FLOARE ALBASTRA de Mihai Eminescu - comentariu

Aparuta in anul 1873, idila Floare albastra are ca tema iubirea, anuntata inca
din titlul construit pe antinomia dintre absolut si relativ, substantivul
comun floarea sugerand dimensiunea efemera ,in timp ce albastrul evoca
nostalgia absolutului. Primele trei strofe ale poemei se constituie intr-o incercare
a iubitei de a-l cobori pe poetul,aici in ipostaza ganditorului i (homo cogitans) ,
la nivelul perceptiei senzoriale, empirice, substituind experienta cunoasterii
spirituale cu cea a trairii senzuale. Substantivele stele, nori, ceruri
nalte reprezinta universul gandirii, in antiteza cu elementele lexicale
apartinand nivelului mundan: minciuni, gurita, sarutare. Perceptia lumii este una
conceptuala, arhetipala, sugerand ideea ca principiul masculin,de natura
spirituala, reprezinta centrul lumii, in timp ce atributul feminitatii este
vitalitatea, expansiunea, exteriorizarea. Inclusa intr-un scenariu al iubirii,
intalnirea celor doi presupune dorinta femeii de a reface cuplul primordial, prin
refugiul in spatiul utopic al padurii: „ Hai in codrul cu verdeata” Fiind o meditatie
despre iubire si existenta, poezia de fata contine motive literare frecvente in
creatia eminesciana: carpe diem ( traieste clipa): „Nu cata in
departare/Fericirea ta, iubite!”, fortuna labilis (soarta schimbatoare): „Inc-o
gura – si dispare”, panta rhei ( totul trece, curge): „Si te-ai dus, dulce minune,/
S-a murit iubirea noastra”. Motivul florii albastre, prezent in literatura germana,
devine un simbol romantic al feminitatii misterioase ( dulce minune), exprimand
totodata viziunea pesimista asupra existentei: „ Floare-albastra! Floare-
albastra/„ Totusi este trist in lume!”