You are on page 1of 16

Fantoşe Vopsite Ioan Peltz

Fantoşe vopsite - Ioan Peltz

Craiova 1996

1
Fantoşe Vopsite Ioan Peltz

Cuprins :

Tylda............................................................................................................................................3
Mymi...........................................................................................................................................3
Siluetele.......................................................................................................................................3
Soarele.........................................................................................................................................4
Adio . . ........................................................................................................................................4
Roman de toamnã....................................................................................................................5
Clopotele.....................................................................................................................................5
Rugãciune...................................................................................................................................6
Primãvara morţii......................................................................................................................6
Omul care cântã.......................................................................................................................6
Romanticã...................................................................................................................................7
Scrisoare.....................................................................................................................................7
Uliţa nouã..................................................................................................................................7
Poveste numai pentru tine......................................................................................................8
Apele............................................................................................................................................8
Fata care cântã.........................................................................................................................9
Haina cerului.............................................................................................................................9
Poveste irealã...........................................................................................................................11
Poveste pentru mine şi pentru tine........................................................................................13
Doctorul....................................................................................................................................15

2
Fantoşe Vopsite Ioan Peltz

Tylda

Am venit din strada calmă beat ca un poet.


Să nu mă întrebi de ce mi-am pierdut visul în tavernă, pe cine am sărutat şi de ce mi-s
ochii roşii. Eu vin la tine trist şi umilit : primeşte-mă !
Alături de tine mă vreau copilul bun de altădată care îţi privea trupul cu ochi de fecioară
şi nu jinduia decât blândeţea privirilor.
Plimbă-ţi, iar, mâna pe faţa mea arzândă. Fii iar mică şi neştiutoare. Mâna ta împrăştie
durerea şi alină. Spune-mi dacă ţi-ai dres pantoful, dacă ai fost la circ sau dacă ţi-s
dragi căpşunii ?
Unde ai purces cele dintâi amintiri şi unde ai simţit întâile zvâcniri ? Căsuţa cu lumini
albe, cu ferestre înflorite şi cu atâtea chipuri palide pe pereţii albi, parcă respiră din trupul tău
zvelt şi înmiresmat.
Şi e firesc să ningă în uliţele reci. Şi tu să brodezi, lângă sobă . . .
Mi-e dor de tine, Tyldo, ca de o grădină ireală.

Mymi

Nu mă chema în grădină. Sufletele adorm în anotimpuri năzdrăvane când piciorul tânăr


calcă mai vioi şi ochiul are sclipiri de nestemată. Căci sufletele doborâte nu mai beau din
izvorul luminilor de Mai şi nu au râvna învingătorilor. Grădina mă doare.
Ai obraji de mătase, Mymi, şi privirile tale zdruncină vârfuri de scalpel.
Te-am văzut pe pajiştea blondă.
Pajiştea blondă era ca părul tău. Ţi-ai pus mâna căpătâi şi ai surâs. Şi cerul s-a înfiorat
ca un amant.
Opreşte-ţi paşii care umplu cu săgeţi de iubire pământul. Nu vreau să vin în grădina care
respiră numai a toamnă. Ci pe tine, în fundul odăii cu oglinzi, vreau să te simt aproape.
Seara plânge, tăriile se cutremură.
Unde eşti, - cea ami blondă şi mai caldă şi mai tristă dintre Mymi ?

Siluetele

Într-o toamnă cu rugină, cu plânset şi cu jale, a înflorit în grădina unui pustnic, o floare
cu faţa de zăpadă, cu ochii de mătase.
Era floarea iubirii.
Vântul, îndârjit, a risipit petalele. Colorând pământul, imaginea feţei şi a ochilor îngropaţi
a prins înfăţişarea unei siluete întunecate.
Floarea iubirii a crescut şi s-a schimbat în floarea toamnei.
Aşa, îmi pare, a fost cu tânăra fată de grădinar.
A iubit tăriile, şi-a ameţit privirea în albastrul văzduhului înmiresmat şi - nu ştiu bine -
cine i-a furat petalele suave ale feţei şi adâncul senin al privirii.
Siluete de toamnă - flori de iubire şi de jale.

3
Fantoşe Vopsite Ioan Peltz

Soarele

Un ochi uriaş, deasupra oraşului mort, s-a deschis mirat şi straniu.


- Mamă, de ce se uită, oare, aşa de aprins soarele ?
- El ne priveşte, copilul meu, şi privirea sa ne îmbărbătează !
- Mamă, bunica m-a întrebat odată dacă-mi place soarele . . . E aşa de bună bunica mea !
- Bunica e bolnavă, copilul meu, şi nu poate vedea soarele !
Tăcere. Un ceasornic înfruntă vremea printr-un tic- tac dureros. În casă plutesc suferinţele
zilelor de toamnă. Prin geamuri aburite se văd arbori goi. Trecătorii – fantome vagabondând pe
un întins de frunze aurii - par goniţi de un bici nevăzut.
- Mamă, tu iubeşti soarele ?
- Da, micule !
- Mamă !
- Ce e, copilul meu ?
- Mamă, aş vrea şi eu să fiu soarele !

Adio . . .

