15.10.

2018

Pentru a vorbi de știință avem nevoie de demonstrarea empirică a datelor. În științele sociale nu se fac predicții care să aibă
orizont acceptabil de interes. Pentru a vorbi de știință trebuie să vorbim de fenomene ce pot fi memorate. Elementul definitoriu
care dă valoare unei științe este metoda (metodele) de cercetare folosită. Metodele de cercetare ale științelor sociale sunt
universale tuturor domeniilor de cercetare, deoarece corpul metodologic este același.

Fenomenele sociale nu au o natură existentă – există doar în percepția oamenilor.

Măsurătoarea presupune identificarea caracteristicilor unui obiect conform cu un etalon.

Variabilă – caracteristica unui fenomen sau proces care variază.

Variabila discretă – poate lua doar anumite valori (ex. variabila gen – două valori).

Valorile pe care le poate lua o variabilă sunt dispuse pe scale (distribuție de valori între doi termeni).

Variabila continuă – poate lua, pe o scală, oricâte valori (ex. Variabila greutate).

Cu variabilele continue putem face anumite operații statistice.

Există variabile dependente și independente.

Scalele, în sociologie pot fi de 4 feluri:

- Nominale (nomina, nume) – valorile de scală nu sunt corelate.

- Ordinale – stabilesc ordinea unor valori de scală, valorile de scală sunt corelate.
- De Interval – scală în care pot exista oricâte tipuri de valori de scală, ordonate.
- De Proporție – scale de interval care au un punct natural 0 (ex. Vârstă, temperatură).

Orice cercetare științifică presupune niște etape. În sociologie etapele sunt:

- Formularea unei probleme

- Formularea ipotezelor (testabile, eventual plauzibile)
- Eșantionarea
-

În măsurătoare avem validitatea (corectitudinea) și fidelitatea (precizia) măsătorilor.

Eșantionarea –decuparea din populație a unui subgrup asupra căruia se aplică instrumentele de cercetare. Există două tipuri de
eșantionarea:

- Probabilistă – merge pe logica statistică a numerelor mari și pe ideea de asigurare a fiecărui membri ai populației să fie
selectați în eșantion. La un număr mare de cazuri există o probabilitate statistică care se respectă. Precizia eșantionului este
dată de eroarea statistică(marja de eroare).
- Neprobabilistă – măsoară o caracteristică pe baza unui model teoretic.

Parametru – atitudinea românilor față de guvern.

Există patru metode de culeger a datelor :

- Ancheta – chestionar (intrument cu o serie de itemi față de care reacționează niște oameni), poate fi structurat, nestructurat
sau semistructurat. Tehnica este interogația. Sondaj de opinie- se măsoară opiniile publice (atunci când există o dezbatere
publică).
- Observația – strucutrată (pe baza unei grile) și nestructurată (fără o grilă); participativă(ești implicat în grupul observat) sau
neparticipativă.
 - Experimentul – observație controlată – într-o anumită situație manevrez o variabilă pentru a vedea ce se întâmplă cu altă
variabilă.
- Analiza documentelor – pot fi 3 tipuri de documente – oficiale, publice, personale.

Tehnica analizei de conținut – măsoară cantitativ conținutul documentelor.

Efectul Howthorne – experimentul se poate observa pe sine.

29.10.2018

Cultura care face omul atât de puternic este

Achiziționarea culturii este un proces care poartă numele de socializare. Sunt două tipuri de socializare:

- Ca achiziție a culturii
- Ca formare a personalității umane (a sinelui)

Ce am fi fără socializare? Dacă X primește oferta de a merge în america de sud, se prăbușește avionul, rămâne singur pe o insulă
pustie, ce s-ar întâmpla cu el în 20 de ani? X nu ar avea resurse sigure pentru a ajunge decât o primată superioară. Respectiv, sistemul
cognitiv s-ar degrada și el s-ar tâmpi. Nu există oameni fără societate. Copii crescuți între animale, reintegrați între oameni, nu
reușesc să se socializeze, au capacități cognitive și lingvistice reduse, mor la vârsta medie a rasei de animal între care au crescut.

Factorii ce influențează procesul de socializare sunt:

- Biologici – există disponibilități biologice, genetice, de a achiziționa cunoștințe. Factorul genetic dă o matrice de capacități,
disponibilități, temperamente.
- Geografici – există o influență vis a vis de modul de socializare și felul în care se formează societatea (ex.: consumul de alcool
în egipt are consecințe mult mai grave decât în siberia).
- Culturali – există date specifice care formează o personalitate specifică într-o anumită zonă.
- Experiențele de grup și cele personale – personalitățile diferă în dependență de modurile prin care s-au acumulat experiență.
Experiențele personale pot fi foarte diverse, iar socializarea depinde foarte mult de tipurile de experiențe.
- Biserica – factor cu mare influență asupra mediului de dezvoltare (+mass media).
TEORII

