qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Departamentulde ÎnvăDământ la
DistanDă Di Formare Continuă
Facultatea de Dtiinte Juridice, Sociale D i

zxcvbnmqwertyu Politice

qwertyuiopasdfg H :^y
Coordonatordedisciplină
Lect. univ. dr. GILIA CLAUDIA
sdfghjklzxcvbnmqw
zxcvbn mqwertyuiopasdfghjklzxcvbn m
 Suport de curs - învăDământ la distanDă
Drept, Anul II, Semestrul I

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor Ui orice folosire alta decât în
scopuri personale este interzisă de lege sub sancUiune penală
3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

55

TEST DE AUTOEVALUARE

BIBLIOGRAFIE

TEMĂ DE REFLECŢIE
5

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU

SECDIUNE

INFORMA DII SUPLIMENTARE PUTE DI GĂSI PE PAGINA

WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro
 Tematica cursului

1. Capitolul I. Noţiuni introductive: repere generale, formele

democraţiei

2. Capitolul II. Drepturile exclusiv politice: noţiuni generale, dreptul de

vot, trăsăturile dreptului de vot, dreptul de a fi ales

3. Capitolul III. Modurile de scrutin: modurile de scrutin majoritar,

originea modurilor de scrutin, clasificarea modurilor de scrutin, efectele
scrutinelor majoritare, avantaje şi dezavantaje ale scrutinului majoritar
uninominal, reprezentarea proporţională, sisteme proporţionale, pragurile
electorale, avantajele şi dezavantajele RP, sisteme electorale mixte.

4. Capitolul IV. Alegerile în România: sistemul electoral în dezvoltarea

constituţională a României, tipuri de alegeri în România

5. Capitolul V. Partidele politice: noţiunea de partid politic sisteme de

partide, structura internă a partidelor politice, tipologia partidelor politice,
alte tipuri de partide, grade de participare partizană
 CAPITOLUL I NOŢIUNI
INTRODUCTIVE
5

6. Cuprins
7. Obiectiv general
8. Obiective operaţionale
9. Timpul necesar studiului capitolului
10. Dezvoltarea temei
11. Bibliografie selectivă
12. Temă de reflecţie
13. Modele de teste
14. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:

03 Repere generale
03 Formele democraţiei

a Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind apariţia şi dezvoltarea disciplinei

"drept electoral", ca ramură distinctă de drept, dar şi cunoaşterea formelor democraţiei şi
a condiţiilor de manifestare a acestora.

a Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind sistemul electoral,

formele democraţiei şi tehnici moderne de intervenţie a corpului electoral în viaţa
politică.

= 1 oră
6

CAPITOLUL I NOŢIUNI
INTRODUCTIVE

1. Repere generale

Între relaţiile sociale reglementate de dreptul constituţional figurează şi cele care

privesc alegerea membrilor ce compun diferitele organisme care exercită puterea politică.
În unele sisteme de drept, normele juridice care reglementează aceste relaţii
sociale constituie o instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele regăsindu-se atât în
dispoziţiile constituţionale, cât şi în cele electorale (coduri, legi electorale).
În alte sisteme de drept, aceste norme formează o ramură de drept distinctă, şi
anume - dreptul electoral.
Normele electorale în conţinutul lor stabilesc:
cF 1. Care sunt drepturile electorale ale cetăţenilor;
2. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul
Normele ,
lor;
electorale » ~ „ .. , ~ .. „
3. Garanţiile care asigură exercitarea lor efectivă;
4. Regulile de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de
stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor votului.
Sfera drepturilor este mai largă decât cea care rezultă din Constituţii, ceea ce
înseamnă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate în legea
fundamentală.
În Constituţie sunt reglementate doar drepturile electorale fundamentale ale
cetăţenilor (dreptul la vot şi dreptul de a alege), în timp ce celelalte drepturi electorale sunt
prevăzuteDin vremuri
de legile străvechi, unii oameni şi-au imaginat un sistem politic ai cărui
speciale.
membri se consideră
Alegerile egali dinprincipiul
constituie punct de devedere
bază politic, guverneazăreprezentative,
al democraţiilor împreună şi sunt
ele
înzestraţi cu toate calităţile, resursele
asigurând guvernanţilor legitimitate politică. şi instituţiile necesare pentru a se autoguverna.
Această idee, ca şi
Istoria metodele electorale
sistemelor ce o pun înseaplicare,
confundăa apărut în prima
în mare jumătate
măsură a secolului
cu cea V
a vechilor
î.H. la greci care, de şi puţini la număr şi aşezaţi
democraţii din Europa Occidentală şi America de Nord. pe un fragment minuscul din suprafaţa
lumii, au exercitat o influenţă excepţională în istoria universală.
Grecii au fost primii care au produs ceea ce numim prima transformare
2. Formele democraţiei 2.1.
democratică: de la ideea şi practica guvernării de către cei puţini la ideea şi practica
guvernării de către cei mulţi. Pentru greci singurul loc propice democraţiei era, desigur
Democraţia directă
statul cetate. 5

Statul cetate a fost însă, scos din circulaţie de către statul naţiune şi, într-o a
doua transformare democratică, ideea democraţiei a fost transferată de la statul cetate la
scara mult mai mare a statului naţiune. Această transformare a condus la un grup de
Conceptul de
instituţii politice complet noi. Tocmai
„democraţie"
 acest nou complex de instituţii, luate împreună, poartă numele generic de "democraţie".
Astăzi, ideea de democraţie se bucură de o popularitate universală. Majoritatea
regimurilor emit tot felul de pretenţii la titlul de "democraţie". Cele care nu o fac, adesea
insistă că, forma lor de guvernare nedemocratică reprezintă o etapă necesară pe calea spre
etapa finală - "democraţia".
Primele instituţii democratice atestate de istoria Antichităţii, în cadrul cetăţilor
greceşti erau Adunările. Astfel, în cadrul democraţiei directe, poporul desemna
conducătorii şi lua decizii. În democraţii, poporul este suveranul (Aristotel).

În sensul său originar, democraţia a fost concepută ca guvernarea directă a

poporului: "guvernarea poporului, de către popor, pentru popor"(Abraham Lincoln
-1863)
Democraţia directă se caracterizează prin faptul că poporul exercit ă puterea
publică el însuşi, fără să recurgă la intermediul unui individ sau al unei grupări de
indivizi, cum ar fi Parlamentul.
Chiar în democraţiile directe este o imposibilitate ca toate funcţiile să fie
exercitate de popor în mod permanent. În general, în aceste democraţii, poporul exercită
el însuşi numai funcţia legislativă, în timp celelalte funcţii sunt delegate unor magistraţi
pentru tot intervalul de timp cât adunarea poporului, care se întruneşte numai la anumite
perioade, nu funcţionează.
Nu se poate însă afirma că cetăţenii democraţiilor directe sunt guvernanţi
temporari, dar guvernaţi permanenţi.
Exemplul clasic de democraţie directă îl reprezintă cetăţile antice. La exemplul
acesta luat din Antichitate, se adaugă astăzi câteva cantoane elveţiene, cu o populaţie
puţin numeroasă şi cu o aşezare ce le izolează, oarecum, de restul ţării (Glaris, Unterwald,
Appenzell).
Democraţia directă este o formă de guvernământ tot mai rar întâlnită, căci
funcţionarea ei normală presupune existenţa unor condiţii care sunt greu de întrunit în
acelaşi timp.
Aceste condiţii sunt sintetizate astfel:
■1 O populaţie puţin numeroasă, căci dacă ea atinge, ca în statele moderne,
milioane de indivizi, este o imposibil ca toţi aceştia să fie reuniţi laolaltă pentru a hotărî;
■2 Un teritoriu foarte restrâns, căci astfel dificultăţi practice insurmontabile
s-ar opune reunirii în acelaşi timp şi în acelaşi loc a tuturor cetăţenilor statului;
■3 Posibilitatea pentru totalitatea sau cel puţin, pentru majoritatea cetăţenilor
de a se pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra chestiunilor ce le sunt supuse. Democraţia
directă presupune astfel, o populaţie cu o serioasă educaţie cetăţenească şi o opinie
publică bine orientată;
■4 Un spirit de corp viu şi luminat prin sentimente de justiţie şi concordie.
Într-adevăr, democraţia directă angajează în prima linie de luptă a vieţii politice întregul
popor. De aceea, dacă marea masă a populaţiei nu este însufleţită de moderaţie,
democraţia directă poate duce la potenţarea, până la anarhie, a luptelor politice.

2.2. Democraţia reprezentativă

Democraţi
a directă
În Europa, noţiunea de reprezentare a apărut în Evul Mediu, odată cu primele
Parlamente compuse din persoane mandatate, ce reprezentau diferitele
 "ordine" ale societ ăţ ii: nobilimea, clerul şi burghezia, iar în ţările scandinave un al
patrulea "ordin", ţăranii liberi. Reunirea acestor Parlamente, la convocarea monarhilor,
avea adesea la origine necesitatea de a se accepta impozite noi, consecinţă a dificultăţilor
financiare generate de războaie. Acesta a fost mai ales cazul Angliei, unde, ca urmare a
înfrângerilor suferite, Regele Ioan fără de Ţară a trebuit să acorde, în scris, în 1215, prin
Magna Charta Libertatum, libertăţile feudale tradiţionale. În 1258, prin Prevederile de la
Oxford, Regele a trebuit să se angajeze să convoace Parlamentul de cel puţin trei ori pe
an.
Revoluţiile din Anglia (1642, 1688), cea americană (1784) şi cea franceză
(1789) au fost în egală măsură roadele marii şi îndelungatei mişcări a mediilor
intelectuale ş i sociale ale Europei.
Introducerea democraţiei reprezentative a necesitat ruptura de mandatul
imperativ, moştenită din dreptul privat al Evului Mediu, în favoarea mandatului
reprezentativ. Pentru revoluţionarii francezi, cetăţeanul este actorul politic, ca individ, şi
nu corpurile intermediare. Alesul devine reprezentantul întregii naţiuni şi nu al unei
fracţiuni a acesteia.
Dacă în democraţiile sociale antice era posibilă democraţia directă prin
întrunirea cetăţenilor şi adoptarea în comun a unor hotărâri majore, în statele moderne,
democraţia directă nu mai este posibilă în formele pe care le-a cunoscut Antichitatea.
Democraţia reprezentativă se caracterizează prin faptul că, în cadrul ei
suveranitatea nu se exercită direct de către popor, ci prin intermediul unui Parlament ales
pe o perioadă determinată.
Democraţia reprezentativă exprimă, în procesul realizării puterii publice, două principii
fundamentale: pe de o parte, principiul participării electoratului la desemnarea organului reprezentativ, iar, pe
de altă parte, principiul mandatului reprezentativ pe care electoratul îl dă celor aleşi pentru a conduce statul.
Poporul Democraţia nu are o educaţie politică suficientă pentru a aborda, în detaliu, problemele care se
reprezentativă pun cu privire la conducerea unui stat, de aceea este necesar să se desemneze anumiţi
reprezentanţi cu pregătire corespunzătoare în acest sens.
Accesul la exerciţiul democratic în epoca contemporană, se face prin
reprezentare care conferă conceptului participării maselor la exercitarea puterii, un
conţinut concret, material.
Formele de participare sunt diferite de la un stat la altul, potrivit regimului
politic, condiţiilor istorice, tradiţiilor democraţiei, culturii politice a cetăţenilor,
intereselor cercurilor şi forţelor politice care îşi dispută opţiunile electoratului, etc.
Caracterul autentic al exerciţiului democratic este conferit de garanţiile
materiale, politice şi juridice acordate de stat pentru ca cetăţenii să-şi exercite liber şi
deplin dreptul lor suveran de a participa la conducere.
Cele mai importante garanţii juridice pentru exercitarea acestui drept sunt
stabilite prin sistemul electoral.
Prin sistem electoral desemnăm ansamblul normelor juridice
autentice, articulate şi ierarhizate, având ca obiect de reglementare dreptul
Sistemul de a alege deputaţi şi senatori în organele reprezentative ale puterii, dreptul
electoral
de a fi ales în aceste organe şi - acolo unde o asemenea posibilitate este
prevăzută - dreptul de a revoca pe cei aleşi, precum şi principiile sufragiului, modul
de organizare şi desfăşurare a alegerilor şi de stabilire a rezultatelor votării.
 2.3. Corpul electoral

Diversele autorităţi publice sunt susceptibile de grupare potrivit câtorva criterii.

Toate aceste autorităţi, direct sau indirect, sunt dependente -ca expresie primordială a
democraţiei - de instanţa politică, juridică şi morală absolută: poporul.
Sub aspect social, moral, politic, poporul este constituit din toţi cei care îl
alcătuiesc, el afirmându-se astfel ca titular unic al suveranităţii naţionale. Sub aspect
juridic, poporul este reprezentat de toţi cei care au capacitatea de a-l reprezenta - corpul
electoral.
Corpul Poporul - prin corpul său electoral - se înfăţişează deci, într-o dublă calitate: ca
electoral forţă propulsoare a puterii - ceea ce îi conferă puterii legitimare şi autoritate - şi, ca
fundament social al acestei puteri.
Corpul electoral este o colectivitate de persoane fizice, din multitudinea celor
care alcătuiesc poporul, care, având calitatea de cetăţeni şi îndeplinind condiţiile de
capacitate juridică şi aptitudine morală, participă la exercitarea puterii.
Corpul electoral este o putere autentică. Exercitându-şi puterea sa prin mijloacele
democraţiei semi-directe, corpul electoral este acela care constituie cele mai importante
instituţii ale democraţiei reprezentative, în primul rând Parlamentul.
Dincolo de consideraţiile morale şi juridice, compoziţia corpului electoral şi
extinderea lui au fost, şi sunt mereu, o miză politică, fiecare personaj politic căutând să şi-l
atragă de partea sa.
În democraţie, corpul electoral poate fi considerat ca fiind prima dintre puteri,
căci toate celelalte derivă din el fie direct, fie indirect.

2.4. Democraţia semi-directă

În dreptul comparat, democraţia semi-directă se înfăptuieşte fie ca o modalitate

de implicare a Corpului electoral în activitatea legislativă a Parlamentului, fie ca procedeu
Democraţia de legiferare exercitat de Preşedintele Republicii în concurs cu Corpul electoral.
semi-directă Democraţia reprezentativă, fie că ia forma regimurilor prezidenţiale,
parlamentare, semi-prezidenţiale, primeşte uneori un corectiv menit să facă posibilă, în
anumite cazuri, o participare directă a naţiunii la guvernare. Acest corectiv constă în faptul
că unele sisteme constituţionale, deşi organizează un Parlament care reprezintă naţiunea,
prevăd totuşi că, în cazurile şi condiţiile prevăzute de legislaţie, hotărârile acestuia trebuie
aprobate fie printr-o consultare a Corpului electoral prealabilă adoptării lor, fie, pentru a
deveni obligatorii, să fie supuse votului direct al poporului.
Pentru faptul că acest sistem combină unele instituţii ale regimului reprezentativ
cu diferite procedee proprii democraţiei directe, el este desemnat în mod obişnuit prin
termenul de democraţie semi-directă.
Mult timp democraţia semi-directă a fost practicată doar de câteva ţări, în a căror
tradiţie constituţională şi politică se integra. Putem menţiona în acest sens: Confederaţia
helvetică şi S.U.A. Această formă a democraţiei continuă să se dezvolte, iar procedurile de
intervenţie populară directe sunt din ce în ce mai des înscrise în Constituţiile mai multor
state (ex. Republica a IV-a şi a V-a Franceză, Austria, Republica Federală Germania, Italia,
Spania, etc.). Marea Britanie, ea însăşi prototipul democraţiei reprezentative, a recurs la
referendum în 1975.
 Trebuie menţionat că, din ce în ce mai des, aceste proceduri se aplică nu doar în
materie de revizuire a Constituţiei, dar şi în materia legiferării ordinare.

2.4.1. Tehnicile de intervenţie populară

Tehnicile de intervenţie populară sunt extrem de diverse, putem evidenţia în

acest sens următoarele: veto-ul popular, revocarea populară, iniţiativa populară,
Tehnici de
intervenţi
referendumul şi plebiscitul, recall-ul deciziilor judecătoreşti.
e
populară 15. Veto-ul popular este procedeul prin care o lege votată de Parlament şi pusă
în aplicare poate fi abrogată dacă, într-un anumit termen de la aplicarea ei, un număr de
cetăţeni dinainte stabilit cere ca ea să fie supusă votului popular, iar Corpul electoral o
dezaprobă.(art. 75 din Constituţia Italiei: "Se organizează referendum popular pentru a
Veto-ul
hotărî abrogarea, totală sau parţială, a unei legi sau a unui act cu valoare de lege în
popular
cazul în care aceasta este solicitată de cincizeci de mii de alegători sau cinci Consilii
Regionale").

16. O altă tehnică apropiată de cea expusă anterior este cea a revocării
populare, care permite alegătorilor dintr-o circumscripţie electorală, prin depunerea unei
cereri, urmată de un referendum, să pună capăt înainte de termenul normal unui mandat
Revocare
electiv. Revocarea individuală sau colectivă, specifică regimurilor socialiste, este rar
a prevăzută în textele constituţionale pluraliste, care în ansamblu interzic mandatul
populară
imperativ.

17. O a treia tehnică este aceea a iniţiativei populare, care permite poporului
să propună adoptarea unei dispoziţii constituţionale sau legislative. Şi aici, procedura
începe prin depunerea unei cereri. Dacă Parlamentul refuză să transforme în lege, măsura
propusă şi, dacă în Constituţie se prevede, Corpul electoral poate fi consultat. În acest
Iniţiativacaz, atunci când majoritatea Corpului electoral aprobă propunerea, Parlamentul este
popularăobligat să se conformeze voinţei populare şi să elaboreze legea respectivă (art. 192 şi art.
195 din Constituţia elveţiană, dar şi art. 71 din Constituţia Italiei).
Constituţia României reglementează acest procedeu al înfăptuirii democraţiei
semi-directe sub două aspecte, şi anume:
■5Recall-ul
4. Iniţiativadeciziilor
legislativă populară, ce Această
judecătoreşti. aparţine tehnică
unui număr
a fostdepreconizată
cel puţin 100de
000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul
preşedintele american Franklin Delano Roosevelt şi cunoscut, bunăoară, în statul la iniţiativă legislativă
trebuie
Colorado,să provină
recall-uldin(revocarea)
cel puţin undeciziilor
sfert din judeţele ţării, iar
judecătoreşti în fiecare
este din aceste
o aplicare judeţe,
a regimului
respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000
democratic semi-direct la exercitarea funcţiei judecătoreşti. Prin acest procedeu, o deciziede semnături
în sprijinul acestei
judecătorească, iniţiative
prin care o(art.
lege74aalin.
fost1declarată
din Constituţia României). este invalidată de
neconstituţională,
■6 Iniţiativa
corpul electoral populară
cu o majoritate de revizuire
de voturi. Scopul arecall-ului
Constituţiei (art. 150
deciziilor alin. 1 este
judecătoreşti din
RecallConstituţia României).
să împiedice pe judecători de a abuza, în scopul de a zădărnici reformele sociale
deciziilor
legiferate de Parlament, de dreptul ce le este recunoscut de a controla constituţionalitatea
judecătoreşti
legilor.
 5. Cea mai importantă tehnică de intervenţie populară este considerată a fi
referendumul. Referendumul este actul prin care cetăţenii cu drept de vot sunt
Referendumu chemaţi să se pronunţe prin DA sau NU în legătură cu adoptarea unui document
l politic sau juridic având o importanţă fundamentală pentru popor, ca şi pentru stat,
sau să răspundă pin Da sau NU la o anumită întrebare privind o problemă de
interes naţional sau aprobarea unei decizii de conducere statală de importanţă
deosebită.
În literatura juridică, prin plebiscit se înţelege, de regulă, o votare populară, în
cadrul căreia alegătorii îşi manifestă prin "DA" sau "NU" încrederea cu privire la o
persoană anumită sau într-un act al ei.
Plebiscit
Istoria a arătat că plebiscitele dau întotdeauna majorităţi zdrobitoare.
În doctrină sunt evidenţiate următoarele aspecte sub care se întâlneşte această
tehnică:
18. Referendumul legislativ anterior - înainte de adoptarea unei legi de către
Parlament, Corpul electoral poate fi consultat asupra principiilor generale ale viitoarei
legi, urmând ca apoi, dacă ele sunt aprobate de alegători, să fie formulate în dispoziţii
concrete de către organul reprezentativ al poporului.
19. Referendumul legislativ posterior - constă în faptul că o măsură votată
în prealabil de Parlament este apoi supusă votului Corpului electoral, care poate să o
aprobe sau nu.
Referendumul legislativ se înfăţişează fie sub forma referendumului obligatoriu,
fie a celui facultativ.
— Referendumul obligatoriu constă în faptul că, potrivit Constituţiei, o
măsură votată de Parlament nu devine aplicabilă şi obligatorie decât după ce este
aprobată de Corpul electoral prin vot direct.
— În cazul referendumului facultativ, un număr de cetăţeni pot cere, în cadrul
procedurii de adoptare a legilor, într-un termen dinainte stabilit, ca o lege votată de
Parlament să fie supusă votului popular. Dacă în termenul prevăzut, o asemenea cerere nu
este prezentată, legea devine aplicabilă.

2.4.2. Referendumul în evoluţia constituţională românească

Întâlnit iniţial sub denumirea de plebiscit (ultimul numit astfel fiind în noiembrie
1941), referendumul a fost consfinţit sub această denumire în art. 39 pct. 7 din Constituţia
din 1948.
Deşi referendum-urile au apărut în viaţa constituţională ca o excepţie, au fost
calificate ca mijloace "de a îndrepta insuficienţele sau deformaţiile democraţiei
reprezentative'", permiţând uneori să forţeze barajele opuse voinţei populare de către
"democraţia mediatizată", totuşi ele sunt relativ numeroase.
În sistemul constituţional românesc tehnica referendum-ului a fost destul de des
utilizată. Vom prezenta câteva dintre cele mai importante manifestări în acest sens.
Referendumul Unirii. Putem considera ca prim referendum românesc cel care a
"legalizat" Naţiunea română, prin afirmarea şi consemnarea ei, şi care a impus marilor
puteri începutul de constituire a statului român, referendum înfăptuit prin intermediul
Adunărilor Ad-hoc.
Referendumul împropriet ăririi, al reorganizării puterilor Statului şi al însuşirii
Convenţiei de către Naţiune.
 Referendumul ce s-a desfăşurat între 22-26 mai 1864. El a pornit dintr-o
divergenţă între Domn şi Adunarea Electivă în problema împroprietăririi ţăranilor. Poporul
era chemat a se pronunţa direct în această problemă, spre a accepta Legea agrară propusă
de Domn, dar totodată şi spre a accepta Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. La
acest plebiscit au participat cetăţenii care aveau 25 de ani şi care se bucurau de drepturile
lor politice. Votul a fost deschis. Rezultatul referendumului a fost următorul: din o prezenţă
de 90, 68%, pentru "DA" s-au exprimat 99,81%, pentru "NU" s-au exprimat 0,19% din
Corpul electoral.

Referendumul domnului străin ereditar. Al treilea referendum s-a desfăşurat

în aprilie 1866. Prin acesta, poporul era chemat să-şi dea acordul ca "să se suie pe tronul
ereditar al Principatelor Unite Române principele Carol Ludovic de Hohenzzollern, sub
numele de Carol I".

Referendumul privitor la aprobarea Constituţiei din 1938. Al

patrulea referendum a avut loc în februarie 1938. Prin el, regele Carol al II-lea chema
poporul "să se rostească asupra primirii ConstituţiuniF. Constituţia stabilea că, "după ce
va fi edictată de Rege, va fi supusă Naţiunii Române spre bună ştiinţă şi învoire''' şi, după
ce rezultatul acestei operaţiuni va fi adus la cunoştinţa Regelui, "va fi promulgată şi intră
C^-Istoriaîn vigoare".
referendum-
ului în Următoarele referendum-uri au fost organizate de mareşalul Ion Antonescu, care
Româniaguverna fără Parlament. Referendum-urile fiind folosite şi aveau menirea de a ratifica
guvernarea şi a confirma încrederea poporului pe viitor.

Referendum-urile Referendumul naţional comunistă.

organizate în perioada instituit prin Legea nr.
Începând cu 67/1991
perioada s-a
de
desfăşurat în data de 8 decembrie 1991. Prin el Adunarea Constituantă a chemat
după adoptarea Constituţiei din anul 1948, s-a subliniat dreptul Marii Adunări Naţionale cetăţenii
români să-şi exprime
de a decide voinţalaasupra
cu privire Constituţiei
consultarea României.
poporului prin Corpul Electoral
referendum. a votat
Este noua
începutul
Constituţie în proporţie
instituţionalizării de 77,3%,
procedeului prezenţa la Primul
referendum-ului. vot fiind de 69,18%a din
referendum avuttotalul
loc însăCorpului
numai
Electoral.
sub imperiul Constituţiei din 1965, următorul desfăşurându-se în anul 1986, atunci când
Constituţia
Corpul electoral dinchemat
a fost 1991 nu
să s-a mărginit
aprobe numai Preşedintelui
propunerea la instituţionalizarea referendumului
Republicii de a reduce
pentru aprobarea revizuirii Constituţiei (art. 147 alin. 3), ci şi la demiterea
cu 5% armamentul, efectivele şi cheltuielile care se făceau pentru forţele militare ale Preşedintelui
(art. 95 alin. 3). De asemenea, Preşedintele, după consultarea Parlamentului, poate cere
României.
poporului să-şi exercite, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional
(art. 90) -referendumul consultativ. La aceste forme de referendum naţional se adaugă
referendumul local, în oraşe şi comune (în condiţiile prevăzute de Legea nr. 215/2001
privind administraţia publică locală, poate fi vorba de două tipuri de referendum:
13

20. referendumul consultativ, la iniţiativa primarului - însuşită de consiliul local

- cu privire la problemele locale de interes deosebit;
21. referendumul de decizie se desfăşoară la iniţiativa a cel puţin 25% din
locuitorii cu drept de vot din comuna sau oraşul respectiv, iniţiativă
aprobată de Guvern, pentru demiterea din funcţie a primarului.
Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unu
din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. Cât priveşte rezultatul
referendumului, legea stabileşte două forme de majoritate: 1) majoritatea voturilor
valabil exprimate, în cazul revizuirii Constituţiei şi în cazul exprimării voinţei cu privire
la problemele de interes naţional; 2) majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele
electorale, în cazul demiterii Preşedintelui României.
Obiectul şi data referendumului naţional se stabilesc după cum urmează:
22. prin lege, în cazul referendumului privind revizuirea constituţiei, cu
respectarea art.147 alin 3 din Constituţie;
23. prin hotărâre a Parlamentului, în cazul referendumului privind demiterea
Preşedintelui României; cu respectarea art. 95.3 din Constituţie.
24. prin decret al Preşedintelui României, în cazul referendumului cu privire la
problemele de interes naţional.
Curtea Constituţională prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea
procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional şi confirmă
rezultatele acestuia.
Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din
funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial al României a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor
referendumului. Legea nu precizează în ce termen trebuie să se facă publicarea.

Referendumul pentru demiterea Preşedintelui României (art. 95 alin. 3 din

Constituţia României) exprimă, de asemenea principiul paralelismului formelor
procedurale: fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, tot astfel
urmează ca el să fie demis. Înainte de a se organiza referendumul, Preşedintele trebuie
suspendat din funcţie, în şedinţă comună a celor două Camere, cu o majoritate absolută, şi
după obţinerea avizului consultativ al Curţii Constituţionale - pentru săvârşirea "unor
fapte grave prin care a încălcat prevederile Constituţiei". Rezultatul referendumului
organizat în cel mult 30 de zile de la suspendare va fi totodată şi un "verdict al instanţei
supreme" cât priveşte gravitatea faptelor şi semnificaţia lor în raport cu dispoziţiile
constituţionale.
Cetăţenii trebuie să se pronunţe prin "DA" sau "NU" la următoarea întrebare
înscrisă în buletinul de vot: " Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?".
Măsura demiterii Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în
Monitorul oficial al României a hotărârii curţii Constituţionale de confirmare a
rezultatelor referendumului.

Referendumul consultativ este mijlocul constituţional prin care Preşedintele

României, după consultarea Parlamentului, solicită poporului -
de fapt Corpului Electoral - să—şi exprime voinţa "cu privire la probleme de interes
naţional". Acesta este un referendum consultativ, de opinie, nu de decizie.
Sunt considerate probleme de interes naţional:
25. adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării;
26. adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la : regimul general al
proprietăţii publice sau private, integrarea României în structurile europene
şi euro-atlantice, etc.

Referendumul local. Problemele supuse referendumului local se stabilesc de

consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a
preşedintelui Consiliului judeţean. Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin "DA" sau
"NU" asupra problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil
exprimate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale respective.
Pentru toate formele de referendum naţional, Curtea Constituţională este aceea
care veghează la "respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului, precum şi organul chemat să "confirme rezultatele acestuia" (art.144 lit.
g).
Cel mai recent referendum a avut loc în anul 2007 şi a privit suspendarea
Preşedintelui României.

TEST DE AUTOEVALUARE

Ce tipuri de referendum sunt reglementate de legislaţia României?

Democraţia semi-directă are, ca toate instituţiile politice, adepţii şi criticii ei.

Susţinătorii acestei forme de democraţie cred că ea constituie un corectiv
deosebit de util al democraţiei reprezentative. Astfel, Parlamentul fiind ales pe mai mulţi
ani poate să piardă contactul cu opinia publică sau chiar să ajungă în dezacord cu ea.
Obligaţia de a consulta în anumite cazuri naţiunea în mod direct va putea înlătura acest
pericol.
 Pe de altă parte, în sprijinul acestei forme se invocă şi faptul că Parlamentele,
mai ales atunci când sunt alese pe mai mulţi ani, iar Şeful statului nu dispune deloc sau
nu efectiv de dreptul de a le dizolva, tind adeseori să devină tiranice.
Criticile ce se aduc în mod obişnuit democraţiei semi-directe sunt următoarele:
■7 poporul se călăuzeşte de cele mai multe ori după sentimente şi
arareori după raţiune. Exerciţiul funcţiei legislative în statele moderne implică anumite
cunoştinţe tehnico-juridice, pe care adesea nici Parlamentul nu le posedă şi, deci, cu atât
mai puţin marea masă a cetăţenilor;
■8 o altă critică stăruie asupra faptului că adoptarea procedeelor
democraţiei semi-directe ar avea ca efect o pronunţată încetinire a procesului de
legiferare, încetinire care ar putea deveni periculoasă mai ales în momentele de criză
internă sau internaţională, când s-ar impune măsuri legislative urgente;
■9 o consultare prea frecventă a poporului îl oboseşte şi face ca un
număr mare de cetăţeni să se abţină de la vot. Aplicarea democraţ iei semi-directe
cuprinde în sine pericolul ca guvernarea ţării să ajungă în mâna unei minorităţi active,
formată din interesaţi şi din politicieni de profesie;
■10 în cadrul referendumului, hotărârile nu se întemeiază pe discuţii
prealabile, care să poată conduce la îmbunătăţirea conţinutului lor, spre deosebire de
procedura parlamentară, care face posibile atât discuţiile între participanţi, cât şi
amendarea textelor.
I. Tratate şi monografii:

27. ARISTOTEL, Politica, Ed. Antet, Oradea, 1999, pag. 83-85, 175200.

28. BERCEANU B. Barbu, Referendumurile în evoluţia

constituţională românească, în revista Studii de drept românesc, nr. 1 - 2, ianuarie
- iunie 1997.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

29. DAHL. A. Robert, Democraţia şi criticii ei, Ed. Institutul European,

Iaşi, 2002, pag. 9-38.

30. DELEANU Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo -Sat,

Arad, 2001, pag. 71-79, 111, 279.'

31. DRĂGANU Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 1998, vol. II, pag. 235 - 252.

32. GILIA Claudia, Sisteme şi proceduri electorale, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2007.
 33. HAMON Francis, TROPER Michel, Droit constitutionnel, Paris,
L.G.D.J., 2003, pag. 499.

34. IONESCU Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2003, pag. 311-314.

35. PACTET Pierre, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Ed.

Armand Colin, Paris, 2000, pag. 85-94.

36. TEODOROIU Iulian, Drept constituţional şi instituţii politice

contemporane, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, vol. I, pag. 168 - 174.

TEMĂ DE REFLECŢIE
5

Democraţia semi-directă răspunde nevoilor societăţii contemporane?

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Bifaţi afirmaţia corectă: "Sistemul care combină unele instituţii ale

5 5»

regimului reprezentativ cu diferite procedee proprii democraţiei directe" poate fi definit

ca:

37. democraţie directă.

38. democraţie semi-directă
39. democraţie reprezentativă.

40. Enumeraţi 3 tehnici de intervenţie populară:

41._____________________________________________________
42._____________________________________________________
43._____________________________________________________

44. Definiţi corpul electoral.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. Democraţia semi-directă poate fi definită ca fiind sistemul ce combin ă

elemente ale democraţiei directe cu instituţii ale regimului reprezentativ.
Este cunoscut faptul că, democraţia reprezentativă, fie că ia forma regimurilor
prezidenţiale, parlamentare, semi-prezidenţiale, primeşte uneori un corectiv menit să facă
posibilă, în anumite cazuri, o participare directă a
naţiunii la guvernare. Acest corectiv constă în faptul că unele sisteme constituţionale, deşi
organizează un Parlament care reprezintă naţiunea, prevăd totuşi că, în cazurile şi
condiţiile prevăzute de legislaţie, hotărârile acestuia trebuie aprobate fie printr-o
consultare a Corpului electoral prealabilă adoptării lor, fie, pentru a deveni obligatorii, să
fie supuse votului direct al poporului.

2. Tehnici de intervenţie populară:

■11 Referendumul.
■12 Veto-ul popular.
■13 Iniţiativa populară.

3. Corpul electoral - este o colectivitate de persoane fizice, din

multitudinea celor care alcătuiesc poporul, care, având calitatea de cetăţeni şi
îndeplinind condiţiile de capacitate juridică şi aptitudine morală, participă la
exercitarea puterii.
 CAPITOLUL II DREPTURILE
EXCLUSIV POLITICE

45. Cuprins
46. Obiectiv general
47. Obiective operaţionale
48. Timpul necesar studiului capitolului
49. Dezvoltarea temei
50. Bibliografie selectivă
51. Temă de reflecţie
52. Modele de teste
53. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

a Noţiuni generale a
Dreptul de vot a Dreptul
de a fi ales

a Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe referitoare la drepturile

politice.
a Obiective operaţionale: Definirea drepturilor politice. Prezentarea
detaliată a trăsăturilor dreptului de vot, precum şi a dreptului de a fi ales.

= 4 ore
19

CAPITOLUL II
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

1. Noţiuni generale

Cele mai vechi democraţii reprezentative au fost la origine, aproape toate,

regimuri parlamentare pluraliste, unde dreptul de a alege era rezervat unei minorităţi de
nobili sau bogaţi.
Democratizarea unor regimuri s-a manifestat de-a lungul secolelor XIX şi XX,
nu fără eşecuri şi paşi înapoi, prin extinderea Corpului electoral la ansamblul populaţiei
adulte (săraci, femei, persoane excluse din raţiuni rasiale sau religioase), prin dezvoltarea
confidenţialităţ ii votului, prin lupta contra fraudei şi a presiunilor electorale şi prin
dezvoltarea puterii parlamentelor.
Sistemele electorale caută să răspundă unor obiective câteodată puţin
compatibile între ele (să reflecte opiniile poporului şi să favorizeze formarea unei voinţe
politice); ele trebuie, în acelaşi timp, să asigure, în afară de libertatea de exprimare,
principiul egalităţii de tratament a tuturor.
Într-un stat de drept, democratic, poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Această
realitate este exprimată prin art. 2 din Constituţia României: "suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite
prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
Nici un grup şi nici o persoană nu poate exercita suveranitatea în nume
propriu".
Dreptul de votcaa fost
Tradiţional, un drept
drepturi cucerit fundamentale
electorale în urma a numeroase
înscriselupte
în politice, sociale,
Constituţii sunt
adesea violente. Dreptul de vot nu a fost un drept acordat spontan indivizilor;
dreptul de vot şi dreptul de a alege, clasificate ca drepturi fundamentale, exclusiv nu este un
drept
politice. Caracterul exclusiv permite delimitarea lor de celelalte drepturi şi libertăţia
natural, în sensul că el aparţine naturii umane. A trebuit ca oamenii să lupte pentru
câştiga acest drept,
fundamentale, pentru
iar faptul a-şiaparţin
că ele exprima opiniile,
numai gândurile,
cetăţenilor voinţa
înseamnă că prin
pot fiintermediul
exercitate
Drepturibuletinului de vot.
exclusivpentru participarea la guvernare, iar aceasta se realizează numai de cetăţeni.
Acest drept simbolizează puterea poporului.
politice Dreptul de vot este un drept complex, întrucât conţine atât elemente
constituţionale, cât şi elemente de nivelul legii. El indică cine, cum şi în ce condiţii se
poate vota.
2. Dreptul de vot
Dreptul de vot este dreptul recunoscut în condiţiile legii cetăţenilor unui stat
de a-şi exprima în mod liber, direct sau indirect opţiunea electorală pentru un anumit
partid politic sau un candidat propus de o grupare politică sau pentru un candidat
independent.
Exercitarea dreptului de vot contribuie la constituirea structurii de guvernare într-
un stat.
Dreptul de vot. În literatura de specialitate s-a formulat următoarea întrebare:
Definiţie.
5
 " Este dreptul de vot astăzi, suficient pentru a distinge dictatura de democraţie
şi pentru a garanta că regimul este democratic?"
Înainte de a răspunde la această întrebare, o alta se pune şi poate părea
paradoxală: "Dreptul de vot există cu adevărat?"
Expresia este utilizată în mod curent de politicieni, de jurişti, de doctrină, de
jurnalişti, de către alegătorii înşişi. Pe plan juridic, justeţea expresiei este discutabilă.
Votul se înscrie într-o relaţie necesară cu cele două teorii despre suveranitate şi capătă
valenţe distincte în funcţie de care teorie este legat: teoria suveranităţii naţionale sau de
cea a suveranităţii populare.
În logica suveranităţii naţionale, titularul suveranităţii este Naţiunea, adică o
persoană arbitrară. Aceasta posedă puterea de a desemna pe cei care au responsabilitatea
de a desemna pe purtătorul de cuvânt al Naţiunii. Potrivit acestei logici, Naţiunea poate
deci, să aleagă dintre indivizi, pe cei pe care-i consideră capabili să o reprezinte: sufragiul
nu este un drept, este o funcţie a Naţiunii acordată anumitor indivizi.
Potrivit teoriei suveranităţii populare, cel care dispune de toate puterile este
Poporul, şi fiecare parte din indivizii care compun poporul este în mod necesar titularul
unei părţi din suveranitate, şi în consecinţă al dreptului de vot. În această logică,
sufragiul, votul este un drept care aparţine fiecărui cetăţean.
Această discuţie juridică, necesară, asupra calităţii sufragiului: drept sau
funcţie, nu trebuie să conducă la neglijarea faptului că alegătorii îşi reprezintă actul de a
vota ca fiind un drept care îi aparţine, şi nu ca fiind o funcţie care îi este acordată. Pentru
fiecare, votul este un drept care aparţine cetăţeanului şi care defineşte democraţia.
Marcel Prelot arăta că, pentru a fi democratic, un regim politic trebuie să
asigure cantitativ şi calitativ participarea la treburile politice a unui număr mare de
cetăţeni. Întreaga populaţie trebuie chemată la urne şi nici o parte a sa să nu fie colectiv
exclusă; interdicţiile individuale trebuind să rezulte din incapacităţi evidente sau
nedeterminate evident.

Cine poate vota?

Răspunsul la această întrebare este nuanţat în funcţie de epoca sau de ţara în

care are loc sufragiul. De aceea, este necesar să realizăm o serie de distincţii care să ne
permită să evidenţiem evoluţia sufragiului, dar şi trăsăturile acestuia.

2.1. Dreptul de vot - reglementare comparativă

a. Constituţia României
Art. 36 (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua
alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici
persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor
electorale

b. Declaraţia universală a drepturilor omului

Art. 21 (3) Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat. Această voinţă trebuie să
fie exprimată prin alegri nefalsificate care să aibă loc CF periodic, prin sufragiu universal, egal şi
exprimat prin vot secret sau urmând o Dreptul de vot. procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.
Reglementare
comparativă c. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice
 Art. 25 Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea fără nici una din discriminările
la care se referă art. 2 şi fără restricţii nerezonabile:
b. de a alege şi de a fi ales în cadrul unor alegeri periodice, oneste şi cu sufragiu
universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor.

d. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Protocolul 1 la Convenţie art. 3 Înaltele părţi contractante se angajează să
organizeze la intervale rezonabile alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură
libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.

