You are on page 1of 18

UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"

FACULTATEA DE MANAGEMENT
MASTERAT : DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A
MANAGEMENTULUI ORGANIZAȚIEI

DISCIPLINA: DEZVOLTAREA DURABILĂ A ROMÂNIEI DIN PERSPECTIVĂ


EUROPEANĂ

RAPORT DE CERCETARE

DEŞEURI PERICULOASE

MASTERAND:
EMAIL:

0
Cuprins

Cuprins
Capitolul I- Definiţia şi clasificarea deşeurilor……………………………………...
Capitolul II- Managementul deşeurilor……………………………………………...pag. 5
II.1.Problema transportului deşeurilor…………………………………………….....pag.6
II.2. Depozitele de deşeuri…………………………………………………………...pag.7
Capitolul III- Deşeurile în România………………………………………………....pag.9
III.1. Problema deşeurilor în Romania......................................................................pag . 9
III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor...............................................pag 11
Capitolul IV- Deşeuri periculoase………………………………………………….pag 12
IV.1.Legislatie privind Gestiune Deseuri si Substante Chimice Periculoase............pag.14
IV.2.Listele deşeurilor periculoase………………………………………………....pag 15
IV.3.Caracteristicile deşerilor periculoase………………………………………….pag 16
Capitolul V- Transportul deşeurilor periculoase……………………………………pag 18
Capitolul VI- Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase………………...…pag 19
VI.1.Metode de tratare a deşeurilor periculoase………………………………….....pag 20
Capitolul VII- Depozitarea deşeurilor periculoase………………………………….pag 21
Concluzii……………………………………………………………………….……pag 23
Bibliografie………………………………………………………………………….pag 24

1
Introducere
Dezvoltarea economică, creşterea producţiei şi a consumului au condus anual la
generarea de cantităţi mari de deşeuri, devenind o problemă acută pentru mediu.
Gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor conduce la numeroase cazuri de contaminare
a solului şi a apelor subterane şi de suprafaţă, ameninţând totadată şi sănătatea populaţiei. Pentru
asigurarea unei bune protecţii a factorilor de mediu precum şi a sănătăţii populaţiei este necesar
ca deşeurile să fie colectate frecvent şi eliminate într-un mod care să nu prezinte pericol.
Principiile care stau la baza strategiei de gestionare a deşeurilor sunt:
 Principiul protecţiei resurselor primare – este formulat în contextul mai larg al
conceptului de “dezvoltare durabilă” şi stabileşte necesitatea de a minimiza şi
eficientiza utilizarea resurselor primare, în special a celor neregenerabile, punând
accentul pe utilizarea materiilor prime secundare;
 Principiul măsurilor preliminare, corelat cu principiul utilizării BATNEEC (“Cele
mai bune tehnici disponibile care nu presupun costuri excesive”) – stabileşte că,
pentru orice activitate trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte principale:
stadiul curent al dezvoltării tehnologiilor, cerinţele pentru protecţia mediului,
alegerea şi aplicarea acelor măsuri fezabile din punct de vedere economic;
 Principiul prevenirii – stabileşte ierarhizarea activităţiilor de gestionare a
deşeurilor, în ordinea descrescătoare a importanţei care trebuie acordată: evitarea
apariţiei, minimizarea cantităţilor, tratarea în scopul recuperării, tratarea şi
eliminarea în condiţii de siguranţă pentru mediu;
 Principiul po
1. Definiţia şi clasificarea deşeurilor

Deşeurile sunt generate în diferitele stadii ale activităţii umane şi reprezintă o


caracteristică inevitabilă a unei societăţi industrializate sau în curs de industrializare.

Compoziţia şi cantitatea de deşeuri sunt puternic dependente de natura consumului,


precum şi de structura industrială şi economică.
Deşeurile reprezintă o pierdere enormă de resurse, atât sub formă de materiale cât şi de
energie. Deoarece generarea excesivă de deşeuri este un simptom al proceselor de producţie
ineficiente, al durabilităţii reduse a bunurilor şi al structurii consumului, cantităţile de deşeuri pot
fi considerate ca indicator pentru eficienţa cu care societatea utilizează materiile prime.(Oros,
Draghici-2002)
Termenul “deşeu“ este definit în legislaţia europeană în articolul 1 al Directivei
Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile: “deşeu reprezintă orice substanţă sau obiect de care
posesorul se debarasează conform prevederilor legislaţiei în vigoare”. Definiţia a fost

