You are on page 1of 4

EPIDEMIILE DE PESTĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI

SCURT ISTORIC. CONSIDERAŢII EPIDEMIOLOGICE

Context: Spaţiul nord-dunărean se afla la intersecţia rutelor de răspândire a pandemiilor, dinspre Rusia
spre Occident sau dinspre Constantinopol spre Europa Centrală. Pandemiile din zona centrală și de sud-est a
Europei au avut loc în același timp cu campaniile militare. (Toader Nicoară, Sentimentul de insecuritate în
societatea românească la începuturile timpurilor moderne: (1600-1830). Cluj, Accent, Presa Universitară Clujeană,
2002.) Pe teritoriul nord-dunărean au loc mai multe războaie între ruşi, otomani, germani şi austrieci, ce aduc
crize sociale, economice, astfel încât măsurile împotriva epidemiilor sunt greu de luat.

451 – Prima epidemie de ciumă consemnată istoric, adusă de hoardele migratoare: “Ciuma lui Atila”. O mie de
ani a bântuit această boală Dacia, conform istoricilor.

1241-1242 - În Țările Române intră ciuma odată cu marea invazie tătară. (Paul Cernovodeanu şi Paul Binder,
Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800). Bucureşti, Silex, 1993)

Despre “ciuma neagră”, care a ucis cel puţin 30 – 35% din populaţia Europei (între 1347 – 1350) – nu
posedăm documente care să ateste că ar fi produs piedici la fel de mari şi în Principatele Române. (Iftimovici,
Radu, “Istoria universală a medicinei şi farmaciei”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2008, p. 380)
Pandemia de ciumă neagră (1347 – 1350) ocoleşte Principatele Române, citate de J.N. Biraben ca
locuri izolate, mai greu accesibile, protejate de păduri impenetrabile. (Iftimovici, Radu, “Istoria universală a
medicinei şi farmaciei”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2008 – p.147)

Între 1400 – 1800 – în Principatele Române au evoluat câteva valuri epidemice grave. Prima descriere a
simptomelor ciumei bubonice în Moldova îi aparţine lui Miron Costin, care scrie că Ştefăniţă, poreclit “Papură Vodă”, “a
căzut la grea zăcere, cu herbinţeală de au stat frănitic, adică buiguit de hire” şi “i-au ieşit bilfă la o mână”. Aşadar, febră,
delir şi bubon. (Iftimovici, Radu, “Istoria universală a medicinei şi farmaciei”, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
2008, p. 380)

1456 - Domnitorul român Iancu de Hunedoara moare de ciumă (tabăra de la Zemun, lângă Belgrad, Serbia).

1476 – A doua epidemie de ciumă consemnată istoric.

La 1530, apare prima lucrare de medicină preventivă în Principatele Române, scrisă de medicul braşovean S.
Pauschner: “O mică înştiinţare: cum să ne păzim în timpul nemiloasei molime (pestă)”. (Ivan, Aurel,
“Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile”, Ed. Polirom, 2002, Iaşi, p. 23)

Sfinţii doctori “fără de arginţi” Cosma şi Damian sunt consideraţi protectori – pictură murală la Mănăstirea Vatra
Moldoviţei, 1536 (după G. Brătescu şi V. Manoliu). (Iftimovici, Radu, “Istoria universală a medicinei şi farmaciei”, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 2008 – p.152)

1553 - A treia epidemie de ciumă consemnată istoric – Ciuma de la Braşov, 5000 decese în Cetatea Braşovului
din cca 11.000 locuitori. (Istoriografie - cronicarul săsesc Ostermayer, Paul Cernovodeanu şi Paul Binder,
Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800). Bucureşti, Silex, 1993) 1554 –
extindere în Sibiu, 3.200 morți din 7000 locuitori.

1572 şi 1576 – epidemie în Ţările Române. 1576 – Braşov, mor 7.000 de oameni. În Moldova izbucneşte
foametea asociată cu ciuma, 1579 - o nouă epidemie devastatoare în Moldova.

1600-1839 - Țările Române s-au confruntat cu 21 mari epidemii de ciumă, fără a lua în calcul focarele latente. (Ionut
Dulamita, “Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă”, decembrie 5, 2012, “În afara
cutiei – out of the box”,http://totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma, accesat
în 25.09.2015) Forme de asistenţă socială şi medicală au fost: adăpostul de călători şi bolniţa, ce au luat fiinţă odată
cu organizarea vieţii mânăstireşti.

