Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
Constantin Brâncoveanu (n. 1654[1] – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării
Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor
române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o
avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în
străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace,
de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de
ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra
imperială, care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani. Și-a
cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și
funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română prințul
aurului).[2] Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de
pe întregul continent și informa simultan taberele rivale. În ce privește Moldova, domnul muntean
a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o
importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase.
Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699) și reconfirmat de noul sultan în 1703,
domnul a lucrat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de
precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, fiind mazilit în aprilie 1714
și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a ceda turcilor toată
averea sa. Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii
ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu; la acest
deznodământ au contribuit și intrigile familiei Cantacuzino. Pentru felul cum au murit, cu toții sunt
venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele de Sfinții Mucenici
Brâncoveni în 1992.
Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor sale și ai lui Constantin II, la
mijlocul secolului al XIX-lea putând fi numărați peste două sute de urmași direcți în viață.[3] În
2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale domnului au
fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din
București.
Cuprins
1Viața
o 1.1Origini
o 1.2Dregător
o 1.3Începutul domniei
o 1.4Bătălia de la Zărnești
o 1.5Până la Tratatul de la Karlowitz
o 1.6După Tratatul de la Karlowitz
o 1.7Adrianopol
o 1.8Conflictul cu familia Cantacuzino
o 1.9Războiul ruso-turc din 1710
o 1.10Mazilirea și supliciile
o 1.11Execuția
o 1.12Posteritate
2Domnia
o 2.1Aspecte generale
o 2.2Politica internă
o 2.3Politica externă
o 2.4Dezvoltarea culturală
3Familie și urmași
o 3.1Fiii
o 3.2Fiicele
4Ctitorii brâncovenești
5Averea
6Portrete
7Istoriografie
8Literatura encomiastică, bisericească și laică
9Note
10Bibliografie
11Legături externe
Preda Brâncoveanu a fost sugrumat în 1658 din ordinul lui Mihnea al III-lea.[11] Astfel că Stanca și
copii ei au rămas conform datinii în îngrijirea văduvei lui Preda, Păuna Brâncoveanu, care făcea
împreună cu frații Barbu și Constantin (Matei murise deja) la 1659 o danie Mănăstirii Sadova.[12]
„... lîngă alte bunătăți ce-i făcea [Brâncoveanu, n.m.] lui [stolnicului, n.m.] și casii lui, îl numea tată, că de multe ori
și noi am auzit pe Costandin Vodă zîcînd că eu tată n-am pomenit, de vreme ce am rămas mic de tată, fără cît pe
dumnealui tata Costandin l-am cunoscut părinte în locul tătîne-mieu și altele ca acestea zicea acel fericit om.”
— Brâncoveanu despre stolnicul Cantacuzino, pasaj din Anonimul brâncovenesc.[13]
Prin Hrisant Notara, marele vizir i-a incredințat domnului Țării Românești să medieze între el și
țar (vezi în caseta de la dreapta textul aferent din cronica oficială). Brâncoveanu l-a trimis la Iași
pe Gheorghe Castriotul, mai degrabă pentru sondarea situației, întrucât țarul Petru cel Mare nu a
primit cu bucurie solia.[98]
A fost luat prin surprindere când Toma Cantacuzino (marele spătar, deci conducătorul armatei) a
fugit din tabără împreună cu o parte din trupe, pentru a se alătura țarului. Conform lui Del Chiaro,
Brâncoveanu a izbucnit în plâns la aflarea veștii. Ajuns la Iași, Toma Cantacuzino a fost primit
bine de țar, pe lângă care a urzit intrigi împotriva lui Brâncoveanu, și a călăuzit armata condusă
de generalul Rönne care a asediat cetatea Brăilei.[99] Grosul armatei ruse s-a confruntat cu turcii
la Stănilești, fiind învinsă, astfel că la 21 iulie s-a încheiat un armistițiu.[100] Ziarele occidentale au
atribuit o mare parte din vină voievodului muntean, însă relațiile cu țarul au fost reluate și au fost
strânse între 1712-1713.[101]
În perioada următoare, Brâncoveanu s-a concentrat să satisfacă cererile turcilor, deși a depus
plângeri pentru micșorarea lor, a confiscat averile lui Toma Cantacuzino și ale însoțitorilor săi pe
motiv de hainie și a întreprins măsuri pentru a-și asigura un refugiu în Transilvania, după cum
informa și Gazette d'Amsterdam în 31 iulie 1711.[102] În 27 martie 1712 lui Brâncoveanu i-a fost
garantată pentru a treia oară posibilitatea de a se refugia la nevoie în Transilvania.[103]
În același an, a fost dat un firman prin care urmau să fie lepădați de legea musulmană cei care
puneau la îndoială credința domnului muntean, o stratagemă pentru a înăbuși suspiciunile sale.