2
modificată de Directiva Consiliului 91/156/CCE (Directiva cadru) astfel : “deşeu va însemna
orice substanţă sau obiect pe care posesorul îl aruncă, sau intenţionează sau este obligat să-l
arunce”. (XXX-2005)
În momentul de faţă nu există o clasificare general acceptată a deşeurilor. Cea mai bună
clasificare generală pare a fi Reglementarea deşeurilor propusă de Comunitatea Europeană, care
propune clasificări pentru: a.producătorii de deşeuri; b.colectorii de deşeuri; c.tratarea şi
depozitarea deşeurilor.
Directivei Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile, amendată de Directiva Consiliului
91/156/CCE clasifică deşeurile după sursă, procese şi direcţii din care provin, furnizând baza
pentru obţinerea de statistici comparabile şi compatibile privind deşeurile în Ţările Membre ale
Comunităţii Europene.(XXX-2005)
Dupa provenienţă , se pot deosebi următoarele tipuri de deşeuri:
1. Deşeuri municipale şi asimilabile ,care sunt deşeuri generale în mediul urban si rural.
1.1. Deşeuri menajere,provenite din activitatea caznică ,magazine, hoteluri,
restaurante, instituţii;
1.2. Deşeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii,mase plastice,frunze,praf);
1.3. Deşeuri din construcţii si demolări, provenite din activitatea de construcţii şi
modernizare şi întreţinerea străzilor;
1.4. Nămol oraşenesc , rezultat din staţiile de tratare a apelor uzate şi menajere;
2. Deşeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare şi cabinete medicale;
3. Deşeuri de producţie , rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole;
3.1. Deşeuri industriale stocabile, pe care normele europene le clasifica în :
 Deşeuri industriale periculoase ,dar netoxice, de exemplu azbest;
 Deşeuri industriale nepericuloase şi netoxice;
 Deşeuri inerte,de exemplu cele provenite din construcţii;
 Deşeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive ;
 Deşeuri industriale produse în cantitaţi foarte mari,de exemplu cenuşile
produse de termocentralele care funcţioneaza pe carbine;
3.2. Deşeuri agro-zootehnice provenite din agricultură şi în special, din zootehnie;
3.3. Deşeuri speciale, categorie în care intră explozibilii şi substanţele radioactive;
După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi irecuperabile, iar după
origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe: rebuturi şi reziduuri. Rebut poate fi o
maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit direct. Reziduuri sunt materiile prime,
materiale sau produse care sunt respinse în cursul unei fabricaţii sau a unor acţiuni umane
(menaj, comerţ, ramuri industriale, agroalimentare etc.).
Clasificarea care consideră drept criteriu sursa are avantajul că, în multe cazuri, este în
concordanţă cu modalităţile existente de colectare şi depozitare a deşeurilor.
După direcţiile din care apar, deşeurile cele mai semnificative în ceea ce priveşte în ceea
ce priveşte mărunţirea sunt: deşeuri agricole; deşeuri din construcţii şi demolări; echipament
electric şi electronic; vehicule la sfârşitul perioadei de utilizare; sticlă; deşeuri verzi; deşeuri
miniere şi de la cariere; hârtie; materiale plastice; deşeuri de la furnale şi zgură din oţelării;
textile şi îmbrăcăminte; deşeuri de lemn.
În funcţie de natura şi de efectul asupra oamenilor, direcţiile din care apar, deşeurile se
clasifică în trei mari categorii: radioactive, periculoase şi benigne.( Oros, Drăghici-2002)
Catalogul European al Deşeurilor (CED) este o listă ilustrativă , care nu epuizează
complet subiectul, şi este orientată pe process şi mod de apariţie. Aceasta este subdivizată în 20

3
de categorii principale. Pentru descrierea unui deşeu există trei niveluri: categoria principală,
subcategoria şi tipul. Pentru o definire exactă , un singur deşeu trebuie descris utilizând toate cele
trei niveluri. Catalogul conţine 776 tipuri de deşeuri. Unele categorii de deşeuri sunt excluse din
CED, cele mai importante fiind : deşeurile radioactive, efluenţii gazoşi emişi în atmosferă,
explozivii neutilizaţi. (http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf)
În mometul de faţă nu există un inventar realist al producerii, compoziţiei şi căilor de
depozitare a deşeurilor pentru Europa ca întreg.

2. Managementul deşeurilor

Iniţial managementul deşeurilor avea drept obiectiv îndepărtarea deşeurilor şi curăţirea


oraşelor. Dezvoltarea economică şi socială durabilă fără deteriorarea calităţii mediului impune un
management adecvat al deşeurilor fără epuizarea resurselor naturale. Managementul modern
priveşte în alt mod deşeurile.
În primul rând ele nu sunt privite ca şi „resturi” care trebuie îndepărtate din motive
sanitare, ci ca o sursă de materii si materiale prime. În acest fel se pune accent pe reciclarea şi
valorificarea deşeurilor, utilizarea energiei si depozitarea deşeului ultim. În acest fel se impune
un sistem integrat de reprelucrare şi reciclare a deşeurilor bazat pe un număr mare de tehnologii.
Iniţial reciclarea deşeurilor s-a bazat pe recuperarea deşeurilor de metale valoroase, iar mai apoi
recuperarea tuturor materialelor, producerea biogazului, iar resturile arse şi deşeul ultim să fie
depus pe platforme. În acest context managementul deşeurilor ocupă un rol important deoarece
deşeurile nu sunt numai o potenţiala sursă de poluare, ele constituind şi o sursă de materii prime
secundare.
Managementul deşeurilor este un subiect complex format dintr-o multitudine de
componente. În mod particular managementul deşeurilor din Uniunea Europeană
reprezintă o provocare deosebită prin faptul că ea nu trebuie să perturbe piaţa
europeană. Deşi nu există o reţetă care să se aplice în toate situaţiile, Uniunea are
principii ferme pe care se bazează diferitele niveluri ale sistemelor de management al
deşeurilor:
 Principiul prevenirii – producerea deşeurilor trebuie minimizată si evitată pe cât
posibil;
 Principiul responsabilităţii producerii şi al plăţii poluării – acela care produce
deşeurile sau contamineaza mediul înconjurător trebuie să plătească costul
acţiunilor sale;
 Principiul precauţiei – trebuiesc anticipate problemele potenţiale;
 Principiul proximităţii – deşeurile trebuiesc depozitate cât se poate de aproape de
locul în care au fost produse.
Aceste principii au căpătat o forma mai concreta în strategia generală privitoare la
deşeuri a Uniunii Europene din 1996 care ierarhizeaza operaţiunile de management al
deşeurilor:
1. prevenirea apariţiei deşeurilor;
2. reciclarea şi reutilizarea;
3. depozitarea finală optimă şi îmbunătăţirea monitorizării.
Strategia insistă de asemenea asupra necesităţii ca:

