PSIHOSOCIOPEDAGOGIA FAMILIEI ȘI PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL- CDS

-FAMILII AFLATE ÎN DIFICULTATE-

Familii cu elevii cu CES

Ca fiinta sociala, omul este dependent de ceilalti oameni. Aceasta dependenta

inseamna, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica si coopera. Acest lucru da nastere la sentimentul de
apartenenta si solidaritate umana, precum si la sentimentul de securitate al individului.

Problema dizabilitatii
Intalnim pretutindeni oameni cu deficiente. Perceperea lor sociala nu este intotdeauna constanta, ea variaza
de la societate la societate, furnizand semnificatii diferite, functie de cultura si de valorile promovate.

Ce se crede despre persoanele cu deficiente? Multi oameni au reticente fata de acestea deoarece au o
conceptie gresita despre ele. Unii stiu din trecut despre persoanele cu dizabilitati faptul ca erau cersetori sau
lautari ori au in acest domeniu o slaba experienta. Nici una dintre aceste idei nu ofera o imagine clara a
persoanelor cu deficiente. Si ele sunt oameni ca si ceilalti: unii dependenti, altii independenti; unii lideri, altii
persoane obisnuite; unii bogati, altii saraci; unii grasi, altii slabi etc. Ca orice persoana, ei sunt produsul unic
al ereditatii lor si al mediului si sunt indivizi.
Dar si persoanele cu deficiente, la randul lor, au doua pareri in ceea ce priveste impedimentul lor: unele il
considera un dezastru, iar altele un simplu inconvenient.

Integrarea sociala in mediul de viata

Recunoscand faptul ca orice proces de readaptare a unei persoane cu deficiente ar trebui sa tina cont de
masurile care favorizeaza autonomia sa personala si/sau asigura independenta sa economica si integrarea sa
sociala cea mai completa posibil, trebuie incluse si dezvoltate programme de readaptare, masuri individuale
si colective care sa favorizeze independenta personala, care sa-i permita de a duce o viata cat mai normala si
completa posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit.
Adaptarea mobilierului exterior si urbanismul, accesul in cladiri, la amenajari si instalatii sportive,
transportul si comunicatiile, activitatile culturale, timpul liber si vacantele trebuie sa constituie toti atatia
factori care contribuie la realizarea obiectivelor readaptarii.

Legislatia trebuie sa tina cont de drepturile persoanelor cu dizabilitati si sa favorizeze, pe cat posibil,
participarea lor la viata civila. In cazul in care persoanele cu dizabilitati nu sunt in masura de a-si exercita in
mod deplin drepturile lor de cetateni, trebuie sa fie ajutate de a participa cat mai mult posibil la viata civila,
asigurandu-le ajutorul adecvat si luand masurile necesare.
Posibilitatea de acces la informatie este cheia unei vieti autonome. Mai mult, profesionistii trebuie sa
informeze asupra tuturor aspectelor vietii, iar persoanele cu nevoi speciale trebuie sa aiba posibilitatea de a-si
procura informatia ele insele.
Socializarea in familie
Copilul diferit se adapteaza greu la relatiile interpersonale, de aceea parintii trebuie sa joace rolul de tampon,
de mediator intre copil si persoanele straine. Uneori parintii pot dramatiza excesiv reactiile inadecvate venite
din partea unei persoane straine, identificand o falsa rea intentie intr-un gest oricat de neutru. In alte situatii,
ei neaga tot ceea ce copilul observa in jurul sau legat de propria deficienta, insista pe rautatea si ipocrizia
persoanelor din anturaj, cultivand la copil convingerea ca lumea in care traieste este rea.
Pe de alta parte, unii parinti refuza sa tina cont de dificultatile sociale determinate de deficienta. In acest fel,
ei ii impiedica pe copii sa inteleaga si sa accepte toate aspecte legate de propria deficienta.
Datorita acestui rol suplimentar de mediator, reactiile parintilor in fata unui copil cu deficienta capata o
importanta majora. Parintii reactioneaza prin supraprotectie, acceptare, negare sau respingere. Aceste reactii
au determinat gruparea parintilor in urmatoarele categorii:
-parinti echilibrati,
-parinti indiferenti,
-parinti exagerati,
-parinti autoritari (rigizi),
-parinti inconsecventi.