2.2. Trăsăturile dreptului de vot

Trăsăturile
dreptului de vot

2.2.1. Universalitatea

a. Sufragiul restrâns şi sufragiul universal

b. Votul universal masculin
Sufragiul este restrâns atunci când alegătorii sunt selecţionaţi în funcţie de
Numeroase
diverse criterii, cel maiţări, întrefiind
utilizat carecel
Marea Britanie şi Franţa, în perioada 18141848 au
al averii.
practicat sistemul
Sufragiul cenzitar, care constă
este universal atunci în a nu
când el acorda
aparţinedreptul
tuturordecetăţenilor
vot decâtcucelor care
anumite
Universalitatea
aveau unminimale,
condiţii anumit venit, carevenit
ţin atestat prin naţionalitate
de vârstă, plata unei anumeşi decote de impozit,
exerciţiul numite civile
drepturilor cens. şi
Votul era perceput, în această perioadă, ca o funcţie rezervată oamenilor cu
cetăţeneşti.
avere, şi nu
Votulca un drept pentru
universal toţiadevărat
este un indivizii.drept
Principala justificare
natural pe care astatul
acestui sistem
este datora fost
să-l
aceea că, sufragiul
garanteze trebuie rezervat celor pe care averea îi face independenţi material, să
fiecărui cetăţean.
aibă competenţă prin universal
"Sufragiul educaţie şieste
un spirit conservator
cea mai mare forţăprinpolitică
proprietate.
a timpurilor moderne" -
În Franţa mişcarea a fost mai haotică. Stările generale au fost desemnate de către
aprecia Esmein.
un Corp electoral foarte larg, compus din capii de familii. În 1791, sufragiul a fost restrâns,
făcându-se distincţia între cetăţenii "pasivi" şi cetăţenii "activi", aceştia din urmă fiind
singurii care aveau drept de vot. Cetăţenii "activi" erau consideraţi astfel pentru că:
Votul => aveau 25 de ani, un domiciliu legal; => erau
universal înscrişi pe rolurile Gărzii Naţionale; = depuseseră
masculin jurământul civic;
= plăteau o contribuţie echivalentă cu trei zile de muncă.
 Impunerea acestor condiţii conducea la un număr de 4.300.000 de alegători
dintr-o populaţie ce cuprindea 21 de milioane de locuitori.
Nici cetăţenii "activi" nu aveau dreptul de a participa direct la alegeri, pentru că
nu alegeau ei înşişi pe deputaţi, ci o sută dintre ei alegeau un elector de gradul al doilea.
Aceşti electori formau adunările electorale, care alegeau pe deputaţi. Pentru a fi elector de
gradul al doilea, un cetăţean trebuia să îndeplinească riguroase condiţii de avere: în oraşe,
trebuia să fie proprietar sau uzufructuar al unui bun evaluat la un venit egal cu valoarea a
150 până la 200 de zile de muncă sau locatar al unei locuinţe evaluată la o valoare de 150
de zile de muncă sau fermier al unui domeniu evaluat la o valoare egală cu 400 de zile de
muncă. În aceste condiţii, numărul alegătorilor de gradul al doilea era de doar 43
000.
În timpul Restauraţiei, din 1815 până în 1830, nivelul censului a fost atât de
mare încât nu au fost decât 100.000 de alegători la o populaţie de 30 de milioane. În
Franţa, sufragiul universal a fost adoptat în 1848, însă sub forma sufragiului universal
masculin. A trebuit să se aştepte până în 1945 pentru ca de acesta să beneficieze şi
femeile.
În Anglia, până în 1832, pentru a putea fi alegător şi deci pentru a avea drept de
vot, cetăţeanul trebuia să se bucure de "scutirea de proprietate", care presupunea
posedarea unui anumit fel de proprietate. În funcţie de felul "scutirii de proprietate"
existau "burguri putrede", "burguri închise" şi "burguri deschise".
"Burgurile putrede" erau acelea în care aveau drept de vot doar cei care erau
proprietarii anumitor case. Cel care putea cumpăra asemenea case putea stabili rezultatul
alegerilor.
"Burgurile închise" erau acelea care aparţineau seniorului local şi care era cel ce
decidea în toate problemele locale.
"Burgurile deschise" erau cele în care alegătorii alegeau ca deputat al lor pe cel
care plătea mai mult.
Începând cu anul 1832, după reforme electorale succesive, în Anglia s-au
introdus noi "scutiri" alături de cea a proprietăţii.
Prin reformele electorale, din 1918 şi 1928, "scutirile" au fost înlăturate, fiind
părăsit sistemul votului restrâns. Sufragiul universal masculin şi feminin în Marea
Britanie a fost introdus în 1918.
Puţin după sfârşitul Primului Război Mondial, sufragiul universal masculin a
fost stabilit în toate democraţiile reprezentative.

c. Votul femeilor

Dreptul de vot al femeilor s-a obţinut mult mai târziu decât votul exercitat de
bărbaţi. El a fost mai întâi acceptat în S.U.A., în statul Wyoming în 1869, de către colonii
neozeelandezi în 1893 şi Australia de Sud în 1894.
În Marea Britanie, dreptul de vot a fost acordat femeilor mai vârstnice de 30 de
ani încă din 1918, şi celor având peste 21 de ani din 1928.
De notat faptul că, în Franţa, Camera Deputaţilor a adoptat dreptul femeilor la vot imediat după
sfârşitul Primului Război Mondial, dar Senatul, Votul femeilor dominat de către Partidul Radical, s-a opus temându-se
că femeile, sub influenţa Bisericii, vor vota masiv pentru dreapta. În Belgia, socialiştii s-au opus din acelaşi
raţionament.
În unele ţări ca Suedia, Belgia sau Grecia, votul femeilor a fost mai întâi
autorizat pentru alegerile locale.
23

În S.U.A., amendamentul XX, ratificat în 1920 stipula că: "dreptul de vot al

cetăţenilor Statelor Unite nu poate fi refuzat sau restrâns de către Statele Unite sau de
către vreunul dintre state pe motiv de sex".
O vedere de ansamblu asupra obţinerii dreptului universal de vot de către femei
este prezentată în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 1

Nr. Numele statului Anul apariţiei votului

crt.
1. Finlanda 1906
2. Norvegia 1913
3. Islanda 1915
4. Danemarca 1915
5. Marea Britanie 1918
6. Austria 1918
7. Rusia 1918
8. Germania 1919
9. Olanda 1919
10. Luxemburg 1919
11. Canada 1920
12. S.U.A. 1920
13. Suedia 1921
14. Irlanda 1921
15. România 1923
16. Spania 1931
17. Franţa 1944
18. Italia 1945
19.
Studiile realizate de Belgia 1948 dreptului de vot
ştiinţele politice au arătat că atribuirea
femeilor a20.
antrenat până în ultimii
Greciaani o alunecare a regimurilor 1952
politice spre dreapta sau
spre conservatorism.
21. Monaco 1962
Majoritatea conservatoare sau creştin-democrată, în cea mai mare parte a ţărilor
22. începând din 1945,Elveţia
Occidentale, trebuie atribuită votului feminin.1971
Sondajele de opinie au
23. relevat că, dacă femeile nu aveau
Andora drept de vot, Francois
1971
Mitterand24.
ar fi fost ales Preşedinte al Franţei în 1965 şi nu Generalul
San Marino 1974 de Gaulle. În 1978,
la alegerile legislative din Franţa, 51% dintre femei au votat pentru partide dreapta, iar
55% dintre25.bărbaţi au votat cu
Liechtenstein
partidele de stânga. În 1984
24

CF d. Majoratul electoral
M a j or at ul
el e c t o r a l Sufragiul universal a fost condiţionat şi de exigenţa unei anumite vârste,
Corpul electoral majoritatea
care determină francez, femeile suntVârsta
politică. majoritare, le formând
majoratului 52,8%
electoral din Corpul
a scăzut electoral.
progresiv.
ŞÎni Franţa
în S.U.A.,
a trecut de la 30 de ani în 1815, la 25 de ani în 1830 şi la 21de
comportamentul electoral al femeilor este distinct de cel al
ani în
electoratului masculin.
1848. A trebuit aşteptatVotul
anul feminin are tendinţa
1974 pentru de alase18îndrepta
a o coborî către
ani. Este partidul
vârsta democrat,
pe care, astăzi,
înmarea
timp ce sufragiul masculin îşi îndreaptă voturile către partidul republican.
majoritate a democraţiilor reprezentative au fixat-o pentru majoratul electoral.
Marea Britanie a stabilit vârsta de 18 ani, ca reprezentând majoratul politic din 1969,
S.U.A. din 1971 (amendamentul XXVI: '"Dreptul de vot al cetăţenilor Statelor Unite în
vârstă de 18 ani sau mai mult nu va putea fi negat sau restrâns pe motive de vârstă nici
în Statele Unite, nici în oricare alt stat"), în R.F.G. din 1971, în Italia din 1976. Puţine ţări
au stabilit o vârstă electorală mai ridicată (20 de ani în Suedia, Grecia, Japonia).

CF e. Condiţia naturalizării
Naturalizarea
Sufragiul universal este limitat şi de condiţia de naturalizare, sub rezerva
că cei naturalizaţi pot exercita dreptul de vot după un anumit număr de ani de la
naturalizarea lor, dar şi sub condiţia că nu au săvârşit fapte penale (în S.U.A. persoana
trebuie să aibă cetăţenia americană de cel puţin 7 ani, în Franţa după cel puţin 5 ani, în
Belgia numai cei care au dobândit "grand naturalisation", etc.).
O evoluţie timidă începe să se manifeste în anumite ţări industrializate, unde
există tendinţa de a acorda dreptul de vot non naturalizaţilor.
În Suedia, dreptul de vot a fost recunoscut imigranţilor, începând din 1976, însă,
doar pentru alegerile municipale şi locale. Aceeaşi tendinţă o întâlnim în Danemarca din
1981 şi în Ţările de Jos (BENELUX) din 1983 pentru alegerile locale. Menţionăm că în
aceste trei ţări, orice rezident, indiferent de naţionalitatea sa nu are doar drept de vot, dar
şi acela de a fi eligibil în cadrul alegerilor municipale.
Remarcabil este şi cazul britanic. În Marea Britanie în 1981 a fost adoptată o
nouă lege cu privire la naturalizare care să disocieze cetăţenia de dreptul de rezidenţă. În
orice caz, pe întreaga durată a sejurului lor, toţi rezidenţii din ţările Commonwealth-ului
(adică majoritatea imigranţilor) beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor
britanici. Ei sunt alegători şi eligibili pentru toate alegerile, locale şi naţionale.
În 1989, Parlamentul european a votat o rezoluţie cerând celor 12 state membre
să extindă dreptul de a alege cu privire la alegerile locale, străinilor care muncesc în
aceste ţări, membre ale Comunităţii europene sau originari din state terţe. În ceea ce
priveşte Europa comunitară, Consiliul de Miniştri a adoptat o directivă fixând
modalităţile de exercitarea dreptului de a alege şi a dreptului de a fi ales în alegerile
municipale pentru cetăţenii Uniunii europene rezidenţi într-un stat membru al UE a cărui
cetăţenie nu o are. Tratatul cu privire la UE semnat în februarie 1992 prevede că cetăţenii
UE, care sunt rezidenţi într-un stat membru al
 UE a cărei cetăţenie nu o are, obţin dreptul de a alege şi de a fi aleşi în cadrul alegerilor
municipale şi în cele cu privire la obţinerea unui loc în Parlamentul european.

f. Censul profesional

Censul Potrivit acestuia, sunt excluse de la exercitarea dreptului de vot persoanele care
profesiona
au anumite profesii.
l Astfel, în Brazilia şi Turcia nu au dreptul de vot militarii, în Libia şi Iran
militarii şi poliţiştii, în Belgia subofiţerii, caporalii şi soldaţii pe durata îndeplinirii
serviciului militar, iar membrii activi ai armatei participă la vot doar după trei ani de
serviciu. În Canada sunt excluşi funcţionarii delegaţi să controleze alegerile şi judecătorii
numiţi de Guvernatorul General. În Marea Britanie, militarii au participat la alegeri pentru
Camera Comunelor abia după anul 1945.

g. Votul capacitar

Votul Alegătorul poate participa la alegeri doar dacă dovedeşte un anumit grad de
capacitar
instruire.
În acest sens, există o serie de restricţii cu privire la dreptul de vot. Amintim, în
primul rând, indemnitatea: în toate ţările dreptul la vot poate fi restrâns pentru cetăţenii
care au suferit diverse condamnări judiciare. Incapacitatea de vot este un motiv mult mai
imprecis. Dacă eliminarea nebunilor din Corpul electoral este relativ de necontestat,
dispoziţiile privind eliminarea analfabeţilor nu mai sunt.
În unele ţări ale Americii Latine, dispoziţiile împotriva analfabeţilor au sfârşit
prin a îndepărta de la vot populaţia de origine indiană. În alte cazuri, discriminarea rasială
în privinţa dreptului la vot a fost oficială, cum a fost cazul Africii de Sud în timpul
regimului de apartheid. În Australia, numai după 1949 şi numai în unele state, aborigenii
au fost autorizaţi să voteze în alegerile federale, şi numai după 1962 în toată federaţia.
Constituţia statului Massachussetts cere ca alegătorii săi să ştie să citească în
limba engleză Constituţia şi să îşi scrie numele; în Connecticut, alegătorii trebuie să ştie să
citească un articol oarecare al Constituţiei şi să aibă bune moravuri; în Mississippi şi
Alabama se cere ca alegătorii să ştie să interpreteze Constituţia; în Filipine, pentru a vota,
2.2.2. Egalitatea
cetăţeanul trebuie să ştie să citească şi să scrie; în Italia, până în 1917, analfabeţii erau
excluşi din viaţa politică; în România, legea electorală din 1939, adoptată în aplicarea
Egalitatea votului este o concretizare a principiului constituţional al egalităţii
Constituţiei din 1938, nu recunoştea dreptul de vot decât "ştiutorilor de carte".
cetăţenilor fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie,
de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
În conţinutul său, egalitatea votului presupune că fiecare cetăţean are dreptul la
un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat şi că circumscripţiile electorale,
pentru alegerea aceluiaşi organ de stat, trebuie să fie egale ca număr de locuitori.

Egalitatea
votului
26

Singularitatea votului presupune egalitatea de valoare a fiecărui vot şi este

asigurată de legile electorale prin faptul că fiecare alegător are dreptul la un singur vot şi
poate fi înscris doar pe o singură listă electorală.
Egalitatea circumscripţiilor din punct de vedere al locuitorilor este uşor de
realizat în sistemele electorale cu scrutin uninominal, circumscripţiile fiind trasate, în
mod legal, în funcţie de numărul de parlamentari ce trebuie aleşi. În cazul scrutinului de
listă, o asemenea egalitate este greu de realizat, atunci când circumscripţiile electorale se
confundă cu unităţile administrativ-teritoriale, care au populaţii diferite ca număr. În
asemenea cazuri, pentru realizarea egalităţii votului, se reglementează "norme de
reprezentare".
Egalitatea votului presupune şi înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale
care alterează egalitatea votului.
Aceste tehnici şi procedee sunt:

54. Geografia electorală

Aceasta presupune crearea unor circumscripţii electorale inegale ca număr de

locuitori, pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Se stabileşte că, în circumscripţiile cu
număr mare de populaţie faţă de cele cu un număr mic, în ambele cazuri alegându-se
acelaşi număr de parlamentari.
Prin acest procedeu se pot crea circumscripţii mari ca număr de locuitori, care
pot cuprinde adversari ai partidelor de guvernământ.
Procedeul a fost utilizat în trecut în S.U.A şi în Anglia.
În alte ţări egalizarea se urmăreşte a se realiza prin lege.

55. Colegiile electorale

Conform acestui sistem, Corpul electoral este grupat legal, în vederea

alegerilor, în două sau mai multe categorii, în funcţie de avere, denumite colegii
electorale. Această grupare are ca efect inegalitatea votului.
Colegiile electorale, inegale ca număr de alegători, fie aleg acelaşi număr de
parlamentari, fie un număr diferit de parlamentari.
Acest sistem a fost folosit sub imperiul Constituţiei române din 1866 când,
pentru alegerea deputaţilor Corpul electoral era grupat în trei colegii electorale, în funcţie
de venitul funciar. Prima grupa alegătorii cu un venit de cel puţin 300 de galbeni şi care
erau un număr mic, al doilea grup cuprindea pe cei cu un venit între 100 şi 300 de
galbeni. Numărul de deputaţi scădea de la primul colegiu până la al treilea, cel mai mare
număr de deputaţi fiind ales de primul colegiu. De aici şi valoarea diferită a voturilor
exprimate în cele trei colegii. Pentru Senat, existau doar două colegii, ceea ce reducea şi
mai mult participarea la vot. Acest sistem a fost desfiinţat prin Constituţia din 1923.
Variante ale acestui sistem au fost colegiile naţionale sau religioase. Ele au
existat în coloniile franceze potrivit unei legi din 1946.
O altă variantă a colegiilor electorale este cea a colegiilor profesionale, conform
cărora alegătorii sunt grupaţi potrivit profesiei lor. Acest sistem a fost aplicat în România,
sub imperiul Constituţiei din 1938, la alegerile pentru deputaţi: art. 61 alin. 1 din
Constituţie prevedea trei categorii profesionale: "1. agricultură şi muncă manuală; 2.
Comerţul şi industria; 3. Ocupaţiuni intelectuale".
27

a. Votul plural

Acesta constă în faptul că anumite categorii de cetăţeni, într-o singură

circumscripţiei, pe lângă votul pe care îl au toţi alegătorii, mai dispun şi de unul sau mai
multe voturi suplimentare, pentru alegerea aceluiaşi organ sau autoritate de stat. Aceste
categorii de cetăţeni trebuie să îndeplinească anumite condiţii de avere, număr de copii,
titluri ştiinţifice, etc. pentru a beneficia de votul plural.
Sistemul a fost aplicat în Belgia între 1893 şi 1921, perioadă în care capii de
familie în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu copii, dacă plăteau un impozit personal de 5
franci, erau proprietarii unui imobil de 2000 de franci sau plăteau o rentă către stat de 100
de franci, aveau câte un vot suplimentar. Posesorilor unor anumite diplome şi
deţinătorilor anumitor funcţii li se recunoşteau două voturi suplimentare.
Votul plural Partizanii, care susţineau acest vot în numele apărării familiei, contau pe
conservatorismul presupus al taţilor de familie. El s-a ciocnit, însă de principiul egalitar
"un om un vot", pentru că poate părea curios ca greutatea electorală a unor indivizi să
depindă de situaţia lor familială. Mai mult, nu este sigur că astăzi copiii ar accepta cu
uşurinţă ca părinţii să voteze în locul lor.

56. Votul multiplu

Este un procedeu asemănător votului plural, numai că, potrivit acestuia,

alegătorul, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii, dispune de mai multe voturi
pentru acelaşi organ de stat, dar în circumscripţii electorale diferite, putând astfel să
voteze de mai multe ori în aceste circumscripţii.
Acest sistem a fost aplicat în ţara noastră, sub imperiul Constituţiei din 1923, în
alegerile pentru Senat. Astfel, un profesor universitar avea până la 4-5 voturi. Unul era cel
al oricărui cetăţean, un altul dacă era membru al Consiliului comunal sau judeţean, ori
într-o Cameră de comerţ şi industrie, mai dobândea câte un vot pentru fiecare dintre
aceste funcţii.
În Marea Britanie, acest sistem a fost aplicat până în 1951.

Votul multiplu 57. Principiul constituţional al egalităţii în dreptul românesc.

Reglementare şi aspecte practice

În ceea ce priveşte principiul constituţional al egalităţii în materie electorală,

coordonatele generale sunt fixate la nivelul Constituţiei. Trebuie totuşi, observat că, deşi,
există o normă de referinţă specifică pentru acest domeniu, judecătorul constituţional a
făcut mai degrabă trimitere la exprimarea generală a principiului egalităţii. Astfel, primul
alineat al art. 62 din Constituţie precizează că Senatul şi Camera Deputaţilor sunt alese
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această dispoziţie este apoi reluată
şi în legile care reglementează alegerile parlamentare, prezidenţiale şi locale.
Este de asemenea demn de remarcat faptul că aplicarea principiului
constituţional al egalităţii în forma sa generală nu se concretizează într-o egalitate în faţa
legii electorale, aşa cum este cazul în alte domenii. Această egalitate este respectată de
îndată ce acelaşi tip de scrutin se aplică în egală măsură şi alegătorilor şi candidaţilor şi
dă naştere unor aplicaţii directe la nivelul fiecărei norme legislative pe tot parcursul
procesului electoral. Este vorba deci, de o transformare în profunzime a dreptului
electoral, care se realizează prin interpretarea dispoziţiilor legilor electorale astfel încât,
ele să devină conforme standardului egalitar constituţional.
Principiul
constituţional
al egalităţii
28

Nu doar dreptul electoral a cunoscut o transformare datorită aplicării directe a

principiului constituţional al egalităţii, dar şi această normă prezintă unele particularităţi
atunci când se aplică în domeniul electoral. Astfel, între principiul general al egalităţii şi
cel ce se aplică dreptului electoral există unele puncte comune dar şi unele diferenţe.
Elementul comun de bază constă în funcţia pe care principiul constituţional al
egalităţii o asigură cu privire la raporturile sociale reglementate. Dacă legiuitorul nu poate
justifica regimuri juridice diferite decât pe motive bine întemeiate, destinatarii acestor
norme legale se găsesc într-o situaţie garantată cel puţin în coordonatele sale generale.
Egalitatea juridică este sursa siguranţei circuitului juridic. Ne punem întrebarea: "Aceeaşi
regulă este valabilă şi cu privire la egalitatea politică?" Răspunsul la această întrebare
este la fel de ambiguu, ca si principiul egalităţii .
Un singur lucru este sigur: această egalitate juridică are cu certitudine efecte la
nivel politic şi necesită precizări din partea legiuitorului. Pentru că principiul egalităţii
votului nu este nici el un principiu absolut, pentru că el trebuie conciliat cu alte principii
şi valori de ordin constituţional şi pentru că şi el necesită unele precizări şi nuanţări - fie
şi numai pentru a explica de ce nou-născuţii nu pot fi alegători - domeniul său de aplicare
trebuie să fie delimitat cu privire la normele de referinţă care îl exprimă .
Elementul care diferenţiază principiul egalităţii din domeniul electoral de
principiul egalităţii în forma sa generală constă în nivelul exigenţelor care sunt impuse
legiuitorului.
Sufragiul universal nu este unul şi acelaşi cu principiul egalităţii. În
conformitate cu principiul general diferenţierile sunt licite dacă sunt fondate pe realităţi
obiective, în vreme ce în exercitarea drepturilor politice cum este dreptul de vot,
principiul egalităţii capătă o semnificaţie egalitară. Lăsând la o parte condiţia de vârstă şi
eventualele consecinţe legal stabilite ale unei condamnări, nu ar mai putea fi acceptate
alte discriminări obiectiv justificate. Cu alte cuvinte, în materie electorală, numai varianta
strictă a principiului egalităţii este conformă cu Constituţia cu excluderea totală a
variantei relative a egalităţii.
Adevărata specificitate a egalităţii în dreptul electoral constă în natura sa
esenţialmente procedurală; egalitatea trebuie respectată până şi în cele mai mărunte
aspecte ale procesului electoral. Iar referitor la limitele principiului egalităţii aplicate la
procesul electoral, ele nu sunt atât de stricte pe cât am fi în drept să ne aşteptăm .
Exigenţa egalitară este prezentă şi în normele juridice referitoare la alegători
cât şi la candidaţii la alegeri, dar există variaţii ale gradului de normalism, în funcţie de
care principiul egalităţii se aplică dreptului de vot sau dreptului de a fi ales.
I. Egalitatea strictă se impune în materia dreptului de vot
În ceea ce priveşte drepturile politice, în special drepturile cetăţenilor legate de
status activus, Constituţia interzice aproape toate distincţiile, astfel încât, doar varianta
formală convine principiului egalităţii. În special în cazul dreptului de vot, trebuie pornit
de la ideea că oricine trebuie să poată exercita drepturile de cetăţean în modalitatea cea
mai egală cu putinţă.
Universalitatea dreptului de vot semnifică faptul că, teoretic, toţi cetăţenii îl pot
exersa; aceasta implică în sine ideea egalităţii, dar nu se confundă cu principiul egalităţii
votului. Universalitatea sufragiului impune ca toţi alegătorii să îşi poată exprima votul, în
vreme ce egalitatea sufragiului implică ideea că fiecare alegator poate dispune de un
singur vot, ce trebuie să aibă aceeaşi pondere cu cel al tuturor celorlalţi cetăţeni.
 Dacă destul de des "discriminările - condiţii ale exercitării dreptului de vot"
sunt tratate ca atenuări ale caracterului strict formal al sufragiului, aceasta se referă mai
ales la regimul general al dreptului de vot şi nu atât de mult la caracterul său egal. Am fi
tentaţi să considerăm această distincţie în două grupe de cetăţeni (cei care au dreptul de
vot şi cei care nu-l au) ca o diferenţă de regim juridic validată de norma constituţională,
legiuitorul fiind destul de limitat de Constituţie şi neputând adăuga alte criterii listei deja
precizate.
Pentru a se ajunge la ceea ce în zilele noastre se numeşte „universalitatea"
dreptului de a alege au fost necesare mai multe etape. Doctrina a grupat în trei, perioadele
parcurse în cadrul acestui proces :
=> Sufragiul universal masculin;
=> Accesul femeilor la vot;
= Scăderea vârstei minime pentru a avea dreptul de a alege.
În schimb, egalitatea dreptului de a alege priveşte doar cetăţenii care au acest
drept, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, şi are o semnificaţie „profund
formală, adică ea nu permite nici o diferenţiere pentru a ţine seama de varietatea
situaţiilor de fapt".
În interiorul cadrului fixat prin intermediul universalităţii, cea mai formală
egalitate trebuie observată. Aceasta priveşte mai ales conţinutul normativ al dreptului de
vot, căci în materie de condiţii de exercitare a acestui drept se poate constata o oarecare
supleţe.
Fiind reflectarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul de vot, legile
electorale acordă dreptul de a alege tuturor cetăţenilor romani. Strânsa legătură dintre
universalitatea şi egalitatea dreptului de a alege este astfel pusă în evidenţă încă o dată:
legile electorale nu fac nici o distincţie după cum cetăţeanul român are sau nu domiciliul
pe teritoriul României.
Pentru alegătorii români care domiciliază în străinătate sau doar se află în afara
graniţelor în ziua votului, legea prevede organizarea de secţii de votare în ambasade şi
consulate, care ţin de circumscripţia electorală a Municipiului Bucureşti.
Toţi cetăţenii români au dreptul de a alege, dacă îndeplinesc condiţiile
prevăzute de art. 37 din Constituţie.
Între cetăţenii statului român nici o diferenţă de regim juridic nu este
admisibilă, cu atât mai mult cu cât, pe plan politic egalitatea votului reprezintă una dintre
expresiile democraţiei parlamentare. Siguranţa circuitului juridic antreneaz ă consecinţe
la nivel politic.
Principiul egalităţii votului reflectă, în ceea ce priveşte caracteristicile dreptului
de a alege, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, prevăzută în art. 16 alin 1 din Constituţie.
Ne-am putea aştepta la aceeaşi complexitate a principiul constituţional al egalităţii ca şi la
nivelul ansamblului dreptului.
Totuşi, în materie electorală, principiul constituţional al egalităţii prezintă o
oarecare specificitate. La prima vedere, semnificaţia principiului egalităţii raportat la
dreptul de a alege constă în faptul că un alegător nu poate avea decât un singur vot.
Analizată mai atent, această formulă se poate dedubla în două principii destul de
autonome.
Egala pondere a votului exprimat de fiecare alegător concretizează egalitatea
formală care nu admite nici o derogare. Eventualele distorsionări privesc nu dreptul de a
alege, ci numărarea voturilor.
Egalitatea electorală trebuie înţeleasă într-un sens strict individualist. Caracterul
său formal implică faptul că "nici o diferenţă nu poate fi introdusă de legiuitor la nivelul
contabilizării voturilor; o egalitate pur matematică - un individ = un vot - se impune fără
nici o derogare posibilă ".
 Legile electorale române consacră regula "un om-un vot", esenţială pentru
asigurarea egalităţii votului. Fiecare alegător dispune de un singur vot. El poate vota deci
o singură dată. Aceasta este o garanţie a egalităţii votului. Votul plural sau votul multiplu
ar fi contrare valorilor democratice ale sufragiului şi, în final, principiilor egalităţii şi
nediscriminării între cetăţeni.
În conformitate cu această regulă fiecare alegător are dreptul la un singur vot
pentru a alege o aceeaşi autoritate.
Pe cale de consecinţă, este interzis unui alegător să voteze de mai multe ori sau
să introducă în urnă mai mult de un buletin de vot pentru fiecare Cameră. Astfel de
acţiuni fiind considerate de lege drept infracţiuni. Şi garanţiile regulii "one man one vote"
nu se opresc doar la cele de ordin penal.
Ele sunt multiple şi rezultă din elaborarea listelor electorale permanente care ţin
seama de domiciliul alegătorului, de obligaţia alegătorului de a semna în listele electorale
înainte de a primi buletinul de vot şi ştampila cu menţiunea "votat", de răspunderea
contravenţională .
O egalitate strictă este impusă în materie de vot. Dar ea nu priveşte decât
conţinutul juridic al dreptului de vot, condiţiile juridice ale exercitării sale şi nu
condiţiile materiale ale exercitării acestui drept. Prin urmare, o egalitate relativă în
materie de condiţii concrete ale exercitării dreptului de vot nu este contrară egalităţii
stricte care trebuie observată cu privire la sufragiul propriu-zis.
Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie atunci când a interpretat
dispoziţiile legii cu privire la alegerile locale pentru a le face conforme cu principiul
egalităţii.
Principiul în materie de exercitare a dreptului de vot este acela că fiecare
persoană trebuie înscrisă pe listele electorale permanente alcătuite după criteriul
domiciliului. Aceasta evită posibilitatea ca o persoană să voteze de două ori. Modificarea
din 1996 a legii cu privire la alegerile locale viza introducerea unei dispoziţii care să
permită militarilor în termen să îşi exercite dreptul de vot în localităţile unde îşi satisfac
stagiul militar, fără nici o altă formalitate.
Legea a fost atacată pentru neconstituţionalitate pe cale unui control preventiv
pe motiv că prin alcătuirea unor liste electorale speciale pentru militarii în termen, ar
introduce o discriminare între cetăţenii care îşi exprimă votul în localitatea de reşedinţă
după faptul că sunt militari în termeni sau civili. De asemenea, încălcare principiului
egalităţii a mai fost reclamată şi cu privire la condiţiile de procedură în care se exercită
dreptul de vot. Militarii ar fi astfel privilegiaţi faţă de ceilalţi cetăţeni (şi în special faţă de
studenţi) care, dacă doresc să voteze în localitatea de reşedinţă trebuie să aştepte trecerea
unui interval de timp de minim 6 luni şi să facă o cerere expresă în acest sens la primarul
localităţii respective.
Curtea Constituţională a constatat că întocmirea unor liste speciale, pe unităţi
militare pentru militarii în termen cu drept de vot, nu poate fi calificată ca un „privilegiu"
pentru această categorie de alegători, ea neavând absolut nici o legătură cu egalitatea în
faţa autorităţilor publice.
Listele electorale speciale sunt prevăzute în legile electorale tocmai pentru a
rezolva situaţii particulare, care ar risca să împiedice cetăţenii să voteze pentru motive
fortuite. Ele au de asemenea ca scop să evite faptul ca aceeaşi persoană să poată vota de
două ori, nerespectând astfel, principiul egalităţii.
Textul Constituţiei României nu conţine nici o dispoziţie specială cu privire la
drepturile electorale ale militarilor, iar Curtea Constituţională le aplică acelaşi standard
egalitar ca tuturor celorlalţi cetăţeni. Chiar şi în aceste condiţii, judecătorul constituţional
nu vede nici o ruptură a principiului constituţional al egalităţii. Faţă de alte persoane care
îşi au reşedinţa în altă localitate decât cea de
domiciliu, legea nu introduce nici o discriminare. Considerând regimul special care este
rezervat militarilor, faptul că ei nu se pot deplasa liber şi în orice moment în afara unităţii
militare unde au fost repartizaţi, o astfel de listă electorală specială nu face decât să le
garanteze efectiv dreptul de vot.
Departe de a constitui o ruptură a principiului egalităţii în materia sufragiului,
această dispoziţie este interpretată de Curtea Constituţională ca o manifestare a acestui
principiu mai ales cu privire la condiţiile exercitării dreptului de vot. Această interpretare
face dispoziţia atacată „conformă cu dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Constituţie, care
consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi care nu numai că nu interzice, dar şi implică
un tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, în ceea ce priveşte exerciţiul efectiv al
drepturilor recunoscute şi garantate constituţional".
Aceeaşi interpretare, într-un sens care face norma contestată conformă cu
Constituţia, este utilizată de către judecătorul constituţional şi cu privire la cea de a doua
contestaţie. Toţi rezidenţii care locuiesc într-o localitate de mai mult de 6 luni şi care vor
să îşi exercite dreptul de vot în alegerile locale în respectiva localitate trebuie să adreseze
o cerere expresă primarului din localitatea de reşedinţă. Curtea Constituţională nu vede
nici în acest caz, nici o discriminare. Nici una din aceste condiţii nu implică ideea de
discriminare, ci - aşa cum este de altfel specificat chiar de autorii obiecţiei - „un tratament
diferenţiat.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi criteriile nediscriminării sunt prevăzute la
art. 4 alin. 2 din Constituţie. Or, nici una din ipotezele de discriminare la care se referă
art. 4 alin 2 din Legea fundamentală nu se află în cuprinsul articolului contestat din Legea
în discuţie. În sensul dispoziţiilor constituţionale, discriminarea priveşte nerecunoaşterea
drepturilor pe criteriul rasei, naţionalităţii, originii etnice, limbii, religiei, sexului, opiniei,
apartenenţei politice, averii sau originii sociale şi nu tratamentul juridic diferit în
exercitarea drepturilor . Condiţiile de exercitare a unora şi aceloraşi drepturi pot fi
diferite, în raport cu situaţiile specifice, concrete în care se află titularii lor.
Egalitatea relativă este acceptată doar în materie de condiţii de exercitare a
dreptului de vot, în vreme ce egalitatea formală poate cunoaşte adevărate distorsionări.

Distorsionări ale egalităţii formale în materia dreptului de vot. Egalitatea formală a

dreptului de vot este realizată în integralitatea sa în momentul în care orice alegător are o
egală influenţă asupra rezultatului votului , astfel încât ponderea potenţială a fiecărui vot
să fie aceeaşi. Astfel, principiul egalităţii votului are drept corolar egala pondere a
fiecărui vot.
În acest sens, s-a putut vorbi de „un drept la o reprezentare personală egală",
care ar consta în faptul că dreptul de vot are un caracter obiectiv şi rămâne identic
indiferent de numărul alegătorilor din diferitele circumscripţii. Din această perspectivă,
decupajul circumscripţiilor electorale dobândeşte o importanţă specială. Dat fiind că,
sufragiul exprimă voinţa naţională, şi nu doar pe aceea a cetăţenilor cu drept de vot,
repartizarea populaţiei în cadrul circumscripţiilor electorale trebuie să fie făcută în
conformitate cu principiul egalităţii. Criteriul demografic devine foarte important căci se
ia drept referinţă numărul de locuitori şi nu numărul de alegători înscrişi.
Se citează foarte des fraza devenită celebră: "voturile se numără, nu se
cântăresc". Dar egalitatea în reprezentarea sufragiului semnifică faptul că ponderea
voturilor diverşilor alegători trebuie să fie identică în toate circumscripţiile. Or, practica
dovedeşte că tocmai acest pretins formalism, conceput ca foarte strict în materie
electorală, nu este chiar excesiv .
 Principiul egalităţii dreptului de vot poate suporta limitări, atunci când raţiuni
imperative o solicită. Este exact că voturile alegătorilor nu au aceeaşi greutate, după cum
ele sunt date în favoarea unui partid mai mare sau mai mic: nu există egalitate de efecte.
Instituirea unui prag electoral reuşeşte să „pervertească" efectele absolute ale
sistemului reprezentării proporţionale.
Nu egalitatea în faţa legii electorale este pusă sub semnul întrebării aici . Din
acest punct de vedere, egalitatea este respectată de îndată ce acelaşi sistem electoral este
aplicat la nivelul întregii ţări în exact acelaşi fel. Principiul egalităţii este neutru faţă de
diferitele sisteme electorale posibile, la fel cum nu există sisteme electorale "mai
democratice" decât altele. Chiar şi în cadrul unui sistem electoral ales liber de legiuitor,
principiul egalităţii este respectat de îndată ce nu există discriminări care să rezulte din
funcţionarea sistemului respectiv.
Principiul proporţionalităţii, cel care rezultă din sistemul electoral al
reprezentării proporţionale, este cel care suferă distorsiuni. Faţă de proporţionalitatea
perfectă dintre voturile exprimate şi mandatele repartizate, care ar trebui să fie rezultatul
unor astfel de alegeri, pragul electoral introduce o modificare esenţială, care deformează
egalitatea ponderii votului fiecărui alegător.
Totuşi, judecătorul constituţional român a respins acest punct de vedere şi a dat
o interpretare dispoziţiei referitoare la pragul electoral care o face conformă cu
Constituţia. Curtea a precizat, pe de-o parte, că instituirea unui prag electoral nu
constituie în sine o nerespectare a principiului egalităţii votului şi, pe de altă parte, că
parlamentarii trebuie să fie aleşi în circumscripţii egale ca număr de populaţie şi nu ca
număr de locuitori (principiul egalităţii bazei demografice a reprezentării). Refuzul de a
considera pragul electoral contrar principiului constituţional al egalităţii nu constituie o
poziţie singulară în peisajul jurisdicţiilor constituţionale europene.
Legea pentru alegerile parlamentare din România introduce două tipuri de
praguri electorale: unul fix pentru partidele politice care propun singure candidaţi şi unul
progresiv pentru coaliţiile de partide. La atribuirea mandatelor sunt avute în vedere doar
partidele care au obţinut cel puţin 3% din totalul voturilor exprimate la nivel de ţară.
Pentru coaliţiile de partide, pragul electoral se măreşte cu câte un procent pentru fiecare
partid ce se adaugă la coaliţie, fără a putea să depăşească însă 10 % . Această dispoziţie a
fost atacată în faţa Curţii Constituţionale pe calea unui control a priori pentru
nerespectarea egalităţii votului.
Judecătorul constituţional a refuzat însă să sancţioneze instituirea unui prag
electoral. El îşi fundamentează raţionamentul pe egalitatea strictă care trebuie observată în
faţa legii electorale. Egalitatea votului are o dublă semnificaţie : pe de-o parte, fiecare
alegător are dreptul la un singur vot, pe de altă parte, fiecare deputat sau senator trebuie să
fie ales în cadrul unor circumscripţii electorale egale ca număr de locuitori. Aceasta pentru
că, în conformitate cu art. 2 din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului
român în întregime şi nu doar celor care, dispunând de dreptul de vot, sunt în măsură să
participe la alegeri. Curtea constată că aceste elemente constitutive ale egalităţii votului
sunt respectate de legea electorală, căci legiuitorul a stabilit circumscripţii electorale
conform cu principiul egalităţii bazei demografice. Aceasta conduce la o normă de
reprezentare egală.
Pe cale de consecinţă, în interpretarea Curţii Constituţionale, pragul electoral
nu are nimic de a face cu principiul egalităţii votului.
Acelaşi raţionament este valabil şi cu privire la pragul electoral progresiv,
instituit pentru coaliţiile de partide. În acest caz, judecătorul
constituţional observă însă că este vorba despre o egalitate relativă în faţa legii electorale.
El remarcă întâi caracterul derogator al pragului progresiv faţă de cel fix. Dar face
aplicarea principiului eadem ratio, ibi jus, care justifică crearea a două praguri electorale
prin aceeaşi lege. Şi de vreme ce ideea pragului electoral a fost considerată compatibilă
cu Constituţia, şi pragul electoral progresiv va fi considerat constituţional. În ce măsură
un anumit tip de prag electoral este mai adaptat condiţiilor concrete decât un altul ţine de
competenţa liberă a legiuitorului şi scapă controlului judecătorului constituţional, fiind o
chestiune de oportunitate şi nu de legalitate.