4
 Să se reducă deplasarea deşeurilor şi să se îmbunătăţească sistemul de reglementări
privind transportul;
 Să se utilizeze mijloace manageriale noi, cum sunt:
- Instrumente economice de reglementare;
- Statistici şi comparaţii utilizând date corecte;
- Planuri de management al deşeurilor;
- Responsabilităţi adecvate stabilite prin legislaţie. (XXX-2008)

2.1. Problema transportului deşeurilor


O cantitate prea mare de deşeuri se transportă înca pe distante lungi. In unele ţări
standardele privitoare la tratare si depozitare sunt îngăduitoare şi, drept consecinţă,
tratarea şi depozitarea sunt foarte ieftine. Dar transferarea deşeurilor dintr-o ţară
cu standarde exigente de mediu (şi, deci, cu costuri mari de tratare şi depozitare) în
ţări în care aceste operaţii nu sunt foarte costisitoare , nu este o opţiune adecvata pe
termen mediu si lung. Oricum, transportul deşeurilor trebuie minimizat în vederea
reducerii riscului de accidente şi economisirii resurselor. Politica UE stabileşte ca, pe
teritoriul Europei, deşeurile trebuiesc depozitate în locuri cât mai apropiate de acela
în care au fost produse (principiul proximitatii).

2.2. Depozitele de deşeuri


Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare ale deşeurilor sunt
variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de provenienţă. În principiu, deşeurile pot fi scoase
din circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit (recuperate).
In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele de
deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc pentru mediu
si sanatatea publica. Principalele forme de impact si risc determinate de depozitele de deseuri
orasenesti si industriale, in ordinea in care sunt percepute de populatie, sunt:
 modificari de peisaj si disconfort vizual;
 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafata;
 modificari ale fertilitatii solurilor si ale compozitiei biocenozelor pe terenurile
invecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplacute si cu suspensii antrenate de vant este deosebit de
evidenta in zona depozitelor orasenesti actuale, in care nu se practica exploatarea pe celule si
acoperirea cu materiale inerte. Scurgerile de pe versantii depozitelor aflate in apropierea apelor
de suprafata contribuie la poluarea acestora cu substante organice si suspensii. Depozitele
neimpermeabilizate de deseuri urbane sunt deseori sursa infestarii apelor subterane cu nitrati si
nitriti, dar si cu alte elemente poluante. Atat exfiltratiile din depozite, cat si apele scurse pe
versanti influenteaza calitatea solurilor inconjuratoare, fapt ce se repercuteaza asupra folosintei
acestora. Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deseuri
este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care in termenii conceptului de “dezvoltare
durabila”, se intinde pe durata a cel putin doua generatii daca se insumeaza perioadele de
amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologica si postmonitorizare (15-20 ani).
In termeni de biodiversitate, un depozit de deseuri inseamna eliminarea de pe suprafata afectata

