţi sunt implicaţi în faptele studiate. Ancheta se mai aplică pentru colectarea de
informaţii asupra unor fapte, fenomene inaccesibile investigaţiei directe din diferite
motive (evenimente trecute, comportamente discrete etc.).

B. După conţinutul problemelor investigate, anchetele se mai pot clasifica după

cum urmează:

Anchetele socio-economice de interes naţional. Cu ajutorul lor se pot surprinde

periodic aspecte legate de evoluţia nivelului de trai, a calităţii vieţii în rândul diferitelor
grupuri socioprofesionale, pe eşantioane reprezentative la scara naţională.

Anchetele asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane. Prin intermediul lor sunt
studiate diferite aspecte ale sistematizării şi modernizării localităţilor rurale şi urbane,
factorii economici şi sociali de amplasare a obiectivelor industriale, de construcţie,
modernizare şi extindere a oraşelor.

Anchetele de opinie publică asupra celor mai diferite probleme economice,

politice, sociale, culturale. Cunoaşterea curentelor de opinie în evoluţia şi dinamica lor
trebuie să stea la baza măsurilor şi programelor de dezvoltare economico-socială. Ele pot

32
fundamenta acţiunile sociale de educare şi antrenare a maselor la înfăptuirea diferitelor
obiective ce urmează să fie realizate pe plan local sau zonal.

Anchetele comerciale sunt consacrate studiilor de marketing, de investigare şi

prospectare a pieţii, în vederea optimizării comerţului şi influenţării producţiei de bunuri
destinate consumului public. În astfel de anchete interesează opiniile diferitelor categorii
sociale de cumpărători despre calitatea, prezentarea, preţul produselor, evoluţia gusturilor,
cerinţelor populaţiei etc.

Anchetele asupra mijloacelor de comunicare în masă presupun studierea

satisfacţiilor-insatisfacţiilor şi cerinţelor publicului faţă de diferitele componente ale
mass-media, în special faţă de programele emisiunilor de radio si TV, cu privire la
calitatea şi tirajul cărţilor beletristice, opiniile cu privire la filme, spectacole teatrale etc.
Ele constituie o importantă sursă de informare menite să ducă la perfecţionarea continuă
atât a conţinutului acestora cât şi a modalităţilor de transmitere, pentru a satisface într-o
măsura tot mai mare cerinţele publicului.

C. O clasificare a anchetelor în ordinea apariţiei şi dezvoltării lor istorice ne

oferă C.A. Moser (1967):

a) anchete clasice asupra paupertăţii maselor muncitoare;

b) anchete de planificare regională;

c) anchete sociale guvernamentale;

d) anchete de prospectare a pieţii;

e) anchete asupra emisiunilor radio şi TV;

f) sondaje de opinie publică;

33
 g) alte anchete-recensământul populaţiei, viaţa urbană, rurală, bugete de familie,
probleme de educaţie, sănătate, mobilitate socială, relaţii industriale, delincvenţa juvenilă,
timp liber .

Eşantionarea

Eşantionarea intervine în cercetări realizate prin ancheta de tipul sondajelor de opinie

publică, de marketing, de audienţă, de consum etc, dar şi în studiul documentelor sociale
ca şi în diverse alte cercetări (de exemplu, se determină numărul de vizite necesare în
observaţia instantanee). Eşantionarea constă în extragerea, în condiţii specificate a unui
număr de unităţi statistice din universul cercetarii. În consecinţa, eşantionul este un model
la scară mică al universului cercetării. Datele obținute din studierea eșantionului
(statistica „s”) pot fi extinse la nivelul colectivității totale (parametrul „p”), cu anumite
limite de variație, la un nivel de probabilitate (precizie) stabilit.

Eșantionarea se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari și calculul

posibilităților. Legea numerelor mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea
eșantionului (n), iar calculul probabilităților reglementează selecția subiecților în
eșantion.