Am să mă îndrumez spre zări înroşite unde ochii nu scapără şi florile nu sunt amintiri
înmiresmate.
Am să las câmpiile blonde şi dragostea blondă încrustată în fereastră şi în mine : mă
aşteaptă vasul cutreierător de mări şi mă aşteaptă oraşele cu fum şi cu trenuri nebuneşti şi cu
dureri noi.
În toamna începută trist, visul s-a eterizat.
Faţa ta e de foiţă colorată. Şi toată eşti numai aparenţă şi numai vis.
Las auriul zilei şi fiorul serilor bolnave şi iau zălog numai amintirea frunţii tale albe şi a
ochilor înlăcrămaţi.
. . . Din depărtări răsună zvon adânc. Înalturile s-au luminat. Tresar dorurile.
Unde eşti acum, imagine uitată printre cărţi îngălbenite cu fire de praf frumos
împodobite ?!
Poate ochii au obosit şi tinereţea ta - suptă - s-a risipit încet şi trist ?
Îţi aminteşti ?
Odaia era caldă. Pereţii vopsiţi cu visuri. Oamenii buni. Crainicii inimoşi aduceau veşti
de la vie : fetele au băut băutură tare şi ascultă cântece de lume iar flăcăii chicotesc, nebunii.
Astăzi las toate visurile, - şi toate amintirile.
Aripile s-au deschis, - cutezător.
Mâine, poate mâine, chiar, durerea mă va gâtui.
Adio !

4
Fantoşe Vopsite Ioan Peltz

Roman de toamnã

Toate pălesc, frumoasa mea. Şi rozele din glastră şi soarele şi obrajii tăi. Aleile sunt
întristate, toamna a ucis frunzele, trecătorul are şi obrazul şi glasul galben.
Dimineaţa am înlăturat, voios, perdeaua şi prin fereastră au pătruns raze de soare,
sfioase. Mobila a prins culoare, viaţa a încercat să cânte. Dar toamna a pus zăbranic jalnic
peste toate.
Am străbătut aleile, grădinile zdrobite şi pretutindeni întâlneam urmele piciorului tău, mic
cât o floare. Şi în casă sunt flori strivite sub călcâi. Motanul a vopsit raiuri prin colţuri de
catifea ( afară femeile vestesc ploaie ) şi tu ai rămas îngheţată pe pat, cu flori galbene în
mână . . .
El te-a văzut în parcul zglobiu ca o fecioară vioaie.
Şi era soare, aerul roz, sânii îmbietori.
Vara v-a înlănţuit mâinile şi v-a purtat pe drumuri desfundate, pe unde ţigani îndărătnici
chinuiau viorile şi fetele îşi suflecă rochia prin tufişuri. Şi el a fost candid şi avântat. Soarele
ardea obrajii tineri şi sângele fierbea ca obăutură tare în butie.
Toamna a rupt firele de mătase, a stins luminile soarelui, a zguduit arborii şi a cernit
pulbere de aur în crengi şi pe pământ.
Unde este romanul ( blond şi zvelt fu cavalerul )romanul tău, scris cu tinereţea şi cu
albastrul ochilor tăi înlăcrămaţi ?

Clopotele

Au să răsune prelung în noaptea poleită cu alb ca penele de lebădă. Graiul tânguitor va


sparge văzduhul. Un bătrân peste a cărui frunte vremurile şi-au însemnat urmele va repeta,
molcom, vechea poveste. Şi în bordeiul cu opaiţul tremurător, ochi nedumeriţi vor asculta.
Copilul în iesle s-a născut.
Buni cuvântători, harnici îndrumători, fericiţi purtători de gânduri senine, toţi care vă
cutremuraţi de chemările mari, - zvârliţi mantia în a cărei purpură a murit adevărul.
Cezarul care a tresărit în clipa când fecioara dăruia lumii fiul ales, nu-şi ştia menirea. Şi
ar fi fost adâncă jalea dacă aurul sufletului celui zămislit din har şi lumină putea intra în orice
minte. Că orbii şi surzii şi bolnavii şi văduvele şi orfanii - întreaga cohortă suferindă - trebuia
să-şi aibă
Dumnezeul.
Clopotele sună.
Copilul a împrăştiat, din surâsul care a pus flori de nea peste iesle, - lumină . . .
Opriţi-vă, toţi care rostiţi în alt grai aceiaşi poveste.
E ziua Lui . . . Vină obosiţii, vină doborâţii, vină pocăiţii ! Iată : durerile sunt punţile către
împărăţia morţii.
Clopotele au încetat să sune.
În dimineaţă, - oboseala şi chinul au crescut în obrajii celor mulţi.
. . . Şi peste sunetele clopotelor moarte, neaua îşi pune sărutul ei de gheaţă.

5
Fantoşe Vopsite Ioan Peltz
De ce a întârziat o fată cu obrajii supţi în colţul străzii, în faţa obloanelor trase peste
şirurile albe de pâine ?

Rugãciune

Ai zvârlit cu mâna bogată vânturi crunte şi câmpiile s-au înfiorat de mânia ta izbăvitoare.
Iată, au cântat cu glas piţigăiat cocoşii şi au ieşit să are şi să care boii.Boii pe şesurile
grase, în străduinţi cumplite, îţi închină, doamne, prinos de dragoste, credinţă şi nădejde.
Prin adâncuri de cer se zbat zburătoarele ; în colibe mor visurile şi toate garoafele au
pălit prin geamuri vechi.
Doamne, împrăştie toamna şi umple de rod grădinile iar ca în dimineţile bune de ieri.
Parcuri înroşite de sângele florilor şi lovite de petalele bolnave sunt privelişti de groază.
Au nu simţi, doamne,rana tuturor ?
Iartă copilele, iartă durerile şi iartă - o, prea iertătorule ! - moartea firii nevinovate.
Ci, împrăştie doamne, prin alte meleaguri, - toamna.