1
1660 şi 1697: Pesta este iar semnalată istoric - 1660-1664 (ciuma a izbucnit în Sibiul asediat de trupele lui
Gheorghe Rakoczi), 1684 - măsuri epidemiologice: se închid graniţele, interzicerea corespondenţei,
schimburilor comerciale, locuitorii părăsesc oraşele, străinii sunt supravegheaţi atent, incinerarea
deseurilor. Remedii populare pentru vindecare: cataplasme din făină cu miere, oţet, cărbune, incizia
pustulelor, pansare, cicatrizante. Scrisorile şi monedele sunt stropite cu oţet, la răspântii ard focuri
purificatoare, casele sunt dezinfectate cu parfumuri şi pucioasă, locuitorii oraşelor umblă pe stradă cu o
mască în formă de cap de pasăre, având ciocul umplut cu plante aromate. (Pompei Gh. Samarian, Din
epidemiologia trecutului românesc: ciuma. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice E. Marvan, 1932;)

1707, 1718 – consemnare istorică din 10 în 10 ani (pattern epidemiologic repetabil)

Până în 1712, în întreaga Transilvanie au murit circa 200.000 de oameni.

Lupta împotriva îmbolnăvirilor de ciumă a îmbrăcat diferite forme: mistice, construirea unor lăcaşuri de
închinăciune sau monumente, dedicate special Sf. Fecioare Maria, socotită a fi protectoarea faţă de
molimă, în fine, carantina şi izolarea bolnavilor. Carantina a putut fi aplicată în Transilvania, unde, prin
acest mijloc utilizat sistematic începând din 1728, extinderea focarelor de boală a putut fi oprită. În
Muntenia şi Moldova, carantinarea nu a putut fi aplicată. Cele 2 principate au fost, în secolele XVII şi XVIII,
teatrul unor lupte între turci şi ruşi, armatele lor aducând, adesea, boala pe teritoriul românilor. În plus, turcii au
fost întotdeauna împotriva carantinei, pe care o socoteau “măsură suspectă”, de îngrădire a mişcării libere a
trupelor otomane. Izolarea ciumaţilor în aşezăminte speciale s-a putut practica şi a adus unele rezultate
pozitive. Un domnitor care s-a ocupat în mod expres de combaterea ciumei şi a altor boli infecto-contagioase
acute a fost Grigore Ghica, care a clădit la Bucureşti Spitalul Sf. Spiridon (1735), destinat celor atinşi de
“bolile iuţi”, mai ales ciumaţilor. Tot el a elaborat, pentru prima dată, măsurile antiepidemice care
trebuiau să fie luate de către agie (poliţie) în caz de apariţie a ciumei. La Iaşi, Trisfetitele şi, în 1770,
Mănăstirea Sf. Spiridon, erau, de asemenea, destinate ciumaţilor. (Iftimovici, Radu, “Istoria universală a
medicinei şi farmaciei”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2008, p. 380)

Timişoara: Monumentul Sfintei Treimi, ridicat iniţial în faţa casei Deschan şi mutat în anul 1754 în Piaţa Unirii,
pentru ca între anii 1994 – 1995 să fie restaurant – a fost înălţat în semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru că a oprit
cumplita epidemie de ciumă din anii 1738 – 1739, epidemie care a secerat peste 1000 din cele 6000 suflete ale oraşului
[Timişoara]. Conceput în stil baroc, bogat în elemente figurative, monumentul a fost sculptat la Viena şi realizat între anii
1739 – 1740. El a sosit la Timişoara pe calea apei, transportat pe canalul navigabil Bega şi montat iniţial în piaţeta Porţii
Ardelene. Pe soclul monumentului Sfintei Treimi se văd aspecte care înfăţişează simbolic scene din timpul epidemiei de
ciumă – “un nor greu care stă deasupra oraşului (ciuma), o mamă care imploră cerul cu braşele ridicate din care îi scapă
copilul mort, un tată care moare”, războiul cu turcii (1737 – 1739), precum şi, cum spune Florin Medeleţ [Burulean, N.
Dan, Medeleţ, Florin – “Timişoara. Povestea Oraşelor Sale” – Ed. Milton, 2004, Timişoara], “vicisitudinile vieţii din
Timişoara de după dezastru” (Ilieşu, Petru, “Timişoara – Ghid turistic de buzunar”, Ed. Planetarium, 2012, p.81 - 83)