Reprezentativitatea este dependentă de:

- mărimea eșantionului;

- schema de eșantionare utilizatș.

Reprezentativitatea (eficientă) este cu atât mai bună cu cât avem de-a face cu erori
mai mici. Scopurile cercetării selectice sunt :

- estimarea parametrilor (media, proporția) ce caracterizează o anumită caracteristică

a populației;

34
- testare a unor ipoteze statistice despre populație.

Asupra eșantionării se concentrează atât sociologul cât și statisticianul; sociologul

accentuează proiectarea eșantionului și culegerea datelor. Statisticianul este preocupat
mai mult de estimări și informații. Teoretic-mărimea eșantionului este invers
proporțională cu pătratul erorii de eșantionare; deci, pentru a reduce eroarea la
jumătate trebuie să crescă de patru ori volumul eșantionului. Calcularea mărimii
eșantionului presupune cunoașterea caracteristicilor distribuției variabilelor
colectivității totale, considerate crieterii de eșantionare.

Probabilitatea exprimă nivelul la care se fac estimările de la eșantion la colectivitatea

totala. Eroarea de eșantionare definește spațiul de variație a valorilor estimate,
respectiv eroarea standard a mediei sau procentului.

În practica sociologică s-a convenit ca nivelul probabilității cu care se fac estimările

să nu fie mai mic de 0,95 – adică valoarea estimată pentru colectivitățile totale se
situează în spațiul de variație în 95 de cazuri din 100 eșantion (19 cazuri din 20).

Eroarea de estimare a valorilor eșantionului este acceptată pe intervalul de ±5%;

astfel spus, o valoare determinată la nivel de eșantion și estimată în populația totală ia
valoarea cuprinsă în spațiul delimitat de valoarea de eșantion ± eroarea de estimare
pentru o probabilitate dată.

Elemente de orientare a eșantionării:

a. pentru a obține rezultate acceptabile nu este necesar să studiem întreaga

colectivitate, dacă este relativ mare. La comunitățile mici, eșantionarea nu
este recomandabilă. În ultimul caz trebuie să se studieze întreaga populație
sau loturi ale populației.

b. mărimea eșantionului nu se determină ca o proporție din colectivitatea

totala;

35
 c. riscurile de eroare sunt importante, având în vedere că se studiază un
singur eșantion, comparativ cu numărul practic inabordabil de mare ce s-ar
putea constitui pentru colectivitățile mari.

d. exemplu: colectivitate de 15 milioane-10 000, eșantion de 1 500 persoane.

Probabilitate 0,95 – 9 500 din 10 000 să fie în limita spațiului de variație,
iar în 500 cazuri să fie afară.

e. eroarea de eșantionare exprimă variația de la un eșantion la altul. Cu toate

astea, se pot obține estimări acceptabile ale valorilor în colectivitatea
totală cu un singur eșantion.

Mărimea eșantionări este rezultatul unui proces de analiză: elemente statistice,

costurile, alte aspecte. Formulele teoretice de determinae a mărimii unui eșantion sunt
variabile pentru eșantionarea simplă aleatorie și sunt diferite:

a) variabile cantitative-când se poate calcula media (m) și abaterea standard a

mediei (s)

n=t2*s2/e2

b) variabilele calitative (atribute) sau ori de câte ori valoarea variabilei se exprimă
în procente sau proporții

n=t2P(100-P)/e2

n=t2p(1-p)/e2

t – valoarea care corespunde nivelului de probabilitate

e – eroarea de estimare a valorii medii (sau eroarea standard)

P – probabilitatea

p- proporția

36
 P=50 t=2 e=5% n= 4*50(100-50)/25 n=200*50/25=400

P=50 t=2 e=3% n=t2P(100-P)/e2 n=4*50(100+50)/9 n=200*50/9=1

083

P=50 t=2 e=2 n=t2P(100-P)/e2 n=4*50(100+50)/4 n=200*50/4=2

500

P=50 t=2 e=3 n=t2p(100-P)/e2 n=4*50(100+50) n=200*50=10

000

Eroare de eșantionare se stabilește în funcție de nivelul dorit al erorii de estimare a

valorilor populației totale pe intervalul 1-5%; recomandabil este o valoare a erorii de
3,2 sau chiar 1 cu o probabiltate de 0,95; 0,97; 0,98 sau 0,99.