Prima teorie este cea a lui Sigmund Freud. Luăm în calcul teoria lui Freud deoarece în construcția personalității el este primul care
ia în calcul un factor social. În timp, el și-a rafinat teoria pretinzând existența a trei : ID – zona instinctuală, Ego – personalitatea
concretă , Supra- Ego - partea care a asumat normalitatea socială. Teoria lui Freud pleacă de la ideea că personalitatea se face în
anumite etape, instinctul fundamental este cel sexual, formarea acestuia presupune dezvoltarea personalității. Primul stadiu este
de la 0 la 1 an, cel oral: în actul suptului, copilul își satisface instinctul sexual. Următorul stadiu este cel anal – de la 1 la 3 ani: copilul
învață să-și controleze funcțiile corpului. Al 3-lea stadiu este cel falic – 3-7 ani, când copilul își descoperă genitalele, se joacă cu ele.
Stadiul laten 7-12 ani este cel în care nu se manifestă instinctul sexual deloc. Ultimul stadiu este cel normal – stadiul genital. Freud
explică de ce există afecțiuni patologice la oameni deoarece ai rămas într-un stadiu de dezvoltare care nu corespunde cu vârsta.

Teoria lui Jean Piage, care a studiat moduș în care se formează personalitatea. Ia în calcul factorul social în dezvoltarea copilului.
Vorbește despre dezvoltarea duală:

- Intelectuală:
-0-2 ani etapa motorie, copilul învață să își folosească corpul.
-2-7 ani etapa preoperațională, copilul învață limbajul, dar nu poate face operații logice. El învață să facă sintagme, să
identifice obiecte dar nu poate efectua operații raționale.
 -7-12 ani este etapa operației concrete.
-12 ani + este etapa operațiilor abstracte.
- Morală:

- preconvențională

- convențională

- post-convențională.

În stadiul preconvențional oamenii respectă normele din teama sancțiunii.

În stadiul convențional oamenii achiziționează normele și le respectă deoarece sunt norme.

Stadiul post-convențional este cel în care oamenii fac comparație între valori și norme ( nu toți oamenii ajung la acest stadiu).

Teorii de natură sociologică: cele mai importante sunt cele elaborate în perimetrul interacționalismului simbolic.

Creatorul teoriei interacționalismului esste George Herbert Mead. Mead consideră că sinele se formează între niște etape, prima
etape nu este socială, următoarele sunt sociale:

- Etapa imitației – caracteristică tuturor animalelor superioare. Imitația stă la baza învățării comportamentului, dar nu este
conștientă.
- Etapa altuia semnificativ – copilul sau individul ei un altul ca model, dar te raportez semnificant la acest model
- Etapa altuia generalizat – te raportezi la un altul, înțelegând că fiecare are conștiință proprie.

Dincolo de diferitele teorii despre socializare, putem analiza socializarea din perspectiva diferitelor tipuri de socializare. Avem, în
acest context, trei etape:

- Primară, are loc în primii ani de viață (6-7) – copilul achiziționează limbajul, comportamentele normative de bază.
- Secundară – individul achiziționează toate normele de bază dintr-o societate (vocabular, sistem cognitiv, tot ce înseamnă
cultură a unei societăți) (7-15)
-

Mai distingem:

- socializare anticipatorie – în anumite etape înveți roluri pe care nu le deții în momentul respectiv (anticipatorii de socializare
sunt elementele utilizate pentru învățarea rolului respectiv).
- Socializarea negativă – de regulă în grupuri, instituții deviante are loc un proces de influențare și socializare a oamenilor
contrare valorilor dominante dintr-o societate.
- Resocializarea -

Cel mai important model de socializare este familia. Al doilea agent important care intervine este școala. În școală, un important
agent de socializare îl reprezintă grupul de egali. Acestea sunt persuasive, rezolvă conflicte/situații apărute între membri ai grupului.

Modul: evaluarea cu frecvența cea mai mare într-o instituție.

12.11.2018
 Familia.

Familia este o instituție universală, din care au derivat toate celelalte instituții sociale. Familia reprezintă un grup de oameni între
care există relații de rudenie bazate pe căsătorie, naștere sau adopție. Relațiile dintre membri sunt relații de tip consangvin, afin
(bazate pe căsătorie), spirituale (nași). În lumea contemporană, întâlnim și conceptul de rude fictive – un fel de rude, persoane în
relații extrem de puternice, fără a exista legături de rudenie.

Distingem două tipuri mari de familie:

- Familia nucleară – reprezentanții a cel mult două generații care trăiesc în aceeași gospodărie. Familia nucleară poate fi:
o Conjugală – reprezentanții a cel puțin o generație au rol în
- Familia extinsă – depăeșește două generații care trăiesc în aceeași gospodărie.
Familia extinsă poate fi:
o Reală
o Teoretică – arbore genealogic.

Popoarele indo-europene aveau religie casnică. Fiecare familie avea religia ei și erau compuse din foarte multe componente, conduși
de patern (tatăl).