“Fântâna Paşei” – reşedinţa de vară a paşalelor Timişoarei (1552 – 1716), înconjurată de fântâni răcoroase, castani
seculari, tufe de trandafiri şi alte minunăţii, a fost distrusă în 1716 şi apoi refăcută în 1722. Între 1732 – 1740 a devenit
lazaret pentru bolnavii de ciumă. (Ilieşu, Petru, “Timişoara – Ghid turistic de buzunar”, Ed. Planetarium, 2012,
p.173)

1738 - sunt contaminate 23 de districte din Ardeal şi mor 41.000 de oameni. La 12 iunie 1740 se
înființează puncte permanente de carantină la trecătorile dinspre Țările Române. ” August 1750 - ciuma
consemnată la Ploiești - administrația transilvană a ridicat un cordon din „Munții Zărneștilor și de la
Pasul Buzăului spre Trei-Scaune” și a trimis în Valahia specialişti care să studieze epidemia. Anunțuri
în toate limbile pentru avertizare 1758 - Comisia Sanitară din Transilvania a fixat o carantină de 28 de
zile pentru ciobani și lâna oilor, care trebuia spălată și aerisită. Se tratează cu teriac veneţian (un
tratament alchimic), apa gudronată sau scoarţa de Peru. (Ionut Dulamita, “Istoria de dinaintea
antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă”, decembrie 5, 2012, “În afara cutiei– out of the
box”,http://totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma, accesat în 25.09.2015)

1745 – Construcţia Spitalului Municipal [din Timişoara], primul din România (cu 24 ani înaintea Vienei şi cu
34 ani înaintea Budapestei) (Ilieşu, Petru, “Timişoara – Ghid turistic de buzunar”, Ed. Planetarium, 2012, p. 207)

2
Mor răpuşi de ciumă domnitorii fanarioţi Ion (1743-1747, Moldova) şi Nicolae Mavrocordat (1680 – 1730, 6 oct 1711 –
începutul regimului fanariot în Moldova). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ciuma-holera-tifosul-i-
gripa-n-istorie, accesat în 25.09.2015)

În timpul celei de-a treia domnii a lui Constantin Mavrocordat (1745 – 1748), ciuma răpune la Bucureşti 30.000 de oameni.

Domnitorul fanariot Grigore II Ghica dă ordin să se construiască un spital pentru bolnavii de pestă la
Pantelimon – Bucureşti (hrisov de înfiinţare 1735, construcţie 1752) şi se înfiinţează breasla cioclilor
(oameni care traversaseră un episod de boală, cu îndatorirea de a supravegherea şi îngropa morţii de ciumă,
retribuiţi, scutiţi de dări).

1755 – 1799 – consemnate istoric patru valuri de ciumă (1792). Epidemia din 1755-1757 a fost ultima de mari
proporţii din Transilvania secolului XVIII. Graţie măsurilor cerute de medicul Adam Chenot, epidemiile din
1770, 1771 şi 1786 au fost mai restrânse. Într-un raport din 27 octombrie 1764, medicul a cerut Comisiei
Sanitare ca tot sistemul de carantină să se muleze pe cel apusean. Până în 1770, călătorii au fost supuşi la
84 de zile de carantină pe timp de ciumă, la 42 în așa-zisele „perioade dubioase” şi la 21 zile carantină în
cele considerate „indemne”. Comisarul Mehberger din Bran raporta, la 6 august 1773 că, ciuma bântuie,
făcând multe victime la Rucăr, Dragoslavele, Nămăieşti, Câmpulung, Stâlpeni.
(http://www.smcm.ro/index/istoric.html, accesat în 25.09.2015)

În anul 1764, medicul ardelean Adam Chenot, considerat a fi primul epidemiolog, din această arie geografică, a
adus contribuţii la situarea pe baze ştiinţifice a sistemului de carantinare în pestă şi alte boli epidemice.
(Ivan, Aurel, “Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile”, Ed. Polirom, 2002, Iaşi, p. 21, 23)

1774 - Statuia în stil baroc a Sfintei Maria Protectoarea sau „Statuia Ciumei” a fost primul monument public al
Clujului, înălţată după ultima mare epidemie de ciumă din Cetatea Clujului. (http://totb.ro/istoria-de-dinaintea-
antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/, accesat în 25.09.2015)