Tipuri de eșantioane

Criteriul principal de diferențiere al eșantionării este legat de caracterul probabilist

(aleatoriu) respectiv neprobabilist.

1. eșantion probabilist-fiecare unitate (element) statistic din universul cercetării are șansa
cunoscută de a fi selectat pentru cercetare. Datorită acestui fapt în eșantionarea
probabilistă se poate calcula eroarea standard de estimare a nivelului unei valori obținute
în cercetare și astfel se pot extinde rezultatele la nivelul colectivității totale. Eșantionarea
probabilistă este de două tipuri: a) simplă-aleatorie; b) stratificată. În cadrul eșantionării
simple, aleatorie universul cercetării este tratat ca un tot nediferențiat. Selecția unităților
statistice se efectuează direct din ansamblul universului cercetării, iar probabilitatea unei
unități statistice de a fi aleasă în eșantion este egală cu fracția de eșantionare (p=f=n/N).
Se realizează o diviziune a universului cercetării în secțiuni (straturi) semnificative
determinate de numărul valorilor variabilelor folosite drept criteriu de clasificare.
Stratificare se face pentru a asigura selecția proporțională din fiecare strat. Acest fapt este
important când straturile sunt de dimensiuni diferite. În eșantionarea stratificată se

37
determină câte un subeșantion pentru fiecare strat, eșantionul total este suma
subeșantioanelor pe straturi.

Numărul straturilor crește pe măsura creșterii numărului de variabile și a numărului de

diviziuni ale acestora. De exemplu: stratificarea după sex, după vârstă cu 5-10 intervale
, conturat după sex și vârsta ar avea 10, respectiv 20 straturi. Dificultatea practicării
eșantionării probabiliste se referă la:

- întocmirea listei, într-o ordine întâmplatoare (randomizate) cu toate unitățile

(membrii) din universul cercetării. La eșantioanele probabilist-stratificate sunt
necesare listele pentru fiecare strat în parte;

- costul ridicat;

- timpul necesar realizării cercetărilor.

Procedurile de selecție probabilistă sunt cele ale: numerelor întâmplătoare; loteriei;

pasului mecanic/statistic.

Procedura numerelor întâmplătoare presupune atribuirea fiecarei unități statistice a unui

număr, generarea unui tabel cu numere întâmplătoare. Pentru eșantionarea simplu-
aleatorie a populației adulte a României ne-ar trebui un tabel cu numere întâmplătoare din
câte 8 cifre (00000001- 17 000 000).

Metoda loteriei (a urnei) se utilizează când numărul colecției din care se face extragerea
este relativ mic, de ordinul câtorva zeci. Se extrage ca la loto.

Metoda pasului mecanic (selecția sistematică) se împarte numărul la numărul de unități și

rezultă pasul; se iau și rezerve 10-20%.

Datorită împrăștierii mari a eșantioanelor naționale și a lipsei codului general de

eșantionare se practică adeseori scheme de eșantionare cu mai multe stadii. Astfel,
cercetarea empirică se va concentra pe anumite zone, iar listele cu unitățile statistice din
care se face selecția se întocmesc numai pentru zonele respective.

38
În eșantionarea bistadială se selectează mai întâi zonele (localitățile, zone în cadrul
localităților) Ar fi secțiile de votare, zone de recensământ numite clustere), iar în stadiul
al doilea se selectează subiecții de pe listele zonelor reținute pentru studiu. În
eșantionarea cu mai multe stadii se impune să avem informații despre zonele ce constituie
obiect de selecție: câte sunt, o listă a lor, delimitări clare, indicatori sintetici de
caracterizare, posibilitatea procurării listelor cu unități statistice ce vor fi supuse selecției.
În lipsa acestor ultime liste, se poate trece la efectuarea de microrecensământuri în zonele
de referință. Metoda L. Kish (dezvoltată în deceniile 6-7 la Institutul de Cercetări Sociale
din Ann Arbor, Michigan, S.U.A) pentru eșantionarea la nivel local și național.