Pornind de la dispoziţiile art. 8 din Constituţie, care consacră pluralismul politic

conceput ca o garanţie a democraţiei, Curtea deduce că acest pluralism presupune
respectarea unui principiu al egalităţii şanselor tuturor partidelor politice.
Or, competiţia dintre un partid politic şi o coaliţie de partide este evident
inegală. A impune acelaşi prag electoral pentru partide ca şi pentru coaliţii ar avea efecte
grave. În aceste condiţii principiul egalităţii şanselor ar fi nu numai compromis, dar s-ar
ajunge chiar la rezultate contrare, cum ar fi reprezentarea în Parlament a partidelor
politice care, dacă nu ar fi coalizate, n-ar fi atins niciodată pragul de 3% spre dezavantajul
celor care au participat la alegeri singuri şi nu au reuşit să obţină acelaşi prag electoral
pentru a intra în Parlament. Pragul progresiv în materie de coaliţii de partide pare să fie
mult mai conform cu principiul egalităţii şanselor decât cel fix.
În concluzie, judecătorul constituţional consideră că simpla instituire a unui
prag electoral nu conduce la nerespectarea principiului egalităţii votului. Cu atât mai mult
cu cât Curtea consideră că actualul sistem nu este nimic altceva decât o etapă într-un
proces de mai lungă durată, prin care se urmăreşte reducerea numărului de partide de pe
scena politică românească. Evident, existenţa unui prag electoral presupune o limitare a
virtualităţii pe care o reprezintă sistemul proporţional în absolut, dar pentru Curtea
Constituţională reprezentarea proporţională este mai degrabă una orientativă sau un
criteriu ce indică o anumită tendinţă în măsura în care, la punerea sa în practică, ea va fi
permanent corectată de multiplele elemente ale sistemului electoral. Astfel, interpretarea
pe care Curtea o dă pragului electoral îl transformă dintr-o entorsă a reprezentării
proporţionale într-o normă legală compatibilă cu principiul constituţional al egalităţii din
acest domeniu. Totuşi, acest formalism rămâne dependent de interpretările pe care
judecătorul constituţional le dă normei de referinţă egalitare.

O egalitate relativă este acceptată în materia dreptului de a fi ales.

În versiunea sa generală principiul constituţional al egalităţii se aplică direct
tuturor dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile necesare pentru a fi ales . Îl regăsim în
materia dreptului de a fi ales, în derularea campaniei electorale, în derularea procesului
electoral, până la validarea alegerilor.

Universalitatea şi legalitatea dreptului de a fi ales. Ca şi în materia dreptului de vot,

eligibilitatea oferă posibilitatea aceleiaşi confuzii între universalitatea şi egalitatea
dreptului de a fi ales. Criteriile care fixează regimul juridic al eligibilităţii sunt admise
numai în măsura în care sunt prevăzute în chiar textul legii fundamentale. Legiuitorul nu
poate adăuga altele noi.
În dreptul românesc condiţiile necesare pentru ca o persoană să poată exersa
dreptul de a fi ales sunt menţionate în art. 37 din Constituţie şi tind să
verifice dacă respectivul candidat este în măsură să exercite în mod satisfăcător mandatul
electiv dorit.
În ceea ce priveşte mandatul de Preşedinte al României, art. 81 alin. 4 din
Constituţie impune o condiţie suplimentară: „nici o persoană nu poate îndeplini funcţia
de Preşedinte al României decât pentru cel mult de două mandate".
Este uşor de observat că noţiunea de „universalitate" are un caracter extrem de
relativ în materie electorală, fără însă a se confunda cu egalitatea .
Astfel, „condiţiile - discriminări ale exerciţiului dreptului de a fi ales
"circumscriu un ansamblu de persoane mai redus decât cel stabilit în materia dreptului de
vot. Această delimitare este totuşi necesară pentru a putea cunoaşte sfera cetăţenilor faţă
de care se aplică principiul constituţional al egalităţii în materia eligibilităţilor. În această
privinţă, Curtea Constituţională poate să accepte o egalitate relativă, deşi în ceea ce
priveşte dreptul propriu-zis de a fi ales exigenţa egalitară cea mai formală este impusă.

Specificitatea aplicării directe a principiului constituţional al egalităţii în

materie electorală constă în exigenţa extremului formalism. Spre deosebire însă de
dreptul de vot, în materia dreptului de a fi ales, judecătorul constituţional validează
regimuri juridice diferite. Interpretarea pe care el o dă textelor legale nu poate totuşi
ignora complet caracterul profund formal al egalităţii aplicate la materia electorală.
Aplicat în materia eligibilităţilor, principiul egalităţii în versiunea sa strictă
impune ca legea electorală să trateze identic toţi cetăţenii care au dreptul de a fi aleşi . În
acest caz , legiuitorul nu are posibilitatea de a amenaja diferite regimuri juridice cu
privire la aceşti cetăţeni, chiar dacă situaţiile în prezenţă ar fi evident şi obiectiv diferite.
Legea cu privire la alegerile parlamentare adaugă condiţiilor enumerate de art.
37 din Constituţie o nouă limită a dreptului de a fi ales, iar aceasta numai cu privire la o
anumită categorie de funcţionari publici, datorita situaţiei speciale în care se găsesc
aceştia cu privire la alegeri. Astfel, prefecţii, subprefecţii, precum şi conducătorii
serviciilor publice din ministere şi alte autorităţi guvernamentale descentralizate, sunt
împiedicaţi de dispoziţiile legale contestate să participe la alegeri pentru a obţine un
mandat de parlamentar exclusiv în circumscripţiile electorale unde şi-au exersat în
ultimele 6 luni înaintea alegerilor activităţile respective.
Dispoziţia respectivă a fost contestată pentru că încalcă principiul egalităţii, în
măsura în care doar aceste categorii de funcţionari publici cunosc o limită teritorială a
dreptului lor de a fi aleşi, spre deosebire de toţi ceilalţi cetăţeni care pot candida liber în
alegeri.
Curtea Constituţională consideră însă măsura justificată de necesitatea de a
acorda şanse egale candidaţilor, ştiut fiind faptul că, în virtutea funcţiilor pe care le deţin,
aceşti funcţionari au un acces direct la organizarea şi la desfăşurarea alegerilor. Desigur, a
împiedica aceste persoane să participe la alegeri în calitate de candidaţi constituie o
restrângere a exerciţiului dreptului fundamental de a fi ales.
Dar trebuie observat că această limitare priveşte în exclusivitate dreptul de a
depune candidatura în circumscripţia electorală în care aceste persoane se bucură de un
oarecare ascendent datorat tocmai funcţiei respective. Prin urmare, ceea ce corespunde pe
deplin exigenţelor art. 53 din Constituţie.
Judecătorul constituţional a observat deci, că este vorba despre o limitare a
substanţei dreptului de a fi ales dar, consideră că restrângerea este proporţională cu cauza
care a determinat-o. Prin urmare, o astfel de restrângere nu constituie o
35

violare a principului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, persoanele vizate putând să se

prezinte în oricare altă circumscripţie electorală. Numai că, în acest caz, principiul
egalităţii este respectat doar în forma sa relativă şi nu în cea strictă.
Totuşi, principiul constituţional al egalităţii păstrează totuşi una din trăsăturile
sale specifice în materia electorală : profundul caracter formal.

2.2.3. Caracterul direct al votului

Votul direct Această trăsătură constituţională a votului presupune că alegătorul poate şi

trebuie să îşi exprime opţiunea sa personal şi nu prin intermediari sau reprezentanţi.
În unele sisteme constituţionale, este admis şi votul indirect, cu mai multe faze,
prin care alegătorii nu îşi aleg ei reprezentanţii, ci desemnează, în acest scop, un număr
de reprezentanţi, care procedează la alegerea propriu-zisă. Într-o asemenea categorie pot
fi grupate sistemul francez de alegere a senatorilor şi cel american de alegere a
Preşedintelui S.U.A.
Votul indirect a fost folosit şi în ţara noastră sub imperiul Constituţiei din 1866
şi al celei din 1923, pentru unii senatori.
Votul indirect nu trebuie confundat cu votul prin corespondenţă, care este diferit
de votul direct doar prin aceea că opţiunea personală se transmite în scris şi nu se exprimă
personal.
Votul prin corespondenţă permite alegătorului să adreseze buletinul său
biroului de votare fără să se prezinte.
Votul prin
Votul prin procură face ca o altă persoană să intervină şi care va acţiona în
corespondenţă
Votul
locul secret constituie
alegătorului. un aspect
În Franţa fundamental
de exemplu, suntalautorizaţi
alegerilorsădemocratice. La origine,
voteze prin procură votul a
"alegătorii
fost
care şi-au părăsit rezidenţa obişnuită pentru a pleca în vacanţă. Autoritatea abilitată de
public, chiar dacă votul prin buletine a reprezentat o practică veche, cunoscută deja să
romani, care utilizau buletinele de vot (tabella) după adoptarea legilor tabulare.
stabilească procura este judecătorul sau ofiţerul de poliţie judiciară. Procura este limitată
pentru unÎnsingur
Franţascrutin.
a fost În
introdus din Evul Mediu,
mod excepţional, pentru pentru
ea se extinde desemnarea unor
tot anul. deputaţi ai
Mandantul şi
Votul prin
Stării a Treia.
mandatarul trebuie să fie înscrişi pe aceeaşi listă electorală a aceleiaşi localităţi ".
procură Prin votul secret, se pot distinge două lucruri:
== instaurarea buletinelor de vot scrise (ballot, în engleză), pentru a
înlocui declaraţia orală; = utilizarea cabinelor de vot (prima utilizarea a
avut loc în Australia
2.2.4. Caracterul secret al votului
în 1856).
Este evident că buletinul scris permite o mai mare confidenţialitate.
Votul public permitea multiple presiuni aspra alegătorilor şi facilita corupţia
electorală
Votul secret are ca fundament apărarea alegătorului împotriva oricăror represiuni
cu privire la opţiunea sa electorală.
Secretul votului este trăsătura constituţională care dă posibilitatea alegătorului de
a-şi manifesta sau nu, în mod liber, opţiunea cu privire la
Votul secret
 candidaţii propuşi, iar această opţiune să nu fie cunoscută de alţii sau supusă vreunei
presiuni.
În România, legea prevede o serie de garanţii prin care se asigură secretul
votului şi anume: uniformitatea buletinelor de vot, lipsa semnelor distinctive, pe buletine
sunt imprimate numai menţiunile strict necesare conform modelului legal aprobat,
dotarea secţiilor de votare cu cabine unde alegătorul intră singur şi votează potrivit
convingerii sale intime, introducerea buletinului de vot în urnă de către alegător personal,
etc.
Votul este public dacă scrutinul se realizează la vederea tuturor şi a fost folosit
în Anglia până în 1872, în Prusia până în 1920, în Ungaria până în 1928.
În unele cantoane elveţiene, care nu au legislaturi locale, acest tip de vot se
utilizează şi în prezent.
În România, votul public a fost folosit la plebiscitul pentru votarea Constituţiei
din 1938.
Succesul votului secret este semnificativ pentru victoria concepţiei liberale şi
individualiste de vot
Votul secret este o măsură rezonabilă, instituită de societate aşa cum este ea, cu
toate inegalităţile sale, şi nu de o societate ideală în care fiecare şi-ar putea afişa opiniile
în toată libertatea şi în totală independenţă. Acolo unde votul nu este respectat, rareori
democraţia se comportă bine.

2.2.5. Caracterul liber al exprimării votului

Votul este liber exprimat atunci când există posibilitatea cetăţeanului de a

participa sau nu la alegeri, iar în cazul participării de a-şi manifesta liber opţiunea pentru
un partid sau pentru un anumit candidat.
În toate democraţiile, votul este considerat ca o datorie civică, dar foarte puţine
sancţionează nerespectarea acestei datorii.
Votul obligatoriu a avut mai mult succes decât votul secret. El a fost
instaurat în Belgia (1893), Australia (1924), Luxemburg, Danemarca, Turcia, în
Grecia, în Brazilia, în Venezuela, Bolivia, Uruguay şi în trei provincii austriece,
Caracterul
dar şi în anumite cantoane elveţiene. Sancţiunea în cazul absenţei nejustificate se
i er
ă .. materializează în amenzi uşoare. Experienţa a demonstrat că este suficient să se
^votului"" sancţioneze simbolic nerespectarea datoriei electorale pentru a suprima
absenteismul.
Caracterul facultativ al votului corespunde, fireşte, esenţei lui personale şi
concepţiei liberaliste, dar el este de natură să favorizeze absenteismul. Acest fenomen nu
este însă negativ prin definiţie. Absenteismul sau "votul prin tăcere", ca formă de
exprimare a unei atitudini politice, poate fi un gen de "democraţie refractară".
În perioada interbelică, cunoscuţii jurişti români Paul Negulescu şi George
Alexianu remarcau că "problema obligativităţii votului este privită după concepţia pe care
ne-o facem despre vot. Dacă socotim că exerciţiul votului constituie pentru titularul său
un drept, atunci acesta este liber să-şi exercite sau nu dreptul care-i aparţine ... dar, când
acest drept constituie în acelaşi timp şi o obligaţie pentru titular, când el părăseşte forma
dreptului individual pentru a o îmbrăca pe aceea a dreptului social, devenind o adevărată
funcţie socială, obligativitatea votului se impune de la sine".
 3. Dreptul de a fi ales

În conţinutul raportului constituţional de reprezentare intră şi dreptul de a fi ales

în organele reprezentative, dacă cel care candidează îndeplineşte anumite condiţii
prevăzute de Constituţie şi de legi.
În decursul istoriei s-au individualizat o serie de îngrădiri ale acestui drept, care,
Dreptul de a fi în principiu, sunt aceleaşi cu cele ale dreptului de vot şi care poartă denumirea de censuri,
ales de regulă cele de avere.
În Canada nu pot fi aleşi senatori decât proprietarii unor imobile în valoare de cel
puţin 4000 de dolari canadieni, se cere de asemenea candidatului să locuiască în
circumscripţia unde şi-a depus candidatura.

3.1. Dreptul de a fi ales - reglementare comparativă

a. Constituţia României
Art. 37 dispune: Au dreptul de a si aleşi cetăţenii cu drept de vot care
îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 16 alin. 3, dacă nu le este interzisă asocierea în
partide politice, potrivit art. 40 alin. 3.
Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel
puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei
publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin
35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României" .

b. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice Art. 25 stipulează:

F
Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea fără nici una din discriminările la care se referă
Dreptul de a fi art. 2 şi fără restricţii nerezonabile:
ales. 58. de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin
Reglementare intermediul unor reprezentanţi liber aleşi; de a fi ales în cadrul unor alegeri periodice,
comparativă. oneste şi cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a
voinţei alegătorilor.
59. de a alege şi de a fi ales în cadrul nor alegeri periodice, oneste cu sufragiu
universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor;
60. de a avea acces, în condiţiile generale de egalitate, la funcţiile publice din
ţara sa.

3.2. Censul de cetăţenie

În Statele Unite pentru a putea candida este necesar ca persoana în cauză să fie
Censul de cetăţean american de cel puţin 7 ani, în Franţa sau Siria de cel puţin 10 ani, în Germania de
cetăţenie 1 an, în România nefiind stabilit un asemenea cens.
5

3.3. Censul de vârstă

Condiţia de vârstă este reglementată diferit. Explicaţia impunerii acestei condiţii

constă în importanţa acestor demnităţi publice, în responsabilitatea ce revine celor aleşi şi
Censul de care astfel vor participa la guvernare, dar şi necesitatea unui anumit grad de credibilitate şi
vârstă experienţă practică a candidaţilor.
38

Astfel, în SUA pentru a fi ales în Camera Reprezentanţilor se cere o vârstă

minimă de 25 de ani, iar pentru Senat vârsta de 30, în Italia şi Belgia pentru a fi ales în
Senat vârsta este de 40 de ani; în Egipt, Olanda, Siria, Turcia, vârsta de eligibilitate este
de 30 de ani.
În ceea ce priveşte istoricul acestui drept în România trebuie să amintim faptul
că, din totdeauna, dreptul de a fi ales a aparţinut doar cetăţenilor români. Constituţia din
1866 prevedea că pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor art. 65 prevedea următoarele
condiţii:
= persoană să aibă cetăţenia română obţinută prin naştere, fie prin
împământenire; == să se bucure de toate drepturile civile şi politice; == să
domicilieze în România; = să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani împliniţi. Pentru a fi ales
în Senat era nevoie ca o persoană să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
== persoană să aibă cetăţenia română obţinută prin naştere sau naturalizare;
= să se bucure de toate drepturile civile şi politice;
= să domicilieze în România;
= să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi;
== să aibă un venit anual de cel puţin 9.400 lei. Restricţiile cu privire la posibilitatea
exercitării dreptului de a fi ales de către străini se păstrează şi în reglementările
constituţionale ulterioare (Constituţia din 1923 şi Constituţia din 1938).
În perioada 1947-1989, Constituţiile au prevăzut exercitarea dreptului de a fi
ales doar persoanelor care aveau cetăţenia română, dubla cetăţenie nefiind recunoscută de
legislaţia în vigoare la acel moment.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii:

61. DELEANU Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad,

2001, pag. 111-112.

62. GILIA Claudia, Sisteme şi proceduri electorale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007.

63. IANCU Gheorghe, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în

România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 218-240.

64. IONESCU Cristian, Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
pag. 53-57.

65. IONESCU Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2003, pag. 315-321.

66. MURARU Ion, TĂNĂSESECU Simina, Drept constituţional şi instituţii

politic, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 390-402.

67. CONSTANTINESCU Mihai, MURARU Ion, IORGOVAN

Antonie,
Revizuirea Constituţiei României, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, pag. 15.

68. MURARU Ion, TĂNĂSESCU Simina, IANCU Gheorghe,

DEACONU Ştefan, CUC Horia Mihai, Cetăţenia europeană, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003, pag. 77-81, pag. 95-102.

69. TĂNĂSESCU Simina, Principiul egalităţii în dreptul românesc,

Ed.
All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 209-234.

70. GREWE Constance, FABRI Ruiz Helene, Droits constitutionnels

europeens, PUF, Paris, 1995, pag. 249-265.

71. LECLERCQ Claude, Droit constitutionnel et institutions politiques, Litec,

Paris, 1999, pag. 157-180.

72. PACTET Pierre, Institutions politiques. Droit constitutionnel,

Armand Colin, Paris, 2000, pag. 94-98.

73. CABRILLAC Remy, FRISON-ROCHE Marie-Anne, REVET Thierry,

 TEMĂ DE REFLECŢIE

Prezentaţi evoluţia drepturilor politice în România.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Bifaţi afirmaţia corectă: Votul multiplu poate fi definit ca:

74. sistemul în care alegătorul, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii,

dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat, dar în circumscripţii electorale
diferite, putând astfel să voteze de mai multe ori în aceste circumscripţii.
75. sistemul în care anumite categorii de cetăţeni, într-o singură circumscripţiei, pe
lângă votul pe care îl au toţi alegătorii, mai dispun şi de unul sau mai multe voturi
suplimentare, pentru alegerea aceluiaşi organ sau autoritate de stat.

76. Enumeraţi trăsăturile dreptului de vot:

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
A______________________
78. Votul multiplu - reprezintă sistemul în care alegătorul, care trebuie să
B______________________
îndeplinească anumite condiţii, dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat,
C______________________
dar în circumscripţii electorale diferite, putând astfel să voteze de mai multe ori în aceste
D______________________
circumscripţii.
E______________________
79. Trăsăturile dreptului de vot sunt următoarele:
77. Definiţi votul prin corespondenţă.
■14 universalitatea;
■15 egalitatea;
■16 caracterul secret;
■17 caracterul direct;
■18 caracterul liberei exprimări a votului.

80. Votul prin corespondenţă - permite alegătorului să adreseze buletinul

său biroului de votare fără să se prezinte.
 CAPITOLUL III MODURILE
DE SCRUTIN

81. Cuprins
82. Obiectiv general
83. Obiective operaţionale
84. Timpul necesar studiului capitolului
85. Dezvoltarea temei
86. Bibliografie selectivă
87. Temă de reflecţie
88. Modele de teste
89. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:

a Modurile de scrutin majoritar a

Scrutinele uninominale a Scrutinele
plurinominale
a Concluzii asupra efectelor scrutinelor majoritare în materie de locuri
a Avantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal
a Reprezentarea proporţională
a Pragurile electorale. rolul pragurilor
a Avantajele şi dezavantajele reprezentării proporţionale(RP)

a Obiectiv general: Cunoaşterea principalelor sisteme electorale, a avantajelor şi

dezavantajelor utilizării unui sau altuia dintre aceste sisteme. a Obiective
operaţionale: Prezentarea sistemului majoritar, a formelor de manifestare, a avantajelor
şi dezavantajelor acestui sistem. Evidenţierea principalelor sisteme proporţionale,
precum şi a avantajelor şi dezavantajelor lor.
42

CAPITOLUL III
MODURILE DE SCRUTIN

1. Modurile de scrutin majoritar

Organizarea alegerilor necesită explicarea prin legea electorală a mecanismului

care permite transformarea voturilor electoratului în locurile din adunările reprezentative.
Modul de scrutin este definit ca regula legislativă ce determină cine sunt
aleşii/alesul, cei sau cel care câştigă alegerile, plecând de la voturile exprimate de către
electorat.
Modul de scrutin desemnează regulile tehnice destinate să departajeze candidaţii
în cazul unei alegeri.
Pentru analiza funcţionării unui mod de scrutin, trebuie luate în consideraţie mai
multe aspecte:
90. Alegătorul votează pentru candidaţi sau pentru partide?
91. Modul de scrutin este de tip majoritar, proporţional sau mixt?
92. Există unul sau mai multe nivele ale circumscripţiilor
electorale?
Scrutinul majoritar
În aceste cazuri este cel
termenul demai vechi, semnifică
majoritar el a fost utilizat pentru prima
pur şi simplu faptul dată
că, îndecadrul
către
Simon
fiecăreidecircumscripţii,
Montfort în 1265 pentru alegerea
candidatul sau listaParlamentului
de candidaţi englez.
care câştigă ia toate mandatele
Scrutin
puse în joc. majoritar este acel mod de scrutin în care are câştig de cauză
candidatul În sau lista
lume, de candidaţi
la momentul careexistă
actual a întrunit cel mai
mai multe mare
tipuri numărmajoritar:
de scrutin de voturi,scrutin
fie la
primul tur de
uninominal, scrutin,
scrutin fie la următorul.
plurinominal, scrutin cu un singur tur, scrutin cu două tururi.
Scrutinul majoritar poate fi:
93. Uninominal
1.1. Definirea - este sistemul
modurilor în care
de scrutin pentru fiecare circumscripţie există un
majoritar
singur mandat pus în joc şi fiecare alegător dispune de un singur vot prin care alege dintre
mai mulţi candidaţi, un singur reprezentant.
94. Plurinominal sau de listă - pentru fiecare circumscripţie există mai multe
mandate puse în joc şi fiecare alegător are atâtea voturi câte mandate sunt puse în joc, dar
nu poate acorda mai multe voturi aceluiaşi candidat; alegătorii desemnează, dintre mai
mulţi candidaţ i, doi sau mai mulţ i reprezentanţi, ori dintre mai multe liste de candidaţi, o
listă de reprezentanţi.
Libertatea aleg ătorului poate fi mai largă sau mai restrânsă, după cum el poate
Scrutinul
majoritar să modifice lista:
a. prin procedeul "amestecării" (le panachage), i se lasă alegătorului
libertatea să alcătuiască el însuşi lista, reţinând candidaţi din mai multe liste prezentate;
F

Scrutinul
Scrutinul
uninominal
plurinominal
 b. prin procedeul "votulpreferenţial", alegătorului i se permite să
modifice ordinea candidaţilor din lista prezentată.
95. Uninominal cu un singur tur (scrutin pluralitar) - este cel mai răspândit
sistem, candidatul fiind declarat ales dacă, după prima votare, el a întrunit majoritatea
simplă sau relativă, adică cel mai mare număr de voturi, indiferent câţi alegători sau
prezentat la urne.
96. Uninominal cu două tururi (scrutin majoritar) - intervine dacă, după
prima votare, candidatul nu a obţinut majoritatea absolută, pe care legea o cere, adică cel
puţin jumătate plus unu din totalul voturilor exprimate.
Producându-se "balotajul", se procedează la organizarea alegerilor într-un al
doilea tur de scrutin. Cu totul izolat se practică şi scrutinul majoritar în trei tururi.

1.2. Originea modurilor de scrutin

La sfârşitul secolului al XlX-lea, pentru desemnarea reprezentanţilor din

Camera Inferioară erau utilizate în principal două moduri de scrutin.
În ţările anglo-saxone (Imperiul Britanic, Statele Unite ale Americii), ţările
Americii de Sud, Suedia, Danemarca, Portugalia, Spania era utilizat scrutinul cu un
singur tur, în general uninominal. Toate celelalte regimuri politice cu specific parlamentar
din Europa practicau scrutinul cu două tururi, în general uninominal: Franţa, Italia,
Austria, Germania, Olanda.
În alte state se practica sistemul de scrutin cu două tururi, dar plurinominal
(Belgia, Luxemburg), ori un sistem uninominal cu trei tururi (Elveţia, până la trecerea din
1900 la scrutinul cu două tururi).
Originea acestor moduri de scrutin este îndepărtată. Scrutinul cu
majoritate relativă (cu un singur tur de alegeri) este cel mai simplu şi
economic, cel care se utilizează în mod natural când este vorba de a alege un
reprezentant sau delegat. Introducerea exigenţei majorităţii absolute a apărut
mai târziu, sub influenţa Bisericii Catolice.
F= Este greşit să se creadă că regula majorit ăţii, ca principiu de decizie
a fost prima şi a avut o impunere naturală odată cu dezvoltarea societăţii
Originea umane. Dimpotrivă, regula unanimităţii a fost prima regulă, regulă fără de
modurilor de
care societatea ar fi fost una decapitată, fără conducători aleşi.
scrutin
Pentru un individ nu este normal să se simtă legat de o decizie care a
fost luată împotriva voinţei sale.
De la începuturi, manifestările principiului unanimităţii au fost numeroase,
Biserica Catolică fiind foarte multă vreme ataşată de această regulă a unanimităţii.
Alegerile servind ca revelaţie a alegerii divine, care nu putea fii decât una, persoanele
chemate să-şi exercite dreptul de a alege, aveau numai funcţia de a alege persoana.
Unanimitatea trebuia căutată şi necesară, deoarece minorităţile nu puteau
reprezenta puncte de vedere legitime, fiind considerate în eroare. Pentru alegerile
ecleziastice care se realizau adeseori prin aclamaţii, strigarea numelui unui candidat nu
era greu de influenţat, şi deci, obţinerea unanimităţii nu era greu de realizat, ezitanţii şi
minorităţile raliindu-se majorităţii pe măsură ce procesul se derula.
Dar unanimitatea nu era întotdeauna uşor de obţinut, aşa că Biserica a stabilit
anumite reguli de exigenţă privind majoritatea absolută sau chiar majoritatea calificată, în
special majoritatea de 2/3.
 Autorităţile laice, în decursul Evului Mediu, făceau adeseori apel la ajutorul
Bisericii pentru a organiza alegerile, în special în localităţile mici şi inspirându-se din
modelul ecleziastic.
Obţinerea majorităţii calificate sau de 2/3, concretizată în scrutinul cu mai
multe tururi, exprimă regretul pentru unanimitatea, ce era, în fapt, inaccesibilă şi
imposibilă. Obţinerea acestei majorităţi nu reprezenta decât o soluţie surogat pentru
unanimitatea imposibil de atins.
Scrutinul cu două tururi constituie expresia cea mai simplă a căutării majorităţii
absolute, dar nu reprezintă decât simplificarea scrutinului cu un număr suficient ori infinit
de tururi, aşa cum era cel folosit pentru alegerea Papei ori cel folosit în alegerea
Preşedintelui Franţei în timpul Republicii a III - a şi a IV - a.

1.3. Clasificarea modurilor de scrutin

1. După modul de distribuire a mandatelor

97. sistem majoritar
98. sistem al reprezentării proporţionale
99. sisteme mixte

2. După modul de propunere a candidaturilor

100. scrutin uninominal
■19 cu un tur de scrutin
■20 cu două tururi de scrutin
101. scrutin plurinominal (de listă)
■21 cu un tur de scrutin

■22 cu două tururi de scrutin

2. Scrutinele uninominale 2.1 Scrutinul uninominal

Clasificarea cu un singur tur

modurilor
de După cum se ştie statele sunt împărţite în circumscripţii electorale,
scrutin
fiecare având un singur reprezentant. Acesta va fi ales de către electori care dispun de un
singur vot.
Candidatul pentru care sunt exprimate cele mai multe voturi în fiecare
circumscripţie este declarat ales pentru a reprezenta membrii societăţii de aici.
Dintre democraţiile reprezentative, acest tip de scrutin este utilizat în principal
în Marea Britanie şi în ţările care au fost colonii ale acesteia.
Prin acest mod de scrutin numai partidul al cărui candidat este clasat Scrutinul
primul primeşte un loc, iar celelalte partide nu primesc nimic. Rezultă o uninominal cu tendinţă
sistematică spre o puternică amplificare în locuri, pentru partidul un singur tur care domină în numărul de
voturi obţinut.
Prin acest scrutin, partidul ajuns pe locul secund suferă, de regulă, o
subreprezentare, pentru că el ajunge în urma partidului cel mai puternic la nivel naţional,
cam în toate circumscripţiile electorale. Un partid ajuns pe locul trei sau patru la nivel
naţional are puţine şanse să câştige într-un număr semnificativ de circumscripţii şi
subreprezentarea sa poate fi, atunci, foarte puternică.
 Votul Modul de scrutin uninominal alternativ constituie un derivat al
scrutinului uninominal cu un tur britanic, care satisface exigenţa majorităţii
uninominal a. Votul uninominal alternativ
alternativ absolute. În acest tip de scrutin, alegătorii votează pentru candidaţi, în circumscripţii cu un singur
loc, dar în loc să voteze pentru un singur candidat ei trebuie să claseze pe buletin toţi
candidaţii din circumscripţia lor, în ordinea descrescătoare a preferinţei. La deschiderea
buletinelor, ele se clasifică după prima preferinţă a alegătorilor şi cel care are majoritatea
absolută a voturilor este declarat câştigător. Dacă nu întruneşte această majoritate, ultimul
de pe listă este eliminat şi voturile sale se împart celorlalţi candidaţi urmând preferinţa a
doua. Dacă în acest fel unul din candidaţi obţine majoritatea absolută, el este declarat
câştigător, dacă nu, procesul continuă. În final, când rămân numai doi, unul în mod sigur
are majoritatea absolută.
Este vorba de un sistem asemănător scrutinului cu mai multe tururi, evitând să
deplaseze alegătorul de mai multe ori la secţia de votare, diferitele tururi eventuale
derulându-se în timpul aceluiaşi proces de numărare a voturilor.
Este utilizat în Irlanda pentru alegerea Preşedintelui Republicii.
Acest mod de scrutin este incontestabil mai democratic decât scrutinul
uninominal cu un tur, pentru că permite să se ţină cont de voturile pentru candidaţii cu
mai puţine şanse şi se poate asigura o mai mare reprezentativitate a alesului în
circumscripţia sa. El permite candidaţilor care nu au ieşit primii în primele opţiuni să
reuşească totuşi, dacă posedă o mai mare capacitate finală, de a aduna poziţii bune pe
buletinele celorlalţi candidaţi. Acest scrutin permite unui curent politic divizat în mai
multe tendinţe, dat majoritar în opinie, să câştige, depăşind eventualii săi contracandidaţi.
Acest mod de scrutin "interzice" victoria, chiar întâmplătoare a unui candidat minoritar,
ca urmare a divizării adversarilor săi.
Votul uninominal alternativ are efect de transformare a voturilor în locuri
extrem de asemănătoare cu cele ale scrutinului uninominal cu un tur, cu două diferenţe
foarte importante:

102. permite partidelor dintr-o alianţă să se prezinte separat în faţa

electorilor fără să se micşoreze şansele coaliţiei de a câştiga alegerile;
103. alegătorii partidelor mici nu pierd voturile exprimate, ei putând
participa la alegerea principalilor candidaţi prin preferinţele lor următoare;

Totuşi acest mod de scrutin prezintă riscuri de inversare a rezultatelor din cauza
decupajului, ca şi scrutinul uninominal cu un tur.
Prin ansamblul acestor caracteristici, scrutinul uninominal alternativ se apropie
mult de scrutinul uninominal cu două tururi.
 2.2. Scrutinul uninominal cu două tururi

Principiul general al acestui tur de scrutin este simplu: dacă un

Scrutinul candidat nu obţine majoritatea absolută a voturilor în primul tur, se
uninominal cu
realizează un al doilea tur de scrutin în care majoritatea relativă este două tururi suficientă
pentru a câştiga alegerile.
Decisiv în acest mod de scrutin este accesul la al doilea tur. În Franţa în timpul
celei de a Treia Republici acest mod de scrutin a fost utilizat pentru alegerile din Camera
Deputaţilor, între anii 1876-1881, 1889-1914 şi între anii 1928-1936, când accesul la turul
al doilea de scrutin era absolut liber, chiar dacă unii dintre candidaţi nu s-au prezentat la
primul tur de scrutin.
Aceeaşi situaţie a existat în Germania în timpul Republicii de la Weimar, la
alegerile prezidenţiale din 1925 şi 1932.
Accesul la turul al doilea de scrutin se poate restrânge numai pentru candidaţii
care au primit un număr suficient de voturi şi au depăşit un anumit prag stabilit pentru
primul tur. Această soluţie a fost aleasă în Franţa, de la reinstaurarea acestui mod de
scrutin începând cu anul 1958, restrângându-se accesul în turul secund numai la primii
doi candidaţi ajunşi în frunte la primul tur. Această regulă, aplicată pentru alegerile din
Reichstag între anii 1871-1914, este acum în vigoare pentru alegerile prezidenţiale prin
sufragiu universal în ţări ca Franţa, Portugalia, Austria, Polonia, Brazilia şi Peru.

Consecinţele acestui mod de scrutin asupra transformării voturilor în locuri

(mandate) sunt de aceeaşi natură cu cele ale scrutinului uninominal cu un singur tur, dar
cu o diferenţă importantă
3.1 Scrutinul ce ţine cu
plurinominal de un
posibilitatea
tur candidaţilor de a realiza alianţe
electorale între cele două tururi.
Orice circumscripţie electorală pune în joc mai multe mandate. Candidaţii
care obţin cel mai mare număr de voturi sunt aleşi în funcţie de numărul de mandate
din fiecare circumscripţie.
Pentru alegerea deputaţilor, acest sistem nu mai este utilizat în nici o democraţie
reprezentativă.3. Există douăplurinominale
Scrutinele variante principale ale acestui tip de scrutin în funcţie de
folosirea unor liste blocate sau nu.

— În cazul scrutinului cu liste blocate alegătorul nu votează pentru candidaţi, ci

pentru o listă, cu alte cuvinte, acesta va vota, în mod obligatoriu, pentru candidaţii de pe
Scrutin întreaga listă. Acest sistem a fost utilizat în Turcia între anii 1950-1957. În fapt, acesta este
plurinominalsistemul utilizat pentru alegerile prezidenţiale din S.U.A. alegătorii nu votează direct
cu un tur candidaţii pentru preşedinţie, ci aleg marii electori care la rândul lor vor desemna
Preşedintele prin vot. În acest sistem cu două grade, desemnarea marilor electori din cadrul
fiecărui stat se face prin folosirea sistemului cu liste blocate pentru un singur tur de
scrutin: candidatul prezidenţial ce a câştigat alegerile are de partea sa toţi marii electori ai
acelui stat.

Liste blocate
 — în cazul listelor neblocate, alegătorii votează de fapt pentru fiecare mandat
compunând propria lui listă prin ştergerea anumitor candidaţi şi posibilitatea de a-i înlocui
pe aceştia cu candidaţi din alte liste. Acest mod de scrutin a fost aplicat în Grecia din
1864-1924, dar şi în 1952. Anglia a practicat acest tip de scrutin. La origine, în secolul al
Liste neblocate
XIII-lea toate comitatele aveau două locuri. Până în secolul al XIX-lea, comitatele cu două
locuri au dispărut treptat. Astăzi, ele nu se mai regăsesc.
Un alt exemplu în transformarea voturilor în locuri şi amplificarea efectelor
acestui scrutin îl reprezintă alegerile prezidenţiale americane, evidenţiate în tabelul de mai
jos:

| 1968 1980 1992

Humphrey 42,7% Carter (D) 41% Clinton (D) 43%
(D) (191) (49) (370)
Wallace 13,5% Anderson 6,6% Perot (I) 19%
Cu 43% din(46) voturi, Bill Clinton a câştigat
(0) 370 din cei 538 de mari (0)electori, în
timp (R)
Nixon ce George Bush
43,4%nu aReagan
avut decât
(R) 168 de50,7%
mari electori cu 38% din voturi,
Bush (R) 38%iar Ross
19% din voturi. Ca şi în (489)
Perot nici unul, cu(301) cazul scrutinului uninominal, reprezentarea
(168)
Alţii
unui partid sau a0,4% Alţii este extrem1,6%
unui candidat Alţii
de dependentă -
de repartiţia geografică a
voturilor sale. (0) (0)

Dacă comparăm rezultatele scrutinelor uninominale cu cele ale scrutinelor

plurinominale se poate observa că efectul amplificării în locuri ale victoriei în voturi este
mai mare în al doilea caz.

Acest mod de scrutin conţine riscurile prezentate de inversarea rezultatelor. Cu o

proastă repartiţie geografică a voturilor, câştigătorul în voturi poate deveni învinsul în
locuri şi chiar poate pierde alegerile. Acest fenomen s-a petrecut în 1876 şi 1888 cu ocazia
alegerilor prezidenţiale din S.U.A., când candidatul democrat a câştigat în voturi, dar
candidatul republican a câştigat prin numărul de mari electori.
Un alt aspect important trebuie evidenţiat, care este valabil atât pentru scrutinul
plurinominal alternativ, cât şi pentru cel plurinominal cu două tururi: în cazul scrutinelor
majoritare, respectarea regulii "un om un vot", de egalitate a reprezentării alegătorilor, nu
se mai poate obţine în mod real decât în circumscripţii electorale cu aceeaşi populaţie,
având acelaşi număr de locuri.
Dacă numărul de locuri dintr-o circumscripţie nu este proporţional cu populaţia,
unii alegători sunt în mod obligatoriu subreprezentaţi, şi anume, cei care votează în
circumscripţii subreprezentate.
Insula Mauritius este unul din puţinele cazuri în care se utilizează acest tip de
scrutin pentru alegerea Adunării legislative.
 Acest mod de scrutin a fost practicat în Australia din 1919-1946 la
plurinominalfiecare trei ani, pentru alegerea senatorilor federali. Este un scrutin
alternativ asemănător ca principiu cu cel uninominal alternativ, prin clasarea
candidaţilor în ordinea de preferinţă a alegătorilor. După 1946 acest tip de
scrutin a fost înlocuit cu un scrutin proporţional pentru a obţine o Adunare
mai reprezentativă.

3.3. Scrutinul plurinominal cu două tururi

Scrutinul
3.2. Scrutinul plurinominal alternativ
În acest tip de scrutin plurinominal se menţine exigenţa majorităţii
plurinominal
absolute a voturilor exprimate în alegerile din primul tur. Când listele nu sunt
Scrutinu
blocate, un eventual tur secund se face numai pentru locurile nealocate în primul tur.
l
Acest tip de scrutin a fost utilizat pentru desemnarea deputaţilor în Franţa, la alegerile din
1885, în Belgia, până 1889 şi în Luxemburg până în 1918.

4. Concluzii asupra efectelor scrutinelor majoritare în materie de

locuri

Pot fi trase mai multe concluzii cu privire la scrutinele majoritare uninominale

sau plurinominale, cu un tur sau cu două tururi privind efectul transformării voturilor în
locuri:
cu două
tururi 104. O puternică amplificare a numărului de locuri faţă de victoria partidului
dominat în voturi. Această amplificare este cu atât mai mare, pentru un număr dat de
locuri din adunare, cu cât numărul mediu de locuri pe circumscripţie este mai mare, sau
ceea ce este acelaşi lucru, cu cât numărul de circumscripţii este mai mic;
105. Partidele de pe locul trei sunt şi mai puternic subreprezentate decât
partidul secund;
106. Reprezentarea în locuri a fiecărei forţe politice este puternic dependentă
de repartiţia geografică a voturilor sale, factor ce poate să se opună regulilor precedente
sau chiar să le anuleze.
107. Votul alternativ - sau turul secund - favorizează căutarea de alianţe
electorale între partidele minoritare, fiecare putând să-şi numere efectivele. Partidele
izolate sunt puternic penalizate şi regulile precedente sunt în acest caz valabile între
coaliţii şi chiar în rândul acestora.
108. Egalitatea alegătorilor în alegeri cere ca toate circumscripţiile să fie
demografic echivalente şi să aibă acelaşi număr de locuri.

5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal

Sistemul uninominal este un sistem relativ simplu, deoarece lupta politică se dă

între mai mulţi competitori, în circumscripţii electorale mici, având câştig de cauză cel
care are o aderenţă politică mai mare în circumscripţia electorală respectivă şi care obţine
cele mai mute voturi.

Acest sistem prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.

