Mănăstirea Albă din Insula Șerpilor

Colindele religioase române

După colindele românești, Mănăstirea Albă, „mare şi sfântă”, se află în partea de răsărit a României, „în
prundul Mării Negre, în ostrovul mărilor”. Pereţii acestei mănăstiri sunt făcuţi din lemn de tămâie, uşile de
alămâie, iar pragurile sunt de alămâie sau marmură. Ea are 9 statui şi 9 altare, cu 9 uşi, cu 9 uşiţe, cu 9 ferestre,
cu 9 ferstruţe, cu 9 praguri, cu 9 prăgurele, cu 9 scaune, cu 9 scăunele, şi în ea ard 9 lumânări.
Această legendară mănăstire, după un text de peste Carpaţi, mai are 9 stâlpi de ceară, cu 9 de tămâie şi 9 de
făclie. Ea este foarte veche, pe din afară e acoperită cu muşchi iar pe dinăuntru este aurită. Ferestrele sunt în
partea dinspre răsărit către „sfântul sore”. Uşile spre mare, usciorii sunt de făclie iar în partea de deasupra
biserica este cu „zebrele sus la stele”. Altarul, în care şede Maica Domnului este de mărgăritar. Jeţurile sunt
de aur. Scaunul cel mare are 9 „picături de sore”.
Întrega mănăstire e ca un „mândru sore”. Lângă mănăstire se află un lac de mir şi un pârâu de vin, în care se
scaldă şi se iordănesc „Bunul Dumnedeu” şi „Bătrânul Crăciun”. Calea de la malul ostrovului şi până la
mănăstire se numeşte „Cărăruica raiului”. Când este slujbă mare la această mănăstire albă, atunci vin aici toţi
sfinţii, sosesc corăbii încărcate de îngeri, şi în corabie şi însuşi Dumnezeu.

„Face biserică mare

Cu nouă altare
Către sfăntul sore
Pe sub nouri, pe sub mare
Rasărit’a mândru sore.
Da nu-i sore resărit,
Că-i o sfântă mănăstire
Mănăstirea slujbă ţine
Iaca vine-o corăbioară
Încărcată d’îngerei
În mijlocul îngerilor
Şade bunul Dumnedeu
Cu veştmânt
Până’pământ…”

Acest locaş sfânt apare maiestuos nu numai prin splendoarea sa incomparabilă, dar şi prin dimensiunile
colosale ale construcţiunii sale. Mănăstirea albă este atât de vastă încât „cuprinde o lume întreagă” şi-i cu
turnul până la nori. Ea mai poartă totodată şi numele de „Mănăstirea Domnilor”.
Acestea sunt preţioasele date, ce ni le prezintă colindele religioase române despre miraculoasa Mănăstire Albă
din ostrovul Mării Negre. Este afară de orice îndoială că această mănăstire somptuoasă şi sfântă, „mândră ca
un sore”, dintr-un ostrovel al Mării Negre, cu 9 altare şi cu ferestrele spre sfântul Soare, decorată într-un mod
atât de uimitor şi de o arhitectură şi sculptură atât de incomparabilă, în care ruga sfântă se făcea zi şi noapte,
de săptămâni întregi, la care venea cu corabia pe mare şi însuşi Dumnezeu, şi care şedea aici în „vară de aur”,
şi unde totodată preotul cel mare observa răsărirea soarelui, zicem că această monumentală şi principală
bazilică este incontestabil templul cel faimos al antichităţii preistorice, al lui Apollo sau al Soarelui de la
hiperborei, din insula Mării Negre, numită în antichitatea grecească leuce, adică albă.

„În ostrovu mărilor

Mănăstirea Domnilor,
Mănăstire dalbă sfântă…”