Eșantionarea neprobabilistă: selecția persoanelor urmează o procedură preferențială

(convenience) sau bazată pe experiență (judgment). Cea mai cunoscută schemă de
eșantionare neprobabilistă este cea pe cote. În faza de proiectare această schemă se
aseamănă cu constituirea straturilor în eșantionarea probabilistă. Diferența constă în
faptul că dacă la eșantionarea probabilist în selecția persoanelor se urmează o procedură
aleatoare, în eșantionarea pe cote se repartizează operatorilor doar numarul și structura de
realizat, urmând ca ei să facă selecția cu o procedură neprobabilistă.

Eșantionarea pe cote are un caracter științific. Ea permite obținerea de rezultate

satisfăcătoare și la costuri mult mai mici. Deficiențele eșantionarii pe cote sunt: faptul că
nu se poate determina eroarea de eșantionare; nu se pot face interferențe de la eșantion
la colectivitatea totală. Totuși, se pot obține informații uneori mai relevante decât într-un
studiu probabilist inadecvant realizat. Dacă nu se asigură selecția probabilistică într-o
schemă astfel definită, ca și atunci când eroarea este inacceptabil de mare, ne conduce în
fapt tot spre situația unei eșantionări neprobabiliste. În eșantionarea neprobabilistă se
respectă una din cerințele eșantionării: mărimea eșantionului, de unde și îndreptățirea
utilizării termenului.

Obiectivele diferite ale cercetării, urmărite într-un caz sau altul, conduc la adoptarea unor
tipuri diferite de eșantionare, cum ar fi: eșantioanele unice (utilizat o singură dată);
eșantioanele panel (utilizate în mai multe cercetări).

39
O altă clasificare a eșantioanelor se referă la caracterul unității statistice finale de
selecție.

Aceasta poate fi constituită dintr-un singur element și se poate vorbi de eșantion

individual sau din mai multe elemente-eșantion de grup (cluster). Eșantionul de grup
semnifică faptul ca unitatea statistică finală este un grup care se studiază ca și în totalitate
(clase de elevi dintr-o școală, echipe de lucru dintr-o fabrică). H. Blalock spunea că
straturile trebuie să fie cât mai omogene în interior și mai diferite unele de altele, iar
clusterii cât mai asemănători între ei și cât mai diferiți în interior.

O altă clasificare a eșantioanelor tot în funcție de obiective este în:

- eșantioane de bază, unde se extrage un eșantion mare din care ulterior se va elabora
eșantioane reprezentative;

- eșantioane multifazice – dintr-un eșantion utilizat la un moment dat se extrag

eșantioane mai mici, pentru unele studii parțiale (Traian Rotaru, Petre Ilut, 1997).

Eșantionul panel servește la măsurarea schimbării și la analiza sensului principal al

determinării în cazul variabilelor ce se influențează reciproc. Avantajele eșantionării
panel sunt: costuri reduse (nu se mai proiectează de fiecare dată); informația obținută cel
mai adesea este mai completă și mai sigură decât în cadrul anchetelor sociologice unice
(Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998).

Problemele eșantionului panel sunt în principal: participarea, adică de regulă doar 7, 8 din
10 accepta o viitoare intervievare și atunci sunt probleme metodologice de genul cine
sunt cei care acceptă și cei care refuză; „mortalitatea” eșantionului, în sensul că persoane
își schimbă adresa, își modifică statutul ș.a.; condiționarea-se modifică comportamentul
celui care acceptă să conlucreze.