5.1 Avantajele scrutinului uninominal

 109. Asigură cea strânsă legătură între cel ales şi alegător.
Această legătură devine şi ea discutabilă în sistemele fondate pe mandatul
reprezentativ. Alegătorul este cel care înainte de alegere face o analiză a capacităţii celui
care candidează desemnându-l sau nu ca reprezentant în cadrul Parlamentului. Candidatul
este mult mai bine cunoscut de către alegător, iar alegătorul are posibilitatea votării unui
candidat sau altul în funcţie de opţiunea sa. Alegătorul nu este obligat să aleagă astfel un
reprezentant pe care nu îl doreşte.

110. Este un sistem simplu şi presupune o înţelegere mai bună a procesului

electoral din partea cetăţenilor.
În cadrul acestui sistem, o circumscripţie electorală desemnează un singur
reprezentant, toate operaţiunile de alegere se desfăşoară la nivelul circumscripţiei
electorale, rolul alegătorilor fiind mult mai mare în desemnarea reprezentanţilor lor.

111. La nivel naţional, se asigură o majoritate parlamentară omogenă şi

stabilă în contextul în care există un sistem bipartid, situaţie profitabilă tehnicilor de
guvernare - stabilitate guvernamentală.

112.Asigură o mai bună cunoaştere de către alegător a celui ales.

113. Cel ales îşi poate mai uşor susţine ideile şi programul său lansat în
campania electorală.

6. Este un sistem care în condiţiile unei democraţii bipartide avantajează

partidele mari.
În democraţiile pluripartide, avantajează partidele mici, care la nivel local sunt
bine reprezentate prin lideri locali foarte puternici şi bine cunoscuţi de către electorat.
Acest sistem ar putea avantaja candidaţii independenţi, dar aceştia ajunşi în Parlament ar
fi lipsiţi de sprijin puternic din partea colegilor lor pentru programul propus şi fiecare din
candidaţi ar încerca să-şi impună propriul program pentru a creşte în ochii electoratului
care l-a ales. În aceste condiţii ar scădea rolul partidelor politice în viaţa politică a unui
Avantajele
stat, locul lor fiind luat de independenţi care ar face politica unor grupuri restrânse de
scrutinului
uninomina cetăţeni ai circumscripţiei de unde provine acel parlamentar.
l

7. Este un mijloc de combatere a absenteismului electoral.

Un argument în favoarea acestei idei este acela că la nivel local, prin depunerea
unor candidaturi din partea acelor persoane cunoscute de către alegători, s-ar realiza o mai
mare prezenţă din partea cetăţenilor la urnele de vot deoarece ar fi interesaţi mai mult ca
cel pe care doresc să-I reprezinte să câştige alegerile. În majoritatea statelor lumii, prezenţa
alegătorilor la urnele de vot este mai mare în cazul alegerilor locale şi mai scăzută în cazul
alegerilor generale, prezidenţiale sau parlamentare. Explicaţia ar fi aceea că pe cetăţean îl
interesează mai mult alegerea celui de care depinde bunul mers al lucrurilor în
circumscripţia sa decât alegerea celor de la conducerea statului. Se pune accent mai mare
pe legătura mai strânsă care s-ar realiza, prin intermediul acestui tip de scrutin, între ales şi
alegătorii săi.
 114.Favorizează bipartidismul sau bipolaritatea vieţii politice.
Scrutinul majoritar în dou ă tururi favorizează existenţa mai multor partide, dar
dependente, în cel de - al doilea tur ele trebuind să se replieze pe lângă partidul care are
şanse mai mari să dobândească victoria, aşa încât, în cele din urmă, se ajunge la o
bipolaritate politică, cu avantajele şi dezavantajele ei.
în special scrutinul cu un singur tur favorizează bipartidismul, ceea ce simplifică
procesul deliberării alegătorului în faţa posibilelor sale opţiuni ideologice.

115. Are un efect integrator, el stimulează uniunea şi o reclamă totodată.

5.2. Dezavantajele scrutinului majoritar

116. Nu corespund pluralismului politic.

în cazul în care, avem mai multe partide, scrutinul uninominal ar putea duce la
situaţia în care în Parlament să ajungă membrii mai multor partide şi să nu se poată ajunge
la o înţelegere cu privire la programul de guvernare. Mai mult, Parlamentul ar fi lipsit se o
majoritate parlamentară care să impună şi să susţină un program de guvernare.

117.Se micşorează caracterul politic al Parlamentului.

Parlamentul rezultat ca urmare a utilizării scrutinului uninominal devine mai
mult un corp de elite.

118.Se pierd voturi ca urmare a aplicării acestui sistem.

în urma alegerilor pe bază de scrutin uninominal învingător va fi cel care va
obţine cele mai multe voturi. Acesta va lua tot ("the winner takes alF), iar ceilalţi,
indiferent de procentul de voturi obţinut nu vor obţine nimic.
De exemplu, dacă avem 6 candidaţi într-o circumscripţie electorală şi fiecare în
urma alegerilor obţine următoarele rezultate:
4. Poate dezavantaja unele partide care, chiar dacă sunt puternice au
voturile concentrate
A - 30% doar în "fiefurile" lor.
C -15% E - 10%
BDe- 25%
aceea, este mult mai bine să existe un uşor avantaj
D -12% F - 8%în mai multe
circumscripţii decât
Alegerile vor unfiavantaj mare
câştigate de doar în câteva
cel care circumscripţii.
a obţinut 30% din voturile alegătorilor, deşi
Dezavantajele cei care nu l-au votat au fost în proporţie de 70%. Acesta este considerat cel mai mare
scrutinului dezavantaj 5. pe care-l
S-ar mă prezintă
ri număscrutinul uninominal. electorale în funcţie de
rul circumscripţiilor
uninominal numărul de locuri.
Utilizând sistemul acesta, cheltuielile statului privitoare la organizarea
alegerilor şi la desfăşurarea activităţii cabinetelor parlamentare în teritoriu ar spori.
51

119. Implică cheltuieli mai mari din partea candidaţilor pentru susţinerea
campaniei electorale.
Campania electorală va favoriza pe cei ce pot suporta astfel de cheltuieli.
Aceasta ar fi pe de-o parte un dezavantaj, iar pe de altă parte, un avantaj, deoarece ar intra
astfel în politică doar acei oameni care au o forţă financiară solidă şi nu ar mai fi dispuşi
la tot felul de compromisuri.

120. Simplifică abuziv posibilităţile de opţiune ale alegătorilor,

constrângându-i la o schemă bipartizană.

121. Sprijină tendinţa de centralizare.

122. Dacă se desfăşoară pe liste, avantajează partidele mari.

10. Scrutinul majoritar cu două tururi, se apropie de principiul

suveranităţii populare, realizând o imagine mai nuanţată a curentelor,
opiniilor şi tendinţelor existente în societate.
Acest sistem conduce la inegalităţi în reprezentarea parlamentară, determină
alianţe conjuncturale şi precare între partide, pentru asigurarea succesului în cel de-al
doilea tur de scrutin, constrânge o parte a electoratului la schimbarea opiniei. Chiar dacă
acest sistem favorizează multipartidismul, cele mai multe dintre partide rămân însă
dependente de cele "mari". În fine, disponibilitatea opţională a alegătorului este
amăgitoare, căci, destul de largă la primul tur, ea este considerabil redusă la al doilea; cu
alte cuvinte, tot ceea ce s-a acordat în prima fază este aproape în întregime anulat în cea
de a doua.
Criticând sistemul majoritar unii autori francezi au ajuns la următoarea
concluzie: "o jumătate a alegătorilor comandă; cealaltă jumătate nu are decât să se
supună; făcută fără minoritate, legea este mai curând făcută împotriva minorităţii;
excesiv, puterea legală a majorităţii este fatalmente opresivă ".

TEST DE AUTOEVALUARE

Enumeraţi avantajele şi dezavantajele scrutinului majoritar uninominal:

52

6. Reprezentarea Proporţională (RP) 6.1. Originea şi

dezvoltarea reprezentării proporţionale

a. Originea ideii de reprezentare proporţională

Pentru a înţelege originea reprezentării proporţionale în alegeri, este nevoie să

se studieze mutaţiile apărute în tipologia modurilor de vot în
Ori inea RP istorie.
riginea
In secolul al - XIII - lea, în Anglia, în prima perioadă a existenţei
Parlamentului britanic, desemnarea reprezentanţilor de către nobili ori de către orăşeni nu
era deloc o alegere între diverse opinii generate de curentele politice de la acea dată. Nu
se reprezentau indivizii ci colectivităţile din care aceştia făceau parte. Votul nu era un
drept al celui ales ci îndeplinea funcţia de reprezentare a colectivităţii în adunarea
parlamentară.
Din această epocă se folosesc primele moduri de scrutin majoritar, de cele mai
multe ori plurinominale.
In secolul al XIX-lea, prin dezvoltarea multilaterală a societăţii, lucrurile s-au
schimbat radical. Odată cu organizarea partidelor politice în adevăratul sens al
cuvântului, cu extinderea dreptului de vot, care a căpătat un caracter din ce în ce mai
extins cuprinzând şi alte categorii de cetăţeni, care nu puteau să-şi exercite acest drept
până acum ori aveau nişte restrângeri ale acestuia, cu progresele în păstrarea
confidenţialităţii votului exprimat, care a devenit un act individual de voinţă,
reprezentând o alegere pe baza opiniei personale a unei persoane, program politic sau
opinii, reprezentarea şi-a schimbat sensurile şi natura.
Acum nu mai erau reprezentate teritoriile sau colectivităţile umane, chiar dacă
ele există material, din raţiuni de organizare a sistemului electoral prin decupajele
geografice ale circumscripţiilor electorale, ci erau reprezentaţi alegătorii, care votau
candidatul lor preferat, reprezentativ pentru dezideratele lor.
Reprezentarea proporţională tinde să asigure reprezentarea tuturor opiniilor ce
grupează un număr rezonabil de sufragii.

Un exemplu ne va edifica diferenţa care există între scrutinul de listă

majoritar şi scrutinul de listă cu reprezentare proporţională: să presupunem că într-o
circumscripţie electorală trebuiau aleşi 6 deputaţi, iar numărul sufragiilor exprimate era
de 120 000; să presupunem de asemenea că s-au prezentat două liste: Lista A, care a
obţinut 80 000 de voturi şi Lista B, care a obţinut 40 000 de voturi.
Pe baza scrutinului de listă majoritar, Lista A va obţine 6 mandate, căci ea a
obţinut majoritatea absolută; Lista B nu va obţine nici un mandat de deputat, deşi a
obţinut 40 000 de voturi.
Pe baza reprezentării proporţionale, Lista A va obţine 4 mandate, iar Lista B va
obţine 2 mandate.

De la sfâr ş itul secolului al XVIII-lea, mai ales în Anglia ş i Statele Unite ale
Americii, a apărut şi s-a dezvoltat ideea că toţi alegătorii să fie egali în alegeri, adică orice
vot exprimat să nu aibă o putere mai mare decât alt vot exprimat de alt alegător. Acest
lucru a dus mai întâi la căutarea egalităţii demografice, prin încercarea ca fiecare entitate
demografică să fie reprezentată de un număr de deputaţi proporţional cu numărul
populaţiei din respectiva entitate. Din 1701, aceste consideraţii privind tehnica
reprezentării proporţionale au dominat
 dezbaterile din Congresul Statelor Unite ale Americii. În Anglia, această mişcare a fost
imboldul şi cauza protestelor contra inegalităţii demografice de reprezentare şi a fost la
originea reformelor electorale din 1852, 1867 şi 1884, când s-a făcut o redistribuire mai
justă a locurilor, paralel cu extinderea dreptului de vot şi la alte categorii de cetăţeni.
Totuşi dinamica democraţiilor reprezentative nu s-a oprit aici. Dezvoltarea
partidelor politice şi a politicii de partid, consecinţă a deselor regrupări ale aleşilor în
adunări, necesitatea încadrării unui corp electoral tot mai important, au dus la ideea
aprecierii forţei electorale a unui partid politic în funcţie de însumarea numărului de
voturi obţinute de totalitatea candidaţilor săi prezenţi în alegeri. De aici a venit şi ideea,
naturală de altfel, a comparării rezultatelor în voturi şi locuri eligibile, şi de a constata
diferenţele importante, şi de ale considera ilegitime.
De aici şi până la căutarea unor metode matematice de atribuire a mandatelor nu
a mai fost decât un pas. Acestea au fost folosite pentru a asigura o mai mare adecvare
între componenţele adunărilor şi votul alegătorilor.
Ideea reprezentării proporţionale este descendenta partidelor politice şi a
statisticii, dezvoltarea ei înscriindu-se în creşterea credinţei privind capacitatea ştiinţelor
de a raţionaliza politica. Primele sisteme propuse în alegeri au fost propuse de
matematicieni şi adeseori poartă numele acestora.

6.2. Dezvoltarea reprezentării proporţionale

O tehnică de reprezentare proporţională s-a introdus pentru prima

oară în istorie, la alegerea unei părţi din membrii Rigsraad-ului, în
Danemarca, în 1855. Această reprezentare proporţională s-a făcut la
îndemnul ministrului de Finanţe, şi consta într-un sistem care combina
F= sistemul proporţional al candidaturilor individuale, apropiat de cel susţinut în
acea perioadă de către matematicianul englez Thomas Hare (1857). Acest
Dezvoltarea
sistem a fost utilizat mai târziu în Costa Rica (1893) şi în alegerile din
RP
Tasmania. Belgia a fost prima ţară europeană care a adoptat un sistem de
reprezentare proporţională pentru alegerea deputaţilor (1898), ca reacţie la puternica
inegalitate de reprezentare din sistemul plurinominal cu două tururi. Sistemul adoptat a
fost cel al scrutinului de listă cu media cea mai puternică, sistem promovat de Victor
d'Hondt (1882).
Reprezentarea proporţională a fost ulterior adoptată în Finlanda (1906), în
acelaşi timp cu votul universal, în Suedia (1907), în Portugalia
(1911) şi în Danemarca (1915).
Pe aceste considerente putem afirma că adoptarea reprezentării proporţionale a
făcut parte dintr-un ansamblu de măsuri de democratizare a vieţii politice.
Sfârşitul Primului Război Mondial, cu bulversările politice şi redesenarea hărţii
politice a Europei, a fost un climat favorabil reprezentării proporţionale, care s-a impus în
1917 în Rusia şi Olanda, apoi în începând cu anul 1919 în Norvegia, Germania, Italia,
Elveţia, Austria, Luxemburg şi Cehoslovacia. Din 1921 a fost adoptată ca mod de scrutin
de către Irlanda, Malta şi comunitatea evreiască din Palestina (1922).
După finalul celui de al Doilea Război Mondial, reprezentarea proporţională s-a
impus, din nou, în ţările eliberate de sub dominaţia nazistă. Chiar şi Franţa, a adoptat
această modalitate de vot, pentru scurt timp, în 1945 şi 1986. Reprezentarea proporţională
este utilizată şi în unele state din America Latină.
 Mişcările de democratizare care a însoţit căderea dictaturilor conservatoare din
sudul Europei a făcut să se impună reprezentarea proporţională în Grecia (1974), în
Portugalia (1975) şi în Spania (1977). După prăbuşirea regimurilor de factură comunistă
din Europa de Est, reprezentarea proporţională fost adoptată total în RDG (1990), în
Cehoslovacia (1990), în România (199o), în Bulgaria (1991), în Polonia (1991), parţial în
Ungaria (1990), în Iugoslavia (1992) şi în Albania (1992).

6.3. Sistemele pre-proporţionale: reprezentarea minorităţilor politice

Premergător dezvoltării veritabilelor moduri de scrutin cu reprezentare

proporţională sau proporţională, voinţa de a ţine seama de minorităţi, nereprezentate în
circumscripţii datorită impotenţei politice şi demografice prin scrutine majoritare, a dus la
necesitatea de gândire şi elaborare a unor noi sisteme de vot, la modificări ale scrutinelor
Sisteme pre-
majoritare plurinominale, pentru a obţine scrutine majoritare cu efect proporţional.
proporţionale
Prelungiri ale scrutinelor majoritare uninominale sau plurinominale din secolul al XIX
-lea, acestea sunt sisteme în care alegătorul votează pentru candidaţi şi nu pentru listele de
partid, aşa cum este cazul majorităţilor scrutinelor proporţionale.

a. Votul cumulativ

Acest mod de scrutin este o adaptare şi o modificare a scrutinului plurinominal,

alegătorul putând acorda mai multe voturi aceluiaşi candidat. Fiecare alegător dispune de
un număr de voturi egal cu numărul locurilor puse în joc în circumscripţie, iar candidaţii
care obţin mai multe voturi sunt aleşi proporţional cu locurile acordate în respectiva
circumscripţie.
Votul Acest mod de scrutin este eficace pentru minorităţile consecvente, care au astfel
cumulativ posibilitatea de a-şi impune un anumit candidat. Dar acest mod de scrutin prezintă un mare
defect, el poate duce la înfrângerea majorităţii, dacă alegătorii acesteia masează prea tare
voturile lor pe unul din candidaţi.
Acest sistem de vot a fost utilizat în Statele Unite pentru unele alegeri, în
particular pentru alegerile pentru legislativul statului Illinois au arătat că această metodă
asigură o puternică proporţionalitate între voturi şi locuri pentru cele două mari partide,
republican şi democrat. A fost utilizat, de asemenea, în Sri Lanka din 1948 până în 1977,
în cadrul câtorva circumscripţii cu două sau trei locuri eligibile, pentru a permite
reprezentarea unor populaţii minoritare care riscau să fie private de reprezentare prin
modul de scrutin uninominal, cu un tur de scrutin, folosit în celelalte circumscripţii
electorale.

b. Votul limitat

Sistemul de vot limitat este tot o modificare şi o adaptare a sistemul

plurinominal, dar dacă putem spune aşa, este exact invers. Alegătorul dispune în acest caz
de un număr inferior de voturi faţă de numărul locurilor puse în joc şi nu le poate cumula
pentru acelaşi candidat. Candidaţii ajunşi în frunte sunt aleşi în funcţie de numărul de
locuri de distribuit.
Acest tip de scrutin a fost propus pentru prima oară de către Condorcet în anul
1793, în cadrul Convenţiei pentru alegerile birourilor adunărilor primare. El a fost adoptat
în Anglia între anii 1867 şi 1884, numai

Votul limitat
 pentru un număr de 12 circumscripţii electorale cu trei locuri, unde alegătorii nu aveau
decât câte două voturi şi pentru o circumscripţie cu patru locuri, unde alegătorii aveau trei
voturi.
Aria geografică unde a fost utilizat acest sistem cu precădere este Peninsula
Iberică, în Spania şi Portugalia, înainte de adoptarea sistemului proporţional. La momentul
actual acest sistem mai este folosit în Spania pentru alegerea senatorilor în cadrul
circumscripţiilor cu patru locuri, unde alegătorii dispun de trei voturi.
în general, prin acest tip de scrutin, partidul cel mai puternic obţine trei cele
patru locuri şi principalul concurent pe al patrulea. Acest sistem a fost utilizat şi în Malta,
înainte de adoptarea reprezentării proporţionale din 1921, fiecare alegător având patru
voturi pentru şapte locuri eligibile.
Acest mod de scrutin este un caz particular al votului limitat, în care alegătorul
dispune de un singur vot, indiferent de numărul locurilor eligibile din circumscripţia
c. Votul unic (vot unic netransferabil)
respectivă. Sunt declaraţi câştigători ai alegerilor şi aleşi candidaţii ajunşi în frunte, în
funcţie de numărul locurilor de acordat. Acest sistem a fost propus de Condorcet în cadrul
Convenţiei (1793) pentru alegerea juraţilor. Este singurul sistem neproporţional cu mai
multe locuri pe circumscripţie unde egalitatea alegătorilor în exercitarea dreptului de vot
este respectată, deoarece fiecare alegător are acelaşi număr de voturi, şi anume unul,
indiferent de locul în care alege, fiecare circumscripţie având un număr de locuri eligibile
Votul unic proporţional cu numărul locuitorilor ei. Dar, la această egalitate a alegătorului în faţa
netransferabil alegerilor, acest scrutin mai adaugă şi o puternică proporţionalitate a voturilor şi a locurilor
obţinute de către partidele politice, ceea ce-l recomandă drept cel mai just dintre sistemele
neproporţionale.
Acest sistem a avut succes mai ales în Extremul Orient, fiind utilizat în Japonia
între anii 1902 şi 1993, fiind înlocuit în 1994 cu un scrutin mixt majoritar proporţional.
Rezultatele alegerilor depindeau foarte mult de capacitatea partidelor de a se
lupta şi câştiga ceea ce devenise un adevărat joc de strategie. Pentru a maximiza numărul
de locuri eligibile pe care ar trebui să le obţină, un partid trebuie să aibă capacitatea ca
pentru fiecare circumscripţie să poată aprecia numărul de voturi potenţiale, să aprecieze
împărţirea voturilor între partidele aflate în cursa electorală, pentru a determina numărul de
locuri pe care le poate câştiga, pentru a putea aprecia asupra numărului de candidaţi cu
care participă la alegeri, să aibă capacitatea să-şi repartizeze alegătorii esenţiali
aproximativ egal între candidaţii propuşi pentru alegeri. Partidele trebuie să ajusteze
numărul de candidaţi propuşi la posibilităţile reale de convingere a electoratului şi de
câştig, existând chiar riscul de a pierde un anumit număr de locuri.
Acest tip de scrutin mai este utilizat în Taiwan, în cadrul unui scrutin mixt şi a
mai fost utilizat în Coreea, într-un scrutin mixt până în anul 1985.

Diferitele moduri de scrutin proporţional au toate drept scop să asigure o cât mai
mare proporţionalitate între numărul de locuri obţinute şi numărul de voturi primite de
către un partid politic participant
6.4. Sistemele la alegeri. cunoscute
proporţionale
I56

Acesta este motivul pentru care scrutinele proporţionale sunt considerate scrutine cu
finalitate proporţională. Modurile acestea de scrutin conţin în legea lor electorală una sau
mai multe metode de repartiţie a locurilor eligibile necesare pentru atingerea obiectivului
final. Există o mare diversitate de metode proporţionale şi de moduri de scrutin
proporţionale, care combină fie mai multe dintre metodele proporţionale, fie combină
scrutinul uninominal cu o metodă proporţională, păstrând finalitatea proporţională.
Contrar a ceea ce se crede în mediile politice şi societatea civilă, scrutinul
proporţional nu este neapărat sinonim cu scrutinul de listă, ci poate funcţiona foarte
bine cu candidaturi individuale, aşa cum funcţionează cu prima metodă
proporţională - sistemul Hare.
Totuşi, trebuie remarcat că diversele tehnici de reprezentare proporţională
înainte de a fi dezvoltate de către societatea politică europeană, au fost "inventate", să
spunem aşa, de politicienii americani, începând cu anul 1791, pentru un cu totul alt
obiectiv decât repartizarea locurilor eligibile între partidele politice: adică repartizarea
între diferitele state ale Uniunii a locurilor din Camera Reprezentanţilor, proporţional cu
populaţia acestora.
Problema atribuirii statelor a unui număr de locuri din Camera Reprezentanţilor
în funcţie de numărul locuitorilor este, de fapt, de aceeaşi natură ca şi atribuirea locurilor
între partide, ori între candidaţii fiecărui partid într-o anumită circumscripţie, în funcţie de
numărul de voturi.
Unele metode proporţionale au fost descoperite mai întâi de către americani,
înainte de a fi din nou de către cei de pe vechiul continent. Din această raţiune, pentru
fiecare metodă, numele eventualului autor american va fi evidenţiat între paranteze lângă
cel al autorului european.

a. Metodele prin coeficient

Prin aceste metode se calculează mai întâi un coeficient, care

reprezintă numărul de voturi necesare pentru un loc eligibil. Pe urmă, se
împarte numărul de voturi pentru fiecare listă sau pentru fiecare candidat cu
Metode prin acest coeficient. Numărul întreg obţinut reprezintă numărul de locuri la care
coeficient lista are dreptul. După această operaţie, de regulă, rămân locuri neocupate şi
voturi care nu pot fi repartizate, care se numesc resturi.
Diferitele metode ale acestei categorii se deosebesc prin modul de calcul al
coeficientului, respectiv, prin modalităţile de atribuire a locurilor neacordate prin
coeficient.
Coeficientul cel mai simplu este cel obţinut prin raportul dintre numărul de
voturi exprimate în fiecare circumscripţie şi numărul de locuri de acordat. Acest
coeficient simplu este denumit coeficientul Hare.
Alţi coeficienţi utilizaţi în procesele electorale sunt coeficientul Hagenbach-
Bischoff, coeficientul Droop şi coeficientul Imperiali.

numărul sufragiilor exprimate

Coeficientul Hare
numărul locurilor de acordat
Coeficientul
Hare I
100000
= 20000
5

numărul sufragiilor exprimate

Coeficientul Hagenbach - Bischoff
numărul locurilor de acordat + 1
Coeficientul
Hagenbach-
Bischoff
57
+1

16666
I

100000 _
"T+1— _
numărul sufragiilor exprimate
Coeficientul Droop
Coeficientul numărul locurilor de acordat +1
Droop
100000 5
+ 1 _ 16667
+1

numărul sufragiilor exprimate numărul

Coeficientul Imperiali
Coeficientul locurilor de acordat + 2
Imperiali
100000 5
_ 14285
+2

Odată coeficientul stabilit, rămâne de ales o metodă pentru atribuirea locurilor

neacordate prin coeficient. Se prefigurează două cazuri, în funcţie de utilizarea unui
scrutin cu candidaturi individuale sau a unui scrutin de listă.
Calcularea coeficientului electoral poate fi făcută la nivel naţional sau la nivel de
circumscripţie.
La nivel naţional, coeficientul electoral se obţine prin împărţirea numărului total
de voturi exprimate la numărul total de locuri (mandate) de repartizat.
La nivelul unei circumscripţii, se împarte numărul de voturi exprimate la nivelul
circumscripţiei la numărul de mandate atribuite unei circumscripţii.

După calcularea coeficientului electoral, se trece la a doua etapă, cea a

repartizării mandatelor între listele de candidaţi propuse, prin împărţirea, pentru fiecare
Exemplu practic:
listă, a coeficientului electoral la numărul de voturi obţinute de fiecare listă. Se obţine un
număr de mandate atribuite, dar şi un rest de mandate
În circumscripţia nr. 10 sunt de atribuit 5 mandate.

Alegători ....................81 250

Votanţi .........................76 375
Sufragii exprimate...75 000

La alegeri au participat 4 liste de candidaţi propuse de partidele politice, care au

obţinut următoarele rezultate:

Lista A - 35 000 de voturi

Lista B - 21 000 de voturi
Lista C - 12 000 de voturi
Lista D - 7 000 de voturi
58

numărul sufragiilor exprimate

Coeficientul electoral
Coeficientul numărul locurilor (mandatelor)
electoral I
75000
= 15000
5

Prima operaţiune este atribuirea mandatelor, în urma aplicării coeficientului

electoral, prin împărţirea numărului de voturi obţinute de fiecare listă la coeficient.
Rezultatele sunt următoarele:

Lista A 35 000 15 000 2 mandate 1

Lista B 21 000 15 000 mandat 0
Lista C 12 000 15 000 mandate 0
Lista D 7 000 : 15 000 mandate

După această a doua etapă, nu se ajunge la atribuirea tuturor mandatelor, pentru

că după prima împărţire rămân întotdeauna resturile electorale, adică voturi neutilizate şi
mandate nedistribuite (rămân astfel 2 mandate nedistribuite). Se impune deci o nouă
repartizare.

În funcţie de cadrul în care se aplică reprezentarea proporţională, există

clasificarea în: reprezentare proporţională la nivel naţional şi cea la nivel de
circumscripţie.
Pentru repartizarea resturilor la nivel local sunt utilizate mai multe
sisteme:
■23 Sistemul celui mai puternic rest;
■24 Sistemul celei mai mari medii;
Pentru repartizarea celor 2 mandate se poate utiliza unul din sistemele
evidenţiate mai sus.

Exemplu practic

I. Sistemul celui mai puternic rest

Lista A - 2 locuri (30 000 voturi utilizate, rest = 5000 de voturi neutilizate);
Lista B - 1 loc (15 000 voturi utilizate, rest = 6000 de voturi neutilizate);
Lista C - 0 locuri ( 0 voturi utilizate, rest = 12 000 de voturi neutilizate);
Lista D - 0 locuri ( 0 voturi utilizate, rest = 7000 de voturi neutilizate);

Resturile se vor aşeza în ordine descrescătoare: 12 000, 7000, etc. şi se vor

repartiza astfel:
Lista A - 0 mandate
Lista B - 0 mandate
Lista C - 1 mandat ( 12 000 voturi)
Lista D - 1 mandat ( 7 000 voturi)
 Repartizarea definitivă utilizându-se acest sistem este următoarea:

Lista A - 2 mandate Lista B -

1 mandat Lista C - 1 mandat
Lista D - 1 mandat = 5
mandate

Utilizarea acestui sistem favorizează partidele mici. II. Sistemul

celei mai puternice medii

Repartizarea este mai complicată, utilizându-se acest sistem, fiind nevoie de mai
multe operaţiuni. Astfel, fiecărui număr de mandate atribuite i se adaugă, în mod fictiv,
cifra "1", apoi se împarte cifra obţinută în urma adiţionării la numărul de voturi obţinute
de fiecare listă.
Exemplu practic

Lista A - 2+1 =3 35 000 3= 11 666 voturi

Lista B - 1+1 =2 21 000 : 2= 10 500 voturi
Lista C - 0+1 =1 12 000 1= 12 000 voturi
Lista D - 0+1 =1 7 000 1= 7 000 voturi

Cea mai mare medie este 12 000 care a rezultat la lista C, aceasta obţinând cel de
al 4-lea mandat, a doua medie este a listei A, care obţine cel de al 5-lea mandat.

Dacă adunăm prima repartizare a mandatelor cu cea operată pe baza celei mai
puternice medii vom obţine următoarele rezultate:

■25 prima repartizare = lista A - 2 mandate

= lista B - 1 mandat
■26 a doua repartizare = lista C - 1 mandat
= lista A - 1 mandat

Rezultatele definitive se prezintă astfel:

Lista A - 3 mandate Lista

B - 1 mandat Lista C - 1
mandat Lista D - 0
mandate.

Utilizarea metodei celei mai puternice medii favorizează partidele mari în

detrimentul celor mici.

1. Votul unic transferabil (sistemul Hare)

F= Acest mod de scrutin a fost primul sistem proporţional utilizat în

istoria proceselor electorale. Este vorba de un sistem de atribuire a locurilor
Votul unic
prin coeficient, dar de un tip extrem de particular. El a fost propus pentru
transferabil
prima oară de Thomas Wright Hill în anul 1821, când votul era public, ca pe
 urmă să fie adaptat votului cu buletine de vot în Danemarca, în anul 1855, fiind
popularizat de către Th. Hare în 1867.
Trebuie remarcat că metoda aceasta de vot este foarte complexă pentru
organizatorii scrutinului, dar este foarte simplă pentru alegători. Ea funcţionează în
circumscripţiile cu număr relativ mic de locuri de acordat (25), cu candidaturi
individuale. Fiecare alegător trebuie să claseze, pe buletinul său de vot, candidaţii din
circumscripţia lui electorală, în ordinea pe care o preferă, ca în cazul scrutinelor
uninominale alternative. Toţi candidaţii care reprezintă prima preferinţă şi au atins
coeficientul (se utilizează coeficientul Droop) sunt declaraţi aleşi. Dacă un candidat a
depăşit coeficientul, voturile sale suplimentare se împart între ceilalţi candidaţi conform
preferinţelor următoare ale alegătorului.
Pentru a opera repartiţia surplusului de voturi care depăşeşte coeficientul unui
candidat ales, pentru ceilalţi candidaţi rămaşi în cursa electorală, se calculează proporţia
preferinţelor următoare în favoarea candidaţilor rămaşi în cursă pe ansamblul de voturi
ale candidatului ales, proporţionalitate care se aplică apoi şi surplusului de voturi care
depăşesc coeficientul, pe care l-a obţinut cel ales. Dac ă în urma numărării voturilor, nici
un candidat nu a putut obţine un număr de voturi suficient, care să egaleze coeficientul şi
mai sunt locuri de acordat, se elimină candidatul de pe ultimul loc, repartizându-se
voturile sale între ceilalţi candidaţi, ţinând seama de preferinţele următoare de pe
buletinele de vot ale acestui candidat care va fi eliminat.
În acest mod se pot pierde voturi (netransferabile), deoarece alegătorii nu pot fi
obligaţi să indice mai mult de o preferinţă, pentru ca buletinele lor să fie valabile. Dar în
final rămân doi candidaţi pentru un singur loc şi îl primeşte acela care are mai multe
voturi repartizate, chiar dacă nu atinge coeficientul.

Acest sistem permite respectarea candidaturilor individuale şi încurajează

partidele să afişeze alianţele lor în faţa alegătorilor, dând semnale pentru preferinţele de
urmat.
Avantajele votului unic transferabil:
■27 permite alegătorului să-şi aleagă singur
reprezentantul;
■28 asigură alegătorul, spre deosebire de sistemele proporţionale de listă,
că votul său pentru un candidat nu va servi la alegerea unui candidat al aceluiaşi partid,
dar pe care nu-l doreşte;
■29 permite alegătorului să exprime un vot "transversal", selecţionând
candidaţii din partide diferite, dar care au aceeaşi poziţie într-o problemă foarte
importantă pentru el.
Calităţile acestui mod de scrutin explică susţinerea sa viguroasă de către
proporţionaliştii din lumea anglo-saxonă, cu toate dificultăţile de aplicare.

În cadrul scrutinului proporţional de listă sunt posibile două tipuri de soluţii:

metoda resturilor cele mai puternice (Hamilton 1792) şi metoda mediei celei mai
puternice (Jefferson 1792).

2. Metoda resturilor celor mai puternice (metoda Hamilton 1792)

F

Metoda Pentru această metodă se utilizează coeficientul simplu, iar pentru

locurile neatribuite se utilizează regula resturilor cele mai puternice.
resturilor
celor mai
puternice
 Această metodă este favorabilă partidelor mici, dar prezintă un inconvenient din
cauza unor paradoxuri cauzate de calculele matematice. Aceste paradoxuri provin din
evoluţia deseori capricioasă a resturilor. Aceste resturi de voturi migrează de la un partid la
altul ducând la rezultate absurde din punct de vedere politic. Astfel, dacă în turul următor
partidul de pe primul loc pierde un anumit număr de voturi îşi poate păstra mandatele, iar
partidul care câştigă un anumit număr de voturi poate pierde orice şansă de a obţine un loc
eligibil.
În cazul în care avem o circumscripţie cu 4 locuri partidul cu cele mai puţine
voturi poate şi obţine un loc, dar dacă circumscripţia câştigă un loc suplimentar trecând la
5 locuri eligibile, ne găsim în situaţia de mai sus, când cu aceeaşi repartiţie a voturilor
partidul de pe ultimul loc nu mai obţine nici un loc, ceea ce este absurd.
Acest ultim tip de paradox este cunoscut în Statele Unite ale Americii sub
numele de "paradoxul de Alabama". Această metodă a fost aplicată între 1850 şi 1900
pentru repartiţia între state a locurilor din Camera Reprezentanţilor. După recensământul
din 1880, serviciile din Congres au descoperit că reprezentarea statului Alabama riscă să
fie amputată din cauza acestui fenomen .
Înmulţirea acestui tip de probleme şi protestele energice ale aleşilor care
blestemau matematicienii partizani ai acestui sistem, "această crimă pe care ei îndrăznesc
să o numească paradox", au dus la abandonarea sistemului.
Cu toate acestea, acest sistem este adeseori utilizat pentru repartiţia locurilor
între partidele politice. Acest sistem este unul dintre cele mai puţin defavorabile pentru
micile liste. Când se totalizează la nivelul întregii ţări rezultatele în voturi şi locuri, se
dovedeşte a fi unul din cele mai juste sisteme. La acest moment, sistemul este utilizat în
numeroase3.ţări din America
Metoda Latină,
celei mai ca şi în
puternice Lichtenstein
medii (metodaşiJefferson
Cipru. 1792)

La această metodă se aplică coeficientul simplu şi fiecare loc neatribuit este

afectat succesiv fiecărei liste, adăugându-se locurilor deja obţinute. Se calculează pentru
fiecare listă raportul voturi/locuri. Locul este atribuit acelei liste care are cea mai mare
medie de voturi pe loc. Pentru a ilustra metoda celui mai puternic rest putem spune că
aceasta favorizează net partidele mari care obţin locuri, în timp ce partidele de pe ultimul
loc nu obţin nici măcar un loc.
Metoda celei Această metodă proporţională a fost folosită în Belgia până în 1919 şi în Franţa,
în cadrul departamentelor în 1945-1946 şi 1986. Acum această metodă este utilizat ă în
mai puternice
medii Spania, Portugalia, Islanda, Israel, Olanda, Finlanda, Turcia, Argentina, Republica
Dominicană, Uruguay, Venezuela, precum şi în cele mai noi democraţii ale Europei de Est:
România, Bulgaria şi Estonia.
În Spania, în cadrul circumscripţiilor de slabă magnitudine, cu o medie de 5
locuri eligibile, acest mod de scrutin acordă un avantaj considerabil marilor partide, aşa
cum o arată rezultatele alegerilor. Dar, nu toate partidele mici (partide ale minorităţilor
naţionale) sunt defavorizate, care datorită forţei locale pot, prin acest joc electoral, să
obţină mai multe locuri decât ar fi sperat.
 b. Metodele prin divizori

Metode Principiul general al acestor metode constă în a diviza succesiv numărul de

prin voturi obţinute de fiecare listă din circumscripţie printr-o seria de numere, denumite
divizori divizori. Locurile sunt atribuite listelor în ordinea celor mai mari numere obţinute după
această operaţie.

1. Metoda d'Hondt

Este o altă reprezentare, absolut echivalentă a metodei celei mai puternice

medii. Prin această metodă propusă de Victor d'Hondt, seria divizorilor este suita
numerelor întregi: 1, 2, 3, 4,.
Se poate observa că prin această metodă a divizorilor (cea mai
simplă cu putinţă), numerele obţinute de fiecare partid corespund mediei
d'Ho dt voturilor pe locuri, atunci când acestea le sunt succesiv fictiv acordate.
Locurile sunt acordate conform celei mai puternice medii, fiind o situaţie echivalentă cu
cea a metodei mediei celei mai puternice (metoda Jefferson) favorabilă partidelor mari.
Nici această metodă nu este scutită de paradoxuri, fiind asemănătoare cu
metoda resturilor cele mai puternice în acest caz.

Exemplu practic:

Presupunem că în Circumscripţia electorală nr. 10 sunt de atribuit 5 locuri

(mandate).

Alegătorii ...81 250

Votanţi ...76 375
Sufragii exprimate.75 000

Au prezentat liste patru partide politice, obţinând următoarele rezultate:

Lista A _ 35 000 de voturi

Lista B _ 21 000 de voturi
Lista C _ 12 000 de voturi
Lista D _ 7 000 de voturi

În acest sistem este necesar să se împartă voturile obţinute din fiecare listă la 1,
2, 3, 4, etc., până la numărul de deputaţi de ales, în cazul nostru până la cifra 5. Rezultatele
sunt următoarele:
 1) Stabilirea cotităţilor

Locuri Lista A Lista B Lista C Lista D

(mandate)
1 35 000 21 000 12 000 7 000
2 17 500 10 500 6 000 3 500
3 11 666 7 000 4 000 2 333
4 8 750 5 250 3 000 1 750
5 7 000 4 200 2 400 1 400

123. Clasificarea cotităţilor în ordine descrescătoare Rezultatele

obţinute se aşează în ordine descrescătoare până la al 5-

lea loc:
■30 35 000
■31 21 000
■32 17 500
■33 12 000
■34 11 666 - repartitorul electoral.

124. Atribuirea locurilor cu ajutorul repartitorului electoral.

Lista A - 35 000 :11 666 = 3 locuri (mandate) Lista B -

21 000 : 11 666 = 1 loc
Lista C - 12 000 : 11 666 = 1 loc
Lista D - 7 000 : 11 666 = 0 locuri

2. Metoda Sainte-Lague (metoda Webster 1832)

Această metodă a fost propusă în anul 1910 de către matematicianul francez

Sainte-Lague utilizează ca divizori numere impare: 1, 3, 5, 7 ....
Prin aceast ă metodă partidele mici sunt mai puţin dezavantajate ş i nici nu
Metoda Sainte- prezintă paradoxurile matematic ale metodei celor mai mari resturi, trebuind întotdeauna
Lague
preferată acesteia. Este cea mai adecvată metodă pentru repartiţia locurilor unei adunări în
cadrul unităţilor geografice (state federale, departamente) pentru că nu defavorizează
unităţile administrative mici.