Primãvara morţii

Toamna înfloreşte regretele şi adună, cu iscusinţa avarului beat de aur, foile peste care
pelerinii jocului şi-au vărsat durerea. Potecile răsună jalnic şi zările s-au cernit :înmormântarea
ultimului cântec, pregătită cu fast şi zgomot, cheamă amintirile.
Astăzi renasc dorurile şi toate iubirile pierdute : o adevărată primăvară de veşted, de
ramuri profanate, de searbăd văzduh şi de chin.
Şi trebuie să fie, undeva într-o căsuţă cu pereţii plini de imagini şi cu miros de gutui, o
bătrână cu vorba limpede şi alinătoare. Alături de ea, poate un cap împodobit cu plete,ca un
buchet proaspăt, care ascultă.
. . . Ce o fi povestit bătrâna peste care au trecut atâtea toamne şi au înviat atâtea
primăveri ?
Afară, în agonie, ziua moare.
Curând perdeaua de neguri se va întinde peste oraşul bolnav de toamnă, - şi bătrâna va
osteni.
Ce primăvară a morţii !

Omul care cântã

Zdreanţă colorată. Ochi de leşie şi obraz de hârtie.


Omul care cântă are mâna zgâriată şi degetele subţiri
ca de coardă. Când îşi tremură vocea, prin văzduh se răspândesc vibrări de iad. Osteneşte des.
Îşi susţine, milos, şoldurile-i şubrede şi gândeşte. Cu faţa, cu gura, cu ochii, cu nasul gândeşte.
După miezul nopţii îşi acoperă pieptul ce braţele. Câteodată leşină. De afară aude un glas
de femeie bătrână şi bolnavă : e mumă-sa. Şi omul care cântă se înduioşează
ca o fată la gândul că bătrâna tremură de foame şi de frig.
Bătrâna pune mâna-i de păcură deasupra ochilor şi priveşte în iadul tavernei. Omul care
cântă o zăreşte. Şi se îneacă. Cântecul moare şi omul cade pe podeaua udată
6
Fantoşe Vopsite Ioan Peltz
cu vin. . . . Omul care cântă s-a deşteptat şi plânge.
Are priviri de câine fugărit. Alăturea de el, bătrâna care nu mai plânge.
Omul care cântă a adormit şi bătrâna îi mângâie,iubitoare, părul murdar şi încâlcit.

Romanticã

Mamă, mi-e dor de pădurea tristă.


Am visuri ce-mi străpung inima şi mă trezesc scăldată în lacrimi. Nici faţa ta bună, nici
florile din curte, nici icoanele din pereţi nu-mi înveselesc trupul.
Şi mă simt singură, urâtă şi bolnavă . . .
- Mamă, mi-e dor de pădurea teristă !
- Şterge-ţi ochii şi piaptănă-ţi părul de raze, copila mea albă. Afară e întuneric şi prin
văzduh palpită suferinţa. Oamenii sunt răi, fiarele crâncene, vremea sălbatică.
Şi e întuneric şi pădurea geme . . .
- Mamă tu ai uitat cuvintele de aur şi glasul tău a pierdut sunetul care aducea a clinchet
de clopoţei. Uite : icoanele din pereţi mă privesc cu ură, pretutindeni e gol şi în sufletul meu e
gol.
Mamă, mi-e dor de pădurea tristă !
- Pleacă-ţi capul peste cartea de rugăciuni şi nu mai plânge . . . Afară e întuneric şi
pădurea geme.
Ci rosteşte cu evlavie, rugăciunea, copila mea albă, copila mea albă . . .

Scrisoare

Iartă-mă fetiţo cu cârlionţi de aur şi zâmbet pierdut,iartă-mă că toamna a început din nou
să-şi ţipe ploile în geamuri şi să-i puie peceţi de negură pe întinsuri.
Ziua cu albastre privelişti scade - imagine uitată, undeva, într-un sertar de suflet.
Iartă-mă că ne-am risipit jelaniile prin uliţi maculate şi am plâns încet ca în romanele
mieroase.
Pasul tău nu mai atinge aleea.
Cu cartea subţioară şi cu visul adâncit în ochi, tu nu mai ocoleşti parcul înviorat de soare
şi de tine . . .
Iartă-mă că vântul a ucis razele şi a pus cruce năzuinţelor.
La căpătâiul verii care moare - dă-mi mâna încet, să n-o trezim din agonie - noi vom
rosti prohodul zilelor de ieri, bogate de soare, bogate de iubire.

Uliţa nouã

Ai văzut şi tu cum cărările se albesc şi corbii, în hoarde închipuiesc visuri ?


Ovreiul cu găleţile de gaz, îmbrobodit şi umilit pare şi el o găleată diformă şi urâtă,
mişcându-se pe două roate - picioarele. Toate casele, mărunte, învinse, pierdute, au
îngenunchiat în faţa iernii care începe. Şi tu ai rămas cu mâna streaşină, obosită de atâta alb şi
de atâta dor . . . O să mai vie primăvara cu râsete zglobii şi cântece.
Poate o bancă, în boschet, va adăposti iar iubirile ştiute. Bătrânii, trecând cu melancolie,
pe dinaintea aceloraşi privelişti vor surâde . . . Ei care nu mai cred nici în primăvară . . . Şi tu
îţi vei dori romanul. Dar s-au sfârşit petalele ultimului trandafir. Visul e o palidă aducere
aminte. Iarna stăpâneşte străzile, surâsurile mor pe buze veştede, toată casa oftează.
7
Fantoşe Vopsite Ioan Peltz
Ci nu te mai frământa zadarnic. Iubirea ta - tânără - a murit în uliţa nouă şi mirajul
albului o împodobeşte . . . Uliţa nouă cere alt vis.
N-ai să i-l dai, - tu cea mai suavă dintre florile cu petalele defuncte ?