Modalitățile de corectare a eșantioanelor panel și păstrarea reprezentativității sunt în

principal două: adăugarea de persoane selectate aleatoriu de pe o listă de rezerve,
compararea rezultatelor cu cele ale unui eșantion alternativ.

40
 Chestionarul sociologic
Este un instrument şi o tehnică de investigare sociologică.
Definiţie
Ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imaginigrafice, ordonate logic şi psihologic,
care, prin administrare sau autoadministrare , determină, din partea persoanelor
anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.
Prin el se testează ipotezele.
Se ordonează întrebările: din trecut în prezent, de la concret la abstract.
Clasificarea
În funcţie de conţinut-date factuale , opinii; pe o temă sau omnibus
În funcţie de calitate
Chestionarul de date factuale de tipul formularului administrativ, referitor la fapte
obiective, susceptibile de a fi observate direct şi verificate de alte persoane. Acest tip de
formular este în sine sociologic dar nu corespund cerinţelor de prelucrare; în acest caz el
poate să fie corecatat : denumire, fără abrevieri sau iniţiale, format standardizat, şi colorat
pentru mărirea puterii de discriminare, raţionalizarea circuitului. Se pun la sfârşit: „ Îmi
permiteţi acum să vă întreb asupra câtorva amănunte încât să se poată verifica la birou
eşantionul persoanelor pe care le-am chestionat” sau „ din cauză că obişnuinţele , nevoile
şi opiniile variază uneori după vârstă, sex, ocupaţii , vă rog ...”
Chestionarul de opinie se referă la datele de ordin imposibil de observat direct. Se
utilizează pentru: opinii, atitudini, preferinţe culturale. Schema:
-întrebări închise, cu răspunsuri multiple precodificate sau deschise, pentru stabilirea
gradului de cunoaştere al subiectului; sunt filtru.
-întrebări deschise privind atitudinea
-întrebări închise cu răspunsuri multiple precodificate

41
-întrebări deschise privind motivaţia
-întrebări închise cu răspunsuri multiple precodificate pentru măsurarea intensităţii
opiniilor.
În funcţie de cantitate
Chestionare speciale- cu o singură temă.Ele pun în evidenţă o problemă, mai puţin o
măsoară sau o explică.. se recomandă în anchetele şi sondajele realizate prin media scrisă.
Chestionare omnibus-cu mai multe teme. Sunt specifice studiilor fundamentale
Forma întrebărilor:
Chestionare cu întrebări închise- precodificate:dihotomic, multiplu, alegeri multiple şi
cafeteria (mai mult de 4). Avantaje: facilitează analiza statistică , sprijină memoria celui
anchetat, , permite aplicarea unor chestionare cu mai mulţi itemi, cresc anonimatul şi
securitatea celui anchetat, inlesnesc angajarea în răspuns. Inconvenient: sugestabilitatea
pe care o implică precodificarea.

Chestionare întrebări deschise libertatea unei exprimări individualizate. Se cunosc

particularităţile: coerenţa logică, corectitudinea gramaticală, volumul lexical, formularea,
viteza de exprimare şi capacitatea de justificarea opinilor.
Chestionare cu întrebări închise şi deschise.
Modul de aplicare:
Chestionare autoaplicate, autoadministrate: prin poştă, publicate în media scrisă, anexe
la mărfuri. Importantă este scrisoarea anexă: introducere, sposor, anonimat, utilizarea
rezultatelor, adresaunde pot fi contactaţi cercetătorii. Sunt individuale şi colective.
Chestionare aplicate
Structura chestionarului- înlănţuirea stimulilor
1. Întrebări introductive, de contact sau de spart gheaţa- sentimentul de
încredere. Nu se va referi la date personale, nici la lucruri complicate.. este bine să
fie închisă, pentru a răspunde fărăr efort: „Credeţi că ar fi bine să trăim fără să
muncim?” sau „Ce este cel mai important, după părerea dv, să stea în atenţia unui
tânăr când îşi alege profesia?”
2. Întrebări de trecere sau tampon- au funcţia de pregătire, sunt momente de
destindere şi duc la concentrarea atenţiei asupra problemei :”În mod obişnuit