Exemplu practic

Partide/divizori 1 3 5 Mandate
A 43 000 14 333 8 600 2
B 28 000 9 333 5 600 1
C 17 000 5 666 3 400 1
D 12 000 4000 2 400 1
 Totuşi, unii au considerat-o ca pe o metodă prea favorabilă partidelor
mici, şi au preferat să o modifice, seria de divizori devenind: 1,4; 3; 5...............................
Prin această modificare a primului divizor este mai dificilă obţinerea unui loc de către un
partid mic, care-l pierde în favoarea unuia mai puternic. Această metodă este mai
favorabilă partidelor mijlocii, chiar dacă le dezavantajează pe cele mici.

Exemplu practic

Partide/divizori 1,4 3 5 Mandate

A 30 714 14 333 8 600 2
B 18 571 9 333 5 600 2
C 12 142 5 666 3 400 1
D 8571 4000 2 400 0

Modificarea primului divizor face mai dificilă obţinerea unui loc de către un
partid mic.
Metoda descrisă mai sus este utilizată în Suedia, Norvegia şi Danemarca.
Diferenţele sensibile rezultate din atribuirea locurilor prin metodele descrise mai
sus şi care sunt atât de apropiate între ele ne arată importanţa alegerii metodei utilizate în
alegeri, dincolo de simpla denumire de reprezentare proporţională.

7. Pragurile electorale. Rolul pragurilor

În unele sisteme electorale proporţionale, pentru a permite participarea la

repartizarea locurilor, s-a fixat un prag naţional sau de circumscripţie, în general fixat în
procente din voturile exprimate. Acest prag este de 5 % la nivel naţional în Germania,
România, de 4% în Suedia la nivel naţional sau de 12% în circumscripţ ii, de 3% în
circumscrip ţii în Spania, de 3% la nivel naţional în Grecia, de 1% în Israel, de 8% în
Liechtenstein şi e 12,5% în circumscripţii în Sri Lanka. Efectele pragurilor pot fi foarte
importante şi într-o oarecare manieră pot aduce atingere reprezentativităţii din adunare.
Pragul electoral reprezintă un coeficient minim de voturi valabil exprimate
obţinut la nivelul întregii ţări sau circumscripţii care îndreptăţesc formaţiunea
politică în cauză să fie reprezentată în adunare fiind exprimat în procente electorale.
A fost creat pentru a corecta dezavantajele reprezentării proporţionale, evitând
Pragul dispersia politico-electorală exagerată.
electoral În cazul dispersiei electorale, cum a fost şi este cazul în ţările foste comuniste din
Europa de Est, dacă o formaţiune sau formaţiuni politice nu depăşesc pragul electoral se
poate ajunge la situaţia în care pot fi eliminate foarte multe procente din voturile exprimate
de susţinătorii acestor partide şi, astfel, o mare parte din voturi să fie lipsite de orice
reprezentare în Adunare. De aceea, s-a luat măsura stabilirii a unui prag electoral pentru
partide şi unul superior pentru alianţele de partide.
Acelaşi mod de scrutin poate avea efecte foarte diferite în funcţie de ţara unde
este aplicat, în ţările occidentale pragul de 4% sau 5% neducând
 niciodată la îndepărtarea de la reprezentare a unei proporţii atât de mari de voturi
exprimate.

7. Avantajele şi dezavantajele reprezentării proporţionale(RP)

7.1 Avantaje ale reprezentării proporţionale

Sistemul reprezentării proporţionale are ca avantaje aproape toate

insuficienţele înregistrate în sistemul majoritar, printre care:
125. Accentuează utilitatea voturilor, întrucât toate voturile exprimate
sunt luate în considerare;
126. Duce la un raport just între procentul voturilor obţinute şi
mandatele atribuite;
127. Toate curentele de opinie, chiar minoritare, sunt
reprezentate;
128. Permite reprezentarea minorităţilor naţionale în
Parlament;
129. Propunerile de candidaţi sunt făcute numai de partide şi
formaţiuni politice;
130. Permite şi implică anumite condiţionări legate de realizarea unui
procent minim (prag electoral) ce trebuie obţinut la nivel naţional sau de circumscripţie;
131. Dă prioritate programelor şi platformelor politice, ideilor şi mai
puţin personalităţ ii şi promisiunilor candidaţilor;
Avantajele RP 8. Preîntâmpină aranjamentele şi speculaţiile determinate de
organizarea unui al doilea tur de scrutin;
132. Favorizează multipartidismul, indiferent de mărimea partidelor,
precum şi independenţa acestora;
133. Realizează o fotografie a realităţii, oricât de diversă ar fi aceasta,
exprimând diferitele tendinţe şi curente de opinie, ceea ce reprezintă de fapt chiar una
dintre funcţiile scrutinului.
134. Se impune prin rigurozitatea calculelor matematice în împărţirea
voturilor;
135. Caracterul programatic - reprezentarea proporţională este un
scrutin al ideilor, al programelor partidelor politice şi nu al unor indivizi, ca în cazul
scrutinului majoritar uninominal.
136. Stimulează partidele politice să desfăşoare campanii electorale
active în toate zonele ţării; acest lucru contrastează cu sistemele majoritare în care
partidele au tendinţa de a se concentra în câteva circumscripţii competitive şi de a neglija
circumscripţiile în care ele sunt fie prea slab reprezentate, fie suficient de puternice.

7.2. Dezavantaje ale reprezentării proporţionale

Dezavantajele pe care le prezintă acest sistem sunt îndeajuns de importante

pentru a-l împiedica să fie un sistem infailibil:
137. Este un scrutin de listă, alegătorul nu-şi poate exprima opţiunea
pentru un anume candidat, ci pentru partidul din care acesta face parte, indiferent de
calităţile personale ale celorlalţi candidaţi înscrişi pe lista acestuia.
138. Sufragiul nu marchează manifestarea voinţei naţionale, aceasta
fiind realizată printr-un proces de mediere şi coalizare a partidelor politice, indiferent de
rezultatul alegerilor.
 139. Majoritatea parlamentară este conjucturală, neomogenă,
artificială şi precară, ceea ce sporeşte dificultăţile acţiunii guvernamentale şi accentuează
instabilitatea sprijinului acordat acestuia;
140. Majoritatea parlamentară şi Guvernul sunt produsul şi reflectarea
unor contradicţii, ajungându-se la un "regim de iresponsabilitate", căci astfel dispare
responsabilitatea partidelor în faţa celor care l-au votat;
141. Presupune ruperea legăturii între aleşi şi alegători, prin votarea
unei liste, pe baza unui program general de partid şi pentru programul fiecărui candidat;
142. Favorizează partidele extremiste mici, dar cu ambiţii mari,
puternic reprezentate de liderii lor, care îţi arogă uneori exclusivitatea adevărului politic,
Dezavantajele
RP 143. Operaţiunile de împărţire a voturilor şi de atribuire a mandatelor
presupune calcule şi operaţiuni la nivel naţional şi local greu de înţeles de către alegătorii
lor.
144. Întocmirea listelor electorale de candidaţi de către partide -aceste
liste sunt rezultatul conducerilor partidelor care deţin astfel cheia alegerilor; vechimea în
partid, disciplina, ardoarea militantă a candidaţilor sunt apreciate de conducerea
partidului, care poate să îşi propulseze pe liste pe cei pe care îi apreciază, eliminând
eventualele dizidenţe democratice.
În concluzie, am putea spune că acest sistem al reprezentării proporţionale nu
este suficient de bine şlefuit pentru a răspunde tuturor cerinţelor societăţii actuale.

8. Sisteme electorale mixte

Sisteme Sistemele electorale mixte rezultă din combinarea sistemului majoritar cu

electorale reprezentarea proporţională. Aceste moduri de scrutin sunt utilizate rar, ele fiind adesea
mixte criticate pentru complexitatea lor.
1. Scrutinul de listă prin înrudire
În doctrină, se subliniază complexitatea şi dificultatea sistemelor electorale
Este sistemul ce a fost utilizat în Franţa pentru alegerile din 1951 şi 1956. Este
mixte.
vorba de aplicarea scrutinului de listă în cadrul unui departament. Mai multe liste dintr-un
Acest sistem se prezintă în diferite variante:
departament se declarau înrudite şi în acest caz voturile lor se puteau aduna. Dacă o listă
sau o înrudire de liste obţinea majoritatea absolută a voturilor, ea obţinea toate locurile din
circumscripţie. În interiorul înrudirii de liste se utiliza media cea mai puternică pentru
repartizarea locurilor între listele înrudite. Potrivit deci cu amploarea alianţelor şi succesul
obţinut, atribuirea locurilor se face fie potrivit scrutinului majoritar, fie potrivit
reprezentării proporţionale.
Scopul utilizării acestui sistem a fost acela de a "sub-reprezenta" partidele
Scrutinul deconsiderateAcest sistem este
ca extremiste sau cunoscut
cele opuseşiregimului
sub denumirea de "sistemul reprezentării
şi de a "supra-reprezenta" partidele
proporţionale personalizate". Acest
listă prin care alcătuiesc cea de a "treia forţă". sistem rezultă din cumularea scrutinului majoritar cu
înrudire cel al reprezentării proporţionale.
2. Scrutinul dubluluiFiecare
vot (sistemul german)
 alegător dispune de două buletine: cu primul, pe baza scrutinului uninominal majoritar,
desemnează un deputat pentru circumscripţia sa; cu cel de al doilea, pe baza scrutinului
reprezentării proporţionale, el se pronunţă pentru un partid. Rezultă astfel două categorii
de deputaţi: deputaţi aleşi în fiecare circumscripţie şi deputaţi aleşi pe listele naţionale
prezentate de fiecare partid.
Dacă se întâmplă ca numărul mandatelor obţinute în circumscripţiile de scrutin
majoritar să fie mai mare ca cel rezultat din aplicarea reprezentării proporţionale,
diferenţa respectivă nu se anulează ci, cu valoarea ei, se suplimentează numărul
deputaţilor din Bundestag.
Giovani Sartori consideră că sistemul german este un sistem mixt în termenii
criteriilor de votare, dar nu şi în termenii rezultatului, care este proporţional pentru
întregul Bundestag. Un adevărat sistem mixt este, susţine autorul, un sistem în cadrul
căruia compoziţia parlamentarilor reflectă o proporţie contrabalansată de o disproporţie.
Exemplele actuale ale Parlamentelor într-adevăr mixte sunt ilustrate
de cazurile Italiei, Japoniei şi Rusiei. Mai precis, Italia a adoptat în 1993 un
sistem majoritar (uninominal cu un singur tur de scrutin) pentru 75% din
locuri şi proporţional pentru restul de 25%; câteva luni mai târziu Japonia a
abandonat vechiul său sistem electoral pentru un amestec de 60% majoritar şi
40% proporţional. În decembrie 1993, electoratul din Rusia a fost convocat
S
Scmtimil ă aleagă noua Cameră inferioară cu o combinaţie de 50% majoritar şi 50%
proporţional.
dublului vot f f , . ,
Fără referire la procente aceste cuplări majoritar şi proporţional sunt
considerate "o căsătorie nereuşită", o soluţie contraproductivă. În cazul alegerilor din
Rusia, orice sistem electoral ar fi produs rezultate extravagante.
Giovani Sartori face distinc ţia între sistemele semi-mixte - pentru c ă sunt
majoritar-proporţionale la intrare, dar nu şi la ieşire - şi sistemele mixte-mixte, care sunt
majoritar proporţionale şi ca rezultat, şi ca distribuţie a locurilor. Modelul sistemelor
semi-mixte provine din Germania, al cărei sistem este numit şi "proporţional
personalizat" sau "mixed-proportional".
În orice ţară, trecerea de la deschiderea proporţionalismului la strâmtorile
sistemului majoritar traumatizează interese şi obiceiuri consolidate.
Ţările al căror sistem este asemănător cu cel al Germaniei sunt Noua Zeelandă
şi Venezuela. Mai există o varietate de sisteme mixte (semi-mixte) care includ Albania,
Bolivia, Coreea de Sud, Croaţia, Estonia, Lituania, Mexic, Ungaria, Taiwan.
În doctrină au fost evidenţiate şi alte variante ale sistemelor electorale mixte:
modurile de scrutin mixte geografic, scrutinul mixt care îmbină scrutinul uninominal şi
scrutinul proporţional prin compensare, cele care îmbină votul unic şi reprezentarea
proporţională, etc.
Efectele modului de scrutin mixt este rezultatul unui amestec de efecte ale
scrutinelor "pure" care sunt utilizate.
Aceste moduri de scrutin sunt singurele care garantează efectiv învingătorului
dispunerea de o majoritate absolută a locurilor din adunare.
68

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

145.DELEANU Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-

Sat,
Arad, 2001, pag. 112-116.

146. DUCULESCU Victor, CĂLINOIU Constanţa, DUCULESCU

Georgeta, Tratat de teorie şi practică parlamentară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, vol. I, pag. 302-303.

147.GILIA Claudia, Sisteme şi proceduri electorale, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2007.

148. IANCU Gheorghe, Sistemul electoral, Monitorul Oficial, Bucureşti,

1998, pag. 43-66.

149. IONESCU Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2003, pag. 321-324.

150.LIJPHART Arend, Modele ale democraţiei, Polirom, Iaşi, 2000,

pag.
140-164.

151.MARTIN Pierre, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Ed.

Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999, pag. 39-90.

152. TĂNĂSESCU Simina, DEACONU Ştefan, Drept constituţional şi

instituţii politice, Caiet de seminarii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 87-99.

153.SARTORI Giovani, Ingineria constituţională comparată,

MEDITERANA 2000, Bucureşti, 2002, pag. 15-41.

154. DEACONU Ştefan, Avantajele şi dezavantajele diferitelor sisteme

electorale, în Revista Dreptul nr. 3/2000.

155. LECLERCQ Claude, Droit constitutionnel et institutions politiques,

Litec, Paris, 1999, pag. 190 - 192.

156.PACTET Pierre, Institutions politiques. Droit constitutionnel,

Armand Colin, Paris, 2000, pag. 98-107.
 TEMĂ DE REFLECŢIE

Argumentaţi adeziunea dumneavoastră pentru un scrutin majoritar uninominal sau pentru

un scrutin de listă.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Bifaţi afirmaţia corectă: Prin procedeul "amestecării" (le

panachage) se înţelege:

158. libertatea alegătorului de a alcătui el însuşi lista, reţinând candidaţi din

mai multe liste prezentate.
159. libertatea alegătorului de a modifica ordinea candidaţilor din lista
prezentată.

160. Enumeraţi 3 avantaje ale scrutinului uninominal:

161._________________________________________________________________________________
162._________________________________________________________________________________
163._________________________________________________________________________________

164. Bifaţi afirmaţia corectă: Prin procedeul votului preferenţial se

înţelege:

165. libertatea alegătorului de a alcătui el însuşi lista, reţinând candidaţi din

mai multe liste prezentate.
166. libertatea alegătorului de a modifica ordinea candidaţilor din lista
prezentată.

167. Enumeraţi 3 dezavantaje ale reprezentării proporţionale:

A____________________________________________________________________
B____________________________________________________________________
C____________________________________________________________________

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

168. Prin procedeul "amestecării" i se lasă alegătorului libertatea să

alcătuiască el însuşi lista, reţinând candidaţi din mai multe liste prezentate.
169. Putem evidenţia drept avantaje ale scrutinului uninominal: asigură o
mai bună cunoaştere de către alegător a celui ales; cel ales îşi poate mai uşor susţine
ideile şi programul său lansat în campania electorală; este un sistem care în condiţiile
unei democraţii bipartide avantajează partidele mari.
170. Prin procedeul votului preferenţial se oferă libertatea alegătorului de a
modifica ordinea candidaţilor din lista prezentată.
171. Sistemul RP poate prezenta o serie de dezavantaje: presupune ruperea
legăturii între aleşi şi alegători, prin votarea unei liste; favorizează partidele extremiste
mici, dar cu ambiţii mari, puternic reprezentate de liderii lor; sufragiul nu marchează
manifestarea voinţei naţionale; etc.
 CAPITOLUL IV
ALEGERILE IN ROMÂNIA

172. Cuprins
173. Obiectiv general
174. Obiective operaţionale
175. Timpul necesar studiului capitolului
176. Dezvoltarea temei
177. Bibliografie selectivă
178. Temă de reflecţie
179. Modele de teste
180. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:

a Sistemul electoral în dezvoltarea constituţională a României a Alegerea

Parlamentului României a Alegeri europene

a Obiectiv general: Cunoaşterea evoluţiei şi dezvoltării sistemului electoral românesc.

a Obiective operaţionale: Însuşirea mecanismelor de funcţionarea noului sistem
electoral din România.

3 ore
71

CAPITOLUL IV ALEGERILE
ÎN ROMÂNIA

1. Sistemul electoral în dezvoltarea constituţională a României

5

1.1. Sistemul electoral cenzitar potrivit dispoziţiilor Statutului Dezvoltător al Convenţiei

de la Paris (2 iulie 1864) - prima "Constituţie" Sistemului a statului unitar român.
electoral cenzitar
În istoria dreptului public românesc, cucerirea drepturilor şi libertăţilor
individuale, crearea instituţiilor juridice naţionale, a fost lentă în raport cu ritmul general
al mişcărilor similare din Europa, din cauza necontenitelor ameninţări externe care
veneau din partea Turciei şi a ţărilor vecine.
Organizarea politică şi constituţională a României realizată prin Statut este
importantă deoarece:
■35 Se ţine seama de realităţile sociale româneşti şi de posibilităţile de a
se înfăptui soluţiile cele mai potrivite cerinţelor româneşti;
■36 Statutul rezumă manifestarea liberei voinţe a poporului român de a-
şi da o organizare naţională potrivit realităţilor româneşti.
Prin natura lui juridică, prin caracterul sistemului de norme căruia i s-a dat
expresie, prin conţinutul său, Statutul a fost considerat un act politico-juridic cu valoarea
unei Constituţii.
Potrivit Statutului, puterea legiuitoare "se exercită colectiv de Domn, de
Adunarea Ponderatrice (numită şi Corp Ponderator ori Senat) şi de Adunarea Electivă".
Deputaţii Adunări Elective se alegeau conform legii electorale (numită şi aşezământ
electoral), anexată Statutului şi aprobată prin plebiscit.
Deputaţii Adunării Elective erau aleşi prin scrutin de două grade: de alegătorii
care votau direct, precum şi de cei care votau indirect.
Alegători indirecţi erau toţi românii care, după legea comunală erau alegători în
consiliile comunale şi plăteau statului un anumit impozit, variind, după categorii, între 48
şi 100 de piaştri.
Alegători direcţi erau numai aceia care dovedeau existenţa unui venit de 100 de
galbeni, plătind un impozit la stat de 4 galbeni.
Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 25 de ani.
Erau scutiţi de cens şi puteau vota ca alegători direcţi, dacă întruneau şi celelalte
condiţii cerute, preoţii, profesorii academiilor şi liceelor, doctorii şi licenţiaţii diferitelor
facultăţi, inginerii, arhitecţii, cu diplome eliberate sau recunoscute de guvern, institutorii
şcolilor publice, ca şi conducătorii caselor de educaţie privată, recunoscute de Guvern.
Funcţionarii civili şi militarii retraşi din serviciu puteau fi desemnaţ i alegători
direcţi dacă dovedeau că primesc o pensie de retragere anuală de cel puţin trei mii de lei.
Cât priveşte condiţiile pentru a fi ales deputat, art. 8 din lege stabilea
următoarele:
■37 Să fie român prin naştere sau să fi dobândit marea
naturalizare;
■38 Să aibă 30 de ani împliniţi;
■39 Să fie alegător şi să plătească un cens de eligibilitate. Acest cens se
stabilea provizoriu la un venit de 200 de galbeni. Erau scutiţi de acest
 cens cei care au ocupat înainte funcţii de stat, ofiţerii superiori în retragere, profesorii şi
toţi cei care exercitaseră profesiuni liberale corespunzătoare.
Alegătorii indirecţi îşi exercitau votul lor în colectiv, prin desemnarea unui
alegător direct. Orice comună care număra 50 de alegători indirecţi alegea un alegător
direct. Împărţirea alegătorilor în colegii este desfiinţată, cu o singură excepţie a colegiilor
oraşelor şi judeţelor care se păstra. Votul pentru alegerea alegătorilor direcţi era public.
Votul pentru alegerea deputaţilor avea caracter secret. Alegerea se făcea cu majoritatea
absolută a voturilor exprimate şi rămase valabile.
Corpul Ponderator (Senatul) era constituit din mitropoliţi, episcopii eparhioţi,
întâiul Preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi dintre generalii în activitate şi alţ i 64
de membri numiţi de Domn, din care jumătate erau desemnaţi dintre persoanele care au
exercitat cele mai înalte funcţii în stat ori care puteau justifica un venit anual de 800 de
galbeni, iar jumătate proveneau dintre consilierii judeţeni, câte 3 din fiecare district.
Preşedintele Senatului era de drept Mitropolitul primat, al c ărui vot - în caz de împărţire
a voturilor - era hotărâtor. Cei 64 de membri numiţi de Domn se reînnoiau din 3 în 3 ani
cu câte o jumătate, putând fi numiţi din nou, cei înlocuiţi păstrându-şi mandatul până la
instalarea celor nou numiţi.
Legea prevedea penalităţi în caz de fraudă electorală, de abuzuri, de falsificări
de liste şi buletine de vot. Acţiunea penală în aceste cazuri se punea în mişcare de către
Ministerul Public

1.2. Drepturile electorale în lumina Constituţiei din 30 aprilie 1866 - "cea

mai liberală din Europa"
Drepturile
electorale Constituţia din 1866 este prima Constituţie propriu-zisă a Statului
reglementate
român, ea fiind stabilită, deliberată, votată şi pusă în vigoare de Naţiunea de Constituţia română fără
vreo patronare sau invocare a vreunei Puteri străine.
Constituţia a inaugurat un nou ciclu constituţional în istoria politică a statului
român. Introducerea regimului parlamentar democratic, consfin ţirea unei game largi de
drepturi şi de libertăţi publice, proclamarea principiului separaţiei puterilor, consacrarea
monarhiei ereditare, modernizarea în lumina principiilor constituţionale a întregii
administraţii publice centrale şi locale reprezintă trăsături definitorii ale acestui prim ciclu
constituţional.
Deşi a fost considerată una din cele mai liberale constituţii din Europa, sistemul
electoral introdus, bazat pe un cens de avere ridicat, a favorizat păturile sociale
privilegiate - marii moşieri conservatori şi vârfurile burgheziei liberale.
Constituţia statuează sistemul bicameral, păstrându-se, astfel, cea de a doua
Cameră (Senatul, introdus de Alexandru Ioan Cuza).
Membrii Parlamentului (Reprezentanţa Naţională) reprezentau Naţiunea, iar nu
din judeţul sau localitatea care i-a numit.
Adunarea Deputaţilor - prima Cameră legislativă - se compunea din deputaţi
aleş i; corpul electoral fiind împ ărţ it în fiecare judeţ în 3 colegii:
■40 Primul colegiu era compus din toţi cei care, îndeplinind condiţiile cerute
de lege, aveau un venit de cel puţin 1200 de lei (dispoziţ ie ce a fost modificată prin
Legea electorală din iunie 1884, suma de bani micşorându-se
la 1000 de lei);
■41 Al doilea colegiu era format din care aveau domiciliul sau reşedinţa în
oraşe şi plăteau către stat o dare anuală directă de cel puţin 20 de lei. Erau scutiţi de plata
censului la acest colegiu: profesiunile liberale,
73

ofiţerii în retragere, pensionarii statului, cei care au absolvit cel puţin învăţământul
primar;
■42 Din colegiul trei făceau parte toţi cei care nu erau alegători în colegiul
întâi sau în cel de al doilea şi care plăteau o dare cât de mică către stat.
Pentru a fi alegător, legea electorală din 1884 în art. 16 stipula următoarele
condiţii:
■43 Să fie român prin naştere sau să fi dobândit
împământenirea;
■44 Să aibă vârsta de 21 de ani împliniţi;
■45 Îndeplinirea condiţiilor pentru a face parte într-unul din colegiile
evidenţiate mai sus.
■46 Constituţia din 1866 în art. 65 stabilea condiţiile pentru a fi
eligibil la Adunarea Deputaţilor:
■47 Să fie român prin naştere sau să fi primit marea
împământenire;
■48 Să se bucure de drepturile civile şi politice;
■49 Să aibă vârsta de 25 de ani împliniţi;
■ Să aibă domiciliul în România.
Mandatul deputaţilor era de 4 ani.
Pentru Senat, corpul electoral cuprindea 2 colegii în fiecare judeţ. Din primul colegiu
făceau parte cei care aveau un venit de cel puţin 2000 de lei anual, o dispensă fiind
acordată următoarelor categorii:
■50 Foştii şi actualii preşedinţi sau vicepreşedinţi ai uneia din Camerele
legiuitoare;
■51 Foştii şi actualii deputaţi şi senatori, care au făcut parte din două
legislaturi;
■52 Generalii şi coloneii şi cei care aveau un grad asimilat cu cel de general
sau colonel;
■53 Foştii şi actualii miniştri sau reprezentanţii diplomatici ai
ţării;
■54 Foştii sau actualii membri sau preşedinţi de Curte, procurori-generali pe
lângă Curţile de apel, dar şi cei de la Curtea de Casaţie;
■55 Aceia care aveau diplomă de doctor sau de licenţiat în orice specialitate
şi care şi-au exercitat profesia timp de 6 ani;
■56 Membri Academiei Române.
Din colegiul al doilea făceau parte toţi alegătorii direcţi din oraşe şi din
comunele rurale, care aveau un venit de la 2000 de lei în jos până la 800, precum şi
comercianţii şi industriaşii care plăteau o patentă de clasa I sau a II-a. Erau dispensaţi de
cens în acest colegiu următoarele persoane:
■57 Ceai care aveau o diplomă de doctor de orice specialitate sau un alt titlu
echivalent cu acela de doctor, ce provenea de la şcolile speciale superioare;
■58 Licenţiaţii în drept, în litere, filozofie sau ştiinţe;
■59 Foştii şi actualii magistraţi care au funcţionat timp de 6 ani;
■60 Inginerii, arhitecţii, farmaciştii şi medicii-veterinari cu diplomă;
■61 Profesorii şcolilor recunoscute de stat;
— Pensionarii care primeau o pensie minimă de 1000 de lei anual.
Universităţile din Bucureşti şi Iaşi trimiteau fiecare câte un membru
în Senat, ales de către profesorii din cele două universităţi. Senatul
se compunea ş i din senatori de drept:
■62 Moştenitorul Tronului la vârsta de 18 ani, însă el nu avea drept de vot
decât de la vârsta de 25 de ani;
■63 Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi.
74

Pentru a fi eligibil pentru Senat, Legea electorală din 1884 prevedea

următoarele condiţii pentru candidat:
■64 Să fie cetăţean român prin naştere sau naturalizare;
■65 Să se bucure de toate drepturile civile şi politice;
■66 Să aibă domiciliul în Ro mânia;
■67 Să aibă vârsta de 40 de ani;
■68 Să aibă un venit de orice natură în cuantum de 9400 de lei. Faţă de
statutul Dezvoltător
Membrii al Convenţiei
Senatului erau numiţi pe ode la Paris,deprevederile
perioadă 8 ani şi se reînnoiau jumătate la
Constituţiei
fiecare din tragere
4 ani, prin 1866 la
privitoare
sorţi. la componenţa Senatului s-au dovedit a fi mai
democratice prin excluderea prerogativei Domnului de a numi un anumit număr de
senatori.
Legea electorală stabilea şi anumite incapacităţi pentru acele două categorii:
alegători şi eligibili. Astfel, nu puteau fi alegători: cerşetorii, cei puşi sub interdicţie
judecătorească, cei care se aflau în stare de faliment, servitorii cu simbrie. De asemenea,
erau consideraţi nedemni cei condamnaţi pentru crime sau pentru anumite delicte
prevăzute în Codul penal, cei care deţineau case de prostituţie sau jocuri de noroc.
Prin Legea din 29 iunie 1917, Constituţia este modificată în ceea ce priveşte
problema rurală (art. 19) şi privitor la drepturile electorale (art. 57 şi art. 67).
Un pas important în societatea democratică românească din acea perioadă este
realizat prin această modificare şi anume, introducerea votului universal. Art. 57 din lege
prevedea: " Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de către cetăţeni români
majori, prin votul universal, egal, direct, obligatoriu şi cu scrutin secret pe baza
reprezentării proporţionale."

1.3. Regimul drepturilor electorale reglementat de Constituţia din

1923
Drepturile
electorale sub
Contextul istoric, social şi politic impuneau adoptarea unui nou act
imperiul
fundamental care să reliefeze schimbările profunde, produse în viaţa
poporului român.
Constituţia adoptată în 1923 a marcat un nou ciclu constituţional în viaţa
societăţii româneşti, introducând o serie de principii noi faţă de cea din 1866 şi anume: a
consacrat caracterul naţional şi unitar al statului român, a înscris votul universal, a
instituit o nou instituţie - Consiliul Legislativ, a conceput drepturile cetăţeneşti ca funcţii
sociale, a instituit principiul legalităţii şi domnia legii, etc.
Gama drepturilor şi libertăţilor fundamentale a fost preluată în întregime din
Constituţia din 1866, însă unele dintre ele au suferit modificări importante. Astfel, art. 5 a
< adăugat la sfera libertăţilor şi libertatea de asociere, precizând în cuprinsul aceluiaşi
F articol că de drepturile şi libertăţile respective se bucurau "românii, fără deosebire de
origine etnică, de limbă sau de religie".
Constituţia face o precizare importantă cu privire la drepturile politice şi anume:
"legi speciale vor determina condiţiile în care femeile pot avea exerciţiul drepturilor
Constituţie
i politice", în timp ce drepturile civile ale femeilor urmau a fi stabilite pe baza deplinei
din 1923
egalităţi a celor două sexe. Exerciţiul drepturilor politice era restrâns şi de condiţia
cetăţeniei: "numai
 naturalizarea aseamănă pe străin cu Românul pentru exercitarea drepturilor politice" (art.
7 alin. 2 din Constituţie).
Constituţia din 1923 a păstrat organizarea bicamerală a Parlamentului, în ciuda
puternicelor critici aduse de Partidul Ţărănesc Senatului, considerat ca un "corp străin",
care contravenea tradiţiilor anterioare reformei introduse de Domnitorul Alexandru Ioan
Cuza. Parlamentul (Reprezentarea Naţională) era format din Adunarea Deputaţilor şi
Senat.
Adunarea Deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi de cetăţenii români, majori,
prin vot universal, direct obligatoriu şi secret. Pentru a fi eligibil la Adunarea Deputaţilor
trebuiau întrunite următoarele condiţii de către candidat:
■69 Să fie cetăţean român;
■70 Să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice;
■71 Să aibă vârsta de 25 de ani împliniţi;
■72 Să aibă domiciliul în România.
Senatul se compunea din senatori aleş i şi din senatori de drept.
Doar cetăţenii români în vârstă de 40 de ani puteau alege senatorii. Membrii aleşi
în consiliile judeţene, urbane şi rurale, întruniţi într-un singur colegiu alegeau câte un
senator în fiecare judeţ. De asemenea, membrii camerelor de comerţ, de industrie şi
agricultură, întruniţi în colegii separate, alegeau câte un senator de fiecare categorie şi
pentru fiecare circumscripţie electorală. Fiecare universitate alegea, prin votul profesorilor
săi, un senator.
Art. 72 din Constituţia din 1923 prevedea că sunt senatori de drept:
■73 Moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani, însă acesta nu dispunea de
drept de vot decât de la vârsta de 25 de ani;
■74 Mitropolitul ţării;
■75 Episcopii eparhio ţi ai Bisericii ortodoxe române şi greco-
catolice;
■76 Capii confesiunilor recunoscute de stat, precum şi reprezentantul superior
religios al musulmanilor din Regat;
■77 Preşedintele Academiei Române.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale (art. 73) deveneau senatori de drept foştii
înalţi funcţionari ai statului ( foştii preşedinţi ai Corpurilor legiuitoare, foştii senatori şi
deputaţi, foştii preşedinţi ai Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, generalii de rezervă şi în
retragere, etc.).
Pentru a fi eligibil la Senat trebuiau întrunite următoarele condiţii:
■78 A fi cetăţean român;
■79 A avea exerciţiul drepturilor civile şi politice;
■80 A avea vârsta de 40 de ani împliniţi;
■81 A avea domiciliul în România.
Nedemnităţile, incapacităţile electorale, dar şi procedura alegerilor urmau a fi
stabilite printr-o lege electorală ulterioară.

CF 1.4. Drepturile politice în perioada 1938-1947

Drepturile Acest ciclul constituţional este marcat de adoptarea Constituţiei carliste din 27
politice în
februarie 1938 şi repunerea în vigoare, cu unele rezerve a Constituţiei din 1923, la 31
perioada
august 1944, moment care a marcat începutul unei involuţii constituţionale a României,
1938-1947
accentuată spre finele anului 1947 de blocarea mecanismelor constituţionale.
În această perioadă, România s-a confruntat pe plan intern şi extern cu fenomene
de instabilitate şi schimbarea sferelor de influenţă, fiind nevoită
76

să-şi adapteze cadrul constituţional şi mecanismele de conducere politică la noile realităţi.

Constituţia din 1938 prevedea concentrarea puterii politice în mâinile Regelui:
"Puterea legislativă se exercită de Rege prin Reprezentaţiunea Naţională care se împarte
în două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor" - art. 31 alin. 1.
Adunarea Deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi de cetăţeni români, care
au vârsta de 30 de ani împliniţi şi care practicau o îndeletnicire din următoarele trei
categorii:
■82 agricultură şi munca manuală;
■83 comerţul şi industria;
■84 ocupaţii intelectuale.
Majoratul electoral este ridicat deci, la 30 de ani pentru a se evita manipularea
tineretului în campania electorală de către Garda de Fier. Totodată, electoratul este
distribuit în trei categorii, potrivit unor criterii profesionale.
Constituţia din 1938 a făcut un pas înapoi în ceea ce priveşte exerciţiul vieţii
democratice prin introducerea votului pe colegii, înlăturând astfel, caracterul universal al
votului.
Mandatul deputaţilor este stabilit la 6 ani în loc de 4 ani.
Senatul se compunea din senatori numiţi de Rege, senatori de drept
(Moştenitorul Tronului, toţi Principii familiei regale, majori, episcopii eparhioţi, etc.) şi
senatori aleşi prin vot obligatoriu şi secret, pe baza scrutinului uninominal. Proporţia
senatorilor numiţi, în raport cu cei aleşi, era de jumătate. Mandatul senatorilor de drept
înceta odată cu calitatea sau demnitatea în virtutea căreia îl deţineau. Mandatul
senatorilor aleşi şi a celor numiţi era de 9 ani. Mandatul senatorilor aleşi se reînnoia din 3
în 3 ani, în proporţie de o treime.
Prin Legea electorală din 9 mai 1939 se prevedea că au drept de vot doar
cetăţenii români, atât femei, cât şi bărbaţi, care aveau vârsta de cel puţin 30 de ani
împliniţi, erau ştiutori de carte şi practicau una din îndeletnicirile expres prevăzute de
lege.
Către sfârşitul anului 1940, România se afla într-o gravă criză politică internă şi
externă. Regele Carol al Il-lea, în data de 5 septembrie 1940 suspendă Constituţia din
1938, care reprezenta baza regimului său, dizolvând în acelaşi timp şi cele două adunări
legiuitoare.
În perioada 1940-1944 o serie de acte constituţionale au stat la baza ordinii
juridice în statul român (Decretul-lege pentru apărarea ordinii politice unice şi totalitare a
Statului Român din 22 iunie 1940; Decretul Regal pentru formarea unui nou Guvern din
5 septembrie 1940; Decretul-lege privitor la reglementarea succesiunii la Tronul
României a Marelui Voievod Mihai din 6 septembrie 1940; Decretul Regal pentru
învestirea cu depline puteri în stat a generalului Ion Antonescu din 8 septembrie 1940;
Decretul Regal prin care statul Român devine stat naţional legionar din 14 septembrie
1940;)
Regimul politic autoritar condus de generalul Ion Antonescu a fost înlăturat la
23 august 1944 prin arestarea acestuia. Devenea, astfel, iminentă instituirea unui nou
cadru constituţional, necesar organizării şi exercitării puterii. Convocarea unei Adunări
Constituante care să realizeze acest deziderat nu era posibilă deoarece Corpurile
legiuitoare fuseseră desfiinţate de Carol al II-lea, situaţie care a determinat alegerea unei
soluţii inedite, şi anume: repunerea în vigoare a unor dispoziţii constituţionale anterioare.
În aceste condiţii, în baza Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 570 din 30
august 1944, s-a semnat Decretul-lege nr. 1626 din 31 august 1944, prin care s-a repus în
vigoare, cu unele rezerve (acestea vizau îndeosebi puterea legislativă: "până la
organizarea Reprezentanţei naţionale, puterea legislativă se exercită de Rege, la
propunerea Consiliului de Miniştri"), Constituţia din 1923.
În perioada 1944 - 1947, România a cunoscut o involuţie constituţională. În mai
1946, guvernul Groza făcea publice anteproiectele decretelor pentru organizarea
Reprezentanţei naţionale şi pentru alegerea deputaţilor (Legea electorală). Partidul
Comunist considera înlăturarea celei de a doua Camere(Senatul) - un act "democratic".
În 15 iulie 1946 a fost adoptat Decretul nr. 2218 privind exercitarea puterii
legislative, act prin care se puneau bazele Parlamentului unicameral: "Reprezentanţa
Naţională se organizează într-un singur corp: Adunarea deputaţilor'" - art. 1 alin 2.
Alegerea deputaţilor se realiza de către cetăţenii români în vârstă de cel puţin 21
de ani împliniţi, prin vot universal, egal, direct şi secret, pe baza scrutinului de listă şi a
reprezentării proporţionale. Decretul stipula că femeile au drept de vot şi pot fi alese în
Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţii ca şi bărbaţii. Pentru a fi eligibil, dispoziţiile
decretului prevedeau drept condiţii: vârsta de cel puţin 25 de ani împliniţi, cetăţenia
română şi domiciliul în România.
Dispoziţiile Decretului nr. 2218 au fost completate de cele ale Decretului nr.
2219 din 1946 privind alegerile pentru Adunarea Deputaţilor. Prin acest decret se stipula
că cei care au dobândit cetăţenia română prin naturalizare nu aveau drept de vot şi nu
puteau fi aleşi în Adunare decât după 6 ani de la data naturalizării. Militarii activi şi
membrii Corpului judecătoresc nu puteau fi aleşi în Adunarea Deputaţilor.
Decretul prevedea o categorie largă de nedemni de a fi alegători sau aleşi: cei
condamnaţi pentru crime sau pentru anumite infracţiuni prevăzute de Codul penal, cei
condamnaţi ca fiind vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, cei condamnaţi la
pierderea drepturilor politice pe timpul prevăzut în hotărârea judecătorească, cei care au
candidat pe listele partidelor "Totul pentru Ţară, şi "Naţional Creştin" pentru alegerile
parlamentare precum şi membrii organelor de conducere şi reprezentanţii în parlament ai
organizaţiilor de orice fel pro hitleriste de tip fascist din timpul ocupării ungare a
Transilvaniei de Nord, etc.
Decretul cuprindea, de asemenea, dispoziţii referitoare la registrul electoral şi la
certificatele de alegători, dar şi la procedura alegerilor, repartizarea mandatelor, validarea
alegerilor şi sancţiuni în cazul încălcării dispoziţiilor electorale prevăzute de acesta
(decret).
Evenimentele politice se precipită şi în data de 30 decembrie 1947, Regele
Mihai abdică: "...pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului
român, ABDIC, pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţând pentru mine şi
pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.
Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de stat"
Perioadă studiată (1938-1947) aici, a fost perioada în care ordinea de drept, cea
constituţională s-a aplicat cel mai puţin, perioadă în care s-a trecut, treptat şi discret, peste
această ordine de drept, la guvernarea comunistă marxist-leninistă, încheindu-se în
acelaşi timp domnia unei dinastii care a adus ţării numele, independenţa, întregirea şi
votul universal.
78

În aceeaşi zi a abdicării Regelui se convoacă Adunarea Deputaţilor şi se adoptă

Legea nr. 363/1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română. Pe
data adoptării legii, regimul constituţional tranzitoriu instituit la 31 august 1944, şi-a
încetat existenţa.
La 24 februarie 1948, Adunarea Deputaţilor adoptă o lege (legea nr. 32) prin care
stipulează propria dizolvare şi se învesteşte Guvernul cu putere legislativă până la
constituirea noului Parlament. Potrivit art. 3 din lege, noul for legislativ al ţării care se va
numi Marea Adunare Naţională "va elabora Constituţia Republicii Populare Române".
Potrivit aceleiaşi legi, se organizează alegeri generale în data de 28 martie 1948.