Elevii din familiile monoparentale

In societatea moderna, tot mai multi adulti isi cresc copiii singuri, fara a avea alaturi un partener
(sot/sotie), pe al carui ajutor sa se poata bizui. Cele mai multe familii monoparentale au ca unic parinte
femeia. Uneori parintele este obligat sa-si creasca singur copilul datorita decesului sotului/sotiei, dar cele mai
frecvente cazuri se datoreaza divortului sau separarii. Se intampla si ca parintele sa fie singur pentru ca asa a
ales, asa a dorit.

Elevii proveniti dintr-o familie monoparentala reprezita o categorie aparte a copiilor cu traume din
punct de vedere psihologic. De ce? Pentru ca ei deseori acesti copii tind sa fie marginalizati intrucat ei au un
grad de sensibilitate si de timiditate ceva mai accentuat. Nu se pune problema ca nu ar fi sociabili, ci
problema acestor copii consta in refuzul lor de a vorbi despre ceea ce simt si ceea ce le provoaca suferinta.
Deseori, acesti copii sunt ori victimele unor violente intercolegiale, ori cei care provoaca certurile sau
bataile dintre copii. Ei fie au tendinta de a se inchide in lumea lor si de a refuza sa patrunda in vreun grup,
fie doresc sa ascunda problemele lor si ajung liderii unor grupuri care se “ocupa” de terorizarea celorlalti
colegi.

Toate aceste probleme pot fi corectate atat de parinti, cat si de invatatorii sau profesorii acestor elevi. Ei
necesita o atentie deosebita pentru ca lipsa unuia dintre parinti trebuie suplinita de atentia si afectiunea unei
alte persoane cu care intra zilnic in contact (cum ar fi invatatorii sau profesorii).

Incercarea de a afla care sunt problemele pe care nu le poate discuta cu parintele pe care il are
aproape poate fi un prim pas spre a-l ajuta sa comunice. Evident, trebuie abordat cu mult tact intrucat
acesti copii sunt deseori mai maturi decat ceilalti de varsta lor si pot simti imediat daca sunt “descusuti”. La
urma urmei, nu este vorba de a “descoase” copilul ci de a-l ajuta sa priveasca toate problemele care il
nelinistesc dintr-un alt unghi, de a-l ajuta sa treaca peste necazuri mai usor si de a-l ajuta sa se integreze intr-
un anumit grup- un grup potrivit lui.