Prima religie monoteistă din lume

După aceste importante tradiţiuni arhaice, ce s-au păstrat în mod hieratic în colindele sau imnele noastre
religioase poporale, Mănăstirea Albă din ostrovul Mării Negre aparţinea doctrinelor teologice anteolimpice
sau sistemului de 9 zei principali. Ea avea 9 altare pentru 9 divinităţi puternice cereşti sau de primă ordine, şi
ruga sfântă se făcea de 9 preoţi şi de 9 patriarhi (preoţi superiori) ai fiecărei divinităţi. Această credinţă
religioasă în 9 zei principali era dogma fundamentală a religiunii vechi pelasge. Însă cui erau consacrate în
vechimea preistorică aceste 9 altare şi pe cine reprezentau cele 9 statui din interiorul acestui grandios şi
admirabil locaş sfânt?
După colindele noastre religioase, influenţate puţin şi de spiritul religiunii creştine, în această ilustră mănăstire
sfântă albă şedeau: Bunul Dumnezeu, Bătrânul ori Moş Crăciun (Saturnus senex), Maica Precista sau Maica
Sfântă, Maica Domnului (Latona), Sânta-Măria cea Mare (Gaea, Rhea), Ion Sânt-Ion (Ianus), Sfântul-Vasile,
Sânta-Măria cea Mică (Iana, Diana, Luna), Siva Vasilicuţa (Conşiva sau Ops-Consivia, divinitatea
semănăturilor), iar a noua divinitate ne-a rămas necunoscută. În textul acestor colinde „Bunul Dumnedeu”, se
aminteşte deseori ca fiu, fiuţ sau fiu mic în braţele Maicei Preacurate, iar locul Maicei Preacurate este de regulă
imediat lângă „Bunul Dumnedeu”.
Atât în tradiţiile vechi pelasge, cât şi în tradiţiile latine, Apollo era identificat cu Soarele. În una din colindele
noastre, ce se referă la Mănăstirea Albă, această divinitate preistorică este invocată sub numele de Ilion, cuvânt
identic cu cel al grecilor (cuvânt „împrumutat”, ca de altfel toată Mitologia, de la Pelasgi), adică Soarele.
Întocmai ca în legendele vechi pelasge, această divinitate a Soarelui mai apare în colindele noastre poporale
totodată ca „Dumnedeu păstoriu” şi cântăreţ cu „fluierul înverigat”. Iar în altele este înfăţişat cu plete
strălucitoare, ori ca un „dalb călăreţ cu părul galbin”, „vorvorând”, după cum se prezintă tipul său în picturile
antichităţii. Apollo, scrie Platon, are epitetul „Cu părul de aur”, după strălucirea razelor sale, care se numesc
pletele Soarelui.

„În faţă-i luce sorele

Cu radele,
În dos luna
Cu lumina…”

Ying Yang
Aceste minunate versuri, păstrate cu sfinţenie de ţăranul român timp de milenii, au concentrate în ele aproape
întreaga filozofie ying yang. Zeiţa hiperboreeană Latona, persecutată de Junona, spuneau legendele pelasgo-
greceşti, a rătăcit timp îndelungat în lume şi nici o ţară nu vroia să o primească ca să poată naşte, temându-se
de răzbunarea Junonei, a puternicei zeiţe-regine. Şi memoria acestei legende despre pribegirea Maicei
Domnului, care-şi caută un adăpost pentru naşterea zeului luminei, este cântată şi astăzi în colindele noastre
apolinice.

„Coborât’a, coborât,
Maica sfântă pe pământ,
I-a venit vremea să nască
Şi umblă din casă în casă,
Nime’n lume n’o lasă
Până fu Joi de cu seră
S’aşedă într’o poicioară
Şi-şi aşternu fân uscat
Şi născu mândru ‘mperat.”

Despre întemeierea Mănăstirei Albe există la poporul român un însemnat ciclu de legende şi al căror fond
arhaic ne este cunoscut. După conţinutul acestor legende, miraculoasa Mănăstire Albă din ostrovul Mării Negre
nu era construită de mână omenească. Ea avea o origine divină, era făcută de Sfântul Soare. Anume legenda
română spune că „Puternicul Sore”, voind să se căsătorească, „a colindat ceriul şi pământul”, a umblat „prin
lume şi prin stele”, 9 ani pe 9 cai, dar n-a putut găsi nici o zână pe potriva sa, care să-i fie „dalbă soţie”, decât
numai pe soru-sa Iana Sândiana sau Ileana Cosândiana – Artemis Basileia / Regina Diana.
Terminându-şi această lungă călătorie de 9 ani, Soarele se întoarce în urmă la Iana Sândiana, „Domna florilor”,
care locuia pe ţărmul Mării Negre – în prundul mării, într-o verde poieniţă şi unde se aflau 9 argele. În una din
aceste argele, care era de marmură şi învelită cu alamă, iar pe jos pardosită, şedea Iana, sora Soarelui.
Ea ţesea şi chidisea. Războiul şi vetalele ei erau de argint, cu aur poleit, iar suveica de aur. Apoi Soarele,
adresându-se surorei sale, îi zice să termine o dată cu ţesutul şi să se gătească de nuntă, ca să-i fie mireasă. Însă
Iana sfiincioasă şi pie îi răspunde că unde s-a văzut şi s-a pomenit ca să ieie în căsătorie soră pe frate şi frate
pe soră? În fine, Iana, văzând că nu poate scăpa de multele insistenţe ale Soarelui, îi pune condiţia ca el să facă
mai întâi un pod de metal, ori un pod de ceară peste mare, ori de la ţărmurile mării până la Ostrovul de unde
iese Soarele, iar la capătul podului să-i facă o mânăstire albă, cu popă de ceară sau o biserică de ceară cu popă
de ceară şi cu toate de ceară şi acolo să se cunune – ori să-i facă două mânăstiri, la amândouă capetele podului.