1.5. Drepturile politice sub imperiul Constituţiilor socialiste (1948, 1952,1965)

La 13 aprilie 1948, Marea Adunare Naţională adoptă prima Constituţie socialistă

Drepturile a ţării care a consemnat legislativ acapararea puterii politice de către o elită a Partidului
politice în Comunist.
perioada Legea fundamentală a introdus restricţii politice ale exercitării drepturilor
1948-1965 electorale, prevăzând că "nu se bucură de dreptul de vot persoanele interzise, lipsite de
drepturi civile şi politice şi nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform
legii" (art. 18 alin 3).
Majoratul electoral era stabilit la vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi ales revenea
celor care au împlinit vârsta de 23 de ani. Spre deosebire de reglementările anterioare în
materie electorală, militarii, magistraţii şi funcţionarii publici aveau dreptul de a fi aleşi în
toate organele statului.
Constituţia din 1948 stabilea în art. 4 că reprezentanţii poporului în toate
organele puterii de stat erau răspunzători în faţa poporului şi puteau fi revocaţi prin voinţa
alegătorilor, în condiţiile legii.

Constituţia din 1952 nu a adus modificări esenţiale în ceea ce priveşte conţinutul

principiilor înscrise în legea fundamentală din 1948, însă a reliefat un nou principiu, de
esenţă sovietică: rolul conducător al partidului unic.
Constituţia a rezervat un capitol special - Capitolul VIII - sistemului electoral, în
care a stabilit regulile de desfăşurare a alegerii deputaţilor. Dispoziţiile privind caracterul
universal,Art.
egal,101
direct
prevedea
şi secret
obligativitatea
al votului, majoratul
deputaţilor
electoral
de a dastabilit
socoteală
la 18
în ani,
faţa dreptul
alegătorilor
de a
fi eligibil
de activitatea
de la
lorvârsta
şi de cea
de 23a organului
de ani, egalitatea
ales din care
în drepturi
făcea parte.
a femei
De cu
asemenea,
bărbatuldeputatului
cât priveştei
dreptul
se putea
de aretrage
alege şioricând
de a fi ales
mandatul,
în MareaînAdunare
urma Naţională,
hotărârii eliminarea
majorităţii oricărei
alegătorilor,
forme de
în
discriminare cu
conformitate cât procedura
priveşte fixată
exercitarea
de lege.
dreptului
Acest lucru
de vot
era cu
suntatâtpreluate
mai posibil,
din vechea
cu cât
reglementare
partidul era totalitar,
constituţională
iar lista de la
candidaţi
1948. unică.

Legea fundamentală din 1965, denumită "constituţia socialismului victorios" a

marcat o etapă distinctă în organizarea constituţională a statului socialist. Sistemul politic
se baza în continuare pe monopolul partidului unic
 care exercita rolul conducător în întreaga societate. Marea Adunare Naţională rămâne
organul suprem al puterii de stat, unica autoritate legiuitoare a ţării. În anul 1974 se
introduce instituţia prezidenţială (modificare a Constituţiei din 1965 realizată prin Legea
nr. 1/1974).
Drepturile electorale sunt consacrate în art. 25 din Constituţie. Majoratul
electoral rămâne stabilit la 18 ani, iar vârsta de eligibilitate este de 23 de ani, păstrându-se,
de asemenea, posibilitatea revocării deputaţilor de către cetăţeni. Nici de această dată nu se
prevedea dreptul de vot pentru cetăţenii străini sau apatrizi. Nici cei care aveau dublă
cetăţenie Evenimentele
nu dispuneau din 1989 au electorale,
de drepturile produs modificări esenţiale din
deoarece legislaţia în acea
viaţa perioada
politică
românească. Nucleu organizatoric, creat în acele zile fierbinţi ale Revoluţiei,
interzicea dubla cetăţenie în România. Spre deosebire de reglementările constituţionale Frontul
Salvării Naţionale
anterioare a adoptat
(Constituţia Decretul-lege
din 1948 şi cea dinnr. 2 dinmandatul
1952), 27 decembrieMarii1989 prin Naţionale
Adunări care s-a creat
era
un nou organism denumit Consiliul Frontului Salvării Naţionale care
stabilit la 5 ani. Preşedintele Republicii era ales de către Marea Adunare Naţională peera învestit cu
durata legislaturii şi era răspunzător în faţa acesteia pentru îndeplinirea atribuţiilor sale cu
prerogative caracteristice Parlamentului, iar preşedintele Consiliului era învestit şi
atribuţii de Şef al statului.
pentru dezvoltarea statului. Printre atribuţiile Consiliului se regăseşte şi aceea de
reglementare a sistemului electoral. Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 pune bazele
pluralismului politic, consfinţind
1.6. Sistemul electoral înlibera
actualaconstituire a partidelor
reglementare politice în România în
constituţională
vederea realizării unei societăţi cu adevărat democratice.
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990, din punct de vedere al naturii juridice a
fost un act cu caracter constituţional, nu o simplă lege electorală, de fapt, el a fost o "mini
- Constituţie provizorie a perioadei guvernării revoluţionare", aşa cum se exprima
profesorul Antonie Iorgovan. Decretul stabilea regulile pentru alegerea noului Parlament,
F precum şi a Preşedintelui României. Se restabileşte formula bicamerală a Parlamentului,
Sistemul alcătuit din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Redactorii Decretului-lege nr. 92/1990 au
electoral după urmărit să dea un sens bicameralismului, mai exact, să contureze un sens celei de-a doua
Revoluţia din Camere.
1989 Atât Parlamentul cât şi Preşedintele României se alegeau prin vot universal, egal,
direct şi secret, liber exprimat. Majoratul electoral era stabilit la vârsta de 18 ani. Pentru a
fi ales în Adunarea Deputaţilor vârsta stabilită era de 21 de ani, în timp ce pentru Senat şi
Preşedinte al României se cerea o vârstă de 30 de ani. Pentru aceste demnităţi publice
puteau candida numai cetăţenii cu domiciliul în ţară, care aveau o profesiune sau ocupaţie
legală.
Erau excluşi de la exerciţiul drepturilor electorale alienaţii şi debilii mintali puşi
sub interdicţie, precum şi persoanele lipsite de drepturile electorale, pe durata stabilită prin
hotărârea judecătorească de condamnare.
Nu puteau fi alese persoanele care săvârşiseră abuzuri în funcţii politice, juridice
şi administrative, care au încălcat drepturile fundamentale ale omului, precum şi
persoanele care au organizat sau au fost instrumente ale represiunii în cadrul organelor de
securitate, în vechea poliţie sau în
 miliţie, precum şi persoanele, care potrivit legii, nu puteau face parte din partidele politice.
Scrutinul ales pentru desemnarea parlamentarilor era reprezentarea
proporţională, precizându-se, de asemenea, că organizaţiile reprezentând minorităţile
naţionale care nu întruniseră numărul necesar de voturi pentru a avea un mandat în
Adunarea Deputaţilor, aveau dreptul la un mandat de deputat.
Potrivit art. 80 din Decretul-lege nr. 92/1990, Adunarea Deputaţilor şi Senatul se
constituiau, de drept, în Adunare Constituantă pentru adoptarea noii Constituţii a statului
român. Astfel, în şedinţa din 21 noiembrie 1991 a Adunării Constituante a fost adoptată
noua Constituţie a României, care a intrat în vigoare după aprobarea sa prin referendum în
data de 8 decembrie
1991.
Constituţia din 1991 a marcat începutul unui nou ciclu constituţional în viaţa
statului român, care reliefează noile realităţi politice, juridice, economice şi sociale.
Constituţia reglementează o serie de principii care stau la baza ordinii constituţionale în
orice stat democratic şi anume: principiul suveranităţii poporului, principiul separaţiei
puterilor, pluralismul politic, principiul supremaţiei Constituţiei, principiul egalităţii în
drepturi a tuturor cetăţenilor, fără nici o discriminare, principiul consacrării şi garantării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, etc.
Drepturile politice au fost consacrate în art. 34 şi în art. 35 din Constituţie.
În sistemul nostru constituţional, cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani
împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, dacă sunt în deplinătatea facultăţilor mintale şi au
aptitudinea morală de a vota. Vârsta minimă de 18 ani permite o largă participare la vot a
tinerilor, ea fiind vârsta la care o persoană are maturitatea politică necesară exercitării
dreptului de vot. La această vârstă persoana capătă capacitatea electorală care este un
aspect al capacităţii de drept constituţional.
F Deplinătatea facultăţilor mintale este o condiţie firească, elementară, şi de aceea
Drepturile Constituţia nu acordă drept de vot debililor sau alienaţilor mintali puşi sub interdicţie prin
electorale hotărâre judecătorească. Astfel se realizează o dublă protecţie juridică, atât a persoanelor
edictate deîn cauză, cât şi a întregii societăţi, actul votării implicând responsabilitatea alegerii făcute.
Cât priveşte aptitudinea morală de a vota, Constituţia stabileşte că nu o au persoanele
Constituţia din
1991 condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Votul este deci universal, condiţiile cerute de lege fiind fireşti, minimale şi rezonabile.
Faţă de această redactare a textului constituţional, ar putea fi ridicate două
probleme juridice: una privind persoanele arestate preventiv şi alta privind persoanele
aflate în executarea unei pedepse privative de libertate. Cu privire la prima categorie de
persoane va trebui să observăm că nici un impediment legal sau practic nu există în calea
exercitării dreptului de vot. În baza art. 23 alin. 11, aceste persoane se bucură de prezumţia
de nevinovăţie şi, prin urmare, de deplinătatea exercitării drepturilor lor politice şi civice.
Ca atare, pentru aceste persoane, în măsura în care ele îndeplinesc şi celelalte condiţii
stabilite în art. 36 din Constituţie, legea electorală trebuie să creeze condiţiile exercitării
dreptului de vot. În schimb, pentru persoanele care se află în executarea unei pedepse
privative de libertate, soluţia nu poate fi aceeaşi. Dificultăţi de ordin practic şi juridic
pledează pentru soluţia
 suspendării exerciţiului dreptului de vot în asemenea cazuri, având în vedere şi prevederile
art. 53 din Constituţie.
Prin intermediul dreptului de vot, cetăţenii participă în primul rând la formarea
Parlamentului şi la alegerea Preşedintelui ţării, precum şi la alegerea primarilor şi a
membrilor în consiliile locale şi judeţene. Exercitarea dreptului de vot nefiind obligatorie.
Potrivit Constituţiei, au dreptul de a fi aleşi cetăţenii români care îndeplinesc
condiţiile prevăzute în art. 16 alin. 3 '"Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară", dacă
nu le este interzisă asocierea în partidele politice, potrivit art. 37 alin. 3 din Constituţie:
"Nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curţii Constituţionale, Avocaţii
poporului, magistraţii, membri activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică".
Prin urmare nu puteau candida străinii, apatrizii şi cetăţenii români care au şi o
altă cetăţenie sau care nu aveau domiciliul în ţară. Cât priveşte dispoziţiile enunţate în art.
37 alin. 3, dacă persoanele din aceste categorii ar dori să candideze în alegerile
parlamentare, prezidenţiale sau locale, ele pot demisiona din funcţiile respective, înainte
de a-şi depune candidatura. Motivaţia textului constituţional este relativ evidentă şi ea ţine
de necesitatea de a avea alegeri libere şi corecte, aşa cu este prevăzut în art. 2 al
Constituţiei.
Se înţelege că şi cetăţenii români având dublă cetăţenie şi domiciliul în
străinătate pot candida dacă, anterior depunerii candidaturii, renunţă la cealaltă cetăţenie şi
îşi stabilesc domiciliul în ţară.
Pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele locale, candidaţii trebuie
să aibă vârsta de 23 de ani. Candidaţii pentru mandatul senatorial sau pentru funcţia de
Preşedinte al României, trebuie să aibă vârsta de cel puţin 35 de ani. Deşi alte condiţii nu
sunt prevăzute în Constituţie, este evident că cetăţenii care nu au drept de vot, nu pot
candida în alegerile parlamentare, prezidenţiale sau locale.
Dispoziţiile constituţionale în materie electorală au fost completate cu cele din
legile speciale care reglementau în mod detaliat procedura alegerilor parlamentare,
prezidenţiale sau locale, în speţă Legea nr. 68 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului şi Legea nr. 69
din 15 iulie 1992.
Constituţia din 1991 au suferit o serie de modificări instituite prin Legea de
revizuire nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 1819 octombrie 2003,
confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din
22 octombrie 2003.
În contextul actual, în care România doreşte integrarea în structurile Uniunii
Europene, în care este nevoie de o uniformizare a reglementărilor la nivel european, se
impunea o regândire a unor norme constituţionale şi în materia dreptului electoral.
Astfel, noile prevederi constituţionale au vizat şi drepturile electorale şi modul
lor de exercitare. Art. 34 (36 conform noii numerotări) privitor la dreptul de vot nu a
suferit modificări. În schimb, alin. 2 al art. 35 (art. 37 în noua reglementare
constituţională) a fost modificat. Revizuirea a vizat doar vârsta minimă cerută pentru a fi
ales senator, aceasta fiind de 33 de ani în loc de 35 de ani. În general, în sistemele
Drepturile electorale, coborârea limitei de vârstă pentru exercitarea drepturilor electorale este
politice după apreciată ca o accentuare a democratismului alegerilor.
revizuirea
Constituţiei
din 2003
 Îndeplinirea condiţiilor constituţionale de eligibilitate trebuie verificată cu mare
atenţie, încă de la propunerea şi înregistrarea candidaturilor. Orice nesocotire a acestor
condiţii atrage nulitatea alegerii.
Celor două articole privitoare la drepturile electorale, prin revizuirea
Constituţiei, li s-a adăugat un articol referitor la dreptul de a fi ales în Parlamentul
european - art. 38 - "In condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii
români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul european".
Este vorba, deci, de o extindere a drepturilor electorale pe care le au cetăţenii
români, desigur în condiţiile în care România va deveni membru cu drepturi depline în
Uniunea Europeană.
Aceste drepturi de a alege şi de a fi ales în Parlamentul european, pot fi
considerate şi în contextul mai larg al noţiunii de cetăţenie europeană, instituită prin
Tratatul de la Maastricht şi aprofundată prin Tratatul de la Amsterdam.
O altă modificarea constituţională, în strânsă legătură cu exerciţiul drepturilor
electorale, o reprezintă art. 16 alin. 3 şi 4 din Constituţie.
Două sunt inovaţiile introduse în art. 16 alin. 3: pe de o parte, s-a eliminat
condiţia de a avea doar cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii
publice, deoarece, în condiţiile integrării ţării noastre în familia democraţiilor moderne,
nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români ce au şi altă
cetăţenie; pe de altă parte, s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în
ocuparea unor asemenea funcţii.
Alineatul 4 al art. 16 consacră un drept ce aparţine cetăţenilor Uniunii Europene,
strâns legat de dezvoltarea democraţiei la nivelul de bază al unităţilor administrativ-
teritoriale, justificat faţă de aceia care, potrivit condiţiilor prevăzute de legea organică,
rezultă că s-au integrat în viaţa social-economică a comunităţilor locale: "In condiţiile
integrării României la Uniunea Europeană, cetăţenii uniunii care îndeplinesc cerinţele
legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice
locale."
Dispoziţiile constituţionale sunt completate de legi speciale în materie
electorală.

2. Alegerea Parlamentului României

F
Legea nr. 35/2008 stabileşte cadrul juridic general pentru alegerea
Alegerea
Parlamentului
celor două Camere ale Parlamentului României, încercând să dea o formă
modernă reglementărilor anterioare din domeniu. României
2.1. Trăsăturile votului

Camera Deputaţilor şi Senatul se aleg pentru un mandat de 4 ani prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Votul prezintă următoarele trăsături:
a. este universal. Caracterul universal înseamnă că toţi cetăţenii români, care
îndeplinesc anumite condiţii prevăzute expres de Constituţie au dreptul să voteze.
Condiţiile constituţionale pentru exercitarea dreptului de vot sunt: majoratul
politic( alegătorul să aibă vârsta de 18 ani împliniţi); capacitatea de exerciţiu deplină (nu
au drept de vot debilii sau alienaţii mintali puşi sub interdicţie prin hotărâre
judecătorească definitivă;

Trăsăturil
e votului
 demnitatea civică (nu au drept de vot persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească
definitivă la pierderea drepturilor electorale).
181. este egal. Egalitatea votului presupune pe de o parte că fiecare alegător are
dreptul la un singur vot pentru alegerea unui parlamentar, iar pe de altă parte, că votul
fiecărui cetăţean valorează tot atât cât valorează votul altui cetăţean.
182. este liber. Exercitarea dreptului de vot este un drept şi nu o obligaţie
juridică.
183. este direct. Acest caracter presupune exercitare dreptului de vot numai de
către titularul dreptului de vot.
184. este secret. Datorită votului secret, alegătorul nu poate fi obligat de către
nici o persoană fizică sau autoritate publică să dezvăluie în favoarea cărui candidat sau
partid a votat.

Acestor condiţii constituţionale, Legea electorală mai adaugă două

condiţii:
■85 înscrierea alegătorilor cu drept de vot pe o listă electorală (permanentă sau
specială);
■86 deţinerea cărţii de alegător.

Opţiunea pentru un sistem identic de alegere a celor două Camere legislative

conferă acestora o legitimitate identică, ambele fiind expresia voinţei politice a aceluiaşi
corp electoral. Alegerile pentru cele două Camere au loc la aceeaşi dată, urmând ca, până
la întrunirea legală a noului Parlament, mandatul forului legislativ anterior să fie prelungit.
Legea defineşte o serie de termeni şi expresii care au importanţa pentru procesul electoral,
precum:
185. afiş electoral - apel, declaraţie, fotografie şi alt material sub formă
tipărită, utilizat de competitorii electorali în scop de informare şi propagandă electorală;
186. alegător - orice cetăţean al României cu drept de vot şi care a
împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv;
187. alegeri - în cazul în care nu se face altă menţiune, acţiuni de
desemnare a membrilor Camerei Deputaţilor şi Senatului;
4. alegeri parlamentare - alegeri pentru desemnarea membrilor
Camerei Deputaţilor şi Senatului ale Parlamentului României;
188. alegeri generale - orice tip de alegeri care au loc într-o singură zi,
pe întreg teritoriul ţării;
189. alegeri anticipate - alegeri organizate în cazul dizolvării înainte
Termeni şi de termen a organului ales;
expresii 190. alianţă electorală - asociere între partide politice şi/sau alianţe
electorale
politice şi/sau organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, în scopul
participării la alegeri, înregistrată la organismul electoral competent potrivit prezentului
titlu;
191. alianţă politică - asociere între partide politice pe baza unui
protocol de asociere înregistrat la Tribunalul Bucureşti, potrivit Legii partidelor politice nr.
14/2003;
192. circumscripţie electorală - unitate administrativ-teritorială - judeţ
sau municipiul Bucureşti - sau circumscripţia electorală pentru românii cu domiciliul în
afara ţării, în care se organizează alegeri şi la nivelul căreia se atribuie mandate, în funcţie
de rezultatele alegerilor;
10. colegiu uninominal - subunitate a unei circumscripţii electorale, în
care este atribuit un singur mandat;
84

11. birou electoral - organism care se constituie pentru buna

organizare şi desfăşurare a alegerilor la nivel naţional, la nivel de circumscripţie
electorală şi la nivel de secţie de votare;
193. oficiu electoral - organism electoral constituit la nivelul
sectoarelor municipiului Bucureşti, fără a avea atribuţia de a constata rezultatele
alegerilor la acel nivel, însă având rolul de a contribui la buna organizare şi desfăşurare a
alegerilor din Circumscripţia Electorală Bucureşti, inclusiv prin totalizarea rezultatului
alegerilor la nivel de sector;
m) campanie electorală - perioadă în care competitorii electorali desfăşoară
activităţi de propagandă cu scopul de a-i determina pe alegători să îşi exprime voturile în
favoarea lor;
194. candidat - persoană care participă la alegeri în urma propunerilor
înaintate de competitori electorali sau în nume propriu pentru a obţine un mandat de
deputat sau de senator, în condiţiile în care candidatura sa este declarată definitivă de
către organismul electoral corespunzător, potrivit prezentului titlu;
195. candidat independent - persoană care participă la alegeri pentru a
obţine un mandat de deputat sau de senator, şi care se auto-propune pentru aceasta, fiind
susţinută de un anumit număr de alegători, în condiţiile în care candidatura sa este
declarată definitivă de către organismul electoral corespunzător, potrivit prezentului titlu;
196. competitori electorali - partidele politice, alianţele politice,
alianţele electorale şi organizaţiile legal constituite ale cetăţenilor aparţinând unei
minorităţi naţionale reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale, care înaintează
propuneri de candidatură, precum şi candidaţii independenţi;
197. contestaţie - cale de atac prin care orice parte interesată -
cetăţeni, candidaţi, competitori electorali - solicită birourilor electorale abilitate sau
instanţelor judecătoreşti competente, respectarea prevederilor menţionate ca atare în
prezentul titlu;
198. desemnarea candidaţilor - procedură de adoptare de către partide
politice, alianţe politice, alianţe electorale şi organizaţii ale cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale a deciziilor cu privire la propunerile de candidaturi;
199. domiciliu - adresa la care persoana fizică declară că are locuinţa
principală şi care este înscrisă în actul de identitate;
200. reşedinţă - adresa la care persoana fizică declară că are locuinţa
secundară, alta decât cea de domiciliu şi care este menţionată în actul de identitate;
201. listă electorală - listă ce cuprinde toţi alegătorii care îşi exercită
dreptul de vot în cadrul unei secţii de votare;
202. listă de susţinători - listă cuprinzând unele date personale şi
semnăturile alegătorilor care susţin o anumită propunere de candidatură pentru înscrierea
acesteia în alegeri;
203. observator intern - reprezentant al unei organizaţii neguvernamentale
legal constituită, care are ca obiect principal de activitate apărarea democraţiei şi a
drepturilor omului, acreditat pentru a observa procesul electoral de către autoritatea
competentă, potrivit prezentului titlu. Respectivul reprezentant nu poate fi membru al
unui partid politic;
204. observator internaţional - reprezentant al unei organizaţii sau
instituţii străine acreditat pentru a observa procesul electoral de către Autoritatea
Electorală Permanentă;
24. perioadă electorală - intervalul de timp cuprins între ziua aducerii
la cunoştinţă publică a datei la care vor avea loc alegerile şi data în care rezultatele
finale ale acestora sunt aduse la cunoştinţă publică prin publicarea lor în
85

Monitorul Oficial al României, Partea I, după expirarea tuturor termenelor pentru

contestaţii şi răspunsuri la acestea;
205. propunere de candidatură - act de înscriere în competiţia
electorală a persoanei care doreşte să concureze în alegeri pentru câştigarea unui mandat în
condiţiile în care este propusă şi susţinută de un concurent electoral sau se auto-propune şi
este susţinută de un anumit număr de alegători, în conformitate cu prevederile prezentului
titlu;
206. prag electoral - procentajul minim din voturile valabil exprimate
separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat, sau numărul minim de colegii uninominale în
care se situează pe primul loc în ordinea numărului de voturi valabil exprimate, pentru un
partid politic, alianţă politică sau electorală, necesar pentru a intra în procesul de
distribuire a mandatelor;
207. incompatibilitate - situaţie, prevăzută în Constituţia României,
republicată, în care o persoană nu poate fi deputat sau senator;
208. minoritate naţională - acea etnie care este reprezentată în
Consiliul Minorităţilor Naţionale;
209. fraudă electorală - orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în
timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-
verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje
concretizate prin voturi şi mandate în plus pentru un partid politic, o alianţă politică, o
alianţă electorală sau un candidat independent;
210. registrul electoral - o bază de date centralizată în care sunt înscrişi
toţi cetăţenii români, inclusiv cei cu domiciliul în străinătate, care au împlinit vârsta de 18
ani, cu drept de vot. Înregistrarea cetăţenilor cu domiciliul în străinătate se va face pe baza
evidenţei existente la Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative, utilizate la eliberarea paşapoartelor de tip CRDS;
211. act de identitate - cartea de identitate, cartea de identitate
provizorie, buletinul de identitate ori paşaportul tip CRDS, iar în cazul elevilor din şcolile
militare, carnetul de serviciu militar;
212. întâmpinare - cale de atac prin care orice parte interesată -
cetăţeni, candidaţi, competitori electorali - solicită unei autorităţi publice sau birou
electoral care a emis actul atacat, respectarea prevederilor prezentului titlu;
213. alegeri parţiale - alegeri organizate în cazul anulării alegerilor
într-o circumscripţie electorală, precum şi în cazul în care un mandat de deputat sau de
senator a devenit vacant.

2.2. Stabilirea numărului de mandate

Componenţa numerică a fiecărui corp legislativ se stabileşte potrivit normei de

reprezentare prevăzută în Legea electorală, şi anume: 1 deputat la 70 000 de locuitori şi 1
Stabilirea senator la 160 000 de locuitori.
numărului Din punct de vedere al tipului de scrutin, Legea electorală prevede că
mandatelor deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor art.
11 din legea electorală, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării
proporţionale, precum şi pe bază de candidaturi independente.
Numărul locuitorilor care se ia în calcul este cel rezultat în urma ultimului
recensământ al populaţiei, publicat de Institutul Naţional de Statistică.
Pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul
Scrutin celor 41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o
majoritar
uninominal
 circumscripţie separată pentru românii cu domiciliul în afara României. Numărul total al
circumscripţiilor electorale este de 43.
În cadrul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripţii electorale se constituie
colegii uninominale pe baza normei de reprezentare, după cum urmează: numărul
colegiilor uninominale pentru Camera Deputaţilor, respectiv Senat, se determină prin
raportarea numărului de locuitori al fiecărei circumscripţii electorale la normele de
reprezentare prevăzute la art. 5 alin. (2) şi (3), la care se adaugă un colegiu de deputat,
respectiv de senator pentru ceea ce depăşeşte jumătatea normei de reprezentare, fără ca
numărul colegiilor de deputat dintr-o circumscripţie electorală să fie mai mic de 4, iar cel
de senator mai mic de 2;
Delimitarea colegiilor uninominale se face ţinând cont de următoarele
reguli:
214. o circumscripţie electorală poate fi compusă numai din colegii
uninominale întregi;
215. teritoriul cuprins de un colegiu uninominal trebuie să se afle pe teritoriul
unuia şi aceluiaşi judeţ sau al municipiului Bucureşti;
216. pe teritoriul unei localităţi pot fi delimitate, de regulă, doar colegii
uninominale întregi;
217. un colegiu uninominal poate cuprinde, de regulă, una sau mai multe
localităţi întregi;
218. în municipiul Bucureşti, colegiile uninominale nu trebuie să depăşească
limitele administrativ-teritoriale dintre cele 6 sectoare;
219. în circumscripţia electorală specială pentru cetăţenii români cu domiciliu
în afara graniţelor României se vor forma 4 colegii uninominale pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi două colegii uninominale pentru alegerea Senatului. Arondarea geografică a
celor 4 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a celor două colegii uninominale
pentru Senat vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, conform hotărârii unei comisii
parlamentare speciale constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare, în
termen de maximum 90 zile de la intrarea în vigoare a legii.
220. în cadrul unei circumscripţii electorale, delimitarea colegiilor uninominale
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului se face astfel încât
mărimea acestora, calculată în număr de locuitori, să fie de aşa natură încât cel mai mare
colegiu uninominal să fie cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal,
în condiţiile în care sunt respectate prevederile lit. a) - e);
221. întotdeauna un colegiu uninominal pentru alegerea Senatului este format
dintr-un număr întreg de colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor, întregi
şi alăturate, din cadrul aceleiaşi circumscripţii electorale.
Prima delimitare a colegiilor uninominale va fi efectuată prin hotărâre a
Guvernului, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza
proporţionalităţii reprezentării parlamentare, în termen de maximum 90 zile de la intrarea
în vigoare a prezentului titlu.
Delimitarea colegiilor uninominale se actualizează de către Autoritatea
Electorală Permanentă. Operaţiunea de delimitare se actualizează după fiecare
recensământ al populaţiei, cu cel puţin 12 luni înainte de alegerile parlamentare la termen,
prin emiterea unei hotărâri a Autorităţii Electorale Permanente care se publică în Monitorul
DelimitareaOficial al României, Partea I.
colegiilor Modificarea colegiilor uninominale nu poate fi făcută decât dacă faţă de
uninominaledelimitarea anterioară a apărut o variaţie pozitivă sau negativă de minimum 10% din
populaţia respectivului colegiu uninominal.
 2.3. Listele electorale şi cărţile de alegător
F
Registrul Registrul electoral
electoral
Registrul electoral reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscrişi toţi
cetăţenii români, inclusiv cei cu domiciliul în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani,
cu drept de vot. Înregistrarea cetăţenilor cu domiciliul în străinătate se va face pe baza
evidenţei existente la Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative, utilizate la eliberarea paşapoartelor de tip CRDS.
Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în România este
structurat pe judeţe, municipii, oraşe, comune, iar pentru cei cu domiciliul în străinătate,
pe ţări şi localităţi.
Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în
permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral. La nivelul fiecărui
judeţ şi sector al municipiului Bucureşti, Registrul electoral care cuprinde alegătorii cu
domiciliul sau reşedinţa pe teritoriului unităţii administrativ-teritoriale este păstrat şi
actualizat de către biroul teritorial al Autorităţii Electorale Permanente.
Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa
Persoanelor, precum şi Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor
şi Reformei Administrative pun la dispoziţia Autorităţii Electorale Permanente datele şi
informaţiile necesare întocmirii şi actualizării Registrului electoral.
(5) Datele care se înscriu în Registrul electoral pentru fiecare alegător sunt
următoarele:
222. data naşterii;
223. codul numeric personal;
224. ţara în care îşi are domiciliul sau reşedinţa;
225. adresa de domiciliu;
226. adresa de reşedinţă;
227. seria şi numărul cărţii de alegător;
228. seria şi numărul actului de identitate.

A) Listele electorale

a) Listele electorale permanente

Pentru a asigura fiecărui cetăţean posibilitatea de a-şi exercita dreptul de vot şi

pentru a deţine o evidenţă precisă a Corpului electoral, se întocmesc liste electorale, ce
cuprind toţi cetăţenii cu drept de vot. Ele sunt permanente sau speciale.
Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind toţi cetăţenii cu drept de vot care
domiciliază în localitatea pentru care au fost întocmite. Aceste liste se întocmesc şi se actualizează de
primarul unităţii administrativ-teritoriale, împreună cu serviciile de evidenţă informatizată a F=
persoanei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Primarul, împreună cu serviciile de evidenţă
informatizată a persoanei, are obligaţia să actualizeze Liste electorale listele electorale permanente până la data
de 1 martie a fiecărui an. În anul în care permanente
 au loc alegeri, actualizarea listelor se face în cel mult 15 zile de la data stabilirii zilei
votării.
Listele electorale permanente permit o identificare precisă a fiecărui alegător,
întrucât ele cuprind rubrici speciale în care se înscriu numele şi prenumele alegătorului,
codul numeric personal, domiciliul, denumirea, seria şi numărul actului de identitate,
precum şi rubrica în care acesta semnează, atestând, astfel, exercitarea dreptului său de
vot.
Legea instituie şi procedura radierii din listele electorale permanente, de către
primarul unităţii administrativ-teritoriale a: 1) persoanelor decedate; 2) persoanelor care
şi-au pierdut cetăţenia română, pe baza comunicării făcute de către Ministerul Justiţiei; 3)
persoanelor care şi-au pierdut drepturile electorale, în temeiul comunicării făcute de
către instanţa de judecată.
Pentru a se evita votrea multiplă, fiecare alegător este înscris într-o singură listă
electorală permanentă. Deşi, exercitarea dreptului de vot nu este o obligaţie legală,
înscrierea în listele electorale permanente este obligatorie.

b) Listele electorale speciale

Listele electorale speciale reprezintă excepţii de la regulă, fiind utilizate în

situaţiile în care alegătorii nu îşi pot exercita dreptul de vot în localitatea de domiciliu.
Pentru a căpăta autenticitate şi calitatea de înscris oficial, listele speciale sunt
obligatoriu semnate - ca o condiţie formală de valabilitate - de preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare.
Alegătorii au dreptul să verifice înscrierea în listele electorale F= permanente. În acest
scop, primarii sunt obligaţi să pună la dispoziţia alegătorilor, spre consultare, listele electorale permanente
şi să organizeze acţiuni de informare Liste electorale şi îndrumare a alegătorilor pentru efectuarea
verificărilor necesare.
speciale
Listele electorale devin operabile numai dacă ajung la birourile secţiilor
de votare. În acest sens, primarii, împreună cu serviciile de evidenţă informatizată a
persoanei, execută copii de pe listele electorale permanente, care cuprind alegătorii din
fiecare secţie de votare. Copiile de pe listele electorale permanente se predau de către
primar, pe bază de proces-verbal, preşedintelui biroului electoral al fiecărei secţii de
votare, cu 3 zile înainte de data alegerilor. Un exemplar este pus la dispoziţie alegătorilor
pentru consultare, iar celălalt este utilizat în ziua alegerilor. Un exemplar al copiei se
păstrează de către primar.
Copiile de pe listele electorale permanente se semnează de primar, de secretarul
unităţii administrativ-teritoriale şi de şeful serviciului de evidenţă informatizată a
persoanei, acestea devenind, astfel, înscrisuri oficiale.
Primarul este obligat să pună la dispoziţie partidelor politice, alianţelor politice
şi alianţelor electorale, la cererea şi pe cheltuiala acestora, copii de pe listele electorale
permanente.
români aflaţi în străinătate pot vota şi fără carte de alegător, pe baza paşaportului
diplomatic, Modelul listei simplu
de serviciu, electorale
sau permanente
consular, peşicare
cel seal aplică
listei ştampila
electoralecuspeciale se
menţiunea
stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
"Votat" de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, cu precizarea zilei şi a
alegătorlunii în care
Că ţile de
r a avutB.loc
Exercitarea scrutinul.
dreptului
Cărţile dedealegător
vot se face pe baza cărţii de alegător. Cetăţenii
 Forma, conţinutul, modul de eliberare şi de utilizare a cărţii de alegător, precum
şi cheltuielile de tipărire şi distribuire a acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului,
la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Autorităţii Electorale
Permanente.
Un alegător nu poate primi şi deţine decât o singură carte de alegător.
Cărţile de alegător sunt permanente şi valabile pentru toate consultările
electorale cu caracter naţional, potrivit numărului de scrutine prevăzut în cuprinsul lor.
Cărţile de alegător se eliberează cetăţenilor înscrişi în listele electorale permanente ale
localităţii în care domiciliază.
Fiind un act personal, cartea de alegător se păstrează şi se foloseşte numai de
către titular. Cartea de alegător nu poate fi reţinută decât în cazul unei anchete penale
efectuate în legătură cu organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

2.4. Secţiile de votare

F
Secţiile de În cadrul fiecărei circumscripţii electorale se organizează în localităţi,
votare secţii de votare. Secţia de votare este locul unde cetăţenii îşi exercită dreptul de vot.
Legiuitorul a statuat că, în localităţile urbane, se organizează câte o secţie de
votare la 1.000-2.000 de locuitori; în comune, se organizează câte o secţie de votare la
500-2.000 de locuitori; în fiecare sat, de regulă, se organizează o secţie de votare. Pot fi
organizate secţii de votare şi în satele sau în grupurile de sate cu populaţie de până la 500
de locuitori.
Pentru a da posibilitatea tuturor cetăţenilor de a-şi exercita dreptul de vot,
legiuitorul a statuat că, pot fi înfiinţate secţii de votare pe lângă unităţile militare, precum
şi în spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi, centre de îngrijire, asistenţă şi
recuperare a persoanelor adulte cu handicap şi cămine de bătrâni. Condiţia impusă de
lege este întrunirea unui număr de cel puţin 25 alegători în aceste instituţii.
De asemenea, se pot organiza secţii de votare şi în staţiile de cale ferată, în
autogări, în porturi şi aeroporturi, pentru alegătorii care, în ziua alegerilor, se află în
timpul efectuării unei călătorii, precum şi pe lângă căminele de studenţi sau de elevi, dacă
acestea găzduiesc 250-1.000 de alegători.
Pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României se organizează
câte o secţie de votare pentru alegătorii membri ai reprezentanţei diplomatice şi familiile
lor, precum şi pentru cetăţenii români din ţară sau străinătate aflaţi în ţările respective în
ziua alegerilor
Pe navele sub pavilion românesc, aflate în navigaţie în ziua alegerilor, precum şi
pe platformele marine se organizează secţii de votare care fac parte din circumscripţia
electorală a locului unde este înregistrată nava, respectiv din circumscripţia electorală
unde este înregistrată platforma.
Alegătorii votează atât pentru Camera Deputaţilor, cât şi pentru Senat, la
aceeaşi secţie de votare.
Primarilor le revine misiunea de a delimita secţiile de votare de pe cuprinsul
unităţii administrativ-teritoriale în care au fost aleşi.
Prefecţii sunt obligaţi ca în termen de 10 zile de la stabilirea datei alegerilor să
facă numerotarea secţiilor de votare de pe raza judeţului şi să aducă la cunoştinţă publică
delimitarea şi numerotarea fiecărei secţii de votare, prin publicaţii în care se indică şi
locul de desfăşurare a votării.
 Birourile electorale

Birourile Organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor electorale relevă existenţa anumitor

cerinţe specifice principiilor statului de drept:
electorale
229. asigurarea deplinei corectitudini a alegerilor;
230. egalitatea de şanse între candidaţi;
231. obiectivitatea şi imparţialitatea supravegherii operaţiunilor de
votare;
232. soluţionarea, potrivit legii, a oricăror contestaţii sau întâmpinări cu privire

Pentru realizarea în bune condiţii a procesului electoral, legiuitorul a statuat trei

1. Biroul
categorii de birouri Electoral
electorale:Central (BEC)
233. Biroul Electoral Central;
Biroul Electoral Central
234. Birouri este alcătuit
electorale din:
de circumscripţie;
235. Birouri electorale ale secţiilor de votare.
■87 a stabilit
Legea electorală 3 judecători ai Înaltei
că membrii Curţielectorale
birourilor de Casaţieexercită
şi Justiţie,
o funcţie ce
implică autoritatea ■ de88 preşedintele
stat. Legea a impus şişi anumite
vicepreşedinţii Autorităţii
restricţii Electorale
cu privire la componenţa
birourilor Permanente,
electorale, interzicând candidaţilor în alegeri, soţilor, rudelor şi afinilor
■89la12
acestora, până reprezentanţi
gradul ai partidelor
al doilea inclusiv, politice
să facă parte şi
dinalianţelor
acestea. acestora, care participă
la alegeri;
■90 un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al minorităţilor naţionale
din Camera Deputaţilor.

BEC Desemnarea celor 3 judecători se face de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, în şedinţă publică, în termen de3 zile de la stabilirea datei alegerilor, prin tragere
la sorţi, dintre judecătorii în exerciţiu ai Curţii.
Data desfăşurării şedinţei publice de tragere la sorţi se anunţă în scris, cu două
zile înainte de ziua desfăşurării, partidelor politice parlamentare şi se aduce la cunoştinţă
publică prin presa scrisă şi audiovizuală. La organizarea şi desfăşurarea tragerii la sorţi au
dreptul să participe câte un reprezentant, desemnat ca atare, al partidelor politice
parlamentare. Rezultatul tragerii la sorţi se consemnează într-un proces-verbal, semnat de
preşedinte şi consultantul şef ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procesul-verbal
constituie actul de învestire.
În termen de 24 de ore de la învestire, judecătorii desemnaţi aleg din rândul lor,
prin vot secret, preşedintele Biroului Electoral Central şi locţiitorul acestuia.
În termen de două zile de la rămânerea definitivă a candidaturilor, partidele
politice care nu sunt reprezentate în Parlament, alianţele politice şi alianţele electorale ale
acestora care participă la alegeri comunică, în scris, Biroului Electoral Central, numele şi
prenumele reprezentanţilor. Desemnarea reprezentanţilor partidelor politice
neparlamentare, alianţelor politice şi alianţelor electorale dintre acestea în Biroul Electoral
Central se face în ordinea descrescătoare a numărului listelor de candidaţi centralizate.
91

Biroul Electoral Central adoptă, în termen de două zile de la constituire, un

regulament de organizare şi funcţionare, care se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, şi este obligatoriu pentru toate birourile electorale.
Biroul Electoral Central are următoarele atribuţii principale:
236. veghează la actualizarea listelor electorale permanente, urmăreşte
aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri pe întregul teritoriu al ţării şi asigură
interpretarea şi aplicarea uniformă a acestora;
237. asigură publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a listei
cuprinzând denumirea şi semnele electorale ale partidelor politice, alianţelor politice,
alianţelor electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale legal
constituite, care au dreptul să participe la alegeri şi comunică lista tuturor birourilor
electorale de circumscripţie imediat după constituirea acestora;
238. rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate şi contestaţiile cu
privire la activitatea birourilor electorale de circumscripţie; contestaţiile se soluţionează
prin hotărâri care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru
autorităţile şi instituţiile publice la care se referă, sub sancţiunile prevăzute de prezenta
lege;
239. centralizează, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale de
circumscripţie, numărul de liste complete de candidaturi definitive depuse de către
partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale; comunică situaţia centralizată, în termen de 24 de ore
de la întocmire, Comisiei speciale a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru atribuirea
timpilor de antenă, precum şi Societăţii Române de Televiziune şi Societăţii Române de
Radiodifuziune;
240. primeşte de la birourile electorale de circumscripţie procesele-verbale
cuprinzând numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi şi
constată dacă există partide politice, alianţe politice sau alianţe electorale care nu au
întrunit pragul electoral ; comunică birourilor electorale de circumscripţie şi dă
publicităţii, în termen de 24 de ore de la constatare lista partidelor politice, alianţelor
politice sau alianţele electorale care nu au întrunit pragul electoral;
241. verifică şi înregistrează rezultatul alegerilor, însumează pe întreaga ţară
voturile neutilizate pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală care
îndeplineşte condiţia prevăzută la lit. e) şi asigură repartizarea centralizată şi desfăşurarea
pe circumscripţii electorale a mandatelor ce li se cuvin;
242. atestă atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care a întrunit condiţiile prevăzute la art. 4 şi eliberează
certificatul doveditor deputatului desemnat pe această bază;
243. anulează alegerile dintr-o circumscripţie electorală în cazul în care
constată că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraude de natură să
modifice atribuirea mandatelor şi dispune repetarea scrutinului;
i) poate dispune renumărarea voturilor într-o secţie de votare sau
refacerea centralizării voturilor şi rezultatului alegerilor dintr-o circumscripţie
electorală, în situaţia în care constată, pe baza probelor administrate, că au fost
comise erori sau au fost înregistrate neconcordanţe între datele înregistrate în
procesele-verbale;
j) transmite Autorităţii Electorale Permanente, după publicarea rezultatelor
alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, materialele necesare redactării
Cărţii Albe a alegerilor.