42
 credei că ar fi bine să munim foarte mult, destul de mult, mult, aşa şi aşa, mai
puţin deloc?”
3. Întrebări filtru-opresc trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările
succesive, reprezetând în acelaşi timp un control al calităţii răspunsurilor: „numai
pentru cei care au răspuns „foarte mult”
4. Întrebări bifurcate-separă sensurile dar spre deosebire de filtru , nu opresc
subiectul de a urma succesiunea între bărilor: daca au raspuns la „foarte mult
atuni treci la întrebarea .., dacă au raspuns mult treci la intrebarea...
5. Întrebări „de ce”- explicative. Valoarea unui chestionar este invers proproţională
cu numărul întrebărilor de acest gen.
6. Întrebări de control –verifică fidelitatea, consistenţa opiniei exprimate
7. Întrebări de identificare
Tehnici de structurare
1 Tehnica pâlniei-de la general la particular: „ Sunteţi de acord cu ...?”....” Dv.
Aplicaţi?”
2. Tehnica pâlniei răsturnate
3. Evitarea efectului „halo”- defineşte contagiunea răspunsurilor fie prin
organizarea logică, fie prin iradierea sentimentelor.. trebuiesc reinversate întrebările.
4. Durată : 1, 1 şi jumătate
5. Imprimare: estetică, răspunsurile pe o singură latură. Alegerea literei tipografice,
calitatea hârtiei, , aşezarea în pagină. La întrebările deschise se utilizezaă linia plină.
Formularea întrebărilor
- formularea clară a temei
- definiţie operaţională :Definiţia nominală: specificare înţelesului unui termen cu
ajutorul altor termeni; de ex: rolul social este ansamblul comportamentelor aşteptate în
mod legitim din partea unor persoane care au un status social. Definiţie operaţională –
indicatori definiţionali- corelativi interni-corelativi externi
-indici
- formularea clară, simplă, gramaticla corectă; întrebări scurte: 20 de cuvinte.
- Tehnica placebo
- Opinia majoritară: p+ raspuns afirmativ

43
 p- rapuns negativ,

p° procentul celor fara opinie

( p+ - p-) x (100-p°)/100
O întrebare este actuală dacă: procentul celor care au răspuns pozitiv inmulţit cu
porcentul celor care au răspuns negative se apropie de valoarea ( 100-procentul celor
fărăr opinie/2)²
procentul celor fără opinie este minim. A=radical
din proporţia pozitivilor inmultita cu cea a negativilor şi impărţită la nedecisi.

Interviul sociologic
Definţie
Tehnică de obţinere a informaţiilor verbale, prin întrebări şi răspunsuri, de la indivizi
şi grupuri umane în vederea verificări ipotezelor sau pentru descrierea fenomenelor
socioumane. Spre deosebire de chestionar implică informaţii verbale. Se recomandă
utilzarea anchetei prin interviu : comportamnete dificil de observat pentru că se
desfăşoară în locuri private, atitudini şi credinţe, neexistând documente scris edespre
ele.
Scopurile sunt:
-Explorator, de identificare a variabilelor şi relaţiei dintre variabile. Formulare de
ipoteze
-Recoltare informaţii în vederea testării ipotezelor.
-Recoltare informaţii suplimentare celor obţinute prin alte metode.
Avantaje şi dezavantaje
-flexibilitate-posibilitatea de a obţine răspunsuri la fiecare întrebare
-rata mai ridicată a răspunsurilor- asigurată de cei care sunt analfabeţi, şi de
persoanele care se simt mai protejate atunci cînd vorbesc şi nu scriu
-observarea comportamentului nonverbal
-asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns

44
 -asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor
-colectarea răspunsurilor spontane
-asigurarea unor răspunsuri personale
-asigurarea răspunsurilor la toate întrebările
-precizarea locului şi datei convorbirii
-studierea unor probleme complexe
Dezavantaje:
-cost ridicat
-timp îndelungat
-erori datorat operatorilor
-li se cere să răspundă indiferent de starea lor
-neasigurarea anonimatului
-lipsa de standardizare în formularea întrebărilor
-dificultăţi în accesul al cei incluşi în eşantion
Tipuri:
-conţinutul comunicării: interviul de opinie şi interviul documentar
-timp: interviul extins, intensiv
-grad de libertate al cercetătorului: nondirectiv- număr redus de întrebări, ,
fromularespontană, durată nelimitată, volum mare de informaţii, , posibilităţi de
revederea subiectului
Directiv: întrebări prestabilite, ordonate
rigid, , timp limitat, o singură întrevedere
- limita unităţii investigate: interviul personal, interviul de grup
- modalitate de comunicare.face to face, prin telefon

Interviul ca interacţiune psihologică şi socială

-Rolurile nu sunt interşanjabile este o comunicare lateralizată.
-Informaţiile sunt specifice subculturii intervievatului.
-Supoziţia este consistenţa dintre vorbă şi faptă-personalitate machiavelică.

45
-Minciuna deliberată, autoînşelării cu bună credinţa care cred că răspund corect dar fie au
uitat, fie nu au înţeles întrebarea. Este lupta dintre eu privat şi cel public. Subiecţii
raţionalizează răspunsurile. Mecanismele de apărare:
-fuga de răspuns,
-raţionalizarea încercarea de a găsi justificăr
-proiecţia atribuirea altei persoane a propriilor atitudini
-introecţia(convingerea că ceea ce s-a întâmplat anterior este urmarea propriilor decizii)
-identificarea ceea ce îşi imaginează că se aşteaptă operatorul
-refularea- proces prin care anumite idei, tedinţe neplăcute sunt respinse din sfera
proceselor conştiente

Observaţia sociologică
Definiţie: este o metodă care presupune cunoaşterea scopului, planificarea,
desfăşurarea după reguli stabilite. Ea desemnează o etapă iniţială a cunoaşterii.
Colectarea datelor despre comportamentul nonverbal.
Caracteristici:
- este integrală, pentru că realitatea nu poate fi înţeleasă decât în totalitate,
- este sistematică, se face după un plan,
-este analitică, preuspune desfacerea in părţi,
-este repetabilă şi justificabilă.
Avantaje:
-se înregistrează comportamente individuale şi colective chiar în desfăşurare
-înregistrează comportamente în condiţii naturale
-permite analize longitudinale prin înregistrare îndelungată.
Dezavantaje:
-control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării
-dificultăţi de cunatificare
-limitarea la eşantioane reduse
-dificultatea de a pătrunde în anumite medii: agenţii guvernamentale, servicii secrete şi de
a studia comportamnete intime.
Tipuri