Poveste numai pentru tine

Era o jucărie rotundă, semănând a păpuşe, gătită ca de nuntă cu flori şi panglici albe. În
fundul canapelei îşi zidise palatul şi trebuia să aibă priviri triste când mâini reci o atingeau. Nu
iubea decât soarele din părul ei, sunetele dulci şi basmele cu fete înşelate de cuceritori răi.
Şi cum într-o noapte iarna îşi golise argintul pretutindeni, jucăria rotundă, aproape
îngheţată, se gândea că o mână caldă va veni s-o mângâie . . . Adormise în nădejdea dorită, cu
faţa luminată.
Dar toate poveştile sfârşesc - când sunt adevărate astfel : o bătrână cicălitoare şi
amărâtă, dereticând prin casă, văzu jucăria, aproape îngheţată în fundul canapelei.
Priveliştea o necăji. Era, doar, atât de inutilă, - o jucărie vie ca atâtea . . . Şi bătrâna a
azvârlit-o afară, în iarnă, în frig şi în tristeţe. Cineva a ridicat-o într-un târziu, moartă.
Şi înduioşat de soarta ei duşmană, plânse tăcut.
. . . Tu să râzi de rândurile mele în care scapără nebunia. La tine soba e caldă, odaia
înmiresmată şi pe pereţi dănţuiesc, fericite imagini dulci. Ci numai afară poate muri cu un slab
şi ultim oftat, o jucărie rotundă, împodobită cu panglici . . .

Apele

Graiul apelor, misterios, îndârjit, bolnăvicios, atrage şi chinuie.


Pe ţărmul mării colorat de soarele veşnic acelaşi, pletele albe şi pletele brune se îmbină
într-o armonie calmă. Apele purced să cânte.
Solitar drumeţ, obosit de o ţintă ca de o himeră, aşează-te, umil pe ţărâna udată de valuri
şi ascultă . . . Apele grăiesc.
Ele povestesc, în ritmuri de furtună, martirii îngropaţi în fundul mărilor.
Ele cântă odiseea prinţeselor furate de chemarea satyrilor cuceritori.
Ele se îmbrăţişează - într-o violentă voluptate - cu razele de soare, cu amurgul şi cu
cerul. Odată s-a oprit pe ţărm larg un pribeag cu buza rumenă, cu obrajii purpurii, dar cu ochii
umeziţi de plâns.
Şi ridicând, cu deznădejde, braţele, pribeagul rosti :
- Vorbiţi-mi, vorbiţi-mi valuri de aur, valuri de foc !
Şi apele-au grăit :
- Potoleşte-ţi inima înfierbântată ! În fundul apelor găsi-vei linişte eternă. Dar - afară
clocoteşte viaţa. Prietene, îneacă-te în valurile ei. La noi, durerile-amuţesc şi cu ele odată
amuţeşte viaţa. Trupul tău e zvelt şi braţul vajnic. Usucă-ţi lacrimile şi zvârle-te în oceanul
vieţii.
Prietene, fii tare !
Apele au amuţit.
Pribeagul şi-a împreunat, smerit, mâinile, a ridicat ochii către cer şi, muncit parcă de un
gând porni.
. . . Seara începu să înconjoare întinderile.

8
Fantoşe Vopsite Ioan Peltz

Fata care cântã

Într-un gang de toamnă cu aur şi noroi, cu ploaie de gheaţă şi cu tristeţi de muribund,


într-o seară de chin . . . Pe o faţă neagră un zâmbet blond. Cearcăne, pas silit, îmbrăcăminte
stranie.
Am întâlnit-o târziu, în seara care murea ca o amantă în braţele perverse ale infinitului. Şi
ochii mei, ca într-o mare de groază s-au îngropat în ochii ei. În gangul cu noroi şi cu toamnă, o
femeie se plimba, stranie şi cânta cu glasul spart o melodie de veselie şi desfrâu.
- Micule, de ce cânţi, în ploaie, în toamnă, în frig ?
Şi femeia a tăcut, s-a oprit o clipă, nepăsătoare şi diamantul privirii ei se reflectă asupra-mi.
- Sunt veselă, micule, sunt veselă ! - mi-a răspuns ea.
E toamnă, n-am palton, am să-mi găsesc astă-noapte pe cineva şi-mi va fi cald ! O, patul meu
rece ! . . .
. . . Dar ştii că ai părul frumos ? aşa era odată părul meu ! Pe atunci ştiam să cânt la pian
. . . Şi aveam palton şi pat cald . . . Ce obraz alb avea mama !
Dar, sunt veselă micule, sunt veselă. Şi începu din nou să cânte.
Dar silabele cuvintelor de veselie răsunau, cu chemări de moarte, în gangul umed. Şi
pasul ei greoi de apă şi de oboseală durea auzul.
- Micule, ai să cânţi mereu ?
Dacă sunt veselă, - cum să nu cânt ? Am să cânt . . .
Am să cânt . . . Am să cânt . . . Şi râdea cu ochi de păpuşe nevinovată şi bună.
Ploaia cădea - stropi de durere. Vântul îşi tremura jelania, bătându-se de zidurile umede.
. . Toamna se cobora din înălţimi şi încununa fruntea bolnavă, veselă şi groaznică, a femeii care
cântă . . . Şi toamna ploua peste gangul de chin - şi femeia cânta, -
veselă, veselă . . .