Preocupările, tot mai numeroase, existente în secolul al XVIII lea şi începutul sec. al XIX lea, când medicina
românească cunoaşte o dezvoltare importantă, rezultă şi din interesanta lucrare “Grija pentru sănătate.
Primele tipărituri de interes medical în limba română (1581 – 1820)”, elaborată de Gh. Brătescu. Se
menţionează că, timp de peste 400 ani, preocupările pentru protecţia sănătăţii, prevenţia şi combaterea bolilor
erau evidenţiate în anumite scrieri cu caracter de popularizare, ştiinţifice sau sub forma unor legi. Cele mai
multe lucrări se referă la prevenţia şi combaterea pestei: “Instrucţiuni pentru lazareturi” (1744), “Rânduieli
pentru contumaţii” (1766), “Măsuri de împiedicare a ciumei” (1797) şi altele, care au urmat: 1813, 1815,
1819, 1820, “Interzicerea adunării bolnavilor în biserici” (1787), “Poruncă pentru rânduiala
îngropărilor” (1788). Alte publicaţii, din aceeaşi perioadă, se referă la educaţia pentru sănătate, incluzând şi
prevenirea bolilor netransmisibile, prin evitarea excesului sau dezechilibrului nutriţional, abuzul de alcool,
lipsa de igienă. În lucrarea “Sănătatea de-a lungul anului” se evidenţiază relaţiile dintre anumite boli şi
factorii mediului înconjurător, naturali şi ocupaţionali. O primă lucrare românească, cu importanţă în medicina
preventivă, este “Povăţuitorul sănătăţii şi al economiei – 1844 – C. Vârnav, publicată în cadrul Societăţii de
Medici şi Naturalişti din Iaşi, care luase fiinţă în 1833. Medicul C. Caracaş editează, la 1830, monografia
igienico sanitară a Ţării Româneşri, intitulată “Topografia Valahiei”, iar V. Episcopescu publică mai multe
cărţi cu importanţă în ceea ce priveşte educaţia pentru sănătate a populaţiei între care, la 1846, lucrarea
“Practica doctorului de casă” [medicul de familie]. În Principatele Române, Dr. Iacob Felix publica, la
1870 (vol.I) şi 1889 (vol.II): “Tratatul de igienă publică şi poliţie sanitară”, în realitate fiind primul tratat
de epidemiologie (include, în vol.I, un capitol de epidemiologie generală şi un altul de epidemiologie specială).
Pentru prevenirea şi combaterea pestei se folosea izolarea, părăsirea locurilor “blestemate”, incinerarea
cadavrelor şi a obiectelor contaminate. (Ivan, Aurel, “Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile”, Ed.
Polirom, 2002, Iaşi, p. 21, 23, 24, 25, 35, 50, 52, 53, 54, 57, 62, 105, 122, 154, 580, 581, 582, 584, 775, 777)

1812-1814 – Muntenia - au murit aproximativ 90.000 de oameni, 300 oameni zilnic, domnia lui Caragea Vodă,
“Ciuma lui Caragea”: “...La 13 decembrie [1812], s-a ivit ciuma între oamenii curţii veniţi cu vodă de la
Ţarigrad”. („Scrisorile” lui Ion Ghica, Ion Ghica, Opere, vol. 1, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pag.141-

3
142,http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ciuma-lui-caragea,
https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/10/04/ciuma-lui-caragea/#more-25298)