Orice instituție socială poate fi analizată atât dintr-o perspectivă funcționalistă cât și una normativă.

Funucțiile familiei:

- Reglementare a raporturilor sexuale

- Procreere
- Socializare
- Status
- Funcția afectivă – satisface principalele nevoi afective
- Funcția protectivă
- Funcția economică – produce și consumă

Analiza normativă presupune analiza normelor ce caracterizează o familie. Primele norme biologice care fac tranziția de la viața
animală la viața socială sunt normele de incest. Normele de incest sunt norme de interdicție a accesului sexual la anumite femei.
Apariția vieții sociale înseamnă reglementarea sexului prin interdicția socială a accesului la anumite femei. Alte tipuri de norme sunt
normele de căsătorie care reglementează felul în care se consolidează o familie.

Normele de căsătoriee pot fi:

- endogamie – căsătorie în interiorul grupului de apartenență, de rudenie. Căsătoriile în interiorul grupului de rudenie, de-a
lungul istoriei, s-au produs decât în condiții limitate.
- Exogamie
- Monogamie – căsătorie încheiată între un bărbat și o femeie
- Poligamie – există mai mulți membri (poligimie – căsătorie dintre un bărbat și mai multe femei; poliandrie – căsătorie dintre
o femeie și mai mulți bărbați; căsătoria de grup).

Cea mai răspândită formă a căsătoriei, de-a lungul timpului, a fost Poligamie, specific poligimie, practicată și acum în popoarele
arabe. Poliandria s-a întâlnit foarte rar în istorie.

Normele de moștenire rudenie:

- Matrilinear
- Patrilinear
- Bilinear
Normele de locație:

- Matrilocație
- Patrilocație
- Neolocație

Normele de autoritate:

- Matriarhat
- Patriarhat
- Gestionarea comună

Conceptul de matriarhat a fost adesea confundat cu cel de linearitate, în realitate societăți matriarhate nu au existat niciodată.

Normele de selecție, procedeele de selecție a partenerilor:

- Dragoste romantică – criteriu foarte puțin important.

- Proximitate – teoria disonanței cognitive - în general preferăm oamenii pe care îi vedem mai des.
- Homogamia – normele de selecție a partenerului pe baza asemănării (culturală, socială).
- Socializare – am învățat să ne placă anumite lucruri pentru că am fost pregătiți pentru ele.
- Nevoile complementară
- Atracția sexuală

Divorț – instituția prin care se încheie perioada căsătoriei.

Cuplu:

- Ritualizat
- Conflictual

Societățile militează împotriva divorțului deoarece se bazează pe familii bine întemeiate, cu mulți copii.

Factori de instabilitate:

- Vârsta – diferențele foarte mari de vârstă între parteneri; dacă femeia este mai mare; dacă partenerii au aceeași vârstă.
- Șocurile în familie
- Unul din soți dorește să trăiască departe de celălalt soț.
- Legătura de una dintre familiile extinse
- Diferențele sociale mari dintre parteneri
- Regula celor 6 luni și a celor 3 ani – dacă o căsătorie se încheie sub șase luni sau peste trei ani de la întâlnire, șansa de divorț
este mare.
- Dacă femeile rămân gravide în primul an de căsătorie, sau dacă este însărcinată în timpul căsătoriei.

Dinamica relațiilor într-o familie normală urmează niște traiectorii adică variabile care se bazează pe

Sexualitate și familie.

Zona publică -

Zona priavată – înalt prohibitivă unde nu există o evoluție semnificativă în ultimii 10000 ani.

Omul este unicul animal pervers. Hiperstimularea sexuală este esența vieții sociale. Omul este o ființă perversă deoarece a super
sexualizat viața, a creat atracție sexuală din nimic, fără bază biologică, faptul că este prohibitiv crează interes.

Schimbarea funcțiilor familiei

În lumea modernă există presiunea de a schimba funcțiile familiei. Funcția de socializare este organizată și de alte instituții. Funcția
de protecție este importantă doar în copilărie, ea fiind asigurată de stat. Funcția economică este mai mult legată de consum și mai
puțin de producție. Funcția afectivă este aceeași. Statusul este acum obținut prin merit.

Alternative la familia clasică

Există mai multe tipuri de alternativă a familiei clasice:

- Căsătoriile în grup
- Căsătoriile homosexuale
- Mariaj deschis
- Menajul de tip poligam
- Coabitarea consensuală – premaritală sau propriuzisă (nu vor să se căsătorească).

Modelul familiei se schimbă în timp și se va schimba în permanență.

Biologic nu suntem ființe monogame.

19.11.2018

Religia.

Religia – set de credințe și practici care unesc un grup de oameni care interpretează și se raportează într-un mod aparte la
ceea ce ei consideră a fi sacru.

Împărțirea lumii în sacru și profan. Sacru ține de natura umană.