Haina cerului

Nebunul râdea.
- Frumoasă e : Şi ce încăpătoare !
Parcă ar fi o hlamidă împărătească !
Şi privea cu ochii peste măsură de holbaţi, cerul, pătat pe alocurea cu nori albi şi deşi.
În fiecare noapte adormea cu acelaşi vis neîmplinit şi fiecare dimineaţă îl trezea cu
aceiaşi vrere neîmplinită. Nebunul jinduia să se înveşmânteze cu a cerului haină. Căci
norii care se adunau pe o fâşie de cer aveau forma unei redingote largi, frumoase şi îmbietoare.
Şi himera îl atrăgea şi-l chinuia. Rămânea ceasuri întregi cu ochii pierduţi în nori, şi faţa sa lua
expresie mistică. Ceva din firea asceţilor, a marilor resemnaţi şi martiri, se întipărea pe obrajii
săi, secătuiţi de veghe şi de frământare. Iar în căutarea sa extatică se oglindea cea mai
capricioasă amantă a inimilor alese : nebunia.
Tresărea şi-şi freca ochii.
- Parcă ar fi o hlamidă împărătească ! - murmura, înăbuşit şi zâmbea, ameţit de fericirea
neîmplinită.
. . . În calmul acelui amurg de August, haina cerului îl chema cu o şi mai îndărătnică
stăruinţă :
9
Fantoşe Vopsite Ioan Peltz
- Vino ! Sunt a ta !
Şi haina grăia într-o limbă mult cunoscută :
- Sunt pentru tine pregătită ! O, de când mă sfârşesc aşteptându-te ! Haide ! Vino !
Nebunul înălţă mâinile, uscate de suferinţă, spre cer.
Se simţi plutind.
- Parcă e mai aproape. O, frumoasa mea haină ! Uşor ca o pasăre, el străbătea văzduhul.
Mai aproape, tot mai aproape de haină, se pomeni deodată în faţa unei corăbii orbitor de
strălucitoare. Era în cer, alături de haina mult visată. Dar din corabie ieşiră doi îngeri galbeni .
Ei veniră catre nebun, care, înfricoşat şi umil, odihnea, ghemuit, pe marginea corăbiei.
- Ce cauţi prin meleagurile astea ? rosti cu glas de tunet îngerul cel mic.
- Au nu cumva gândeşti că-ţi vine bine haina cerului ?strigă cu glas de ploaie îngerul cel
mare.
- Iertare prea slăviţilor ! Şi nenorocitul îngenunche. Sunt un visător. Voi care ştiţi ce este
visul, voi mă veţi pricepe.
Colo, jos, pe pământ oamenii credeau că sunt nebun.
De ce ? Pentru că mă îmbătam cu miresmele florilor şi priveam nopţi întregi stelele ? Sau pentru
că ştiam să cânt minunat ?
Am iubit privighetorile şi nopţile luminoase, apusurile de soare şi dimineţile de Mai;
fetele frumoase şi nevestele cu sâni ce te cheamă şi cu ochi dumnezeieşti.
Odată am zărit o fâşie de cer mai luminoasă ca oricând.
O haină plutea pe ea. O haină minunată, nemuritorilor !
Şi ce n-aş fi dat s-o am ! Stăteam ceasuri întregi cu privirile ţintuite la cer.
E haina mea ! N-aveţi încuvinţarea nimănui să mi-o răpiţi ! Lacrimile mele să vă fie plata;
durerile mele răsplata ! Daţi-mi-o !
Îngerii priviră la nebun şi râseră.
- Vrei haina - vorbi cu glas de tunet îngerul cel mic.
- Haina cerului ? - adaose cu glas de ploaie îngerul cel mare.
- Întocmai, nemuritorilor !
- Ha ! Ha ! Ha ! izbucniră îngerii şi unul dintre ei cuvântă:
- Haina pe care o vezi e năluca tuturor visătorilor.
Ai ajuns : eşti aproape ! Întinzi mâna înfrigurată. O, copil nebun cu plete ! Haina ta e numai vis.
Priveşte-o : sunt norii cenuşii ! Haina ta doar în mult schingiuita-ţi minte trăieşte...
Haina ta !
Şi nebunul, întinzând braţele, se înveli în haina lui şi, astfel înţolit, ajunse în faţa
Dumnezeului său preamărit pe pământ.
O, haina visătorului nebun !