În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii încercau să scape de ciumă cu mult alcool; fuseseră impuse interdicţii,
iar cârciumile vindeau doar prin ferestruici. Potrivit tratatelor de istoria medicinei, vracii promiteau salvarea
bolnavilor dacă vin în contact cu o broască-ţestoasă.(adevarul.ro/news/societate/mari-dezastre-ciuma-caragea-
secera-300-bucuresteni-zi-vezi-erau-ingropati-ciumatii-1_50bd3dc77c42d5a663c8e3d6/index.html,accesat în 25 sept.
2015, George Potra, „Din Bucureştii de ieri", Editura Științifică și Enciclopedică, 1990 - 536 pagini). 1813 - a fost
înfiinţat în Bucureşti Spitalul Filantropia, la iniţiativa medicului-şef al Capitalei, Dr. Constantin Caracaş
Începând cu 1 august 1813 s-a permis evacuarea Bucureştiului de către locuitori. Morţii bolnavi de ciumă
au fost îngropaţi în gropi comune, acoperite cu var. Graniţele ţării au fost „securizate”, astfel încât să se
supravegheze traficul de persoane dinspre ţările afectate: Bulgaria şi Turcia.
(http://www.lovendal.ro/wp52/ciuma-lui-caragea/). Se instituie carantina, la principalele puncte de trecere,
Brăila, Călăraşi, Giurgiu şi Zimnicea, fiecare persoană care dorea să intre în ţară trebuia să fie cercetată
în „lazarete” special concepute, păzite. Extinderea epidemiei în Moldova, unde domnea Vodă Callimachi,
închiderea frontierei de peste Prut, cu Rusia.
În Ţara Românească, noul principe, Ioan Caragea, stabileşte Direcţia sanitară, Epistatul special al
lazaretelor, centralizând astfel informaţiile privitoare la potenţialele cazuri de ciumă. Pază sanitară şi
militară. Evidenţa tuturor cerşetorilor din Bucureşti. Anchete epidemiologice si triaj epidemiologic din
casă în casă, respectarea izolării şi acces securizat prin construirea de porţi păzite în 8 puncte de intrare
în oraş. Informarea locuitorilor privitor la regulile de igienă prin citirea decretelor la răspântiile publice,
precizarea sancţiunilor pentru respectarea disciplinei de către populaţie. Principalele modalităţi de
evitare a îmbolnăvirii erau: afumarea obiectelor şi a persoanelor, spălarea mai frecventă a hainelor şi a
trupului, curăţenia desăvârşită a curţii şi casei. Interzicerea adunărilor de oameni, târgurilor, circulaţiei
libere, impunerea de măsuri drastice vânzătorilor şi cumpărătorilor, scoaterea din oraş a şatrelor de
ţigani. 1830 - sunt înregistrate ultimele cazuri de ciumă în ţările române (G. I. Ionnescu-Gion, „Istoria
Bucureşcilor“, Iaşi, Editura Tehnopress, 2008,
http://adevarul.ro/news/bucuresti/bucuresti-ciuma1_51a0fee8c7b855ff5626f158/index.html, accesat în 25.09.2015)
Supravegherea spiţeriilor, a vaccinărilor, deplasărilor în judeţe în caz de epidemii, examinarea recruţilor,
inspecţii sanitare la sate. Dezvoltarea reţelei sanitare pe întreg teritoriul românesc.
(http://www.smcm.ro/index/istoric.html)

27 noiembrie 1916 - 30 octombrie 1918 – Călăraşi, epidemie în cadrul războiului (Pompei Samarian,
“Oraşul Călăraşi în timpul ocupaţiei streine”, 1931, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-f-cut-
ciuma-pr-p-d-n-b-r-ganul-primului-r-zboi-mondial, accesat în 25.09.2015), zilnic 50-60 de militari turci, apoi
germani, prezentau simptome, iniţial epidemie de ciumă, ulterior epidemie de tifos exantematic. “Era dificil în
vremea războiului să faci o statistică a deceselor de ciumă.”(Prof. Nicolae Ţiripan).Supravegherea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de sanitaţie.

- Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Turnu Măgurele - există biserici cu hramul Sfântului Haralambie, apărătorul de ciumă.
(Sfântul Haralambie, apărătorul de ciumă şi de foamete, Dana Munteanu, 09 Februarie 2008,
http://ziarullumina.ro/sfantul-haralambie-aparatorul-de-ciuma-si-de-foamete-61439.html, accesat în 25.09.2015)

Pesta e supusă Regulamentului Internaţional Sanitar – maladie carantinabilă (pasagerii sunt supuşi
carantinei 6 zile înainte de plecarea dintr-o zonă cu pestă pulmonară şi 6 zile după sosire). Se efectuează
dezinsecţia animalelor de companie şi domestice, deratizare, protecţia rezervelor de hrană (împiedicare
acces rozătoare), repelenţi şi insecticide, raticide pentru rozătoare, decontaminarea efectelor bolnavilor,
prevenţia cu sulfamide şi tetracicline la contacţi, izolare şi tratare bolnavi, vaccinoprevenţie – personal
laboratoare, combatanţi în războaie, militari, voiajori, manevrarea cu echipament de protecţie a
cadavrelor animalelor, igiena mâinilor... (Ivan, Aurel, “Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile”, Ed.
Polirom, 2002, Iaşi, p. 21, 23, 24, 25, 35, 50, 52, 53, 54, 57, 62, 105, 122, 154, 580, 581, 582, 584, 775, 777)

Medic epidemiolog, Iulia Şerban, Constanţa, 28 septembrie 2015