CONCEPTUL MODERN DE

POEZIE
  ARGHEZI:  Ceea ce-l
singularizează pe Arghezi privit
ca reprezentat al poeticii
antipoeticului este credinţa lui în
puterea izbăvitoare a unei pure
frumuseţi, născută din tensiunile
şi temperaturile înalte la care sunt
supuse cuvintele în proceszl
creator. Arghezi rămâne în egală
măsură şi un adept al "poeziei
pure" şi al poeziei "antipoetice",
aceasta din urmă fiind menită să
distrugă inerţiile gustului
tradiţional, dar pentru a lărgi şi
înălţa ideea de poezie.  E vorba
deci, la Arghezi, nu de o
subliniere a urâtului pentru a face
să strălucească mai tare
frumuseţea, nici de o cultivare a
urâtului, blasfematorie la adresa
oricărui ideal de frumuseţe ( ca la
precursorii sau la promotorii
avangardei), ci de o conversiune
a urâtului şi repulsivului la o
frumuseţe tainică, folosind în
acest sens propriile sale resurse
interioare de purificare.
   BARBU: Poetica lui Ion Barbu
este prin excelenţă o poetică a
emoţiilor reci, de pură factură
intelectuală; ea se întemeiază însă
pe o experienţă afirmativă: e o
poetică a fiinţei, nu a neantului.
De aici exaltarea Erosului, ridicat
însă la înălţimea Logos-ului.
 BLAGA: Misterul de care
vorbeşte mereu poetul este
obiectiv, a te apropia de acest
mister presupune lepădarea de
toate preogativele subiectivităţii.
Poetica blagiană e o poetică a
obiectivării şi a esenţializării.
Această obiectivare se realizează
întru mit şi metaforă.
 AVANGARDA: Prin avangardă,
literatura noastră se
sincornizează cu cea din întreaga
Europă, ba poate chiar să-şi
revendice un rol premergător.
Încă înainte de izbucnirea Primul
Război Mondial, în poezie încep
să se producă neaşteptate
zguduiri, ale căror ecouri nu
întârzie să  dea naştere  unei stări
de alarmă intelectuală.
Simbolismul, anunţat în 1892 de
Macedonski, capătă din ce în ce
mai multă forţă, în ciuda opoziţiei
orientărilor tradiţionaliste, care
continuau să se bucure de o
audienţă largă. Dar reprezentanţii
"poeziei noi", începând cu
Macedonski şi sfârşind cu Ion
Minulescu (manifestele lui din
Revista celorlalţi şi din Insula),
nu ostenesc să condamne, în
termeni vehemenţi, formele
poetice învechite, golite de orice
substanţă, dar încă folosite pe
scară largă, exaltând, în schimb,
în formulări grandilocvente,
noutatea, modernitatea,
singularitatea. Într-o astfel de
atmosferă se formează viitorii
promotori ai avangardei, ale căror
debuturi se înscriu sub zodia
simbolismului tardiv.
 În România, avangarda artistică
începe prin a fi predominant
constructivistă, dar cu deschideri
spre toate celelalte forme sau
curente de avangardă din lume;
specificitatea ei stă într-o voinţă
de sinteză. Poziţia teoretică a
Contimporanului se precizează
abia în 1924, într-un Manifest
activist către tinerime,
nesemnat, dar scris de Ion Vinea.
Textul debutează abrupt, printr-o
violentă negaţie, într-un ton nu
lipsit de similitudini cu al altor
manifeste ale avangardei din
Occident:
"Jos arta, căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de
stors glanda lacrimală a fetelor
de orice vârstă;
Teatrul, o reţetă pentru
melancolia negustorilor de
conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de
fetuşi fardaţi;"
 
 Partea constructivă a
manifestului ne arată că suntem
departe de teroriamul dadaist:
romanul e condamnat la moarte,
dar în favoarea "reportajului
cotidian"; teatrul, dezbărându-se
de "clişeele şterse ale vieţii
burgheze", trebuie să devină un
"teatru de pură emotivitate";
artele plastice trebuie să fie
"expresie a formelor pure în
raport cu ele însele". Se
proclamă necesitatea de "stârpi
individualismul", făcându-se
elogiul simplificării procedeelor
"până la economia formelor
primitive". Este elogiat
"activismul industrial"-pecete a
vieţii moderne: "spiritul, ritmul şi
stilul ce vor decurge" din
industrializarea ţării nu trebuie
"copleşite de anacronisme".
Manifestul se încheie cu îndemnul
"Să ne ucidem morţii!"
 Din acest manifest, nimic sau
aproape nimic nu se referă în chip
specific la poezie. O aluzie poate
fi cons. fraza "VREM minunea
cuvântului nou şi plin de sine;
expresia plastică, strictă şi
rapidă a aparatelor Morse".
Aşadar, recomandările sunt nu
numai antitradiţionaliste, dar chiar
antipoetice.
 Constructivismul
Contimporanului mai radical la
început, îşi precizează pe parcurs
caracterul său deschis; această
deschidere e atât de mare însă
încât îl duce până aproape de
pierderea identităţii. O formă
aparte a constructivismului o va
reprezenta integralismul,
promovat de una dintre cele mai
importante şi interesante
publicaţii ale avangardei
româneşti: Integral. În definirea
poziţiei ei regăsim: se cere
adecvarea artei la stilul activist-
industrial al epocii, se condamnă
individualismul, preconizându-se
trăirea artistului în social, voinţa
de sinteză modernă a
colaboratorilor revistei.
 Substanţa poeziei noi a rămas
aceeaşi. Observarea ei e însă cu
totul alta: ştiinţifică. Nu ca
precizie, ci ca sistem: organică,
obiectivă.
 Revista Unu, aprilie 1928.
Programul ce se deduce e foarte
larg avangardist, lăsând să se
înţeleagă că revista va prelua
oricare din contribuţiile
avangardei: futurism, dadaism,
constructivism, suprarealism. Se
face din ce în ce mai insistent
elogiul oniricului, revine tema
suprarealistă a împăcării între
acţiune şi  vis ( Reabilitatea
visului-Geo Bogza). Starea de
spirit care-i animă pe tinerii
colaboritori e aceea a exasperării
creatoare, cum o numeşte Geo
Bogza. Respingându-se
"literatura", se recomandă
reportajul, într-un manifest
gălăgios, intitulat: Poezia
agresivă sau despre poemul
reportaj: "Jos cu poeţii! Să vie
cel cu o mie de ochi, o mie de
urechi, o mie de picioare, o mie
de telegrame, o mie de condeie,
o mie de expresii, o mie de
pistoale, să vie adevăratul poet.
SĂ VIE REPORTERUL!"
 
 
CONCLUZIE: Marea desfăşurare
de puteri a poeziei sub semnul
Diversităţii se produce sub ochii
noştri. Ea n-ar fi fost posibilă fără
o asimilare profundă a întregi
tradiţii moderne a poeziei
noastre de la Eminescu încoace:
tradiţie nu constrângătoare, ci
eliberatoare, sau, spre a face un
paradox, care obligă la libertate.
 
 
1