46
-observaţie cantitativă
-observaţie calitativă
-observaţie controlată
-observaţie necontrolată.
-observaţie sistematizată şi nesistematizată
-observaţie de teren şi de laborator
-observaţie participativă şi nonparticipativă.
1.Observaţia structurată versus nestructurată:
Observaţia structurată:structura mediului şi structura observaţiei. Observaţie
structurată : plan de selecţie, de înregistrare şi codificare
Observaţia nestructurată: în etnografie, cercetare sociologică de teren
Structurarea observaţiei:
Sistem de categorii de observaţiei : Robert Bales:analiza interacţiuni în condiţii de
laborator; 85 de categorii pentru a descrie procesele de interacţiune în grup au fost ales
12 perechi de categorii: probleme de orientarea discuţiilor, probleme de evaluare,
probleme de control,probleme decizionale, probleme de învingerea tensiunii, probleme de
integrare în grup a partcicpanţilor la discuţie., aplicabil oricărei interacţiuni în grup
2. Observaţia externă versus observaţia internă-situarea cercetătorului în afaraa
sistemului este recomandabil în cazul integrării dificile: instituţii militare, academice.
Observaţa externă (nonparticipativă): vizitarea spaţiilor şi caracterizarea lui în :
spaţiu sociopat care încurajează comunicarea sau spaţiu sociofug. În funcţie de forma
mesei, de aranjamentul scaunelor.( Mesele pătrate facilitează comunicarea rapidă,
accentuează relaţia director subordonat; cele rotunde ideale pentru persoane cu acelaşi
statut: mesele dreptunghiulare: permit 4 poziţii:de colţ-conversaţii prieteneşti-, de
cooperare –aceeaşi parte, exprimând accepatrea parteneriatului-, competitiv defensive –
de o parte şi de alta-, independentă- îndepărtataă, de o parte şi de alta-. Scaunele , rangul
şi puterea, mărimea, accesoriile, înălţime şi unde sunt aşzate.). Se măsoară distanţa
dintre locuri, lăţimea sau diametrul mesei. Calitatea materialelor şi funcţionalitatea
mobilierului.
Observaţia internă: prin perspectiva celor din grup, se are în vedere viaţa de zi cu zi,
conduce la generalizării ca teorii interpretative nu exploratorii. Cercetătorul poate fi:

47
participant în totalitate, participant ca observator, observator ca participant, observator în
totalitate.
3. Observaţia continuă versus observaţia eşantionată
Observaţia continuă: se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la
secvenţe comportamentale bine precizate ale unui număr mic de actori sociali.
Observaţia eşantionată: pe tehnica sondajului, este instantanee; observatorul se
integrează într-o colectivitate şi paote să studiezealternativ mai multe activităţi într-un
timp scurt.. de exemplu în studiul muncii: lista activităţilor, ponderea fiecăreia, şi se
compară cu ceea ce trebuie realizat. Determinarea momentelor de efectuarea observaţiilor
instantanee se face prin tragere la sorţi.
Fişa de observaţie de la final cuprinde:
 numărul observaţiilor,
 locul
 durata
 ziua
 circumstanţele
 aparate utilizate
 orarul de observaţie
 factorii de mediu-temperatura, iluminatul, zgomote
 conţinutul observaţiei,
 conversaţia cu persoanele observate notate în stil direct
 NU CONŢINE: opiniile, remarcile- de exemplu că persoana este emotivă, notăm
expresia facială, paloarea, contracţia musculară
Eventuale remarci explicative deducţii şi opinii se notează separat la intervale
prestabilite.

48
 Ipoteze sociologice
Definiţie
Este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică
 Diferenţe:
Principiul: enunţul care se află la baza unei deducţii.
Axioma:este interşanjabil cu principiul; are o conataţie matematică. Nu e direct
testabilă.
Postulat:propoziţii al căror adevăr a fost demonstrat anterior prin cercetări empirice.
 Condiţii ca o ipoteză să fie validă:
- generalitate-relaţia adevărată idiferent de condiţii
-complexitate
-specificitate,-variabile cu mai multe valori
-determinare, -sunt preferate ipotezele cu grad mare de determinare şi nu cele probabile
-testabilitate,
-predictabilitate-explicare
-comunicabilitate-să fie înţelese de publicul larg
-reproductibilitate-se repetă cercetarea şi se obţin acelaşi rezultate
-utilitate-raţiunea de a fii a ipotezelor
-falsificabilitate-trebuie să fie ipoteze care se confirmă sau nu; nu trebuie ipoteză care nu
poate să fie infirmată

 Tipologie
4. avansează supoziţia uniformităţii cazurilor
5. vizează corelaţii empirice.
6. relaţiile dintre variabilele analitice.

 Modalităţi de elaborare
1. deducerea din teorie
2. experineţa directă
3. analogia: cu fenomene fizice, chimice, biologice.

49
  Validitate
nivel de generalitate
explicate şi fapte care nu se văd
descriere structurală a lumiiface predicţii

50