„La Buhăzul mărilor

La gura argelelor,
La cea verde poeniţă
Este o mică argeluţă,
Care ţese Iana ‘n ea…
Io că te-oi lua,
Cum dici dumnea-ta,
Viteaz daca-i fi
Şi te-i bizui
De mi-i isprăvi
Pod pe marea neagră
Er la cap de pod
Cam d’o mănăstire
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie.
Soarele pleca
Cu gândul gândia
Pre loc se făcea
Ce luna poftea;
Apoi se ‘ntorcea
A se cununa…
La Mănăstirea albă
Cu popă de ceră.”

Marea Neagră și Dunărea

Observaţi că legenda vorbeşte despre prundul Mării Negre. Ei, la malul mării există nisip şi nu prund. Pe
malurile lacurilor există prund. Atunci de ce aminteşte legenda de prund la malul mării? Cercetătorii americani,
William Ryan şi Walter Pitman, au făcut o descoperire de excepţie, acum 6.000-7.000 de ani Marea Neagră
nu era decât un mare lac cu apă dulce, mult mai jos faţă de nivelul oceanelor, iar suprafaţa sa era aproape
jumătate din cea a Mării Negre. Cercetătorii ruşi au descoperit o vale inundată pe fundul Mării Neagre, vale
ce se continuă până în Crimeea, pe direcţia Dunării. Dunărea se vărsa în acel lac, anterior Mării Negre, tocmai
în Crimeea. Iată încă o dovadă ce susţine ipoteza savanţilor americani, şi mai sunt şi altele, oraşe scufundate,
apa dulce de la fundul mării, descreşterea continuă a salinităţii, etc. Acel lac, cel mai propice loc vieţii
oamenilor de pe aproape 3 continente, a fost inundat prin căderea pragului Bosforului, mult mai înalt decât
nivelul lacului.