5
acestei folosinte a unui numar de 30-300 specii/ha, fara a considera si populatia microbiologica a
solului.
Desi efectele asupra florei si faunei sunt teoretic limitate in timp la durata exploatarii
depozitului, reconstructia ecologica realizata dupa eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va
mai putea restabili echilibrul biologic initial, evolutia biosistemului fiind ireversibil modificata.
Actualele practici de colectare transport /depozitare a deseurilor urbane faciliteaza inmultirea si
diseminarea agentilor patogeni si a vectorilor acestora: insecte, sobolani, ciori, caini vagabonzi.
Deseurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sanatate datorita
continutului lor in substante toxice precum metale grele, pesticide, solventi, uleiuri uzate.
Problema cea mai dificila o constituie materialele periculoase (inclusiv namolurile toxice,
produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate in comun cu
deseuri solide orasenesti. Aceasta situatie poate genera aparitia unor amestecuri si combinatii
inflamabile, explozive sau corozive; pe de alta parte, prezenta reziduurilor menajere usor
degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe si reduce
poluarea mediului.
În funcţie de tipul deşeurilor acceptate depozitele se clasifică în depozite pentru deşeuri
periculoase, depozite pentru deşeuri nepericuloase, depozite pentru materiale inerte şi depozite
pentru un singur fel de deşeuri (monodeponie). Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază,
echipamente de cântărire, laboratoare de analiză, instalaţii de recuperare a gazului de depozit şi
de tratare a levigatului, de utilaje (buldozere, încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare)
şi de servicii de întreţinere a acestor utilaje.
Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură
ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Actual, depozitarea în rampe de gunoi
presupune la sfârşit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare) şi este o practică
curentă în multe ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care exploatarea s-a încheiat
sau în mine abandonate.
O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi care
satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile rampe, necorespunzătoare, au
efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de gunoaie, atragerea dăunătorilor
(insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.
Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze rezultate în urma
fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc efect de seră şi contribuie la
încălzirea globală. Poluarea apei şi a solului se face prin levigat (lichidul scurs în urma
proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat izolator se infiltrează în sol şi poluează apele
pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de puternice că împiedică creşterea plantelor deasupra
acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt compactate pentru a le mări densitatea şi
stabilitatea, şi acoperite cu folii şi cu pământ.
Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de depozit.
Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de carbon (45 %), la
care se adaugă mici cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de carbon, mercaptani, aldehide,
esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat prin ardere. Dacă nu există posibilitatea de
valorificare locală, se recomandă să fie totuşi ars la instalaţia de faclă deoarece dioxidul de
carbon rezultat prin arderea metanului are un efect de seră mai mic decât al metanului iniţial.
Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt prevăzute cu
straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase de material plastic (geomembrane)
sau textil (geotextile). Grosimea stratului de argilă trebuie să fie mai mare de 1 m pentru deşeuri

6
inerte sau nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru deşeuri periculoase
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor)

3. Deşeurile în România

3.1. Problema deşeurilor în Romania

La nivelul României, problemele legate de gestionarea deşeurilor sunt, în mare parte:


 cantitatea de deşeuri nu se cunoaşte cu exactitate din cauza lipsei sistemelor de cântărire;
 există cantităţi semnificative de deşeuri necolectate; circa 20% din locuitorii mediului
urban nu au contracte de salubrizare, iar în mediul rural aproape nimic nu se colectează
organizat;
 colectarea deşeurilor menajere este neselectivă, iar reciclarea se axează doar pe acele
tipuri de deseuri usor vandabile;
 deşeurile depozitate au conţinut mare de materiale organice care prin descompunere
generează gaze cu efect de seră ( metan, dioxid de carbon);
 valorificarea energetică a deşeurilor nu este o practică de eliminare curentă în România;
 nu este organizată o reţea comercială pentru valorificarea deşeurilor, depozitele existente
sunt uneori amplasate în locuri sensibile- în apropierea locuiţelor, a apelor de suprafaţă, a
zonelor de agrement; depozitele nu sunt amenajate corespunzător, conducând la poluare.
Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă o prioritate şi se regăseşte şi în
angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană. Deocamdată, nu a fost pus la
punct sistemul de colectare selectivă pe întreg teritoriul ţării. Statistici oficiale, arată că în
România, în anul 2004, au fost generate circa 36.315.000 de tone de deşeuri, din care 99,4%
reprezintă deşeuri nepericuloase şi 0,6% deşeuri periculoase. Cele mai mari cantităţi provin din
industria extractiva - 94,9%, urmată de industria prelucratoare. Cel mai mare impact asupra
populaţiei îl au deşeurile municipale care, în 2004, au reprezentat 380 de kilograme pe cap de
locuitor.
În România 1.300.000 tone de ambalaje au fost introduse pe piaţă în 2007. Din acestea
36% au fost reciclate. Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului a stabilit un obiectiv de 40%
rată de reciclare a deşeurilor municipale în 2011.
Potrivit legislaţiei europene, ţara noastră trebuie să recicleze 55% din deşeurile de ambalaje
generate în anul 2013.
Fiecare roman generează cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămînă . Anual, Romania
trebuie să gestioneze eficient, în medie, 36,7 milioane de tone de deşeuri, adică aproximativ
100.000 de tone de deşeuri pe zi. Din totalul deşeurilor municipale, aproximativ 40% reprezintă
materiale reciclabile, din care cca.20% pot fi recuperate, nefiind contaminate.
( http://www.sort.ro/index.php?page)
Instituţiile din industria sticlei, hârtiei şi cartonului şi maselor plastice au început să preia
aceste deşeuri de la centrele de colectare în vederea reciclării şi/sau valorificării. Cantitatea
acestui tip de deşeuri generată în România este relativ scazută, dar se prognozează o creştere,
determinată de dezvoltarea economică a ţării. Nu există încă un sistem adecvat de valorificare a

7
deşeurilor din construcţii şi demolări, ci doar o reutilizare interna în gospodăria proprie sau o
comercializare pe o piata nedeclarată.