Sacrul se referă la orice este respectat într-o comunitate și determină comportamente specifice (respect și frică). Primul
care a studiat, în sociologie, fenomenul religios a fost Emil Durkheim în lucrarea „formele elementare ale vieții religioase” . La baza
lucrării sale stau distincțiile dintre sacru și profan. Primele forme ale exprimării religioase se bazează pe totemism (credința în
totemuri). Totemul este unobiect de orice natură, considerat sacru, adică față de care există un anumit tip de comportament.
Popoarele pre-istorice antropomorfizau majoritatea obiectelor. Totemul are un rol important în a unifica comunitățile.

Mai există două tipuri de religie care au apărut odată cu evoluția agrară. Religia cosmică crede în divinitatea fenomenelor
naturale, toate obiectele cosmice au fost interpretate ca divinități. Religia casnică, apărută mult mai recent, pleacă de la ideea că
toate familiile aveau proprii divinități și ritualuri (focul sacru, strămoșii). Popoarele europene au fost primele care au introdus
imaginea umană a divinității. Unirea religiei casnice cu cea cosmică a produs vechile zeități ale popoarelor din Asia și Europa. Religia
cosmică, cât și cea casnică, sunt religii politeiste. Religiile dualiste pleacă de la ideea că există două forțe în univers - forța binelui și
forța răului. Prima religie dualistă este cea a lui Zoroastru. Creștinismul este o falsă religie monoteistă, deoarece divinizează sfinți.
Religia creștină este însoțită de aproape de cea islamică – una dintre derivațiile creștinismului, apărută în secolul VII (deunde
conflicul dintre cele două). Există, după Weber, 5 religii universale:

- Creștinismul
- Islamul
- Budismul
- Hinduismul
- Confucianismul

Budismul și confucianismul sunt foarte diferite, deoarece sunt legate de oameni reali. Explicația suferinței din perspectivă budistă
este faptul că dorința crează suferința. Budismul sugerează atingerea Nirvanei prin acceptarea lumii așa cum este și a izolării
dorințelor.

Confucianusmul este o religie bazată pe filosofie. Confucius adunat înțelepciuni în timpul călătoriilor sale, consolidând o religie ce
nu are legătură cu divinitatea.
Creștinismul este o religie imperială, cu siguranță cea mai violentă religie. Pacea creștină a însemnat sacrificii umane de ordinul
milioanelor. Biserica catolică este moștenitoare culturală a celui mai mare imperiu din istorie – Imperiul Roman. Nici o altă religie
înafară de creștinism nu este expansionistă. Religia creștină s-a impus în Imperiul Roman deoarece corespundea perfect cu modelul
cultural politic roman.

Teorii:
Animistă – oamenii

Naturismul presupune că oamenii au făcut distincția între natural și supranatural, respectiv au clasificat supranaturalul ca divin.

Critica lui durkheim:

Animismul – religia este un fenomen de maximă imporanță în evoluția umană.

Naturismul – distincția dintre natural și supra natural este una modernă, nu a existat în trecut. Omului primitiv nu îi e frică de
fenomenele naturii.

Teoria lui Durkheim – oamenii au venerat forța propriei societăți, deoarece ei au simțit o forță majoră asupra voinței lor.

O altă abordare a fenomenului religios o propune Max Weber. Weber nu e interesat despre apariția religiei, ci de felul în care o
anumită religie influențează o anumită societate. Lucrarea de referință a lui Weber se numește „etica protestantă și societatea
capitalistă”. El analizează mișcarea calvinistă, luând în calcul caracteristicile de bază a calvinismului.

Secularizare – proces prin care religia devine mai puțin importantă în societate iar biserica pierde influența pe care o are asupra
societății.

Există patru tipuri de organizații religioase:

- Biserica – organizație de mari dimensiuni, aflată în relații foarte bune cu statul.

- Denominare
- Cultul – organizație culturală de natură religioasă, focalizată pe anumite practici, mai mult sau mai puțin secrete. În relații
proaste cu statul.
- Secta – organizație de mici dimensiuni, slab organizată, apare în baza unui lider carismatic printr-un divorț de o biserică
mare. Sectele au o viață scurtă, de regulă dispar odată cu dispariția liderului. În relații proaste cu statul.

Religia și politica au fost permanent în strânsă legătură. Europa a fost clădită de către biserica catolică, toate statele au fost inițial
creștine.

Religia :

- Propune un model de explicare a lumii

- Are control asupra practicilor din societate (naștere, nuntă, deces)
- Are control asupra vieții private a oamenilor (post)
- Are controlul și gestionarea sacrului

10.12.2018

Comunitate – grup mare de oameni care împărtășesc un fond cultural comun, au aspirații și stiluri de viață asemănătoare și conștiința
apartenenței la comunitate.

Există comunități:

- Teritoriale
- Fără factori de proximitate (profesionale)
Termenul este o extensie, s-a legat istoric de ideea de comunitate teritorială.

Comunitatea teritorială – grup de oameni care trăiesc într-un teritoriu și au o relație specială cu acesta.