Atlantida
Această preţioasă legendă preistorică despre întemeierea bisericii apolinice a hiperboreilor de către însuşi zeul
Soarelui sau de Apollo era cunoscută şi răspândită în ţinuturile greceşti până târziu în epoca romană. Locuitorii
de la Delphi, după cum ne spune Pausania, povesteau că Apollo a trimis la hiperborei o biserică, pe care o
făcuse albinele din ceară şi din planta numită mac. Această legendă română stabileşte astfel cu deplină
certitudine că renumitul templu al zeului Apollo sau al Soarelui de la hiperborei, care a strălucit cu atâta glorie
în lumea preistorică, se afla situat într-o insulă a Mării Negre de lângă gurile Dunării. Mănăstirea Albă de la
gurile Dunării nu are rival în tradiţiile altor popoare europene. Încă din antichitatea romană, Iana era
considerată identică cu Diana (Artemis) şi cu Luna. Macrobiu, unul din cei mai distinşi scrutători ai credinţelor
arhaice latine, ne spune că Iana în sacrele vechi era una şi aceeaşi cu Diana, iar Varro mai adaugă că Iana ca
divinitate reprezinta Luna.
Eruditul poet Pindar, în una din frumoasele sale ode, ne spune că Hercule fiind trimis de regele Eurystheu ca
să prindă şi să-i aduca vie cerboaica cu coarnele de aur, pe care nimfa Taygeta o dedicase Dianei, dânsul a
persecutat pe acest sprinten animal din Arcadia şi până în ţinuturile hiperboreilor în ţara numită „Istria”. Aici
dânsul a venit la reşedinţa Dianei, fiica Latonei, care l-a primit cu bunăvoinţă. O deosebită importanţă istorică
ne prezintă acest pasaj al lui Pindar care, pe baza vechilor tradiţiuni religioase ale vechimei, ne spune că
reşedinţa Dianei era în ţara hiperboreilor, în ţinutul numit Istria, sub care Istrie în particular este de a se înţelege
regiunea de la gurile Dunării, care era mult cunoscută comercianţilor greci şi unde mai târziu noi aflăm un oraş
însemnat numit Istria şi Istros. Tot în Delta Dunarii era adorată fiica Latonei în epoca romană sub numele de
„Diana Regina”. În fine, aici mai aflăm şi ostrovul numit Letea după numele Latonei şi portul numit Selina –
SULINA – (sau Luna) de care aminteşte si Hecateu.
Din insula cea sfântă a lui Apollo, scrie Hecateu din Abderida, se vedeau unele înălțimi de pământ de la Selina
și care nu era mult depărtată. Selina din țara hiperboreilor era o realitate geografică, Insula Leuce sau Alba,
care după războiul troian a fost consacrată mormântului lui Ahile, se afla situată în fața celor două guri de sus
ale Dunării: Chilia și Sulina. Acest braț al Dunării, Sulina, în secolul al X-lea e.n. a fost cel mai navigabil,
apare în scrierile lui Constantin Porfyrogenitul numele de Selina. Hecateu din Abderida scrie că: din insula cea
sfântă a lui Apollo se vedeau oarecari înălțimi terestre de la Selina – dar el nu avea în vedere un aspect al
cerului sau depărtarea lunii de acest colț de pământ, ci numai acea parte continentală din Delta Dunării, care
și în Evul Mediu era cunoscută navigatorilor din Marea Neagră sub numele de Selina.
În mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar de
mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălțime de 1 de metri și 67 de centimetri.
Construirea acestui templu, spune Koehler, se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. Zidurile
erau formate din blocuri foarte mari de piatră albă și piatră de calcar, prea puțin prelucrate și așezate unele
peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce, ne apare în fragmentele descoperite la 1823
ca o operă de artă monumentală. Se mai spune că era bogat împodobit cu marmură albă, după numeroasele
fragmente de sculptură descoperite aici. Astăzi, din toate ruinele ce mai existau acolo la 1823 nu mai exista
aproape nimic.
Despre proporțiile grandioase ale acestui templu se spune că erau de 29 de metri și 76 de centimetri, fiecare
latură a sa, iar aceasta ne indica faptul că acest templu a fost construit pentru adorarea unui mare zeu. Se spune
că acolo era templul unui mare zeu sau a unei mari puteri divine, iar forma arhitectonică a acestei construcții
corespunde pe deplin templelor antice ale zeului Apollo.
Apollo, marea divinitate a rasei pelasge din insulele arhipelagului, era celebrat aici printr-o lungă serie de
sărbători, de petreceri, jocuri, cântări și spectacole. La festivitățile cele mari, care se celebrau aici, toate orașele
din Cyclade trimiteau delegații cu daruri și coruri de virgine. Iar fetele delenilor, după ce sărbătoreau mai întâi
pe Apollo, apoi cântau laudele Latonei și Dianei, și în fine imne despre bărbații și femeile străvechi. Aici se
făceau adunările solemne ale confederațiunii pelasgilor maritimi (Ioanilor), care veneau la aceste sărbători cu
femeile lor cele caste și frumos incinse. Aici, după cum spune Pliniu, era târgul cel mare al întregii lumi.
Orașul Delos avut și magnific, deși era deschis și neîntărit cu muri, însă nimeni n-a cutezat să-l atace în
vechime, nici chiar perșii din timpul lui Darie. Acest oraș, după cum ne spune Pausania, și-a apărat locuitorii
săi în contra tuturor înjuriilor numai prin religiune. În tradițiile cele mai vechi ale poeziei poporale române,
insula Delos ba apare sub numele de DEAL sau Dealul Mare din marea mare. Aici, după cum ne spun legendele
române, Maica Domnului avea o biserică de aur întocmai după cum era faima și în epoca grecească, aici se
afla o mânăstire înaltă, în care se făceau rugăciuni de 9 popi, 9 dieci și 9 patriarhi și această rugă mută o asculta
Maica Domnului cu fiul său în brațe.
Hiperboreii, după cum ne spune Herodot, trimiseseră la început două virgine însoțite de cinci cetățeni, ca să
ducă la templul lui Apollo din Delos darurile din prima lor recoltă. Dar s-a întâmplat că aceste fete nu s-au mai
întors înapoi, din care cauză hiperboreii supărându-se introduseseră uzul că aduceau darurile numai până la
frontiera lor și de aici rugau pe vecinii lor să le transmită din popor în popor, până vor sosi la destinațiunea lor
în Delos.
Reminiscența despre trimiterea acestor fete la Delos, cum și despre întristarea de care erau ele cuprinse, că nu
se vor mai întoarce înapoi, au rămas până astăzi în tradițiunile noastre. Onoarea cea mare a insulei Delos a fost
în timpurile eroice sau antehomerice. La această epocă depărtată se reduc tradițiile istorice române despre
Insula Delos, când religia lui Apollo devenise RELIGIE UNIVERSALĂ în lumea grecească, când magnificul
templu din Delos avea relații strânse religioase cu hiperboreii de la nordul Dunării de jos, și când această insulă
purta numele de PELASGIA și Scythyas.

N. Densuşianu, „Dacia Preistorică”