10
Fantoşe vopsite Ioan Peltz

Poveste irealã

Purta fundă neagră, părul ondulat şi avea în ochi ceva din focul de la sud. Îşi
pudra cu regularitate, faţa-i trasă şi îşi parfuma îmbrăcămintea cu o aromă
necunoscută prin
meleagurile noastre.
Camera lui era un muzeu : figuri de femei, imagini potolite, priviri domoale sau
crunte, siluete de cavaleri medievali, curtezane cu sâni purpurii, - toate într-un
amestec de violentă noutate.
Pe atunci florile răspândeau miros dulceag de zi blândă.
El scria, întins pe covor şi fuma dintr-o lulea cu vârful colorat.
Într-o zi se răspândi vestea că a murit.
Femeile, iscoditoare şi robite fanteziei, presupuneau un sfârşit de roman
sentimental. Bărbaţii ridicau din umeri pentru că n-aveau idei la îndemână, iar
intelectualii străzii formulară : " tânărul a fost nebun ! "
L-au înmormântat câţiva domni în negru, toţi bărboşi, toţi cu privirile încruntate
şi cu pasul drept, ţanţoş, grav ca pasul academicienilor.
Povestea s-ar putea sfârşi aici, banal.
Dar într-o seară, fereastra casei pustii se lumină.
Un cap cu plete, proaspăt ca o floare, se vădi.
Doi ochi luminoşi ademeneau privirile. Cu un pămătuf catifelat mâna
tremurândă fu purtată, blajin, pe obrajii galbeni şi gura, până atunci încleştată,
cuvântă.
Lumea văzu. Proştii se cruciră. Deştepţii se indignară. Unii mai îndărătnici,
ţineau să pătrundă adâncul misterului.
Tânărul reâncepu enigma : scria, visa, fuma.
Ochiul nedumerit care privea prin fereastră dădea de oarecare schimbări.
Bibelouri de diverse mărimi şi culori, doborau măsuţa de vişin. În fund, o oglindă în
apele căreia se scălda un trup de şarpe cu ochi de fată speriată, iar lângă perete un
dulap, ca un coşciug, încărcat cu tomuri soioase.
Şi nicicând nu era mai multă vâlvă în locuinţa acestui tânăr.
Cine putea lămuri ciudâţenia ?
Un singur fapt se cunoştea.
Pe vremea romanilor, pe lângă celelalte temple, era unul destinat aleşilor.
Cel mai de seamă învăţat de pe atunci, marele cărturar Sanchius, veni odată în
lăcalul învăţaţilor, şi, oprindu-se în faţa altarului, grăi în minunata limbă a vremii,
altoită pe alocuri cu pilde rodnice :
- Fraţilor, înţelepţilor, nemuritorilor, am o viziune crudă ! Voi care admiraţi
frumosul şi vă îndestulaţi setea de ştiinţă din oceanul învăţăturilor divinului Socrate ;
voi ce nu aveţi pentru Diogene decât dispreţ, aşa cum se şi cuvine, voi care purtaţi în
suflet izvoare de lumină şi vă îmbătaţi cu magia amurgurilor de flăcări, - voi nu ştiţi că
îngerul morţii va fâlfâi din aripi şi peste noi !
Vom muri !
Înţelegeţi, o fraţii mei, tovarăşii mei, discipolii mei, - vom muri !
Şi pentru ca nimic să nu poată fi potrivnic vieţuirii noastre în vremi, ne trebuie
încă un zeu ! Un zeu pe care să-l trimitem să vieţuiască mai târziu, când oamenii vor fi

11
Fantoşe vopsite Ioan Peltz

uitat de templele şi de certurile noastre ; de eroii şi de idolii noştri ; de frumuseţea şi


de păcatele noastre, - un zeu înţolit în haină neagră şi în lavalieră şi care - ca şi
Homer - să făurească stihuri.
Lăsaţi, pentru o clipă, deoparte orice alt gând trudnic, îndepărtaţi fantomele
care vă chinuie capul, stropiţi cu un ceas mai târziu grădina şi sărutaţi numai în
aşternut iubitele ; ci, senini şi cuceritori, rugaţi-vă zeilor să avem peste mii de ani un
zeu nou în mijlocul oamenilor !
. . . Se spune că drept credincioşii se închinară foarte.
Slujba se făcu într-o tăcere mai funebră ca de obicei, iar marele înţelept leşină -
zice-se - în faţa apocalipticei viziuni pe care o avu.
De atunci au trecut ani. Pagini galbene şi pline de praf glăsuiau, în admirare, de
marele fapt. Tineri studioşi îl învăţau pe de rost. Şi cumplită era dezamăgirea
dascălului care îşi prindea elevul ignorând tocmai această istorică întâmplare.
Moartea tânărului ciudat reînvie legenda. Unii îl credeau zeul întrevăzut cu mii
de ani înapoi de marele preot.
Alţii îl socoteau un spilcuit obişnuit al oraşelor mari, puţin cam sucit, fără nici un
căpătâi dar cu multe. Cineva şi-l închipui vrăjitor în legătură cu diavolul.
Un derbedeu, care ilustra prin faima lui precoce întreg cartierul, s-a jurat chiar
pe viaţa mumei sale că l-a văzut, cu ambii ochi în miez de noapte, deasupra casei
izolate, fluturând trei aripi negre şi rânjind prin întuneric.

. . . Vara trecuse, toamna purcese a cânta simfonia ei aurie şi tânărul continua să


întărâte minţile îndeobşte potolite.
O femeie, într-o seară cu pâclă, trecu pragul casei. Avea părul alb, ochi galbeni,
fruntea albastră şi dinţii de culoarea căpşunelor. Intră grăbită, îşi aruncă pălăria şi
voalul pe un scaun şi se întinse pe covor. Cel înviat se odihnea pe un fotoliu voluptos.
Piciorul, cu pantof subţire, căuta loc pe umărul femeii, iar braţele acesteia mângâiau
şoldurile tânărului, în dorinţa găzduirii.
- Spune-mi povestea aromei care a îndrăgit trupul virginei din palatul celor
douăzeci şi trei de împăraţi, grăi cu voce aspră tânărul.
- Ai să-mi spui tu - răspunse femeia cu glasul dulce ca o smochină - istoria
tânărului care a voit să se iubească cu un stejar ?
Am să-ţi spun ! urlă cel din morţi înviat.
- Atunci, iată povestea: era o aromă, atât de pătrunzătoare, că trebuia numai să
ajungi în vârsta când băieţilor le mijeşte mustaţa şi fetelor li se rotunjesc sânii ca s-o
simţi.
O, şi în palatul acela trăia o fată. Îşi spăla în fiecare dimineaţă, cu rouă, trupul.
Şi odată - zorii încă nu se arătară - simţi cum un fior, năpraznic ca fulgerul, o
zguduie. Era aroma dorinţei.
Femeia tăcu.
- Şi ce-a făcut fecioara ?
Femeia râse.
- A căutat drumul care duce la împlinirea dorinţei. În noaptea aceea patul ei
rămăsese gol, iar grăjdarul împărăteştii curţi purta în mâinile lui vânjoase, spre un
culcuş tăinuit, un trofeu scump . . . Haide, - spune-mi şi tu povestea !