Omul este o ființă teritorială sedentară care trăiește într-un mediu dat. De regulă, în comunitățiile teritoriale se disting zona de
locuire, zona de activitate productivă ( muncă ) zona de transport. Viața într-o comunitate presupune aceste trei zone. Omul
transformă întotdeauna mediul în care se află. În comunități, zonele neafectate de oameni sunt rare și deobicei neimportante.

Există multe tipuri de comunități. Comunitățile pot fi caracterizate în multe feluri, după diferite criterii.

Comunitățile rurale.

Comunități rurale – comunități care unesc un grup de oameni care împart un teritoriu și formează un tot uman. Sunt cele mai vechi
tipuri de comunități, apărute odată cu revoluția agricolă. În istorie, cu aproape 10000 de ani înaintea erei noastre, în mesopotamia
și alte civilizații, oamenii au descoperit agricultura. Au înțeles că dacă se ocupă de producere a plantelor pot deveni mai numeroși.
Astfel s-a ajuns la cuceriri militare care au dus la crearea societăților de tip stat și apoi a statelor.

Robert Retfield a introdus definiția comunității rurale și conceptul de tot uman, care presupune că o comunitate are identitate
proprie, conferă această identitate indivizilor, care este mai importantă decât identitatea de alt tip, înseamnă un ansamblu de
gospodării între care există relații. Diferența dintre comunitățile rurale și cele urbane, în viziunea lui Retfield erau:

1. Identitatea – comunitățile rurale oferă o identitate elementară. În lumea rurală identitatea conferită de comunitate este
mai importantă decât în lumea urbană.
2. Dimensiuni, în general, mai mici.
3. Omogenitatea – se referă la faptul că oamenii de aceeași vârstă și același sex au aceeași ocupație. În lumea urbană
diferențele sunt foarte mari.
4. Autonomia și autosubzistența sunt mai mari în mediul rural și mai mici în mediul urban.
5. Stilul de viață – natura relațiilor sociale este diferită.

În istoria sociologiei, au existat mulți sociologi care făceau distincția între cele două lumi. Durkheim a descris prin faptul că există
două tipuri de solidarități: mecanică și organică. Solidaritatea mecanică se opune celei organice. Solidaritatea mecanică este cea în
care conștiința grupului este mai puternică decât cea a individului. Ea merge pe paralelismul dintre o societate și un organism.
Tonnies a făcut distincția dintre alte două concepte: comunitate și societate. El a plecat de la distincția lui hobbes dintre voința
naturală și cea contractuală. Voința contractuală este dictată de interese și este funcționantă într-o societate contractuală.

Robert Redfield propune o tipologie a comunităților rurale:

- Sălbatice: autonomie totală; atribuirea rolurilor în funcție de gen și sex; intercunoașterea totală; refuzul străinilor – foarte
mare.
- Țărănești: autonomie relativă; atribuirea rolurilor în dependență de apartenența la diferite grupuri; intercunoașterea foarte
mare; refuzul străinilor – înalt.
- Agricole: nu există autonomie; atribuirea rolurilor bazată pe piață;intercunoașterea parțială; refuzul străinilor – nu există.

Bazate pe câteva principii de distincție – autonomie, atribuirea rolurilor, intercunoașterea, refuzul străinilor.

De principiu, comunitățile rurale sunt opuse comunităților urbane. În ultimele 200 de ani foarte multe comunități rurale au devenit
orașe. Majoritatea orașelor au apărut din motivație religioasă. Inițial, orașul nu era locuit; a devenit treptat locuit de către elite. Tot
ce a însemnat progres și evoluție a umanității a avut loc în zonele urbane. Caracteristic zonelor urbane în timpurile antice erau
zidurile, care aveau rol de a apăra populația de pericole externe, dar și de a păstra ordinea internă (nimeni nu putea ieși). În vechea
Romă, atingerea zidului orașului era considerată o profanare pedepsită cu moartea. Orașele aveau dimensiuni mici în istorie, din
cauza zidurilor de apărare. Odată cu creșterea natalității apăreau boli, respectiv natalitatea era controlată prin homosexualitate și
prostituție religioasă (care a existat în toate societățile antice). În unele orașe, cele foarte bogate, se reconstruiau zidurile pentru
extinderea orașelor.
Câteva elemente au dus la evoluția orașelor:

- Apariția tunurilor – relativ ușor distruge zidul orașului.

- Apariția orașului industrial – apărut în Anglia odată cu revoluția industrială.

Caracteristicile mediului urban:

- Densitate mare a populației

- Diviziunea socială a muncii – o foarte largă gamă de meserii
- Organizarea formală dominantă

Procesele de creștere urbană sunt de trei tipuri:

- Exurbația – creșterea unui oraș înafara granițelor sale.

- Inurbație – creșterea unui oraș în limitele aceluiași teritoriu (prin înălțime și reamenajare)
- Conurbație – creșterea orașului până atunci când își ating limitele

Megalopolis – complex urban de dimensiuni foarte mari care reunesc zeci de milioane de oameni (multe orașe conurbate) și ocupă
zone foarte mari – New York – Boston, Londra – Manchester, etc.