3.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor

România dispune de un instrument pentru reducerea poluării mediului, pentru


îmbunătăţirea sănătaţii publice, şi pentru promovarea dezvoltării durabile - Planurile Regionale
de Gestionare a Deşeurilor (PRGD). Avem opt planuri regionale pentru gestionarea deşeurilor.
Populaţia a fost instruită cum să separe la sursă diferitele categorii de deşeuri. De
asemenea, se urmăreşte colectarea întregii cantităţi de deşeuri generate, fluxul deşeurilor
colectate separat va fi eficientizat, toate depozitele necontrolate vor fi închise şi ecologizate, şi se
vor construi noi depozite controlate, staţii de sortare şi de compostare, şi instalatii de reciclare.
În România, autorităţile publice locale trebuie să asigure colectarea selectivă a deşeurilor
de ambalaje prin serviciile publice de salubrizare, precum şi prin amenajarea de spaţii adecvate şi
amplasarea de containere pentru gunoiul diferenţiat.
Exista operatori economici reciclatori de deşeuri de hârtie şi carton, materiale plastice,
sticlă, lemn, materiale feroase şi neferoase. Aceştia preiau deşeurile de la colectorii autorizaţi.

4. Deşeuri periculoase

În 1976, în SUA prima lege privind problema deşeurilor periculoase a fost trecută prin
Congres. Această legislaţie este numită Actul privind Convervarea şi Recuperarea Resurselor
(RCRA).
RCRA defineşte deşeul periculos ca : un deşeu solid sau o combinaţie de deşeuri solide
care, din cauza cantităţilor lor, a concentraţiilor sau a caracteristicilor chimice, fizice sau
infecţioase pot cauza sau contribui semnificativ la creşterea mortalităţii sau o creştere în mod
irevesibil a îmbolnăvirilor sau posedă o prezenţă substanţială sau un potenţial pericol asupra
sănătăţii umane sau a mediului când sunt tratate, stocate, transportate, depozitate sau organizate
în acest fel.

8
Există totodată două definiţii ale deşeurilor periculoase sub programul RCAR: o definiţie
statutară şi o definiţie reglementară. Definiţia statutară citată mai sus este rar folosită astăzi. În
primul rand a servit ca şi un ghid general pentru EPA în scopul dezvoltării definiţiei reglementare
a deşeului periculos. Pentru dezvoltarea definiţiei reglementare a deşeului periculos au fost
folosite două mecanisme diferite : prin listarea anumitor deşeuri specifice ca şi periculoase şi
prin identificarea caracteristicilor care, dacă sunt prezente într-un deşeu îl fac periculos.. EPA a
dezvoltat definiţia reglementară a deşeurilor periculoase care încorporează atât listele cât şi
caracteristicile acestora. (http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html)
Aceste deşeuri provin în cea mai mare parte din industria chimică, rafinării, industria
metalurgică, ateliere auto, unităţi medicale. Sunt reprezentate prin compuşi metalici, solvenţi
organici halogeni, acizi compuşi organofosforici, fenoli, cianuri, eteri, vopsele, pesticide,
reziduuri de spital. Cele mai periculoase substanţe chimice sunt pesticidele folosite în agricultură
pentru protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor. O altă substanţă extrem de toxică
reprezintă dioxina, care stă la baza producerii altor substanţe toxice periculoase. Dioxina este un
component al erbicidelor clorurate folosite destul de intens în agricultură. Dioxina apare de
asemenea şi la arderea reziduurilor menajere conţinând plastic sau lemn tratat cu substanţe
chimice clorurate.
Detergentii cum ar fi clorul, innalbitorii, substantele folosite la deblocarea tevilor,
vopseaua, produsele pentru eradicarea gandacilor, bateriile portabile, medicamentele si alte
produse pe baza de substante chimice fac parte din categoria substantelor periculoase.
Deocamdata, doar o parte dintre deseurile periculoase sunt colectate separat si reciclate.
Este vorba despre uleiul de motor, bateriile auto, bateriile telefoanelor mobile. Restul, cum ar fi
medicamentele, ierbicidele, pesticidele, vopselele, nu sunt deocamdata colectate separat.
Un caz aparte de deşeuri periculoase este cel al deşeurilor radioactive. Acestea nu pot fi
eliminate prin distrugere, ci doar prin depozitare. Pentru eliminarea deşeurilor radioactive
România are nevoie de două depozite de deşeuri care să stocheze deşeurile radioactive de la
Centrala Nucleară de la Cernavodă.
In 2003, în România, au fost identificate 145 de tipuri de deşeuri periculoase, din totalul
de 237 înscrise în Catalog European de Deseuri. Toate aceste tipuri au însumat o cantitate
generata de peste 2,2 milioane tone de deşeuri, ceea ce reprezintă 3% din totalul deşeurilor
produse în 2003, inclusiv sterilul minier.
Cantităţi considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în judeţele Vâlcea,
Prahova, Alba, Dolj, Bacău, Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase provin din
industria chimică (anorganică şi organică), de la rafinarea petrolului şi din procesele termice.
Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 2003 au fost:
 deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice)
 fosfogips
 deşeuri petroliere
 zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului)
 reziduuri halogenate din chimia organică
 nămoluri cianurate cu metale grele
 baterii uzate cu plumb
 deşeuri de la epurarea gazelor
 amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele uzate.

9
Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, în cadrul industriei chimice
predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi Vâlcea) şi fosfogips (judetul
Bacău).
Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităti mari de deşeuri
periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor metale
neferoase (judeţul Maramureş).