12
Fantoşe vopsite Ioan Peltz

- Ascultă : un tânăr plecă în codri. Voia să uite de mumă şi de taţi. Şi întâlni în


cale un stejar. O, un stejar frumos ca în căţri. Şi îndrăgi arborele. Veni, atunci, glas
dumnezeiesc la auzul său :
" - Zvârle păcatul din cuget ! " Şi el n-ascultă. Şi a doua oară rosti Domnul
porunca. Şi pentru a doua oară el n-o ascultă.
Atunci - povestea e tristă - flăcăul muri !
Lumina pătrunse în odaie, mulţimea începu să forfotească prin oraş, misterul
încetă.
Povestea e, poate, sfârşită.
Dar unii răutăcioşi susţin că în serile de iarnă, după câte un ospăţ bogat,
bărbaţii cumsecade din oraş îşi spun povestea şi - dacă nu-şi amintesc vre-un
amănunt - mai pun de la dânşii.
Şi îşi freacă, apoi, mâinile, veseli, ca măgarii râioşi spatele.

Poveste pentru mine şi pentru tine

Trecându-şi degetele prin bucle, gândi surâzând : " îmi ofer trupul ca floarea
parfumul ". Şi rămase tristă, cu coatele brusc proptite pe fereastră, într-o atitudine
meditativă.
Strada se umplu de zgomot şi cum dânsa privea, absent, trotuarul, avu o viziune
teatrală : goală, cu părul pe spate, în bătaia vântului, fugind după fluturi ca odinioară.
Şi într-un cadru şters, acoperindu-şi faţa cu barişul, - mama.
( Ah ! femeia aceea bună care nu ştia decât să plângă şi s-o certe . . . )
Ea se retrase de la fereastră.
Strada începu să meargă, trecu uliţele alăturate, şi, nebună, se opri pe cărăruia
cimitirului.
Undeva, pe o piatră, rânjea numele mumii, cioplit .Prost şi înveselit de soare.
Gândi : " sunt proastă ca în zilele când furam din podgoriile tatălui tutun şi mă
sărutam cu vizitiul isteţ. Strada e nemişcată ca pozele din perete sau ca pantoful meu
de aur de sub pat. "
Şi cum sângele i se ivi în obraji, înflorind-o cu roşu, încercă să plângă.
Prietenul de peste drum a luat de la o vreme calea despărţirii. Opreşte trăsura
cu coşul ridicat la colţul străzii şi se strecoară, ruşinat şi cam clătinându-se pe poartă.
Prietenul ei !
Ar fi ţinut să aibe un roman fioros : o barcă sbătându-se în vârtejul valurilor, un
cavaler cu braţul tare sărind în apă s-o prindă de talie şi să-i redea viaţa cu grădinile
şi bucuriile ei. Sau o răpire în noapte, cu sunete vechi de clopot ruginit, cu mantii de
negură şi cu primejdii . . . I-ar fi căzut la piept, suspinând, şi el ar fi mângâiat-o pe
frunte cu mâna aspră.
Un pitpalac dintr-o casă vecină îi curmă visul cu un şuierat scurt ca un punct
într-o frază sentimentală.
Ea ar fi plâns de toată melancolia adunată în piept şi şi-ar fi sângerat buzele,
dacă n-ar şti că prietenul întâlnit într-o cafenea, la o masă uitată, trebuie să vie.

13
Fantoşe vopsite Ioan Peltz

Îşi linse cu vârful limbii buzele, îşi potrivi părul, îşi împrumută aerul cel mai
capricios şi se trânti în pat. Uşa se deschise şovăitor, o umbră se înfăţişează înaintea
ei. Are numai ochi rotunzi de mărgean negru. Şi nu ştie decât să ceară.
( Oochii lui mari, perfecţi, imobili care cer ! )
Ea îşi ridică bustul pentru a închide în privirile lui toată albeaţa şi toată
strălucirea de care se simţea împovărată.
- Mă mai iubeşti ?
Ochii nu răspund. Dar camera vibrează de luciul lor şi ea îi acoperă cu gura,
ahtiată de dragoste ca un mânz dornic de joacă.
Prietenul ei n-o mai încălzea, ca altădată, cu suflarea lui dogoritoare şi n-o mai
strivea sub îmbrăţişări repezi.
Vedea viermele despărţirii care punea între ei bariera. Dete un strigăt. Răguşeala vocii
o făcu să tremure de frică.
Îşi îmbrăcă, înfrigurată, rochia şi trase din sertarul tatălui ei, mort într-o toamnă
cu multe cântece şi cu multe lacrimi, un revolver mic ca un pantof, - ca pantoful ei
mic
azvârlit sub pat.
Ieşi în stradă şi surâse luminii care îi juca în obraji.
Colindă grădinile publice, întârzie pe bănci, evocă vremea
Copilăriei şi plânse din când în când în glumă că mai poate fi tristă. Privea voit
provocator pe trecători şi se bucura de ochiadele tinerilor romanţioşi.
Când beţia de lumină se zbătu în păienjenişul serii, ea îşi aminti de ceva şi,
săltând din umeri, plecă cu pasul hotărât.
Când ajunse pe chei, întunericul îi călăuzea gândul şi paşii. Berăria cu lămpi
murdare şi cu chiot o chema . . .
Şi a şezut, pironită în scaunul rupt, ca o statuie toată noaptea. Prietenul ei era
cel din urmă număr.
Când s-a suit pe scândura şubredă să cânte, ochii lui păreau muiaţi în lacrimi.
N-a zărit-o.
După cel dintâi cântec, o femeie beată îi oferi mijlocul şi gura. Cântăreţul o
sărută pe obraji, pe ochi, pe frunte şi îi strânse trupul putred cu toată patima puterilor
sleite. Ea s-a ridicat, albă şi şovăitoare.
S-a apropiat de prietenul ei, care începuse un cântec nou, săltăreţ şi vesel.
Îndreptă revolverul mic ca un pantof către gura deschisă şi, - trase.
Prietenul căzu pe scenă ca un erou de tragedie.
Întârziaţii berăriei, ameţiţi şi bine dispuşi, crezură că întâmplarea e un număr
nou, neprevăzut în program. Şi acoperiră mugetele cântăreţului, care murea, cu
aclamaţii şi cu râsete.
Ea dete în lături lumea, deschise uşa, îşi trânti pălăria pe o masă pătată şi fugi.
Cheiul gârlei părea că o îmbie cu întuneric şi cu mister.
Îşi dezbrăcă rochia, îşi smulse cămaşa, rămase goală în lumina nehotărâtă a
lunii şi i se păru frumos să-şi dea drumul în apa fără culoare care mergea necontenit
ca sub povara unei osânde.
Tremura. Şi pentru că auzea paşi grei în urmă, se plecă peste grilajul de fier şi
sări, grăbit, în apa întunecată.
. . . Dimineaţa, un gardist găsi pe chei un pantof mic,brodat cu aur.