În 1713 a fost numit în dregătoria de mare vizir Gin Ali Pașa, despre a cărui vizirat istoricul
Joseph Marie Jouannin scria în 1840 (în opul Turquie) că a fost marcat de schimbări rapide în
fruntea ierarhiei otomane și de crime. Gin Ali Pașa a răspuns în 1714 afirmativ scrisorii prin care
Constantin Brâncoveanu sonda sentimentele Porții, cerând încuviințarea pentru nunta
fiului Radu cu fata lui Antioh Cantemir; ba mai mult, marele vizir punea la dispoziție și oameni
care să însoțească cortegiul miresei de la Constantinopol până în Țara Românească.[104]
După cum remarca N. Iorga în 1899, „[c]ea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a
familieĭ fericite a luĭ Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ drame nu e
alta decât un mosaic de scirĭ [știri, n.m.] pestrițe, luate de la fel de fel de isvóre de a doua mână:
scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ [târzii, n.m.]”.[114] Cert este că execuția a avut loc pe
data de 15/26 august 1714, când creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului.[necesită citare]
Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu, în număr de nouă, au fost consemnate de Del
Chiaro. În primul rând, era acuzat de corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și
Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci. Era de asemenea învinuit pentru
diploma austriacă prin care era declarat principe al Sf. Imperiu Roman (2), pentru sărăcirea țării
în dauna îmbogățirii sale (3), pentru că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel
pagube Bucureștilor (4) și pentru că cumpărase multe moșii, pregătind pe una construirea unui
mare palat (5).[115] Era de asemenea acuzat pentru sumele depuse la Viena și Veneția (6), că
fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său (7), că își cumpărase din Viena
instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda (8) și că a bătut în Transilvania monede
de aur (9).[116]
După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la
locul execuției, de unde au fost aruncate spre seară în mare.[117]
După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de niște
greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării. În 1720, văduva Marica l-a adus în țară și l-a
înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a domnului. Lespedea nu a
fost inscripționată, pentru a nu a afla turcii că trupul a fost adus în țară, însă văduva domnului a
inscripționat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe candela de argint, inscripție
redescoperită în 1914.[118]
Osemintele lui Brâncoveanu au fost dezgropate în secolul al XX-lea în două rânduri, în 1932 și în
1985. În 1932, osemintele domnului au fost identificate cu prilejul unei cercetări arheologice
desfășurate la biserică, în coordonarea lui Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiunii
Monumentelor Istorice. În 1985 au avut loc lucrări de consolidare ale mormântului, conduse de
arheologul Panait I. Panait.[119]
În 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost deschisă din nou, fiind
identificate trei sicrie; într-unul din ele erau rămășițele lui Constantin Brâncoveanu, un craniu cu
urme corespunzând descrierii morții și celelalte oase dispuse sub formă de cruce (în alt sicriu
erau oasele soției și ale unora dintre urmașii săi). Patriarhia Română a însărcinat cu această
cercetare arheologică o echipă de la Muzeul Municipiului București, completată de două
persoane de la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române.[119][120]
Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul din Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a
plasat rămășițele domnului într-o raclă, ritual descris de vicarul administrativ patriarhal Ionuț
Corduneanu astfel: „Pregătirea pentru așezarea în raclă este una specifică sfintelor moaște și a
fost făcută de preasfințitul părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al arhiepiscopiei
Bucureștilor. Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat, ulei
și unse cu sfântul și marele mir, pregătit odată în an în Joia Mare. Este o pregătire demnă de
toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in, fiind un acoperământ rezistent, așezate
după structura anatomică. Capul se pune distinct într-o pânză specială. După ce au fost așezate
în racla de argint, o porțiune mică rămâne acoperită cu geam, în dreptul mâinii. De acum, nu mai
vorbim de oseminte, ci de sfinte moaște și vor rămâne în biserică.”[119]
La 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, a avut loc o procesiune
cu moaștele de la Catedrala Patriarhală din București până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, la
eveniment participând patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoți și diaconi,
monahi și monahii și mii de persoane. Drumul urmat a fost cel din 1934, când rămășițele
voievodului fuseseră reînhumate după deshumarea din 1932. Racla va rămâne expusă în
Biserica Sfântul Gheorghe Nou, cu excepția unor viitoare evenimente religioase.[121]
Date Soție
Nume Portret biografic (data Urmași Observații
e căsătoriei)
A fost primul fiu al lui
Anița, fiica
Constantin Brâncoveanu.
marelui boier
Constanti Fiul său Constantin III a fost
Constantin II moldovean Io
1683- n III cruțat de turci, iar astfel a
Brâncovean n Balș.
1714 (mare fost asigurată
u (20/31
ban) descendența Brâncovenilor d
ianuarie
in bărbat în bărbat până la
1706)
1832.
Date Soț
Nume Portret Urmași Observații
biografice (data căsătoriei)
Soțul ei a murit în
1705. Stanca a murit
în martie 1714. Fiind
Radu, fiul lui Iliaș
Stanca pe patul de moarte,
1676- Vodă.