4.1. Legislatie privind Gestiune Deseuri si Substante Chimice Periculoase

1. Legea nr. 426/2001 -M.Of. nr. 411/25.07.2001 pentru aprobarea Ordonantei de Urgenta nr.
78/2000 - M.Of. nr. 283/22.06.2000 privind regimul deseurilor
2. Hotararea Guvernului nr. 1057/2001 M.Of. nr. 700/05.11.2001 privind regimul bateriilor si
acumulatorilor care contin substante periculoase
3. Hotararea Guvernului nr. 856/2002- M.Of. nr. 659/05.09.2002 privind evidenta gestiunii
deseurilor si aprobarea listei cuprinzand deseurile, inclusiv deseurile periculoase
4. Hotararea Guvernului nr. 170/2004 -M.Of. nr. 160/24.02.2004 privind gestionarea anvelopelor
uzate
5. Hotararea Guvernului nr. 2406/2004 -M.Of. nr. 32/2005 privind gestionarea vehiculelor scoase
din uz
6. Hotararea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deseurilor (abroga HG nr. 162/2002)
(la M.O. spre publicare)
7. Hotararea Guvernului nr. 448/2005 privind gestiunea deseurilor de echipamente electrice si
electronice -M.Of. nr. 491/10.06.2005
8. Hotararea Guvernului nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor si deseurilor de ambalaje (
abroga HG nr.349/2002)
9. Hotararea de Guvern nr 322/2005 pentru modificarea si completarea HG nr. 541/2003 privind
stabilirea unor masuri pentru limitarea emisiilor in aer ale anumitor poluanti proveniti din
instalatii mari de ardere -M.Of. Nr 359/27.04.2005
10. Legea nr. 263/2005 Privind regimul substantelor si produselor chimice periculoase
(http://www.societatedurabila.ro/index.php?id=18)

4.2. Listele deşeurilor periculoase

Listele deşeurilor periculoase descriu deşeurile din diferite procese industriale, deşeuri
din sectoare specifice ale industriei sau deşeuri de tipul formulelor chimice specifice.
Utilizarea listelor pentru definirea deşeurilor periculoase prezintă anumite avantaje şi
dezavantaje. Un avantaj ar fi că listele fac procesele de identificare a deşeurilor periculoase
uşoare pentru agenţii deşeurilor industriale. Este nevoie doar de cunoştinţe despre originea
deşeului pentru a determina dacă este enumerate, nefiind necesare analizele de laborator. Prin
compararea oricărui deşeu cu descrierile deşeurilor enumerate se poate determina uşor dacă
deşeul este periculor. Utilizarea listelor EPA prezintă de asemenea câteva dezavantaje. De
exemplu listele nu pot contoriza toate deşeurile periculoase. Un alt dezavantaj este lipsa de
flexibilitate a listelor. Listele desemnează un deşeu ca fiind periculos dacă el provine dintr-o
categories au clasă particulară. Compoziţia actuală a deşeului nu este o consideraţie suficientă
pentru a schimba încadrarea deşeului. Astfel, listele de deşeuri periculoase pot regal când nu este
necesar anumite deşeuri care nu posedă o ameninţare semnificativă asupra sănătăţii.

10
EPA a studiat şi enumerate sute de deşeuri periculoase a deşeurilor industriale specifice.
Aceste deşeuri sunt descries sau enumerate în patru liste diferite. Aceste liste sunt:
 Lista F desemnează ca deşeuri periculoase particulare deşeurile provenite din anumite
procese de fabricare sau industriale comune. Deoarece procesele care produc aceste
deşeuri pot decurge în sectoare diferite ale industriei, deşeurile din lista F sunt cunoscute
ca şi deşeuri provenite din surse nespecifice. Aceste deşeuri sunt clasificate în şapte
grupe.
 Lista K desemnează ca fluxuri de deşeuri periculoase particulare acele deşeuri provenite
din anumite industrii specifice. 13 industrii pot genera deşeuri din lista K, insă nu toate
deşeurile provenite din aceste 13 industrii sunt periculoase.
 Lista P şi lista U sunt similare în aceea că ambele conţin formulări pur periculoase sau
comerciale ale câtorva chimicale nefolosite specifice.
Fiecare din cele patru liste desemnează de la 30 până la câteva sute de deşeuri periculoase.
Fiecărui deşeu din listă îi este alocat un cod, constând dintr-o literă asociată cu lista, urmată de
trei cifre (exemplu F001).
Există patru criterii diferite prin care se poate încadra un deşeu ca fiind periculos, dacă
acesta nu se gaseşte pe nici una din liste:
Deşeurilor periculoase li se alocă câte o literă (cod) şi se clasifică în: deşeuri toxice (T);
deşeuri periculoase acute (H); deşeuri inflamabile (I); deşeuri corozive (C); deşeuri reactive (R);
deşeuri cu toxicitate caracteristică (E). Codurile alocate implică anumite reglementări care se
aplică în manevrarea deşeurilor. De exemplu deşeurile cu codul H sunt supuse unor standarde de
management mai stricte decât celelalte deşeuri. (Oros, Drăghici-2002)