Megalopolisurile presupun foarte multe probleme, cum ar fi criminalitate.

Cercetarea fenomenelor de creștere urbană s-a făcut la școala de sociologie urbană din Chicago. Ea a propus trei modele, primul a
fost cel al orașului Chicago.

Chicago – modelul cercurilor concentrice

Modelul sectorial – New York

Modelul nucleelor multiple

Aceste modele de analiză a orașelor sunt menite să analizeze și să exploateze modul de funcționare a orașelor.

17.12.2018

Devianță și control social

Infracționalitatea are forme diferite în spații culturale diferite, cea mai sporită este în zona urbană.
Devianța, în sociologie, reprezintă orice act de încălcare a unei norme sociale. Atât criminalitatea cât și întârzierea sau nesalutarea
sunt considerate devianțe sociale. Trebuie să facem distincții între diferite forme de devianță. Există trei tipuri ale devianței:

- Individual – ușor de tratat

- Grupal – complexă
- Instituțional – severă

Tendința puterii este de a considera toate formele de criminalitate ca fiind individuale, deoarece, în primul rând, pedepsele sunt
individuale. Devianța este întotdeauna legată de existența unei sancțiuni, care poate fi foarte puternică (condamnarea la moarte),
foarte slabe, absente, etc. Sancțiunea presupune, în sociologie, atât pedeapsă cât și recompensă. Normele pot fi exprimate formal
sau informal. Pot avea o formă scrisă (cum sunt toate legile, regulamentele, etc.) sau nescrisă (tradiții, obiceiuri, norme morale, etc.)
considerate informale. Descoperim patru tipuri de norme:

- formale cu sancțiuni slabe: legile civile, dacă le încalci ești sancționat contravențional
- formale cu sancțiuni puternice: legile penale, încălcarea cărora te face criminanl, infracțiuni, deligvență (juvenilă)
- informale cu sancțiuni slabe: obiceiurile, încălcarea lor nu atrage sancțiuni puternice
 - informale cu sancțiuni puternice: încălcările legilor morale, care pot fi pedepsite prin excluderea individului din comunitate
sau alte sancțiuni.

Încălcarea unei norme în sine nu este devianță ci doar o etichetă de act deviant. Întotdeauna devianța este relativă, doar societatea
poate considera un act ca fiind deviant deoarece societatea definește normele sociale. Devianța a existat în toate societățile în
forme diferite. În orice societate, legiuitorul hotărăște ce este penal și ce este juridic. Când vorbim de date statistice ce caracterizează
devianța, vorbim doar de actele de devianță declarate oficial.

Există multe teorii referitoare la devianță, primele fiind legate de biologie:

- Teoria criminalului înăscut (Cesare Lombroso): Oamenii cu o fizionomie aparte au tendința de a deveni criminali.
- Teoria clasificării tipurilor de personalitate (William Sheldon) – tipul ectomorf (înalt, uscățiv) , tipul endomorf (gras) și tipul
mezomorf (atletic). Tipul mezomorf ar fi mai predispus să devină criminal.
- Teoria cromozomului suplimentar – pleacă de la teoria că există bărbați cu un cromozom Y în plus, care ar fi mult mai
masculini și mult mai agresivi. Unele studii au arătat că sunt mai mulți bărbați cu un cromozom Y suplimentar decât în
societate.

Teoria clasificării tipurilor de personalitate are două mari contraargumete: 1) în realitate, tipul mezomorf se referă la o anumită
predispoziție către violență doar că într-o anumită societate criminalitatea nu se bazează doar pe forța fizică, ci și pe inteligență;
2) societatea oferă și alternative pozitive pentru cei cu înclinări deviante – mari campioni de box au fost luați de pe străzi din
diferite bande de cartier.

Teorii sociologice de abordare a criminalității:

Anomie – stare de dezordine normativă, se referă la slăbirea încrederii în ordinea normativă a societății. Pentru Durkheim, Anomia
nu este neapărat un lucru rău, deoarece este o condiție a schimbării sociale. Încrederea în norme poate să scadă ca o consecință a
evoluției pozitive.

-Robert K. Merton pleacă de la ideea că în societate oamenii pleacă de la anumite scopuri și aleg anumite mijloace pentru a le
îndeplini. Devianța are, în societate, mijloc și scop care pot fi la rândul lor legitime sau ilegitime:

- Scopuri și mijloace legale conformist

- Scopuri legitime și mijloage ilegitime – inovator
- Scopuri ilegitime și mijloace legitime – ritualist
- Scopuri și mijloace ilegitime – anarhist

Din teoria lui Merton rezultă faptul că devianța poate fi atât negativă cât și pozitivă. Schimbarea socială se produce tot timpul prin
mijloace care sunt inițial ilegitime.

