Am trecut pe malul docului bananier al containerelor de plumb ºi m-am aºezat în umbra imensã a locomotivei South Pacific

sã privesc apusul de peste dealurile cutiilor locative ºi sã plâng.

Jack Kerouac s-a aºezat lângã mine pe o barã de fier putredã ºi ruginitã; camarazi, aveam aceleaºi apãsãri sufleteºti, aceeaºi
ochi mohorîþi, pustii ºi triºti, împresuraþi de rãdãcinile cioturoase de oþel ale copacilor mecanici.
Apa uleioasã a râului oglindea cerul roºu, soarele a cãzut pânã la urmã în lama piscului Frisco, nici un peºte în acel curent,
nici un pustnic pe acele dealuri, doar noi cu ochii urduroºi ºi mahmuri, ca doi vagabonzi bãtrâni ce dorm pe coastã, obosiþi
ºi imprevizibili.
Priveºte Floarea Soarelui, mi-a zis, acolo era umbra palidã gri întoarsã spre cer, mare cât un om, înãlþându-se absentã pe o
grãmadã de rumeguº vechi.
- M-am ridicat grãbit ºi încântat – era prima mea floare a soarelui, pomenirea lui Blake – himerele mele – Harlem ºi Hells
ale râurilor de Est. Þãcãnitul podurilor Joes Greasy Sandwiches, cãrucioarele copiilor morþi, negre roþi uitate ce nu vor mai
merge ºi nu vor mai trebui, poezia malului de râu, prezervative, oale, cuþite de oþel, nimic curat, doar noroi rece ºi
artefactele ascuþite ce trec în trecut – ºi Floarea Soarelui de un gri incert în asfinþitul soarelui, fragilitate neprotejatã,
prãfuitã cu funinginea ºi smogul, ºi fumul locomotivelor bãtrâne în ochii ei – corola de spini tociþi, ignoratã, deterioratã, ca
o coroanã strivitã, cu seminþe scuturate de pe faþã, cu gura aerului însorit care-va-rãmâne-în-curând-fãrã-dinþi, raze de
soare, strivite de capul ei pãros ca o plasã uscatã de pãianjen, frunze ieºite ca niºte braþe din trunchi, semne din partea
rãdãcinilor de sub rumeguº, bucãþi stricate de mortar cãzute de pe ramuri negre, o muscã moartã în urechea sa.
Bãtrânã ºi îngrozitor de mutilatã erai, draga mea floare a soarelui, O, sufletul meu, atunci te-am îndrãgit!
Funinginea nu era jeg uman, ci funinginea morþii, ºi a locomotivelor. Întreaga mantie de praf, acel vãl întunecat aºternut pe
liniile de tren, acel chip de fum ºi ceaþa, acea pleoapã de nenorocire neagrã, acea mânã tãbãcitã sau falus, sau
proeminenþã a artificialului mai-rãu-ca-noroiul-industrial-modern – toatã respectiva civilizaþie privind coroana ta nebunã
de aur – ºi acele gânduri vagi de moarte ºi ochii prãfuiþi, lipsiþi de dragoste ºi mântuire, ºi rãdãcini extenuate de desubt, în
grãmada de nisip ºi rumeguº, bancnote de cauciuc, piele de maºinãrii, intestinele ºi interioarele automobilelor ce horcãie ºi
tuºesc, cutiile goale ºi singuratice de plumb, borcanele de metal goale ºi singuratice cu limba lor ruginitã atârnând, ce aº
mai putea menþiona, cenuºa cãruntã a câtorva trabucuri, pizdele roabelor ºi sânii cu lapte a maºinilor, fundurile uzate,
bietele scaune, ºi sfincterele generatoarelor – toate astea încâlcite în rãdãcinile tale mumificate – ºi tu stând acolo înaintea-
mi în apus, întruchiparea gloriei tale!
Perfectã frumuseþe de floarea soarelui! Perfectã, excelentã, încântãtoare existenþã de floarea soarelui! Ochi dulce natural
spre lunã nouã, s-a trezit vie ºi excitatã sã prindã în umbra apusului briza lunarã a rãsãritului de soare auriu!
Câte muºte au bâzâit în juru-þi neobservând zâmbetul tãu, în timp ce tu înjurai raiul cãilor ferate ºi sufletu-þi de floare?
Sãrmana floare moartã? Când ai uitat tu cã ai fost o floare? Când þi-ai privit pielea ºi ai decis cã eºti locomotivã veche,
murdarã ºi impotentã? Stafia unei locomotive? Spectrul ºi umbra unei cândva puternice ºi nebune locomotive Americane?
Niciodatã nu ai fost o locomotivã, o, Floare a Soarelui, tu ai fost Floarea soarelui!
ªi tu, Locomotivã, tu ai fost locomotivã, nu-mã uita!
Aºa dar... am înhãþat scheletul gros de floarea soarelui ºi l-am înfipt lângã mine ca pe un sceptru, ºi am oferit lecþia
sufletului meu, ºi a sufletului lui Jack de asemeni, ºi a sufletului oricui va asculta.
- Noi nu suntem pielea noastrã de funingine, noi toþi în interior suntem floarea soarelui, aurii ºi frumoºi, suntem
binecuvântaþi prin seminþele noastre, corpuri golite de pãrul auriu, care la apus se transformau în floarea soarelui de
culoare ceremonioasã neagrã-nebunaticã, spionatã de ochii noºtri din umbra locomotivelor nebune într-un asfinþit pe-un
mal de râu cu containere de plumb ºi delurosul Frisco priveliºte de searã pe aºezate.