14
Fantoşe vopsite Ioan Peltz

Doctorul

În cabinetul pururea înmiresmat, ochiul se izbeşte adesea de privelişti vii : o


frizură neagră care cade, îndrăzneţ, peste o frunte pudrată, un obraz plin, cu alunţie,
un surâs tâlcuitor, o taină şoptită, insinuant, la ureche . . . Şi peste toate, ceva din
atmosfera unui bar american.
Doctorul e un sentimental.
Mânuieşte adjectivul cu aceiaşi graţie ca seringa. Şi în pupilele ochilor care
poartă atâtea imagini şi atâtea obişnuinţe, se reflectă o dramă. Căci omul, blond şi
apostolic, trebuie să primească, docil, durerea tuturor; să se zbată în spasmurile
chinurilor primului venit şi să vibreze de emoţie când clientul e tămăduit.
Într-o zi mi-am închipuit, grav, că doctorul meu e un
filozof. Trebuie, desigur, să primească, cu o superbă nepăsare, loviturile fatalităţii şi să
taie, cu bisturiul râsului cinic, rănile sufleteşti. Pătrunzând în fiziologie, deşertăciunea
lucrurilor apare şi mai vădit. Şi doctorul e inteligent cu măsură şi patetic fără limită.
Totuşi are o gândire proprie deasupra micilor sau marilor frământări. E cavaler, deşi
puţin umanizat de lectură. Aşa credeam. Dar, - vai ! Între o apreciere banală şi un
sfat, doctorul meu, cu inima copleşită de îngrijorare ( părea că a strâns îngrijorarea
clientelei sale ) mi-a spus :
- Am un guturai năstruşnic !
Şi, definitiv :
- E teribil !
Ah ! iluzii romantice : deabea azi înţeleg însemnătatea epicurianismului ! Şi e
bine că am intrat, târziu, cu ghetele pline de noroi şi cu hainele prăfuite, în templul
înţelepciunii. Doctorul meu, prin urmare, are nas şi guturai, ca mine şi ca dumneata.
Pe un perete din " cabinetul medical " - ce definiţie pompoasă ! - străjuieşte
un Hristos al vremurilor noi. Mi-am spus, suficient : doctorul e cald ca o idee care
înfloreşte, tandră, într-o minte de adolescent îmbibată de visuri.
Şi au curs zilele peste mine, aceleaşi.
Doctorul e un vizionar, - îmi mângâiam sufletul - acest indispensabil al juneţei
- şi, de bună seamă, construieşte, fericit, fericirea tuturor.
Dar, odată, cu un zâmbet fin şi trist, doctorul mi-a spus :
- Închipuieşte-ţi : viaţa s-a scumpit uimitor !
Şi eu de astă-dată am tăcut. Prima emoţie mi-a călit nervii. Duşul, altădată
violent, mi se părea astăzi o adiere de mai după o căldură voluptoasă de vară
întârziată.
Şi, totuşi, doctorul meu e de inimă, deşi are sentimente vagi, preocupări serioase
şi agilitate în degetele trecute prin purgatoriul tuturor iubirilor.
L-am prins într-o discuţie intimă.
Domnişoara venea roşie la faţă şi cu pleoapele pe jumătate închise. A ascultat,
mirată.
- Doctore, crezi că . . . ?

15
Fantoşe vopsite Ioan Peltz

- Hm !
Am priceput. Ziua sfârşea, cugetările se adună ca într-un sertar scrisorile - în
capul doctorului.
Acum sunt sigur : doctorul nu e nici sentimental, nici filozof, nici apostol :
doctorul e un colecţionar de lucruri rare : de dureri şi tânguiri. Are însă, un cusur sau
- cine ştie ? - o însuşire : nu vinde nici când fructul oboselii sale.
Şi de aceea un preot tânăr l-a încredinţat, solemn, că porţile raiului îi vor fi
deschise.
Eu o cred : numai să nu fie prea mare, - mai mare decât poarta raiului . . .

Cuprins

1. Tylda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
2. Mymi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
3. Siluetele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
4. Soarele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
5. Adio . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
6. Roman de toamnă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
7. Clopotele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
8. Rugăciune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
9. Primăvara morţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
10. Omul care cântă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .11
11. Romantică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
12. Scrisoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
13. Uliţa nouă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .14
14. Poveste numai pentru tine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .15
15. Apele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
16. Fata care cântă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .17
17. Haina cerului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
18. Poveste ireală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
19. Poveste pentru mine şi pentru tine . . . . . . . . . . . . . . . .26
20. Doctorul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
21. Cuprins . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31

16