-Teoria etichetării – Howard Becker – Oamenii se raportează la alți oameni pe baza etichetelor pe care le pun celor din jur. Oamenii
se raportează independent de calitatea reală a cuiva de a fi deviant. Odată ce li se pune eticheta de deviant, oamenii tind să se
conformeze etichetei și să devină devianți. Teoria etichetării spune că devianța este relativă și depinde de etichete, că ne comportăm
în raport cu etichetele puse.

Control social

Ansamblul institutiilor, mecanismelor si procedeelor prin care intr-o societate se mentine si se intareste ordinea normativa prin
preintampinarea deviantei si sanctiunea ei.

Instituții de control social pot fi: armata, biserica, comunitatea, închisorile.

Închisoarea este o formă modernă de control social, apărută în sec. XVII – XVIII. În închisori erau ținuți doar cei ce trebuiau anchetați
sau a căror execuție întârzia. Închisorile au apărut inițial sub forma caselor de muncă, unde erau duși toți cei care erau inutile
societății – bolnavi mintali, bolnavi incurabili,

Reforma penitenciară a fost fondată de către Alexis De Tocqueville, care a studiat timp de nouă luni penitenciarele americane. El
propune modelul închisorilor circulare, cu gratii în loc de ziduri, pentru ca deligvenții să se simtă supraveghiați permanent.

Rasă și etnie

Rasa – cuvânt inventat în evul mediu, nume dat apei care curgea la moară printr-un jgheab.

Trei tipuri de clasificare a rasei:

Morfologic – în funcție de configurația anatomică

Geografică – în funcție de locația unde se află

După ecosistem – porumbel de scorbură, potârniche de baltă, etc.

În cazul omului, există trei rase principale:

- Caucaziană
- Mongoloidă
- Negroidă

Alături de astea, unii autori mai consideră și rasa oceaniană (nu sunt asiatici și nici caucazieni) și cea amerindiană.

În cazul omului, rasa este un concept social, deoarece în realitate oamenii fac distincție între rase din motive mai degrabă sociale
decât biologice.

O diferență între rasă și etnie: rasa este un factor biologic; etina se referă la caracteristicile de ordin cultural a unui grup – grup mare
care posedă o limbă comună și un fond cultural comun. O rasă poate avea multe etnii. Există însă și situația inversă – etnie formată
din mai multe rase.

Minoritar este acel grup care se consideră minoritar, se recunoaște minoritar și își acceptă această situație.

Există patternuri de relaționare interetnică și interrasială:

- Genocidul – cel mai dur pattern de relaționare care presupune omorârea sistematică a unei întregi populații de către o alta.
- Exilul – un pattern mai tolerant decât genocidul, dar și el foarte dur.
- Sclavia – dominație mai tolerantă decât exilul
- Segregațaia – separarea populațiilor, atât fizică cât și instituțională. Segregarea poate fi voluntară și nevoluntară. Segregarea
voluntară poate fi observată în celebrele cartiere chinezești, și alte comunități etnice. Segregarea nevoluntară este atunci
când ești forțat să trăiești în comunități izolate (ghettouri).
- Asimilarea – integrarea unui grup minoritar în cel majoritar. Este considerat un pattern de dominație deoarece grupul
minoritar își pierde identitatea (limba, cultura).

Pe baza stereotipurilor, atitudinea și discriminarea poate fi pozitivă sau negativă. Între prejudiciu și discriminare pot exista patru
situații:

- Cineva și prejudiciază și descriminează – bigot adevărat.

- Cineva prejudiciază dar nu descriminează – bigot precaut.
- Cineva discriminează dar nu prejudiciază – liberal slab.
- Cineva nu discriminează și nu prejudiciază – liberal puternic.
Ideologiile bazate pe rasă și etnie sunt rasismul și naționalismul. Rasismul a apărut în adoua jumătate a secolului XIX și se baza pe
date științifice ale vremii. Rasismul devine o ideologie oficială abia în secolul XX, în forma nazismului german și a fascismului italian.

Stratificarea socială și mobilitatea

Vorbim de stratificare deoarece societatea se împarte în straturi ierarhice (clase sociale).

Stratificarea de clasă.