Biroul Electoral Central poate anula alegerile dintr-o circumscripţie electorală

în situaţia în care constată că votarea sau stabilirea rezultatelor
92

alegerilor au avut loc prin fraude din cauza cărora s-a modificat atribuirea mandatelor, caz
în care, scrutinul va fi repetat.
Prin fraudă electorală se înţelege orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în
timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-
verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje
concretizate prin voturi şi mandate în plus pentru un partid, o alianţă politică, o alianţă
electorală sau un candidat independent.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, Biroul Electoral Central adoptă hotărâri care
se aduc la Biroul electoral
cunoştinţă în de circumscripţie
şedinţă publică şiseprin
constituie din 3 judecători,
orice mijloc un reprezentant
de publicitate. Hotărârile
Biroului Electoral Central sunt obligatorii pentru toate autorităţile, instituţiile politice,
al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 9 reprezentanţi ai partidelor publice,
alianţelorelectorale,
birourile politice, precum
alianţelor electorale
şi pentru sau organizaţiilor
toate organismele cu atribuţiicetăţenilor
în materie aparţinând
electorală,
minorităţilor
de naţionale
la data aducerii ce participă
la cunoştinţă la publică.
în şedinţă alegeri în circumscripţia electorală în care
funcţionează biroul electoral.
Biroul Electoral Central îşi încetează activitatea după publicarea în Monitorul
Oficial al Desemnarea judecătorilor
României, Partea se face alegerilor.
I, a rezultatului în şedinţă publică, în termen de cel mult 5 zile
de la stabilirea datei alegerilor, de către preşedintele tribunalului, prin tragere la sorţi,
dintre judecătorii
2. Biroul în exerciţiu
electoral deaicircumscripţie
acestuia. Tragerea la sorţi se face pe funcţii: preşedinte şi
locţiitor şi se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedintele tribunalului, care
constituie actul de învestire.
Desemnarea reprezentanţilor partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor
electorale în biroul electoral de circumscripţie se face în ordinea descrescătoare a ponderii
numărului de candidaturi definitive ale fiecărui partid politic, alianţă politică sau alianţă
electorală în numărul total al candidaturilor definitive din circumscripţia respectivă,
cumulat pentru Senat şi Camera Deputaţilor.
Biroul Birourile electorale de circumscripţie au următoarele atribuţii principale:
electoral de 244. veghează la organizarea, din timp, a secţiilor de votare, urmăresc şi
circumscripţieasigură aplicarea unitară şi respectarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri de către
toate autorităţile, instituţiile şi organismele cu responsabilităţi în materie electorală din
cadrul judeţului;
245.înregistrează candidaturile depuse şi constată rămânerea definitivă
a
acestora;
246. fac publicaţiile şi afişările prevăzute de lege cu privire la listele de
candidaţi şi candidaturile independente;
247. rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu
privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare sau, după caz, oficiilor
electorale, din cadrul circumscripţiei electorale în care funcţionează; contestaţiile se
soluţionează prin hotărâri care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi
pentru autorităţile şi instituţiile publice la care se referă, sub sancţiunile prevăzute de lege;
248. distribuie, împreună cu primarii, birourilor electorale ale secţiilor de
votare buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea Votat.
 Biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti distribuie aceste materiale
oficiilor electorale;
249. totalizează rezultatul alegerilor de la secţiile de votare şi comunică
Biroului Electoral Central procesul-verbal cuprinzând numărul de voturi valabil
exprimate pentru fiecare listă de candidaţi şi candidaţi independenţi. Biroul electoral de
circumscripţie al municipiului Bucureşti totalizează rezultatul alegerilor transmis de la
oficiile electorale şi comunică Biroului Electoral Central procesul-verbal cuprinzând
numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi şi candidaţi
independenţi;
250. constată rezultatul alegerilor pentru circumscripţia electorală şi
eliberează deputaţilor sau, după caz, senatorilor certificatul doveditor al alegerii; predau
tribunalului, pe bază de proces-verbal, buletinele de vot nule şi cele contestate, primite de
la birourile electorale ale secţiilor de votare;
251. înaintează Biroului Electoral Central procesele-verbale cuprinzând
rezultatul alegerilor, precum şi întâmpinările, contestaţiile şi procesele-verbale primite de
la birourile electorale ale secţiilor de votare, iar în municipiul Bucureşti, de la oficiile
electorale;
i) comunică Biroului Electoral Central numărul de liste complete de
candidaturi definitive ale fiecărui partid politic, alianţă politică, alianţă electorală
şi organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, în termen de 24 de
ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor.
Hotărârile biroului electoral se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică.

3. Oficiile electorale

Oficiile electorale, în ierarhia birourilor electorale, se situează, ca organism

intermediar, între birourile de circumscripţie şi birourile secţiilor de votare. Oficiile
electorale se organizează la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti. Justificarea
organizării acestor oficii electorale are la bază întinderea zonală largă a sectoarelor
Municipiului Bucureşti şi numărul mare de locuitori a acestora.
Oficiile electorale sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor al
acestuia şi din cel mult 7 membri, reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor
politice, alianţelor electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorit ăţilor
Oficiile naţionale care participă la alegeri în municipiul Bucureşti.
electorale (2) Preşedintele şi locţiitorul acestuia sunt magistraţi desemnaţi de
preşedintele Tribunalului Bucureşti cu cel mult 15 zile înainte de data alegerilor, prin
tragere la sorţi, dintre judecătorii în exerciţiu ai judecătoriei sectorului. Oficiile electorale
au următoarele atribuţii:
252. primesc buletinele de vot, ştampilele de control şi ştampilele cu
menţiunea Votat de la biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti şi le
distribuie, împreună cu primarii de sector, birourilor electorale ale secţiilor de votare din
sector;
253. totalizează rezultatul alegerilor de la secţiile de votare şi comunică
biroului electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti procesul-verbal cuprinzând
numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi şi pentru fiecare
candidat independent;
254. rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi
contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare;
255. înaintează biroului electoral de circumscripţie procesele-verbale
cuprinzând rezultatul alegerilor, precum şi întâmpinările, contestaţiile şi procesele-
verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare.
 4. Birourile electorale ale secţiilor de votare
5

Birourile electorale ale secţiilor de votare sunt organisme electorale operaţionale,

ele fiind direct implicate în cea mai importantă fază a procesului electoral: desfăşurarea
votării.
Birourile electorale ale secţiilor de votare sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un
locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri.
Preşedintele şi locţiitorul sunt, de regulă, magistraţi sau alţi jurişti, care nu fac
parte din nici un partid politic. Preşedintele şi locţiitorul sunt desemnaţi de preşedintele
tribunalului, cu cel mult 10 zile înainte de data alegerilor, prin tragere la sorţi. Lista
F magistraţilor de pe care se face tragerea la sorţi se întocmeşte de către preşedintele
Birourile tribunalului, iar cea a celorlalţi jurişti, de către prefect, împreună cu preşedintele
electorale ale tribunalului şi câte un reprezentant din partea fiecărui partid politic parlamentar.
secţiilor de În cazul în care numărul juriştilor este insuficient, lista este completată de către
votare prefect cu alte persoane care se bucură de prestigiu în faţa locuitorilor şi care nu fac parte
din nici un partid politic.
Lista propusă de prefect cuprinde un număr de persoane mai mare cu 10% decât
cel necesar. Persoanele din cuprinsul listei care nu sunt desemnate preşedinţi sau locţiitori
ai acestora rămân la dispoziţia preşedintelui tribunalului pentru înlocuirea în cazuri
deosebite a titularilor. Lista conţine: numele, prenumele, domiciliul, telefoanele şi
semnăturile de acceptare ale persoanelor propuse.
Gruparea în listă a persoanelor, în vederea tragerii la sorţi, se face avându-se în
vedere necesitatea ca locuinţele acestora să fie cât mai aproape de sediul biroului electoral
al secţiei de votare.
Birourile electorale ale secţiilor de votare se constituie pe data desemnării
membrilor acestora.
Un partid politic, alianţă politică sau o alianţă electorală poate avea într-un birou
electoral de secţie de votare cel mult 3 reprezentanţi.

Birourile electorale ale secţiilor de votare au următoarele atribuţii:

256. primesc copiile de pe listele electorale permanente, iar de la birourile
electorale de circumscripţie, buletinele de vot pentru alegătorii care urmează să voteze la
secţia de votare, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea "Votat". În municipiul
Bucureşti buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea "Votat" le
primesc de la oficiile electorale;
257. conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul
secţiei de votare şi în jurul acestuia;
258. numără voturile şi consemnează rezultatele votării;
259. rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;
260. înaintează birourilor electorale de circumscripţie sau, după caz, oficiilor
electorale procesele-verbale cuprinzând rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse
şi cu materialele la care acestea se referă;
261. predau, cu proces-verbal, judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi au
sediul, buletinele de vot întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate, listele
electorale utilizate, ştampilele şi celelalte materiale necesare votării; listele electorale
speciale de la secţiile de votare constituite pe lângă unităţile militare se predau
comandantului unităţii, pe bază de proces-verbal;
 g) în cazul secţiilor de votare din străinătate, materialele prevăzute la lit. f) se
predau misiunii diplomatice din ţara respectivă, care le trimite Judecătoriei Sectorului 1
al Municipiului Bucureşti.

Birourile şi oficiile electorale lucrează în prezenţa majorităţii membrilor lor şi

iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. În caz de egalitate de voturi, votul
preşedintelui este hotărâtor.
Pentru motive întemeiate, apreciate de la caz la caz, reprezentanţii partidelor
politice în birourile electorale pot fi înlocuiţi, la cererea celor care i-au propus, cu
aprobarea biroului electoral ierarhic superior, până în preziua votării, iar în caz de deces,
îmbolnăviri sau accidente, chiar şi în ziua alegerilor.
Birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate se constituie dintr-un
preşedinte, desemnat de şeful misiunii diplomatice, şi din 2 membri stabiliţi de
preşedintele Biroului Electoral Central, prin tragere la sorţi, dintr-o listă întocmită de
Ministerul Afacerilor Externe cu consultarea partidelor politice parlamentare. Gruparea în
listă, în vederea tragerii la sorţi, se face avându-se în vedere ca persoanele în cauză să
aibă domiciliul sau să locuiască în localitatea în care se organizează secţia respectivă sau
cât mai aproape de aceasta.

2.5 Candidaturile

Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun pe liste separate de

candidaţi numai de partide politice şi alianţe politice, constituite potrivit Legii partidelor
politice nr. 14/2003, precum şi de alianţe electorale.
Alianţa politică reprezintă o formă de asociere a două sau mai multe
F= partide, pe baza unui protocol de asociere, în timp ce alianţa electorală se
realizează cu un scop predilect: participarea la alegerea unor autorităţi publice.
Candidaturile Partidele politice şi alianţele politice se pot asocia între ele numai la
nivel naţional, pe bază de protocol, constituind o alianţă electorală, în scopul participării
la alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
Un partid politic sau o alianţă politică nu poate face parte decât dintr-o singură
alianţă electorală. Alianţa electorală care a participat la alegerile anterioare sub o
denumire o poate păstra numai dacă nu şi-a schimbat componenţa iniţială. De asemenea,
denumirea respectivă nu poate fi utilizată de o altă alianţă.
Propunerile de candidaţi se fac pe circumscripţii electorale şi se depun la
birourile electorale de circumscripţie cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data
alegerilor.
Propunerile de candidaţi se fac în scris, în 4 exemplare, de către partidele
politice, alianţele politice şi alianţele electorale care participă la alegeri, sub semnătura
conducerii acestora sau a persoanelor desemnate pentru a le semna, iar în cazul
candidaţilor independenţi, pe baza listei susţinătorilor.
Lista susţinătorilor constituie un act public, cu toate consecinţele prevăzute de
lege.
Susţinătorii pot fi numai cetăţeni cu drept de vot. Un susţinător poate sprijini
numai câte un singur candidat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat.

Legea electorală permite însă şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând

minorităţilor naţionale, legal constituite să propună candidaturi pentru cele două corpuri
legiuitoare.
Legiuitorul defineşte conceptul de "minoritate naţională" ca fiind acea etnie
care este reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale.
96

Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, legal constituite,

care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator au dreptul,
împreună, potrivit art. 62 alin. (2) din Constituţia României, republicată, la un mandat de
deputat, dacă au obţinut, pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 10% din
numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.
Pentru a putea beneficia de un mandat de deputat, legea electorală a stabilit
anumite condiţii pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale:
262. organizaţia beneficiară să fie legal constituită;
263. organizaţia respectivă să fi participat la alegeri,
264. organizaţia să nu întrunească pragul electoral pentru obţinerea unui
mandat de deputat sau de senator, dar să obţină, totuşi, un anumit număr de voturi(cel
puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui
deputat);
265. toate organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale
beneficiază de mandatul de deputat, împreună.
Candidaturile pentru cele două Camere se propun pe liste separate fie de
partidele politice, fie de alianţele politice, fie de alianţele electorale. Legea electorală
prevede şi posibilitatea depunerii de candidaturi independente.
Listele de candidaţi pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor trebuie întocmite
astfel încât să asigure reprezentarea ambelor sexe.
Numărul de candidaţi de pe fiecare list ă poate fi mai mare decât numărul
mandatelor rezultate din norma de reprezentare cu doi până la un sfert din aceste
mandate; fracţiunile se întregesc la cifra 1, indiferent de mărimea acestora.
În aceeaşi circumscripţie electorală, un partid politic, o alianţă politică sau o
alianţă electorală poate propune, pentru fiecare dintre Camerele Parlamentului, numai o
singură listă de candidaţi. Partidele politice din alianţele politice sau alianţele electorale
pot participa la alegeri numai pe listele alianţei. Un partid nu poate face parte decât dintr-
o singură alianţă politică sau alianţă electorală.
Listele de candidaţi trebuie să cuprindă, în cazul alianţelor politice şi alianţelor
electorale, şi apartenenţa politică a candidaţilor.
Candidatul independent poate participa la alegeri individual dacă este susţinut
de cel puţin 5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente
ale localităţilor situate în circumscripţia electorală în care candidează. Nu se admit
candidaturi independente pe listele de candidaţi depuse de partidele politice, alianţele
politice sau alianţele electorale. Nu se admit nici liste de candidaţi independenţi.
Preşedintele României, în funcţie la data alegerii Camerei Deputaţilor şi
Senatului, dacă se află în ultimele 3 luni ale mandatului, poate candida ca independent pe
listele unui partid politic, unei alianţe politice sau alianţe electorale pentru obţinerea unui
mandat de deputat sau senator. În cazul în care este ales deputat sau senator, Preşedintele
României este obligat ca, după validare, să opteze între calitatea de deputat sau senator şi
aceea de preşedinte.
O persoană poate candida fie pentru un mandat de deputat, fie pentru un mandat
de senator şi numai într-o singură circumscripţie electorală.
Candidaturile pe mai multe liste de candidaţi sau atât pe liste, cât şi ca
independent sunt nule de drept.
Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute de art. 37 din Constituţia României, pentru a fi alese. Potrivit textului
constituţional invocat, le este interzis să candideze
97

cetăţenilor români care nu au domiciliul în ţară, precum şi celor cărora le este interzisă
asocierea în partide politice (judecătorii Curţii Constituţionale, Avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici
stabilite prin lege). Art. 37 alin. 2 din Constituţie adaugă condiţiilor de eligibilitate
enunţate mai sus, împlinirea vârstei de 23 de ani pentru persoanele ce candidează pentru
un mandat de deputat şi 33 de ani pentru cele care candidează pentru Senat.
Prefecţii şi subprefecţii care îşi depun candidatura pentru un mandat de deputat
sau de senator sunt suspendaţi de drept din funcţie de la data depunerii candidaturii până la
comunicarea oficială a rezultatului alegerilor. Pe această perioadă Guvernul desemnează
un prefect sau, după caz, un subprefect interimar. Prefecţii şi subprefecţii nu pot participa
la desfăşurarea acţiunilor de campanie electorală.
Biroul electoral de circumscripţie examinează respectarea condiţiilor legale
pentru ca o persoană să poată candida şi înregistrează candidaturile care îndeplinesc aceste
condiţii.
Până la împlinirea a 20 de zile înainte de data alegerilor, cetăţenii, partidele
politice, alianţele politice şi alianţele electorale pot contesta candidaturile.
În acest scop, în termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturii, unul dintre
exemplarele listei de candidaturi se afişează de biroul electoral de circumscripţie la sediul
său.
Contestaţiile privind înregistrarea sau respingerea candidaturilor se soluţionează
de tribunalul în a cărui raza teritorială se află circumscripţia electorală, în cel mult două
zile de la primirea contestaţiei.
Data alegerilor se stabileşte şi se aduce la cunoştinţă publică de către Guvern cu
cel puţin 45 de zile înainte de ziua votării şi până la împlinirea a 5 zile de la data la care
începe să 2.6.
curgă termenul prevăzut
Campania electorală la art. 63 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Alegerile au loc într-o singură zi, care poate fi numai duminica.
Aducerea electorală
Campania la cunoştinţă publică
începe cu 30a de
datei
zilealegerilor
înainte desedata
facedesfăşurării
prin Monitorul Oficial
alegerilor şi
al României, Partea I, precum şi prin presa scrisă şi audiovizuală.
se încheie în ziua de sâmbătă care precedă data alegerilor, la ora 7,00.
În campania electorală candidaţii, partidele politice, alianţele politice şi alianţele
electorale, precum şi cetăţenii au dreptul să-şi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o
discriminare, prin mitinguri, adunări, marşuri, precum şi prin intermediul presei scrise şi
audiovizuale. Organizarea mitingurilor, adunărilor şi marşurilor se poate face numai cu
autorizările prevăzute de lege.
Mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni ordinii de drept.
Este interzis orice procedeu de publicitate comercială prin intermediul presei scrise şi
F audiovizuale în scop de propagandă electorală.
În timpul campaniei electorale se asigură candidaţilor, în mod nediscriminatoriu,
Campania
spaţii corespunzătoare pentru a se întâlni cu alegătorii. Spaţiile pot fi amplasate la sediul
electorală
primăriei, în case de cultură, cămine culturale şi cinematografe şi se asigură pe bază de
înţelegere cu privire la cheltuielile de întreţinere. Se pot folosi pentru întâlnirile cu
alegătorii spaţii din şcoli şi universităţi, în afara programului de învăţământ.
98

Confruntarea liberă între candidaţi trebuie să aibă caracter democratic, să se

rezume la dispute de idei şi programe.
Una din modalităţile cele mai eficiente în campania electorală o reprezintă mas-
media.
Radiodifuzorii publici şi privaţi sunt obligaţi să asigure, în cadrul serviciilor de
programe audiovizuale, desfăşurarea unei campanii electorale echitabile, echilibrate şi
corecte pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi pentru candidaţii independenţi.
În timpul campaniei electorale informaţiile privind sistemul electoral, tehnica
votării, calendarul campaniei electorale, programele politice, opiniile şi mesajele cu
conţinut electoral trebuie să fie prezentate exclusiv în următoarele tipuri de emisiuni:
266. emisiuni informative - în care pot fi difuzate informaţii privind sistemul
electoral, tehnica votării şi activităţile de campanie ale candidaţilor; în acest scop durata
programată a emisiunii informative poate fi mărită cu cel mult 15 minute;
267. emisiuni electorale - în care candidaţii îşi pot prezenta programele
politice şi activităţile de campanie electorală;
268. dezbateri electorale - în care candidaţii, jurnaliştii, analiştii şi alţi invitaţi
pun în discuţie programele electorale şi temele de interes public.
Posturile private de radio şi televiziune, inclusiv de televiziune prin cablu, pot
organiza, în cadrul propriei grile de programe, emisiuni de tipul celor menţionate mai sus.
Accesul reprezentanţilor şi candidaţilor partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor
electorale şi al candidaţilor independenţi la aceste tipuri de emisiuni este gratuit.

Biroul Electoral Central comunică comisiei parlamentare speciale numărul de

liste complete de candidaturi definitive ale fiecărui partid politic, fiecărei alianţe politice
sau alianţe electorale, iar aceasta calculează proporţia timpilor de antenă ce trebuie
acordaţi de Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune şi
de studiourile teritoriale ale acestora partidelor politice, alianţelor politice sau alianţelor
electorale, în funcţie de numărul de liste complete de candidaturi definitive, cumulate
pentru Camera Deputaţilor şi Senat.
Candidaţii independenţi îşi pot exercita dreptul la timpi de antenă o singură
dată, între 5 minute şi o oră, în mod egal, în funcţie de orarul stabilit de conducerea
Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune şi de numărul
lor.

Posturile private de televiziune şi de radiodifuziune care au în cadrul grilei de

programe emisiuni cu caracter electoral repartizează timpii de antenă partidelor politice,
alianţelor politice şi alianţelor electorale dintre acestea, precum şi candidaţilor
independenţi astfel:
269. 75% din timpii de antenă se repartizează partidelor politice parlamentare,
alianţelor politice sau alianţelor electorale ale acestora, proporţional cu ponderea în
Parlament;
270. 25% din timpii de antenă se repartizează partidelor politice
neparlamentare, alianţelor politice sau alianţelor electorale ale acestora care au depus liste
de candidaţi în circumscripţia electorală în care se află postul privat de televiziune sau de
radiodifuziune;
 c) candidaţii independenţi îşi pot exercita dreptul la timpi de antenă o singură
dată, între 5 minute şi o oră, în mod egal, în cadrul procentului de 25%, în funcţie de
orarul stabilit de conducerea postului privat de televiziune sau radiodifuziune, având în
vedere numărul lor.
În perioada campaniei electorale candidaţii şi reprezentanţii partidelor politice,
alianţelor politice, alianţelor electorale sau candidaţii independenţi aflaţi în competiţie au
acces la posturile publice şi private de radiodifuziune şi televiziune, inclusiv la cele prin
cablu, numai la emisiunile şi dezbaterile electorale, în fiecare din zilele de luni, marţi,
miercuri, joi şi vineri.
În perioada campaniei electorale candidaţii şi reprezentanţii partidelor politice
aflate în competiţie nu pot fi producători, realizatori sau moderatori ai emisiunilor
realizate de radiodifuzorii publici şi privaţi.
Radiodifuzorii publici şi privaţi au obligaţia de a asigura, prin măsuri tehnice şi
redacţionale, reflectarea campaniei electorale în mod echitabil, echilibrat şi imparţial.
Emisiunile informative se supun obligaţiei de obiectivitate, echitate şi de
informare corectă a publicului.
Candidaţii care deţin funcţii publice pot apărea în emisiunile informative numai
în probleme legate de exercitarea funcţiei lor.
Emisiunile şi dezbaterile electorale trebuie să asigure tuturor candidaţilor
condiţii egale în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, pluralismul opiniilor şi
echidistanţa.
În cadrul emisiunilor electorale candidaţii au următoarele obligaţii:
271. să nu pună în pericol ordinea constituţională, ordinea publică, siguranţa
persoanelor şi a bunurilor;
272. să nu facă afirmaţii care pot aduce atingere demnităţii umane sau moralei
publice;
273.să probeze acuzaţiile cu incidenţă penală sau morală aduse unui
alt
candidat;
274. să nu incite la ură sau discriminare pe considerente de rasă, religie,
naţionalitate, sex, orientare sexuală sau etnie.
Realizatorii şi moderatorii emisiunilor şi dezbaterilor electorale au următoarele
obligaţii:
275.să fie imparţiali;
276. să asigure un echilibru necesar desfăşurării emisiunii, oferind fiecărui
candidat participant la discuţii posibilitatea de prezentare a opiniilor sale;
277.să formuleze clar întrebările, fără a fi tendenţioase sau
părtinitoare;
278. să asigure menţinerea dezbaterii în sfera de interes a campaniei electorale
şi a tematicii stabilite;
279. să intervină atunci când, prin comportamente sau exprimări, invitaţii
încalcă obligaţiile ce le revin în cadrul derulării campaniei electorale, obligaţii prevăzute
de art. 63 alin. 2 din legea electorală; în cazul în care invitaţii nu se conformează
solicitărilor, moderatorul poate decide întreruperea microfonului acestuia sau oprirea
emisiunii, după caz.
În cazul prezentării de sondaje de opinie cu conţinut electoral, acestea trebuie
însoţite de următoarele informaţii:
280. denumirea instituţiei care a realizat sondajul;
281. data sau intervalul de timp în care a fost efectuat sondajul şi metodologia
utilizată;
282. dimensiunea eşantionului şi marja maximă de eroare;
d) cine a solicitat şi cine a plătit efectuarea sondajului.
 283. prezentarea de sondaje de opinie sau difuzarea de
emisiuni electorale;
284. invitarea sau prezentarea candidaţilor în programe, cu excepţia situaţiilor
prevăzute la art. 68 alin. (4);
285. comentarii privind campania electorală.
În ziua votării este interzisă prezentarea sondajelor realizate la ieşirea de la
urne, înainte de închiderea votării.
Candidaţii şi partidele politice ale căror drepturi sau interese legitime au fost
lezate prin prezentarea în cadrul unui program electoral a unor fapte neadevărate
beneficiază de drept la replică. Candidaţii şi partidele politice ale căror drepturi sau
interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program electoral a unor
informaţii inexacte beneficiază de drept la rectificare.
Primarii sunt obligaţi ca, până la începerea campaniei electorale, să stabilească
locuri speciale pentru afişaj electoral, ţinând seama de numărul partidelor politice,
alianţelor politice şi alianţelor electorale care declară că depun liste de candidaţi şi al
persoanelor care declară că sunt candidaţi în alegeri ca independenţi.
Primarii trebuie să asigure ca locurile speciale de afişaj să fie situate în pieţe, pe
străzi şi în alte locuri publice frecventate de cetăţeni, fără stânjenirea circulaţiei pe
drumurile publice şi a celorlalte activităţi din localităţile respective. În prealabil, primarii
sunt obligaţi să asigure înlăturarea oricăror afişe, înscrisuri şi însemne rămase de la
campaniile electorale precedente.
Utilizarea locurilor de afişaj electoral este permisă numai pentru partidele
politice, alianţele politice, alianţele electorale şi candidaţii independenţi care participă la
alegeri.
Este interzisă utilizarea de către un partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală ori candidat independent a locurilor speciale de afişaj electoral astfel încât să
împiedice folosirea acestora de către un alt partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală ori candidat independent.
Afişajul electoral în alte locuri decât cele stabilite de lege este permis numai cu
acordul proprietarilor, administratorilor sau, după caz, al deţinătorilor.
Pe un panou electoral instalat în locurile stabilite potrivit alin. (1) fiecare partid
politic, alianţă politică, alianţă electorală ori candidat independent poate aplica un singur
afiş electoral, în spaţiul care i-a fost destinat.
Sunt interzise afişele electorale care combină culorile astfel încât să evoce
drapelul României, al altui stat sau al unei organizaţii internaţionale. Fac excepţie
partidele politice care sunt membre ale unor organizaţii politice internaţionale, acestea
putând utiliza semnul organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică. Sunt
interzise afişele electorale care prin conţinutul lor aduc acuzaţii cu caracter calomnios la
adresa autorităţilor publice, partidelor politice sau candidaţilor în alegeri.
Organele de ordine publică sunt obligate să asigure integritatea panourilor şi a
afişelor electorale.
Birourile electorale de circumscripţie veghează la corecta desfăşurare a
campaniei electorale în circumscripţia în care funcţionează, soluţionând, prin hotărâre,
plângerile ce le sunt adresate cu privire la încălcarea de către candidaţi, partide politice,
alianţe politice, alianţe electorale sau de către persoanele cărora le este interzis să
participe la acţiuni de campanie electorală a prevederilor legale sau deontologiei
electorale, precum şi la împiedicarea unui partid politic, unei alianţe politice, alianţe
electorale ori candidat independent de a-şi desfăşura campania electorală.
101

2.7. Desfăşurarea votării

Asigurarea logisticii necesare exercitării dreptului de vot prezintă

importanţă specială pentru finalizarea procesului electoral. În acest sens, primarii
trebuie să ia măsuri ca fiecare secţie de vot să aibă toate utilităţile: cabine, urne şi
Desfăşurarea ., „ w „. ,. . . .
tă
vo r ii ştampile, in număr suficient raportat la numărul alegătorilor înscrişi in copiile de
pe listele electorale permanente sau cu numărul estimat de alegători. Cabinele şi
urnele trebuie amplasate în aceeaşi încăpere în care îşi desfăşoară activitatea
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare şi membrii acestuia.

Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, împreună cu membrii

acestuia, trebuie să fie prezent la sediul secţiei de votare în ajunul zilei alegerilor, la ora
18,00, fiind obligat să dispună măsurile necesare pentru asigurarea ordinii şi
corectitudinii operaţiunilor de votare.
În ziua alegerilor, la ora 6,00, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare,
în prezenţa celorlalţi membri, verifică urnele, existenţa listelor electorale, a formularelor
listelor electorale speciale, a buletinelor de vot şi a ştampilelor, după care închide şi
sigilează urnele, aplicând ştampila de control a secţiei de votare.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare are puteri depline în ceea ce
priveşte, pe de o parte, asigurarea corectitudinii actului de votare şi, pe de altă parte,
asigurarea ordinii în secţie şi în jurul acesteia.
În afară de membrii biroului electoral al secţiei de votare, de candidaţi, de
observatori şi de delegaţii acreditaţi, nici o altă persoană nu poate staţiona în locurile
publice din zona de votare sau în localul de vot mai mult decât timpul necesar pentru
votare.
Mas-media are dreptul să-şi acrediteze delegaţi care să consemneze sau să
relateze de la locul desfăşurării votării, aspecte cu privire la procesul electoral.
Acreditarea delegaţilor din partea presei scrise şi audiovizuale româneşti,
precum şi a observatorilor interni ai organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiect
principal de activitate apărarea valorilor democraţiei şi a drepturilor omului se face de
către birourile electorale de circumscripţie, pe baza solicitărilor nominale adresate în scris
cu cel puţin 48 de ore înainte de data votării de către conducerile redacţiilor presei scrise
şi ale radiodifuzorilor, precum şi ale organizaţiilor neguvernamentale respective.
Persoanele desemnate ca observatori interni nu pot fi membri ai unui partid
politic. Acreditarea se face pentru o singură secţie de votare.
Acreditarea delegaţilor din partea presei scrise şi audiovizuale străine, precum
şi a observatorilor din partea unor organisme şi instituţii europene şi internaţionale se face
de către Biroul Electoral Central, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe.
Pe durata votării se interzice membrilor birourilor electorale şi persoanelor
acreditate să poarte ecusoane, insigne sau alte însemne de propagandă electorală.
Votarea începe la ora 7,00 şi se închide la ora 21,00.
Alegătorii pot vota la secţia de votare unde îşi au domiciliul şi unde sunt
înscrişi în copia de pe lista electorală permanentă.
Alegătorii care în ziua votării se află într-o altă localitate decât aceea în care
sunt înscrişi în listele electorale permanente pot să îşi exercite dreptul de vot la orice
secţie de votare, urmând a fi înscrişi în lista electorală specială, prin grija preşedintelui
biroului electoral al secţiei de votare.
În listele speciale sunt trecuţi şi alegătorii care se prezintă la vot şi fac dovada
cu actul de identitate că domiciliază în zona arondată secţiei de votare
 respective, însă au fost omişi din lista electorală permanentă sau din copia existentă la
secţia de votare.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate suspenda votarea pentru
motive temeinice, cu aprobarea preşedintelui biroului electoral de circumscripţie.
Suspendarea nu poate depăşi o oră şi trebuie anunţată prin afişare la uşa localului
de vot cu cel puţin o oră înainte. Durata totală a suspendărilor nu poate depăşi 2 ore.
Prezenţa oricărei persoane în cabinele de vot, în afara celei care votează, este
interzisă.
Alegătorul care, din motive temeinice, constatate de preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare, nu poate să voteze singur are dreptul să cheme în cabina de
vot un însoţitor ales de el, pentru a-l ajuta. Acesta nu poate fi din rândul observatorilor,
membrilor biroului electoral al secţiei de votare sau al candidaţilor.
Pentru alegătorii netransportabili, din cauză de boală sau invaliditate,
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate aproba, la cererea scrisă personal
de aceştia sau de conducătorul instituţiei sanitare ori de ocrotire socială în care cei în cauză
sunt internaţi şi în care nu se organizează secţii de votare speciale, ca o echipă formată din
cel puţin doi membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială şi cu
materialul necesar votării - ştampilă cu menţiunea "Votat" şi buletine de vot - la locul unde
se află alegătorul în cauză, pentru a se efectua votarea. În cadrul unei secţii de votare se
utilizează o singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată numai de membrii
biroului electoral al secţiei de votare. Urna specială poate fi solicitat ă numai de la secţia
de votare în a cărei rază se află domiciliul solicitantului sau sediul instituţiei de ocrotire
socială.
La ora încheierea
După 21.00 preşedintele
votării, biroului electoral
preşedintele al secţiei
biroului de votare
electoral declară
al secţiei de votarea
votare
încheiată şi în
efectuează, dispune
prezenţaînchiderea
membrilorsecţiei de votare.
biroului şi, dupăPersoanelor existente laşi orele
caz, a candidaţilor 21.00 în
a persoanelor
localul secţiei
acreditate de votare
să asiste li se permite
la votare, să-şi exercite
inventarierea dreptul cu
ştampilelor de vot.
menţiunea Votat, precum şi
numărarea şi anularea buletinelor de vot neîntrebuinţate, verificarea sigiliilor de pe urnele
de votare, iar după încheierea acestor operaţiuni, deschiderea urnelor. La numărarea
voturilor şi consemnarea rezultatelor pot asista, ca delegaţi, reprezentanţi ai tuturor
partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale care au participat la alegeri,
dar care nu au reprezentanţi în biroul electoral al secţiei de votare şi sunt mandataţi în acest
sens de conducerile organizaţiilor
2.8. Stabilirea judeţene ale
rezultatelor acestora.
obţinute în alegeri
Rezultatele operaţiunilor sunt menţionate într-un proces-verbal.
La deschiderea fiecărui buletin preşedintele citeşte cu voce tare lista de candidaţi
care a fost votată sau, după caz, numele şi prenumele candidatului independent votat şi
arată buletinul de vot celor prezenţi. Buletinele de vot deschise se grupează pe partide
politice, alianţe politice şi alianţe electorale, precum şi pe candidaţi independenţi, se
F
numără şi se leagă separat.
Stabilirea Sunt nule:
rezultatelor — buletinele de vot pe care nu a fost aplicată ştampila de control a secţiei de
obţinute în votare;
alegeri
103

■91 buletinele de alt model decât cel legal aprobat,

■92 buletinele pe care nu a fost aplicată ştampila "Votat" sau la care ştampila
este aplicată pe mai multe patrulatere.
Votul este valabil în cazul în care, deşi ştampila aplicată a depăşit limitele
patrulaterului, opţiunea alegătorului este evidentă.
Buletinele de vot nule nu intră în calculul voturilor valabil exprimate.
După deschiderea urnelor şi numărarea voturilor, preşedintele biroului electoral
al secţiei de votare încheie, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, câte un
proces-verbal, în 3 exemplare, care cuprinde:
286. numărul total al alegătorilor înscrişi în copia de pe lista electorală
permanentă şi în listele electorale speciale, din care:
■93 numărul total al alegătorilor înscrişi în copia de pe lista electorală
permanentă;
■94 numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale
speciale;
287. numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale existente la secţia
de votare, care s-au prezentat la urne, din care:
■95 numărul total al alegătorilor înscrişi în copia de pe lista electorală
permanentă;
■96 numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale
speciale;
288.numărul total al voturilor valabil exprimate;
289.numărul voturilor nule;
290. numărul voturilor valabil exprimate, obţinute de fiecare listă de candidaţi
sau de fiecare candidat independent;
291. expunerea, pe scurt, a întâmpinărilor formulate şi a modului de
soluţionare a acestora, precum şi a contestaţiilor înaintate biroului electoral de
circumscripţie;
292. starea sigiliilor de pe urne, la încheierea votării;
293. numărul buletinelor de vot primite;
i) numărul buletinelor de vot neîntrebuinţate şi anulate.

Procesele-verbale se semnează de preşedinte, de locţiitorul acestuia şi de

membrii biroului electoral al secţiei de votare şi poartă ştampila de control. Lipsa
semnăturilor unor membri ai biroului nu are influenţă asupra valabilităţii procesului-
verbal şi a alegerilor. Preşedintele menţionează motivele care au împiedicat semnarea.
Membrilor birourilor electorale ale secţiilor de votare li se eliberează, la cerere,
de către preşedintele biroului electoral, o copie de pe fiecare proces-verbal. Cererea
trebuie formulată în scris, înainte de întocmirea procesului-verbal.
Pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se întocmeşte câte un dosar care
cuprinde procesele-verbale şi contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale secţiei,
precum şi buletinele nule şi pe cele contestate. Dosarele, sigilate şi ştampilate, se
înaintează biroului electoral de circumscripţie sau, după caz, oficiului electoral de către
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare. Preşedintele este însoţit de cel puţin doi
membri ai biroului, stabiliţi prin tragere la sorţi, şi de pază militară. Înaintarea dosarelor
se face în termen de cel mult 24 de ore de la închiderea secţiei de votare. Dosarele se
predau pe bază de proces-verbal.
104

După primirea dosarelor, biroul electoral de circumscripţie încheie, separat

pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal cuprinzând totalizarea
voturilor valabil exprimate pentru fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală
şi candidat independent, pe care îl înaintează în termen de 24 de ore la Biroul Electoral
Central. După primirea proceselor-verbale încheiate de către birourile electorale ale
circumscripţiilor, Biroul Electoral Central stabileşte partidele politice, alianţele politice şi
alianţele electorale care îndeplinesc pragul electoral, separat pentru Camera Deputaţilor şi
pentru Senat.
Pragul electoral reprezintă numărul minim necesar de voturi valabil exprimate
2.9. Stabilirea rezultatelor votării în circumscripţiile electorale
pentru reprezentarea parlamentară, calculat după cum urmează:
Stabilirea 294. 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, pentru toate partidele
politice, alianţele politice şi alianţele electorale;
rezultatelor
votării în 295. în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% se
circumscripţii
adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate pe întreaga
. ţară şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un singur procent
din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, fără a se putea depăşi 10% din aceste
voturi.
După primirea de la Biroul Electoral Central a constatării cu privire la partidele
politice, alianţele politice şi alianţele electorale care întrunesc şi care nu întrunesc pragul
electoral, biroul electoral de circumscripţie procedează la atribuirea a mandatelor de
deputat, respectiv de senator.
Repartizarea şi atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se fac în două
etape: la nivelul fiecărei circumscripţii electorale şi la nivel de ţară.