4.3. Caracteristicile deşerilor periculoase


O caracteristică a unui deşeu periculos este o proprietate care indică capacitatea unui deşeu
de a poseda o ameninţare suficientă pentru a deservii reglementărilor de deşeu periculos. O
caracteristică a unui deşeu periculos trebuie să fie detectată prin utilizarea metodelor de testare
standard. Caracteristicile care dau periculozitate deşeurilor sunt: imflamabilitate, coroziune,
reactivitate, toxicitate. Si acestor deşeuri le sunt atribuite coduri ca şi celor din listă (exemplu
D00X).
1. Inflamabilitatea

Deşeurile inflamabile care pot lua foc usor şi pot susţine arderea. Multe vopsele, curăţători
şi alte deşeuri industriale prezintă pericol de aprindere. Cele mai inflamabile deşeuri sunt
lichidele în formă fizică. Această proprietate se testează printr-un test. Testul punctului de
aprindere determină temperature cea mai mică la care un compus chimic se aprinde când este
expus la flacără. Un deşeu nelichid poate fi poate fi periculos datorită inflamabilităţii dacă se
poate aprinde spontan şi poate arde atât de puternic încât să creeze un pericol.

11
2.Coroziunea

Deşeurile corozive sunt deşeuri acide sau alcaline (bazice) care pot coroda sau dizolva uşor
metale sau alte materiale. Ele sunt deasemenea printre cele mai commune fluxuri de deşeuri
periculoase. Deşeul de acid sulfuric din bateriile autovehiculelor este un exemplu de deşeu
coroziv. Un deşeu este considerat coroziv dacă are pH-ul mai mic sau egal cu 2 sau mai mare sau
egal cu 12,5.

3.Reactivitatea

Un deşeu reactiv este unul care explodează uşor sau este supus unei reacţii violente. Exenple
obişnuite sunt muniţiile şi explozibilele descărcate. Nu există o metodă de testare de încredere
pentru a evalua potenţialul deşeului de a exploda sau reacţiona violent în condiţii de manevrare
obişnuite.

4.Toxicitatea

Scurgerea compuşilor toxici în cursurile apelor potabile de adâncime este unul din cele mai
obişnuite moduri de a expune populaţia chimicalelor găsite în deşeurile industriale. (Oros,
Drăghici-2002)

5. Transportul deşeurilor periculoase

Transportul deşeurilor periculoase se efectuează de la generator sau deţinător, denumit


expeditor, către operatorul economic care realizează operaţia de colectare/stocare

12
temporara/tratare/valorificare/eliminare, denumit destinatar. Pentru efectuarea transportului este
necesar si acordul agenţiei judetene pentru protecţia mediului în a cărei rază teritorială se află
instalaţia de tratare/valorificare/eliminare.
Ruta de transport a deşeurilor periculoase se stabileşte de către expeditor şi transportator,
avându-se în vedere pe cât posibil ocolirea oraşelor, şi se autorizează de către inspectoratul
pentru situaţii de urgenţă.
Pentru deşeurile periculoase generate în cantitate mai mică de 1 t/an, formularul de
expeditie/transport deşeuri periculoase, nu trebuie să conţină aprobarea agenţiei pentru protecţia
mediului
Destinatarul este obligat să preleveze o probă din fiecare transport de deşeuri periculoase,
pe care să o pastreze în condiţii de siguranţă şi etichetată corespunzator un interval de cel putin 3
luni.
Deşeurile periculoase care fac obiectul transportului trebuie să fie ambalate şi etichetate în
conformitate cu prevederile legale. (www.avocatnet.ro/content/articles)

6. Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase

Multe probleme privind deşeurile periculoase pot fi evitate chiar de la început prin reducerea
deşeurilor de la sursă şi minimizarea deşeurilor- utilizarea proceselor de tratare care reduc
cantităţile de deşeuri necesare depunerii finale. Există câteva moduri prin care cantităţile de
deşeuri pot fi reduse, printre care: reducerea la sursă, separarea şi concentrarea deşeurilor,
îndepărtarea resurselor şi reciclarea deşeurilor. Cele mai obişnuite categorii de reduceri la sursă
şi reduceri de volum sunt: substituţia materialelor, segregarea la sursă, reutilizarea, modificări de
proces şi reciclarea.

Există patru moduri de reciclare:


-reciclarea directă ca material brut la generator, prin întoacerea la materia primă a materialului
brut când nu este complet consumat într-un process de sinteză;
-transfer ca material brut la alt proces (deşeu într-un proces- materie primă în altul);
-utilizare pentru controlul poluării sau tratarea deşeului, ca de exemplu utilizarea unui deşeu
alcalin pentru neutralizarea unui deşeu acid;
-recuperarea energiei; de exemplu de la incinerarea deşeurilor periculoase combustibile.

6.1. Metode de tratare a deşeurilor periculoase

13
Câteva tipuri de deşeuri periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin periculoase
pot fi detoxificate sau făcute mai puţin periculoase prin metode de tratare fizică, chimică, termică
şi biologică. Tratarea deşeurilor periculoase poate fi costisitoare, dar poate servi la pregătirea
materialului pentru reciclare sau depunerea finală într-o manieră care oferă siguranţă mai mare
decât depunerea fără tratare.