Clasele sunt un grup de oameni care au un stil de viață asemănător, aspirații comune. Adesea, ele se raportează la alte clase.
Vorbind de ierarhii, automat vorbim și de inegalități – o temă modernă în sociologie. Inegalitatea a devenit o preocupare pentru că
modernitatea a început să spargă barierele dintre diferite categorii și grupuri sociale. Hobbes și Locke pun problema cauzelor
inegalității sociale în sec XVII-XVIII. Problema, în viziunea lor, era dată de condiția naturală a omului, care te face mai potent social
sau mai puțin potent social. Marx este părintele conceptului de clasă socială. Teoria lui Marx pendulează între ideologie și știință,
foarte mulți se raportează din perspectivă ideologică la această teorie. Marx este interesat în a descoperi cum se crează egalitatea
pe parcursul istoriei. Cel mai important pentru societate, din perspectiva marxistă, este modul în care aceasta își produce bunurile.
Respectiv, există mai multe tipuri de societăți în dependență de modul de producție. Orice formațiune social-economică este
compusă din două componente: forțele de producție și modul de producție. Forțele de producție se împart în forța de muncă și
mijloacele de producție. Forța de muncă are un preț – salariu. Mijloacele de producție sunt mijloacele de muncă (unelte, aparate,
instalații etc.) și obiectele muncii (materie primă). Din acest punct de vedere el dă o schemă simplă a înțelegerii modului de
producție, însă aici apar anumite obiecții: Modul de producție au un ritm ascendent de dezvoltare (evoluează), inclusiv, forța de
muncă are tentativa de a se profesionaleza (dezvoltare ascendentă). Există o presiune asupra menținerii relațiilor de muncă în același
fel din partea societății, deoarece sunt relații sociale. Între forțele și relațiile de producție trebuie să există o concordanță. Între forțe
și relații se crează decalaje. Atunci când acest decalaj este unul foarte mare se ajunge la revoluția socială. Marx analizează modul de
producție și are mai multe concluzii:

1: mijloacele de producție sunt în proprietatea cuiva. Societatea poate fi împărțită în cei care dețin mijloace de producție și
cei care nu au. Societatea este condusă de cei care dețin mijloace de producție – proprietate privată. Marx susține că orice formă
de proprietate privată este, la origini, un furt. Făcând apel la niște antropologi relevanți, studiază tipuri antice de formațiuni social
economice. Prima este comuna primitivă: societatea care nu cunoaște inegalități deoarece nu există proprietate privată asupra
mijloacelor de producție. Oamenii sunt egali deoarece au proprietate comună asupra mijloacelor de producție, deoarece nivelul de
producție este foarte slab, ei nu pot acumula nimic, prin urmare, bunurile sunt distribuite egal. Cu evoluția mijloacelor de producție
s-a creat surplusul, care nu s-a împărțit egal tuturor – aici apărând problema furtului. Astfel a apărut formațiunea social economică
sclavagistă. În cazul orânduirii sclavagiste, exită clasa proprietarilor de sclavi și clasa sclavilor. Sclavii sunt o forță de muncă în relație
de subordonare totală, adică este proprietatea stăpânilor de sclavi. Marx explică istoria ca o mișcare a eliberării umane. Următoarea
formațiune social economică este cea feudală, specifică evului mediu, în care clasele sunt cea nobiliară și cea a țăranilor. Următorul
mod de producție este cel dat de societatea capitalistă, împărțită în clasa capitaliștilor și cea a proletarilor. Capitaliștii sunt
proprietarii mijloacelor de producție, proletarii sunt proprietare ai propriei forțe de muncă. În „das Kapital”, Marx explică de ce în
societățile capitaliste există exploatare. El identifică două componente ale capitalului – capitalul constant și cel variat. Decalajul
dintre forțele și relațiile de producție crește în capitalism, motiv pentru care, în mod legit, trebuie să urmeze o altă formațiune
socială economică, rezultat al unei revoluții sociale – comunismul. Baza comunismului este umanismul, deoarece dispare
proprietatea privată, adică exploatarea.

Critica teoriei lui Marx

Marx a fost criticat chiar de propria sa teorie. În primul rând, revoluția trebuia să aibă loc în toate țările dezvoltate industrial.
Comunismul însă, a apărut în Rusia, o singură țară care era foarte slab dezvoltată.
Dimensiunea istorică a analizei lui Marx este corectă pentru secolul XIX. În comuna primitivă, a arătat antropologia contemporană,
nu există egalitate, existau modele diferite de stratificare. Înainte de apariția proprietății private nu au existat alte forme de
proprietate. Sclavagismul se complică, dpdv. Istoric, deoarece principala forță de producție nu erau sclavii. În Egiptul antic, existau
sclavi literați, ingineri, filosofi, folosiți în sfere intelectuale. Societatea medievală este una mai complicată, stratificată în patru
categorii: nobili (seniori, vasali), clerul, iobagii, țăranii liberi.

Odată cu dezvoltarea societății capitaliste, se conturează clasa de mijloc – oameni bogați care nu dețin proprietate asupra
mijloacelor de producție. Această clasă devine una consistentă, ridică o problemă asupra modelului marxist. Evoluția capitalismului
a dizolvat polaritatea clară dintre cele două clase relevante modelului marxist.

O altă teorie de stratificare socială aparține unui alt mare sociolog, parțial contemporan cu Marx – Max Weber. El spune că
o societate nu este stratificată doar de factorii economice și că există cel puțin alte două categorii relevante: prestigiul (statusul) și
partidul.

Mobilitatea

Mobilitatea socială poate fi orizontală sau verticală. Mobilitatea orizontală se referă la relocare fizică. Verticală – mișcarea sus/jos
pe ierarhie. Mobilitatea mai poate fi extragenerațională sau intergenerațională. Societatea contemporană ne convinge că trebuie
să ne orientăm spre mobilitatea ascendentă.