Brâncovean Fără urmași. l-a văzut pe tatăl ei
1714 (1 noiembrie
u luat în lanțuri, ceea
1692)
ce a fost luat ulterior
de familie drept o
premoniție.
Prin influența lui
Constantin
Brâncoveanu, soțul
ei a devenit domn în
Moldova, schimbat
după doi ani. Duca a
O fată supraviețuit soției,
Maria moartă în care a murit de
1678- Constantin Duca copilărie
Brâncovean ciumă la
1697 (noiembrie 1693)
u Șerban Constantinopol, și a
Duca ajuns adversar
socrului său. Șerban
Duca a fost adus de
bunic în Țara
Românească; a
murit după 1742,
fără urmași.
A murit la Brașov și
a fost înmormântată
la Mânăstirea
Stanca, Hurezi. Prin fiica
Nicolae Ruset. moartă Maria, căsătorită cu
Ancuța
cca. 1691- (fiul lui Iordache tânără Ioniță Albescu și
Brâncovean
1730 Ruset)
u Maria Constantin
(1705) Argetoianu, a avut
Safta
zeci de urmași. Fiica
Safta a avut din a
doua căsătorie cu
Perill Janson un
băiat mort în
copilărie.
Împreună cu soțul ei
Bălașa Manolache O fată a ctitorit Biserica
1693-
Brâncovean Lambrino moartă în Domnița
1752
u (1708) copilărie.[132] Bălașa din București,
unde este îngropată.
Smaragda Constantin
Smaragda a murit
Brâncovean Băleanu, fiul lui
1696-nec. Fără urmași. înainte de 10
u (alt. Grigorie.
octombrie 1735.
Smaranda) (Rusalii 1712)
Constantin Brâncoveanu a devenit personaj în romanul Le monde moral ou Mémoires pour servir
à l’histoire du coeur humain al abatelui Prévost, carte apărută în 1764 la Geneva.[166] Este vorba
de un roman obscur, care a fost trecut cu vederea de majoritatea istoricilor literaturii franceze,
după cum arată Andrei Pippidi.[167] În timp ce cartea nu adaugă nimic la cunoașterea
circumstanțelor istorice, ea este o dovadă a ecoului pe care l-a avut în epocă execuția familiei
Brâncoveanu.[168]
Ca și-n cazul altor cărți ale abatelui Prévost, unde autorul are obiceiul de a se deghiza în
necunoscuți, înzestrați cu titluri și demnități, și aici scrierea este dată drept confesiunea unui „fost
rezident al Franței pe lângă mai multe curți străine”.[169] Este vorba de abatele Brenner, personaj
cu pandant istoric în Dominic Anton Ignațiu Brenner, secretarul prințului R., sub care se
recunoaște figura lui Francisc Rákóczi al II-lea. Lui Brenner îi este încredințat după lupta de la
Odenburg destinul unei copile orfane de 7–8 ani, fiica unui conte Jean Tekeli (frate ficțional al
lui Imre Thököly) și a uneia dintre cele două (Sic!) fiice ale lui Brâncoveanu, care fugise cu iubitul
în Transilvania. Naratorul se decide să o încredințeze pe Alexiowna tutelei bunicului ei, voievodul
Munteniei, care, făcând justiție renumelui său de avid, se interesează de drepturile ei la
moștenirea lui Thököly și o trimite la mănăstire. Pentru că abatele refuză cu demnitate conversia
la ortodoxism, Brâncoveanu îl numește secretar al său.[170] Alexiowna este răpită de la mânăstire,
și după mai multe peripeții, ajunge împreună cu Brenner la Constantinopol, moment când
Brâncoveanu și familia lui sunt aduși acolo. Descrierea execuției este copiată după mărturia
călătorul francez La Motraye.[171]
Și cronica rimată despre Brâncoveanu reflectă tragedia familiei:
„Pre Constantin Vod de l-au prins,
Și fără-a nimănui sfat
La moarte l-au judecat
Și numele lui l-au stins
Cu a feciorilor lui l-au prins,
Scoțându-i din viața lumească
Cu sabia cea turcească.”
În fapt aceste versuri nu reflectă însă și realitatea, întrucât nici numele familiei nu a fost stins,
fiind continuat pentru încă un secol, cu atât mai puțin sângele.[172]
Martiriul constantinopolitan a fost fixat în mai multe specii literare (balada, vicleimul, colindul,
drama folclorică).[173] Balada culeasă de Vasile Alecsandri în secolul al XIX-lea[necesită citare] începe
cu versurile binecunoscute
„Brâncovanul Constantin
Boier vechi și domn creștin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea”
și sfârșește cu versurile:
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ti cunoști tu pielea ta?"
„Câini turbați, turci, liftă rea!
De-ți mânca și carnea mea,
Să știți c-a murit creștin
Brâncovanul Constantin!"
Pe lângă monografia și conferințele tipărite în 1914, N. Iorga i-a dedicat domnului în anul împlinirii
a două secole de la moarte o dramă în cinci acte, intitulată Constantin Brîncoveanu.