Metode fizice
 Separare de fază: sedimentare, decantare, filtrare, centrifugare, flotaţie;
 Tranziţie de fază: distilare, evaporare, uscare, stripare, precipitare fizică;
 Transfer de fază: extracţie cu solvent, scurgere;
 Separare moleculară: osmoza inversă, electrodializă.

Metode chimice
Depinde de proprietăţile chimice ale constituenţilor deşeurilor, şi anume de proprietăţile
acido-bazice, de oxidare-reducere, precipitare, complexare, reactivitate, inflamabilitate,
corozivitate şi altele. Operaţiile chimice de tratare includ printre altele neutralizarea acido-
bazică, precipitare chimică, extracţie şi scurgere chimică, oxidare, hidroliză.

Metode termice
Pot fi folosite pentru reducerea volumului, îndepărtarea substanţelor volatile, combustibile,
substanţei organice mobile şi distrugerea materialelor patogene şi toxice. Cel mai aplicat
procedeu de tratare termică este incinerarea. Alte procedee sunt piroliza şi oxidarea umedă.

Metode biologice
Aceste procedee sunt: biodegradarea; mineralizarea; tratarea aerobă a deşeurilor, care
utilizează bacterii şi ciuperci aerobe; tratarea anaerobă a deşeurilor.
Au fost dezvoltate şi alte procese de tratare a deşeurilot periculoase, în special remedierea.
Procesul de barbotare a aerului este un process de volatilizare in situ pentru striparea compuşilor
volatili din apele de adâncime. Fitoremedierea este procesul în care se utilizează plante vasculare
pentru remedierea solurilor contaminate de suprafaţă. (Oros, Drăghici-2002).

7. Depozitarea deşeurilor periculoase

Depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase reprezintă activitatea agenţilor


economici de a pune la păstrare şi conservare aceste produse, în depozite sau orice alte spaţii de
depozitare, în vederea introducerii lor în circuitul productiv sau comercial ori a utilizării pentru
prestarea unor servicii către populaţie.
Sunt considerate depozite sau spaţii de depozitare clădirile, construcţiile şi orice alte locuri
amenajate special în acest scop, prevăzute cu echipamentele şi dotările necesare prin care să se
asigure păstrarea şi conservarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, există în acest
moment un singur depozit pentru substanţe periculoase la strandarde europene în România , la
Slobozia; alte astfel de depozite sunt în construcţie.

14
Echipamentele şi dotările necesare amenajării unui depozit sunt următoarele:
 ventilaţia naturală sau instalaţii de ventilaţie;
 ziduri sau diguri de protecţie;
 canale sau şanţuri de scurgere;
 furtune speciale pentru operaţiunile de încărcare-descărcare şi sisteme de drenare a
scurgerilor;
 mijloace şi dispozitive de stingere a incendiilor, cum ar fi: lăzi cu nisip, lopeţi,
extinctoare, hidranţi şi furtune de apă etc;
 instalaţii de răcire cu apă, dacă este cazul;
 instalaţii de pulverizare a apei sau aburului, prevăzute cu duze pentru stingerea
incendiilor sau exploziilor ;
 instalaţii de neutralizare a produselor corosive sau toxice.
La realizarea depozitelor şi spaţiilor de depozitare pentru substanţele şi preparatele chimice
periculoase trebuie să fie avute în vedere următoarele:
categoriile de pericol de incendiere sau explozie, corozivitatea şi efectele toxice sau nocive:
1. ale substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ce urmează a fi depozitate.
2. gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, sensibilitatea la coroziune şi posibilitatea de nu
se impregna cu produse toxice sau nocive;
3. distanţele minime de siguranţă între depozite sau spaţii de depozitare şi alte construcţii

15
Concluzii

Programele de management ale deşeurilor încep să ia amploare şi ajută la schimbarea


percepţiei generale asupra deşeurilor şi la conştientizarea riscului pe care acestea îl constituie.
În present deşeurile în general şi cele periculoase în particular sunt din ce în ce mai bine
gestionate.
Dacă sunt manageriate corespunzător deşeurile periculoase nu reprezintă un risc atât de
mare pentru sănătatea populaţiei şi mediu.
Dezvolarea durabilă nu poate exista fără o bună administrare a deşeurilor.

Bibliografie

16
 Oros Vasile, Camelia Draghici-“Managementul deseurilor”, Editura Univ. Transilvania,
2002,Brasov, pag.1-3, 69-74 ;
 XXX -Metode şi tehnologii de gestionare a deseurilor – Ministerul Mediului şi
Gospodaririi Apelor, 2005 ;
 XXX- Broşură deşeuri, 2008;
 http://www.granturi-phare-deseuri.ro/docs/- accesat 28.III.2009
 http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf- accesat 28.III.2009
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor -accesat 28.III.2009
 http://www.sort.ro/index.php?page -accesat 28.III.2009
 http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html- accesat 28.III.2009
 http://facultate.regielive.ro/referate/comert/problematica_deseurilor_in_romania-
93839.html?in=all&s=management%20deseur%20roman- accesat 28.III.2009
 http://www.avocatnet.ro/content/articles- accesat 28.III.2009
 http://www.societatedurabila.ro/index.php?id=18- accesat 28.III.2009

17