Elevii cu părinţi plecaţi în străinătate

Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi din ţară, cu sau fără contracte de muncă, reprezintă o categorie
expusă riscurilor şi situaţiilor de pericol, care duc în ultimă instanţă la încălcarea şi nerespectarea drepturilor
acestora.
Din momentul naşterii, copilul observă că există două persoane în jurul lui cu roluri diferite.
Împreună, părinţii îndeplinesc toate funcţiile familiale. Funcţia instrumentală este legată mai mult de tată, iar
cea afectivă de mamă. În aceste condiţii apare identificarea băiatului cu tatăl, iar a fetei cu mama, necesară
constituirii identităţii de sine a copilului. Această identitate este afectată cînd nu există ambele figuri
parentale în preajma copilului.
Copii învaţă să accepte limitele şi disciplina pe care părinţii o impun. El poate manipula prin
dualitatea lui pe părinţii care nu sînt uniţi. De exemplu, cînd nu reuşeşte să obţină ceva de la unul din părinţi
încearcă de la al doilea şi reuşeşte astfel în cele mai multe cazuri şi invers. La vîrsta de trei ani copilul crede
că el este cel mai puternic. Omnipotenţa este o iluzie, o fantezie a copilului, părinţii fiind cei care îl fac să
revină cu capul pe pămînt prin educaţie şi prin limitele impuse. În momentul cînd acestea nu sînt, copilul se
simte puternic, că poate să facă orice, însă în momentul cînd nu reuşeşte să facă faţă problemelor intervine
dezamăgirea şi frustrarea.
Plecarea unuia dintre părinţi sau a ambilor, conduce la un sentiment de abandon sau la
anxietatea de separare.
Astfel, fiecare despărţire pe parcursul vieţii lor va fi traumatică şi accentuată. Eforturile vor fi
îndreptate spre evitarea despărţirii, chiar dacă uneori aceasta este necesară. Astfel vor apărea multe
compromisuri şi tulburări afective. Intervine şi lipsa ataşamentului care nu poate fi compensată în nici un alt
fel. Lipsa de afectivitate este de cele mai multe ori autocompensată prin cheltuieli nejustificate şi prin
imaginea afişată, însă banii nu pot compensa lipsa părinţilor şi rolul lor în dezvoltarea copilului şi în viaţa de
zi cu zi. Absenţa părinţilor sau doar a unuia, poate conduce şi la probleme şcolare, copilul nu se mai
concentrează, se închide în el sau devine neliniştit, abandonează şcoala uneori, nu are nimeni puterea să-l
controleze. Copilul suferă de disciplină, de lipsa de limitare.
 De aceea, se recomandă evitarea plecării ambilor părinţi în străinătate şi de asemenea, înainte de
aceasta, cîteva întîlniri de consiliere psihologică care să stabilească relaţia dintre părinţi după plecare şi
relaţia între părintele plecat şi copil/copii, pentru a se evita apariţia de probleme în familie şi la copii. Altfel,
se creează la copii sentimentul abandonului şi este posibil ca odată ajunşi la maturitate să abandoneze şi ei pe
copii lor ca un fel de protest şi ca răzbunare împotriva propriilor părinţi. Privarea de afecţiunea şi
supravegherea părintească îi fac pe aceşti copii să devină vulnerabili în plan afectiv – motivaţional, riscand să
abandoneze şcoala, începand să absenteze de la şcoală, devenind indisciplinaţi, diminuandu-şi performanţele
la învăţătură, suferind deviaţii de comportament, ori fiind atraşi de alti tineri să comită fapte care nu
corespund normelor aprobate de societate. Devin astfel predispusi la schimbarea anturajului cu unul nedorit,
apare "tentatia strazii". Dezechilibrul cel mai mare si cu efecte, de cele mai multe ori, iremediabile se
produce in plan afectiv copiii find lipsiti de afectiunea parintilor, de supravegherea lor, de sentimentul de
siguranta pe care il simt in prezenta acestora.
Prin urmare, în cadrul proiectului « Singur acasa » se va avea în vedere desfăşurarea de activităţi care
să vină în sprijinul elevilor, familiilor acestora şi cadrelor didactice.
Implicarea elevilor ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate într-un program de activitati, program
de consiliere şi socializare în vederea ameliorării problemelor de dezvoltare cu care se confruntă, precum şi a
intergrării lor şcolare şi sociale optime, poate conduce la acceptarea mai uşoară de către aceştia a faptului că
părinţii lor sunt plecaţi, prevenindu-se astfel situaţiilede eşec şcolar, abandon şcolar, refugiul în băuturi
alcoolice, droguri, implicarea copiilor în activităţi ilicite ale bandelor de cartier, instalarea şi dezvoltarea unor
potenţiale tulburări psihice.
Prin consilierea psihologică (individuală şi de grup) a beneficiarilor proiectului se vor obţine
următoarele beneficii: clarificarea situaţiilor de criză, rezolvarea tensiunilor si a conflictelor interne şi
asistarea copiilor în rezolvarea problemelor emoţionale/comportamentale cu care se confruntă, în vederea
soluţionării lor adecvate.
Responsabilitatea acestor activităţi revine echipei de proiect şi consilierului scolar.