(3) La nivelul circumscripţiei electorale, biroul electoral stabileşte, separat

pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, coeficientul electoral al circumscripţiei.
Coeficientul electoral al circumscripţiei se calculează prin împărţirea numărului
total de voturi valabil exprimate pentru toate listele de candidaţi ale partidelor politice,
alianţelor politice şi alianţelor electorale şi pentru candidaţii independenţi la numărul de
deputaţi, respectiv de senatori, ce urmează să fie aleşi în acea circumscripţie.
Fiecărei liste i se repartizează atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral al
circumscripţiei electorale se include în voturile valabil exprimate pentru acea listă.
Atribuirea mandatelor se face de biroul electoral de circumscripţie în ordinea
înscrierii candidaţilor pe listă; pentru candidaţii independenţi se atribuie fiecăruia câte un
mandat, dacă a obţinut un număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul
electoral pentru deputaţi sau pentru senatori, după caz.
Voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral,
obţinute de listele de candidaţi ale partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor
electorale, precum şi mandatele ce nu au putut fi atribuite de biroul electoral de
circumscripţie se comunică de acesta Biroului Electoral Central, pentru a fi repartizate
centralizat.
Biroul Electoral Central însumează, pe întreaga ţară, separat pentru Camera
Deputaţilor şi pentru Senat, voturile neutilizate şi pe cele inferioare coeficientului
electoral de circumscripţie din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare partid
politic, alianţă politică sau alianţă electorală.
Numărul voturilor astfel obţinute de fiecare partid politic, alianţă politică şi
alianţă electorală se împarte la 1, 2, 3, 4 etc., făcându-se atâtea operaţii de
105

împărţire câte mandate nu au putut fi atribuite la nivelul circumscripţiilor electorale.

Cât-urile rezultate din împărţire, indiferent de lista din care provin, se clasifică
în ordine descrescătoare, până la concurenţa numărului de mandate neatribuite; cel mai
mic dintre aceste cât-uri constituie coeficientul electoral pe ţară, pentru deputaţi şi,
separat, pentru senatori; fiecărui partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală i se
repartizează atâtea mandate de deputaţi sau, după caz, de senatori de câte ori coeficientul
electoral pe ţară se cuprinde în numărul total al voturilor valabil exprimate pentru partidul
politic, alianţa politică sau alianţa electorală respectivă, rezultat din însumarea pe ţară a
voturilor neutilizate şi a celor inferioare coeficientului electoral de circumscripţie.
Mandatele desfăşurate pe listele de candidaţi se atribuie candidaţilor de biroul
electoral de circumscripţie, în ordinea înscrierii acestora pe listă.
Biroul electoral de circumscripţie eliberează certificatul doveditor al alegerii
deputaţilor şi senatorilor cărora li s-au atribuit mandate, în termen de 24 de ore de la
încheierea fiecărei operaţiuni de atribuire.
Candidaţii înscrişi în liste, care nu au fost aleşi, sunt declaraţi supleanţi ai
listelor respective. În caz de vacanţă a mandatelor de deputaţi sau de senatori aleşi pe liste
de candidaţi, supleanţii ocupă locurile devenite vacante, în ordinea în care sunt înscrişi în
liste, dacă până la data validării, pentru ocuparea locurilor vacante, partidele sau
formaţiunile politice pe listele cărora au candidat supleanţii confirmă în scris că aparţin
acestora.
Biroul Electoral Central publică rezultatele alegerilor în presă şi în Monitorul
Oficial al României, Partea I, în termen util, pentru respectarea prevederilor art. 63 alin. 3
din Constituţia României, republicată.
Cheltuielile pentru efectuarea operaţiunilor electorale se suportă de la bugetul
de stat. Sediul şi dotarea Biroului Electoral Central se asigură de Guvern, ale birourilor
electorale de circumscripţie, de către prefecţi şi de preşedinţii consiliilor judeţene,
respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti, iar ale oficiilor electorale,
precum şi ale birourilor electorale ale secţiilor de votare, de către primar, împreună cu
prefecţii.

Rezultate pe colegii pentru Senat - 2008

 Rezultate pe colegii pentru Camera Deputaţilor - 2008

2.10. Alegerile parţiale

În cazul anulării alegerilor într-o circumscripţie electorală, anularea fiind

determinată de constatarea că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin
Alegerile
fraude de natură să modifice atribuirea mandatelor, precum şi în cazul în care mandatul de
parţiale
deputat sau de senator devenit vacant nu poate fi ocupat de supleant, se organizează
alegeri parţiale.
Nu se organizează alegeri dacă vacanţa unui mandat de deputat sau de senator s-a
ivit în ultimele 12 luni anterioare expirării mandatului Camerei Deputaţilor şi Senatului,
prevăzut de art. 63 alin. 1 din Constituţia României, republicată.
Dacă alegerile parţiale au loc ca urmare a anulării alegerilor dintr-o
circumscripţie electorală, acestea se organizează şi se desfăşoară pe baza aceloraşi copii de
pe listele electorale permanente, a aceloraşi candidaturi, de către aceleaşi birouri electorale
şi, după caz, oficii electorale şi la aceleaşi secţii de votare, în a 3-a duminică după anularea
alegerilor iniţiale.
Candidaţii vinovaţi de fraudă nu mai pot participa la noul scrutin.
Alegerile parţiale organizate în caz de vacanţă a unui mandat de deputat sau de
senator au loc în cel mult 3 luni de la sesizarea Guvernului de către preşedintele Camerei
Deputaţilor sau, după caz, de către preşedintele Senatului.
În cazul în care alegerile parţiale prevăzute la alin. 3 se organizează într-o
singură circumscripţie electorală, nu se mai constituie Biroul Electoral Central, atribuţiile
acestuia urmând a fi îndeplinite de biroul electoral de circumscripţie.
107

3. Alegerile Europene

3. 1 Rolul Parlamentului European

Parlamentul European este una dintre instituţiile fundamentale ale Uniunii

Europene care, dând expresie principiului democraţiei reprezentative, reprezintă Şi
apără interesele cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene.
Iniţial cu rol consultativ, puterea Parlamentului s-a extins gradual, astăzi
P a r l a m e n t
E u ro p e a n fiind o verigă importantă a procesului decizional din Uniune.
European
De-a lungul anilor, Parlamentul European a devenit interpretul acţiunilor
interne şi externe ale Uniunii, ceea ce permite participarea deputaţilor şi, prin intermediul
lor, a cetăţenilor, la definirea viziunii politice europene.

3. 2. Alegerea membrilor Parlamentului European

Parlamentul European este alcătuit în prezent din 785 de deputaţi (reprezentând

177 de partide politice) aleşi în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene extinse.
Aceştia sunt aleşi pe o perioadă de cinci ani, în numele a 492 de milioane de cetăţeni.
Locurile în Parlament sunt distribuite în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat
membru.
Fiecare stat membru dispune de un număr fix de locuri, maximum 99 şi minimum
5.
Desemnarea membrilor Parlamentului European s-a realizat, iniţial, indirect, de
către parlamentele naţionale dintre membrii acestora, pe baza procedurii fiecărui stat
membru.
În anul 1976 a fost adoptat „Actul privind alegerea reprezentanţilor în Adunare
prin vot universal direct", document ce a statuat alegerea directă a membrilor
Parlamentului European.
Primele alegeri europene s-au desfăşurat în anul 1979, urmate de alte cinci
scrutinuri: în 1984, 1989, 1994, 1999 şi 2004.
Numărul membrilor Parlamentului European a continuat să crească, de la 198,
înainte de alegerile prin vot direct, ajungând, după extinderile succesive, la 410 în 1979,
626 în 1999, 732 în 2004, pentru ca în anul 2007, Parlamentul European să aibă,
temporar, 785 de membri (ca urmare a aderării Bulgariei şi României, care s-au alăturat
Uniunii, în timp ce numărul deputaţilor europeni din statele deja membre va rămâne
acelaşi până la alegerile din 2009, când numărul membrilor va scădea din nou la 736) .
 Nr. TARA 2004-2007 2007-2009
1. GERMANIA 99 99
2. FRANŢA 78 78
3. ITALIA 78 78
REGATUL UNIT AL MARII
4. BRITANII ŞI IRLANDEI DE 78 78
NORD
5. SPANIA 54 54
6. POLONIA 54 54
7. ROMÂNIA - 35
8. OLANDA 27 27
9. BELGIA 24 24
Număr de 10. REPUBLICA CEHA 24 24
mandate 11. GRECIA 24 24
12. UNGARIA 24 24
13. PORTUGALIA 24 24
14. SUEDIA 19 19
15. AUSTRIA 18 18
16. BULGARIA - 18
17. FINLANDA 14 14
18. DANEMARCA 14 14
19. SLOVACIA 14 14
20. IRLANDA 13 13
21. LITUANIA 13 13
22. LETONIA 9 9
23. SLOVENIA 7 7
24. CIPRU 6 6
25. ESTONIA
3. 3 Alegerile europene în România 6 6
26. LUXEMBURG 6 6
27. MALTA
3.3.1. Cadrul juridic şi organizatoric 5 5
TOTAL 732 785
Integrarea României în Uniunea Europeană implică, pe lângă realizarea obligaţiilor
care decurg din acest proces, şi participarea în mod direct la construcţia europeană, prin
prezenţa activă în cadrul instituţiilor Uniunii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. 2 din Tratatul de aderare a Bulgariei şi
României la Uniunea Europeană, România s-a obligat să organizeze alegeri pentru
Parlamentul European înainte de 31 decembrie 2007.
Atingerea acestui obiectiv a determinat armonizarea legislaţiei electorale româneşti
cu acquis-ul comunitar.
Pregătindu-se pentru aderare, Constituantul român derivat a adăugat în 2003 sferei
drepturilor electorale ale cetăţenilor români încă două, şi anume: dreptul de a alege şi de a
fi ales în Parlamentul European.
 Art. 38 din Constituţia României, revizuită dispune: ,/n
condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii
români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul
European".

În vederea desemnării reprezentanţilor României în Parlamentul European,

legiuitorul român a adoptat un nou act legislativ care stabile şte cadrul juridic general
pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, şi anume,
Legea nr. 33 din 16 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 28 din 16 ianuarie
2007. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a procesului electoral, Guvernul României a
adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 1/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 97 din 8
februarie 2007, prin care stabileşte unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea
alegerilor pentru Parlamentul European.

a. Modul de scrutin

Legiuitor român a optat pentru:

* sistemul scrutinului de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, şi pe

Scrutin baza de candidaturi independente;
plurinominal •i- teritoriul României se constituie într-o singură circumscripţie electorală
pentru alegerea europarlamentarilor români.

În vederea asigurării unui limbaj comun cu cel folosit în documentele negociate cu

Uniunea Europeană, precum şi în legislaţia comunitară, legiuitorul a definit câteva noţiuni
de bază pentru procesul electoral, şi anume:

A- alegător comunitar - orice cetăţean al unui stat

membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are dreptul
de a alege în România pentru Parlamentul European, având
domiciliul sau reşedinţa în România, în conformitate cu dispoziţiile
prezentei legi;_____________________________________________

alegător resortisant - orice cetăţean al României care are dreptul de a

alege membri din România în Parlamentul European;
F

Alegător comunitar persoana eligibilă comunitar - orice cetăţean al unui

Alegător resortisant
Persoană eligibilă
comunitar Stat membru
de origine Zi de
stat membru al Uniunii Europene care are dreptul de a fi ales pentru
Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România;
stat membru de origine - statul a cărui cetăţenie o
i

referinţă zi de referinţă
are cetăţeanul statului membru - al
ziuaUniunii
organizării alegerii altul
Europene, membrilor
decât
5
din România în Parlamentul European. Ziua de referinţă
România._________________________________________________ se stabileşte
şi se aduce la cunoştinţa publică de către Guvern, prin hotărâre, cu cel
puţin 90 de zile înainte.______________________________________
b. Dreptul de a alege
110

Au dreptul de a alege membri din România în Parlamentul European cetăţenii

români care au vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua de referinţă inclusiv.
Nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintal pu şi sub interdicţie şi persoanele
care, în ziua de referinţă, sunt condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la
pierderea drepturilor electorale.

c. Condiţii de eligibilitate
Pentru a fi eligibil în Parlamentul European, cetăţeanul român trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
■97 să aibă drept de vot;
■98 să fi împlinit vârsta de 23 de ani, inclusiv până în ziua de
referinţă. Condiţiile menţionate mai sus se aplică şi cetăţenilor români care au
domiciliul sau reşedinţa în străinătate şi au drept de vot.

Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, care au reşedinţa sau domiciliul
pe teritoriul României, au drept de vot şi de a fi aleşi ca membri din România în
Parlamentul European, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii romani, sub rezerva îndeplinirii
condiţiilor evidenţiate mai sus.
Pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European, atât alegătorul
resortisant, cât şi alegătorul comunitar au dreptul la un singur vot.
Nu pot fi aleşi ca membri din România în Parlamentul European, cetăţenii români
care fac parte din următoarele categorii:
■99 judecătorii Curţii Constituţionale;
■100 avocaţii poporului;
■101 magistraţii;
■102 membrii activi ai armatei;
■103 poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, inclusiv cei cu
statut special, stabilite prin lege organică.

d. Incompatibilităţi
Fără a aduce atingere incompatibilităţilor prevăzute de Actul din 1976 privind
alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, cu modificările
ulterioare, calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu calitatea
de:
4- deputat sau senator în Parlamentul României; i-
membru al Guvernului României;
111

cu funcţiile prevăzute la art. 81 şi 82 din Cartea I, titlul IV, Cap. III, Secţiunea
i

a 2-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;
± cu funcţii echivalente din statele membre ale Uniunii Europene.
Persoanele aflate în situaţia de incompatibilitate trebuie să opteze între mandatul de
parlamentar european şi funcţia care generează incompatibilitatea, demisionând din una
dintre aceste funcţii, în termen de 30 de zile de la data validării rezultatului alegerilor
pentru Parlamentul European.
Dacă după expirarea termenului de 30 de zile, starea de incompatibilitate continuă să
existe, persoanele aflate în situaţia de incompatibilitate sunt considerate demisionate din
funcţia de parlamentar european.

2. Exercitarea dreptului de a fi ales în Parlamentul European

Pentru a-şi exercita dreptul d e a fi ales ca membru din România în Parlamentul

European pe listele unui partid politic, ale unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, unei alianţe politice, alianţe electorale ori ca independent, o
persoană eligibilă comunitar este obligată ca, pe lângă actele necesare candidaţilor care
sunt cetăţeni români, să prezinte Biroului Electoral Central:
■104 documente care să ateste identitatea;
■105 o declaraţie oficială pe propria răspundere, care trebuie să cuprindă
următoarele precizări:

■106 numele şi prenumele, data naşterii, cetăţenia şi

domiciliul/ reşedinţa de pe teritoriul României;
■107 localitatea sau circumscripţia electorala, după
caz, în statul membru de origine, pe ale cărei liste
electorale este înscris;
■108 menţiunea că nu candidează pentru obţinerea
unui mandat de parlamentar european în alt stat
membru al Uniunii Europene.

Persoanele eligibile comunitar, care candidează în cadrul alegerii membrilor din

România în Parlamentul European, trebuie să prezinte, odată cu propunerea de
candidatură, un certificat în traducere oficială, eliberat de autoritatea competentă din statul
al cărui cetăţean este, care să ateste că nu a fost lipsit de dreptul de a fi ales în acel stat
printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

3.3.2.Organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European

a. Listele electorale

Exercitarea dreptului de vot în cadrul alegerilor europene se poate realiza pe trei categorii
de liste electorale: 0 permanente; 0 suplimentare; 0 speciale.

Alegătorii resortisanţi sunt înscrişi în listele electorale permanente, iar dacă nu se

Liste electorale
regăsesc pe acestea, vor fi înscrişi pe liste electorale suplimentare, de
112

către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, pe baza documentului de

identitate.
În listele electorale speciale sunt înscrişi şi alegătorii care îşi exercită dreptul de vot
la secţii la care nu sunt arondaţi. Această înscriere se realizează numai în cazul în care
acest tip de alegători se află în altă localitate decât cea de domiciliu sau îşi exercită
atribuţiile în cadrul respectivei secţii de votare.
Alegătorii comunitari, care au drept de vot, sunt înscrişi, la cerere, de către
primarul unităţii administrativ-teritoriale în care au reşedinţa sau domiciliul, într-o listă
electorală specială.
Aceştia îşi pot exercita dreptul de vot în baza unei dovezi eliberate de Autoritatea
Electorală Permanentă şi a unui document de identitate.

296. Candidaturile

Propunerile de candidaturi pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul

European se depun şi se înregistrează la Biroul Electoral Central cel mai târziu cu 60 de
zile înainte de ziua de referinţă.

Pot depune candidaturi pentru alegerile europene:

■109 partidele politice;

■110 alianţele politice;
■111 alianţele electorale;
■112 organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale;
^ candidaţii independenţi._________________________________________

Listele de candidaţi pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul

European trebuie întocmite astfel încât să asigure reprezentarea ambelor sexe.
Numărul de candidaţi de pe fiecare listă poate fi cu maximum 10 mai mare decât
numărul mandatelor repartizate României în Parlamentul European.
Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidaţi propuse de
partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele
politice sau alianţele electorale trebuie însoţite de o listă cuprinzând cel puţin 200.000 de
alegători care susţin candidatura partidului politic, organizaţiei cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, alianţelor politice sau alianţei electorale respective pentru
alegerea membrilor din România în Parlamentul European.

Candidatul independent poate participa la alegeri individual dacă este susţinut de

cel puţin 100.000 de alegători.

297. Birourile electorale

Pentru organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor specifice perioadei electorale se

constituie următoarele birouri electorale:

298. Biroul Electoral Central (B.E.C.);

299. Biroul electoral judeţean;
300. Birourile electorale ale secţiilor de votare.

1. Biroul Electoral Central este alcătuit din:

■113 5 judecători ai înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

■114 preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii electorale Permanente;
 ■115 10 reprezentanţi ai partidelor politice şi ai alianţelor acestora, precum şi
ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au un grup parlamentar
propriu în ambele Camere ale Parlamentului, care participă la alegeri, precum şi un
reprezentant desemnat de grupul parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera
Deputaţilor.
2. Biroul electoral judeţean se constituie din:

■116 3 judecători
■117 cel mult 10 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice,
alianţelor electorale sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
participă la alegeri.
Birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti sunt asimilate oficiilor
electorale prevăzute de Legea nr. 373/2004.

3. Birourile electorale ale secţiilor de votare sunt alcătuite din:

■118 preşedinte;
■119 locţiitor al preşedintelui;
■120 cel mult 7 membri.
Preşedintele şi locţiitorul acestuia sunt, de regulă, magistraţi sau alţi jurişti care nu
fac parte din niciun partid politic şi sunt desemnaţi de preşedintele tribunalului, cu cel
mult 10 zile înainte de data de referinţă, prin tragere la sorţi. În cazul în care numărul
juriştilor este insuficient, lista este completată de către prefect cu alte persoane care se
bucură de prestigiu în faţa locuitorilor şi care nu fac parte din niciun partid politic.

d. Secţiile de votare

Secţiile de votare se organizează după cum urmează:

301. în localităţile urbane, câte o secţie de votare la 1.000-
2.000 de
locuitori;
302. în comune, câte o secţie de votare la 500-2.000 de locuitori; se
organizează secţii de votare, de regulă, în fiecare sat; pot fi organizate secţii de votare şi
în satele sau în grupurile de sate cu populaţie de până la 500 de locuitori.
Se pot organiza secţii de votare pe lângă unităţile militare, precum şi în spitale,
maternităţi, sanatorii, case de invalizi, centre de îngrijire, asistenţă şi recuperare a
persoanelor adulte cu handicap şi cămine de bătrâni, în care se află cel puţin 25 de
cetăţeni cu drept de vot.
Pentru studenţii de la cursurile de zi şi elevii cu drept de vot care nu domiciliază în
localitatea în care urmează studiile, se organizează câte o secţie de votare pe lângă
căminele de studenţi sau de elevi, pentru 250-1.000 de alegători.
La secţiile de votare organizate pe lângă unităţile militare votează numai militarii
acestor unităţi, iar la cele pentru studenţi şi elevi, numai studenţii şi elevii din unităţile de
învăţământ arondate.
Pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României se organizează
câte o secţie de votare pentru alegătorii membri ai reprezentanţei diplomatice şi familiile
lor, precum şi pentru cetăţenii români din ţară sau din străinătate şi alegătorii comunitari,
aflaţi în ţările respective în ziua de referinţă. Secţiile de votare organizate pe lângă
misiunile diplomatice si oficiile consulare ale României aparţin de Biroul Electoral al
Municipiului Bucureşti. Secţiile de votare menţionate mai sus se organizează atât în
localitatea în care îşi are sediul
114

misiunea diplomatică sau oficiul consular, cât şi în alte localităţi, cu acordul Guvernului
din ţara respectivă.
Pe navele sub pavilion românesc aflate în navigaţie în ziua de referinţă, precum şi
pe platformele marine se organizează secţii de votare. Secţiile de votare astfel organizate
aparţin de biroul electoral judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz, al locului în
care acestea sunt înregistrate.

e. Pragul electoral

Pentru partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor

F= naţionale, alianţele politice şi alianţele electorale, pragul electoral de atribuire a
mandatelor reprezintă partea întreagă din procentul de 5% din totalul voturilor Prag electoral valabil
exprimate la nivel naţional, inclusiv cele primite de candidaţii independenţi
f. Atribuirea
Candidaţilor mandatelorli se pot atribui mandate dacă au obţinut, fiecare în
independenţi
parte, un număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul electoral
Atribuirea mandatelor de parlamentar european se face de către Biroul Electoral
naţional.
Central, cu respectarea condiţiilor privind pragul electoral, după cum urmează:
303. înNumărul
prima etapă,
total Biroul Electoral
de voturi valabilCentral calculează
exprimate la nivelpragul electoral
naţional - şi
coeficientul electoral
numărul de naţional şi stabileşte,
voturi valabil în ordinea
exprimate descrescătoare
primite a numărului
de la partidele de voturi
politice,
valabil organizaţiile
exprimate, cetăţenilor aparţinând
lista partidelor minorităţilor
politice, naţionale, cetăţenilor
organizaţiilor alianţele politice,
aparţinând
alianţele
minorităţilor electoralepolitice, alianţelor
naţionale, alianţelor şi candidaţiişi candidaţilor
electorale independenţi.
independenţi
cărora li______________________________________________________________
se pot repartiza mandate;

304. în etapa a doua se repartizează mandatele la nivelul circumscripţiei

naţionale pentru listele selectate în condiţiile prevăzute mai sus prin metoda d'Hondt.

305. candidatului independent căruia i-ar reveni cel puţin un mandat i se

repartizează un singur mandat, indiferent de câte mandate au rezultat din calcul. În acest
caz, repartizarea celorlalte mandate se face în continuare, pentru liste sau candidaţi
independenţi.

Biroul Electoral Central înmânează candidaţilor aleşi un certificat constatator al

alegerii.
Autoritatea Electorală Permanentă împreună cu autorităţile publice competente
îndeplinesc formalităţile necesare acceptării membrilor din România în Parlamentul
European.

Biroul Electoral Central confirmă rezultatele sufragiului şi asigură publicarea în

Monitorul Oficial al României, Partea I, a rezultatelor alegerii membrilor din România în
Parlamentul European.
115

Nr. mandatelor atribuite la

Nr. crt. Formatţiunea politică
alegerile europene din 2009
1. Alianţa electoralaă PSD+PC 11
2. Partidul Democrat Liberal 10
3. Partidul National Liberal 5
4. Uniunea Democrată Maghiară din România 3
5. Partidul România Mare 3
6. Băsescu Elena 1

DEPUTAŢI DUPĂ STAT MEMBRU ŞI GRUP POLITIC 2009-2014

O *:- NJ Total

11 5 5 5 4 1 2 22
6 4 5 2 17

□ 2 7 9 4 22

□ 1 4 3 2 1 2 13
42 23 12 14 8 99
1 1 3 1 6

□ 4 3 4 1 12

mLJ 8
23
8
21 2
1
2
3
1
2
1
22
50

□ 29 14 6 14 5 1 3 72

□ 35 21 7 9 72

□ 2 2 2 6
3 1 1 1 1 1 8

□ 4 3 2 1 2 12

□ 3 1 1 1 6
14 4 1 3 22

■ 2 3 5
5 3 6 3 1 2 1 4 25
6 4 2 5 17
28 7 15 50
10 7 5 22

□ 14 11 5 3 33

H 3 2 2 7

B 6 5 1 1 13
 EH 4 2 4 2 1 13

□ 5 5 4 3 1 18
EsmB 13 11 5 25 1 13 4 72

O |S&D| NI Total

Total 265 184 84 55 54 35 32 27 736

I. Tratate şi monografii:

306. DELEANU Ion, Instituţii

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂEd. Servo-Sat,
şi proceduri constituţionale,
Arad, 2001, pag. 279-286.

307. DRĂGANU Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. II, pag. 20-56.

308. DUCULESCU Victor, CĂLINOIU Constanţa, DUCULESCU

Georgeta, Drept constituţional comparat, Lumina Lex, Bucureşti, 1999, vol. I,
pag. 245-274.

309.GRECESCU Ion, Instituţia prezidenţială, Ed. Rosetti,

Bucureşti,
2003, pag. 29- 40.

310.GILIA Claudia, Sisteme şi proceduri electorale, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2007.

311. IANCU Gheorghe, Sistemul electoral, Ed. Monitorul Oficial,

Bucureşti, 1998, pag. 67-150.

312. IONESCU Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2003, pag. 617- 28.

313. IONESCU Cristian, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi

documente. 1741-1991, RAMO, Bucureşti, 2000.

314. MURARU Ion, TĂNĂSESECU Simina, Drept constituţional şi instituţii

politic, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 408-443.

315. VRABIE Genoveva, Les regimes politiques des pays de l'U.E. et de la

Roumanie, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2002, pag. 369 - 403.
II. Legislaţie

11. Constituţia României.

316. Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice

locale, Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României şi Legea nr. 373/2004
privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările
ulterioare.

317. Lege nr. 33 din 16 ianuarie 2007 privind organizarea şi desfăşurarea

alegerilor pentru Parlamentul European, publicată în M.Of., Partea I, nr. 28 din 16
ianuarie 2007.

318. Legea 35 din 13 martie 2008 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a

Senatului şi pentru modificarea şi completarea legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr.
215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Publicitatea dezbaterilor în cadrul contenciosului electoral prezidenţial român în

lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

319. Bifaţi afirmaţia corectă: În sistemul românesc, deputaţii şi senatorii

se aleg în circumscripţii electorale pe baza:

320. scrutinului de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale şi pe

bază de candidaturi independente.
321. scrutinului uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale şi
pe bază de candidaturi independente.
B. scrutinului uninominal, cu două tururi, potrivit principiului reprezentării
proporţionale şi pe bază de candidaturi independente.

322. Enumeraţi 3 procedee prin care se realizează campania electorală în

România:
323._____________________________
324._____________________________
325._____________________________

3. Bifaţi afirmaţia corectă: În sistemul românesc, componenţa

birourilor electorale ale secţiilor de votare este următoarea:

326. un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri.

327. un preşedinte şi cel mult 10 membri.
328. un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 10 membri.
 4. Ce tipuri de emisiuni cu caracter electoral pot fi prezentate în timpul
campaniei electorale?
A._________________________________________________________________
B_________________________________________________________________
C_________________________________________________________________

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

329. Deputaţii şi senatorii în sistemul electoral românesc se aleg prin

scrutinului de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale şi pe bază de
candidaturi independente.
330. Campania electorală se desfăşoară prin mass-media, afişaj, întâlniri cu
electoratul, etc.
331. Biroul electoral al secţiei de votare este compus dintr-un un preşedinte,
un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri.
332. În timpul campaniei electorale pot fi prezentate următoarele tipuri de
emisiuni cu caracter electoral: emisiuni informative, emisiuni electorale, precum şi
dezbateri electorale.
 CAPITOLUL V
PARTIDELE POLITICE

333. Cuprins
334. Obiectiv general
335. Obiective operaţionale
336. Timpul necesar studiului capitolului
337. Dezvoltarea temei
338. Bibliografie selectivă
339. Temă de reflecţie
340. Modele de teste
341. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:

a Importanţa studierii partidelor politice pentru dreptul constituţional

a Noţiunea de partid politic
a Sisteme de partide
a Structura internă a partidelor politice
a Tipologia partidelor politice
a Alte tipuri de partide
a Grade de participare la structura partizană

a Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind apariţia, evoluţia şi rolul partidelor

politice.
a Obiective operaţionale: Asimilarea unor noţiuni de bază privind sistemul mono, bi sau
pluripartidist, funcţiile partidelor, dar şi referitoare la rolul acestora în viaţa politică.
Cursul îşi propune evidenţierea unor tipuri deosebite de partide politice, care joacă un rol
mai mare sau mai mic pe scena politică a unui stat.
120

= 3 ore

CAPITOLUL V
PARTIDELE POLITICE

1. Importanţa studierii partidelor politice pentru dreptul constituţional

Ştiinţa politică a acordat şi acordă un rol cheie partidelor politice din momentul
în care analiza şi-a deplasat centrul de greutate de la aparenţa instituţională la motoarele
reale ale vieţii politice.
Studiul partidelor politice trebuie să se desfăşoare pe un dublu plan: politic şi
sociologic. Rolul unui partid politic, funcţiile pe care la are într-o societate depind de
cultura politică a acelei societăţi.
Competiţia pentru putere a existat pretutindeni şi totdeauna, în toate ţările şi în
toate epocile. Partidele politice sunt cei dintâi agenţi înscrişi în această competiţie acerbă
pentru obţinerea şi conservarea puterii. Rolul unui partid politic nu este acelaşi într-o
societate concurenţială sau într-o dictatură.
Partidele moderne s-au născut în paralel cu apariţia sistemelor electorale şi
dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat din interiorul acestora, ca
fracţiuni sau aripi.
Funcţia socială a acestor formaţiuni sau forţe politice a constat în stabilirea unor
legături permanente între guvernanţi şi guvernaţi.
Expresia "forţe politice" desemnează un ansamblu de fenomene sociologice şi
politice având ca dimensiune comună situarea individului în raport cu puterea politică.
Forţele politice sunt toate formele de influenţare a puterii politice.
Doctrina politologică franceză denumeşte unele forţe politice - "corpuri
Forţe
intermediare" între individ şi guvernanţi. Grupurile respective au rolul de a susţine
politice
interesele anumitor grupuri de cetăţeni şi de a împiedica pe guvernanţi să exercite puterea
în mod abuziv.
Din punct de vedere al dreptului constituţional, cele mai importante forţe politice
şi sociale sunt: partidele politice, asociaţiile sau organizaţiile sindicale şi grupurile de
presiune.
Conştientizând din ce în ce mai mult rolul social şi accesul la exercitarea puterii
politice, formaţiunile politice s-au implicat tot mai activ în procesul de guvernare.
Fenomenul partidist specific spaţiului european occidental în a doua jumătate a
secolului al XlX-lea era divizat în:
342. Formaţiuni politice susţinătoare a clasei nobiliare, aflate în declin social,
economic, politic - partidele conservatoare;
343. Formaţiuni politice susţinătoare ale capitalului bancar şi ale marii
burghezii industriale - partidele liberale;
344. Formaţiuni politice susţinătoare ale mişcărilor muncitoreşti - partidele de
orientare socialistă sau social-democrată, din care la începutul secolului XX s-au
desprins partidele comuniste.
Partidismul s-a divizat doctrinar şi ideologic în "dreapta" şi "stânga".
Partidele de dreapta sunt legate de democraţia liberală, de proprietate, ca şi de
mediul de afaceri, industrie, bănci, promovând libera iniţiativă şi concurenţa.
 Partidele de stânga sunt legate de instituirea unui mecanism economico-financiar
de redistribuire a veniturilor societăţii pe baze egalitariste, naţionalizarea mijloacelor de
producţie, de planificarea economiei naţionale, de intervenţia statului în viaţa economică,
precum şi de apărarea intereselor clasei muncitoare.

2. Noţiunea de partid politic

Partidul politic - reprezintă o grupare sau asociaţie permanentă de indivizi

uniţi în mod liber între ei prin afinităţi ideologice şi convingeri politice comune,
creată la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare şi disciplină, al
Definiţia
cărui scop înscris într-un program sau statut, constă în promovarea şi înfăptuirea în
partidului
competiţie electorală şi permanentă cu alte partide, a unei doctrine sau concepţii
politic
politice privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date.

Din perspectivă juridică, partidul politice este o persoană juridică: are o organizare
de sine stătătoare; un patrimoniu propriu; acţionează pentru realizarea unui scop legitim.
Principiul fundamental respectat de orice regim politic democratic este libertatea
constituirii partidelor politice. Acest lucru nu înseamnă că se pot înfiinţa orice fel de
partide politice (de ex. este interzisă înfiinţarea partidelor fasciste).
Principalele funcţii ale partidelor politice sunt:

345. Funcţia electorală - partidele politice propun candidaţi la funcţiile

eligibile în organisme reprezentative la nivel central şi local şi recrutează prin programele
şi platformele electorale aderenţi;
346. Funcţia de informare a conştiinţei civice - prin activitatea lor partidele
contribuie la sensibilizarea cetăţeanului cu problemele societăţii şi la
Funcţiile creşterea răspunderii civice;
partidelor 3. Funcţia de a mijloci raporturile între guvernanţi şi guvernaţi -
politice funcţie ce se exercită în special prin parlamentari;
4. Funcţia de conducere - partidele tind să exercite, chiar şi pe cale mediată
puterea politică, să-şi asume prerogativele de conducere.

347. Sisteme de partide

Din punt de vedere al numărului de partide politice existente pot fi

348. Sistemul partidului unic;
distinse:
Acest sistem
349.se caracterizează prin existenţa unui singur partid care este constituit
Sistemul bipartidismului;
şi funcţionează legal ca partid de guvernământ
350. Sistemul pluripartidismului; şi care polarizează toate celelalte forţe
politice şi351.
Sisteme de sociale.Sistemul
Acest sistem este specific, în
pluripartidismului decare
regulă, regimurilor
partidele politice politice monolitice,
gravitează în jurul
totalitare
partide şi, care
unui adesea,
partid dominant.
1. Sistemul partidului unic
 personifică puterea. Partidul unic organizează şi controlează puterea şi este singurul care
rosteşte "adevărul oficial". Motivul lipsei altor partide poate fi:
■121 Interzicerea expresă prin Constituţie a înfiinţării altor partide;
■122 enumerarea limitativă a condiţiilor în care se poate exercita dreptul de
asociere;
Partidul unic — suspendarea sau scoaterea în afara legii a unor partide;
■123 unificarea mai multor partide într-un singur partid, etc.
Sisteme monopartid au existat între cele două războaie mondiale în Germania -
Partidul Naţional-Socialist, în Italia - Partidul Naţionalist fascist, în România - Frontul
Renaşterii Naţionale.
După al doilea război mondial partidul unic a cunoscut o revigorare, fiind
răspândit în ţări precum: Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria,
China, Vietnamul de nord, Coreea de Nord, Cuba, etc.
Partidul unic este prin definiţie un partid totalitar, care acaparează întreaga putere
în stat.

2. Sistemul bipartidist

Este sistemul în care puterea politică este disputată electoral de către două partide
ce au baze sociale şi forţă politică echivalente.
Bipartidismul poate fi numeric, în sensul că există numai două partide, sau
calitativ, în sensul că predomină numai două partide. Bipartidismul excelează în Marea
Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Canada, S.U.A.
Doctrina consideră că acest sistem este rigid (sistemul britanic) - dacă cele două
partide sunt bine structurate din punct de vedere organizatoric şi al disciplinei de partid sau
suplu (sistemul american)- dacă partidele nu pretind o disciplină de partid strictă în ce
priveşte exprimarea votului parlamentar şi tolerează existenţa unor facţiuni în partid.
<P= Acest sistem are meritul de a favoriza un echilibru în viaţa politică, prin
3. Sistemul
succesiunea pluripartidist
celor două partide la guvernare, de a asigura un executiv stabil, de a acorda
Bipartidism
posibilitatea alegătorilor de a face o alegere netă între două seturi de alternative de politici
publice.Este
Însă,sistemul
nu putem în ignora
care există mai multe partide
şi dezavantajele acestui cu forţă instaurarea
sistem: aproximativunor
egală care îşi
executive
dispută, în funcţie de opţiunea electoratului, locul de partid de guvernământ.
dominatoare, simplificarea spectrului politic pentru opţiunile alegătorilor.
Acest
Ex. sistem Democrat
Partidul favorizeazăşi disputa
Partidulelectorală
Republicanîntre
în partide,
SUA şi cetăţenii
Partidul au posibilitatea
Laburist şi cel
de a alege cel mai bun
Conservator în Marea Britanie. partid politic. Pluripartidismul antrenează adeseori coaliţii
guvernamentale şi parlamentare conjuncturale şi efemere, instabilitatea guvernamentală.
Pluripartidismul în care partidele politice gravitează în jurul unui partid dominant.

<P=
Pluripartidism
 Poate exista un partid dominant atât într-un regim democratic, cât şi într-unul
totalitar.
FF Este partid dominant partidul politic care prin doctrina sa (ideologie,
Partid doniinant prin platforma electorală, prin metodele de acţiune, prin prestigiul liderilor
săi, prin baza sa socială) reuşeşte să-şi atragă în mod durabil simpatia şi sprijinul
electoratului.
Ex. de partide dominante: în Suedia - partidele socialiste; în Japonia -Partidul
liberal, etc.

352. Structura internă a partidelor politice

Partidele sunt împărţite în două categorii:

■124 partide organizate;
■125 partide neorganizate.
Partidul organizat - partidul ce are o structură organizatorică, ierarhizat ă potrivit
anumitor principii, cu ramificaţii la nivel local ş i central, ai cărui membrii sunt în general
Structura datori să respecte o strictă disciplină de partid.
partidelor
Un partid structurat, şi care funcţionează potrivit unei discipline stricte, poate cere
tuturor membrilor săi să adopte o anumită atitudine politică faţă de un fenomen sau
eveniment social.
Structura internă a unui partid politic cuprinde:
■126 organizaţiile sau celulele de bază;
■127 comitetele locale;
■128 organismele de conducere la nivel central (congrese, comitete
naţionale, prezidiu, etc).

Cât priveşte partidele neorganizate se consideră că este important să se confere

membrilor de partid libertate deplină de opţiune.
Partidul de cadre are un număr foarte restrâns de membri. Acest gen de partid se
bazează 353.
pe oTipologia
categoriepartidelor politice
de notabili, care-i asigură propaganda şi finanţele sau pe o
categorie de tehnicieni specializaţi în probleme electorale, care nu sunt neapărat membri
Această tipologie
plătiţi este datorată lui Maurice Duverger. Potrivit acestuia, „distincţia
de partid, ci experţi să facă acest lucru.
dintre partidele
O altă de cadre şi partidele
caracteristică de masăde
a partidelor nu cadre
se bazează pe dimensiunea
rezultă din acest tiplor, pe numărul
particular de
membrilor
încadrare: partidele de cadre au o structură suplă, adică o disciplină internă distincţiei
lor; nu este vorba de o diferenţă de talie, ci de structură". Criteriul destul de
este natura organizării.
neconstrângătoare, dat fiind că retragerea calităţii de membru unui notabil afectează mai
mult partidul decât pe acesta, şi o autonomie relativ mare a comitetelor locale, dat fiind că
aceste comitete locale sunt făcute în jurul notabilului sau notabililor.
a. Partidele de cadre
O a treia caracteristică este modul de finanţare. Finanţele sale de campanie vin din
Trăsăturile donaţii adică sunt neregulate şi depind de finanţarea
partidelor de
cadre
124

capitalistă, ceea ce poate încuraja dependenţa faţă de grupurile de interese economice.

O a patra caracteristică este aceea că partidul de cadre este că el este mult mai
puţin ideologizat.
Iniţial partidele politice au debutat ca partide de cadre.
Partidele de cadre îşi concentrează atenţia în special pe fundamentarea teoretică a
unei doctrine şi pe formularea acesteia într-o manieră care să permită accesul la ea a unor
categorii cât mai largi de populaţie.
Legătura cadrelor de partid şi masele de alegători este indirectă şi sporadică, cu
excepţia campaniilor electorale, când partidele recurg la metode variate pentru a atrage
simpatia alegătorilor.
Ex. Partidele din S.U.A.

b. Partidele de masă

Aceste partide au ca obiectiv major atragerea cât mai multor aderenţi din toate
straturile sociale, indiferent de situaţia lor materială, de pregătirea profesională, afinităţi
politice, etc. În general, partidele unice au tins să devină partide de masă.
Partidele de masă prezint ă următoarele trăsături:
■129 numărul ridicat al membrilor şi simpatizanţ ilor;
Partide de masă § recurg la metode directe pentru a fi în legătură cu membrii;
■130 pretind să reprezinte toate clasele şi straturile sociale;
■131 aparatul de partid se autonomizează tot mai mult faţă de masa
membrilor acestuia pe care îi manipulează pentru scopuri electorale;
■132 propagarea ideologiei este predominant demagogică;
■133 structura sa piramidală dezvoltată;
■134 ca partide de guvernământ se implică direct în exercitarea puterii, în
special prin metode nedemocratice.
Partidele politice reprezintă o instituţie multifuncţională, indispensabilă politicii,
influenţând în mod profund regimul politic şi viaţa constituţională.

6. Alte tipuri de partide

a) Partidul de cartel - cartel party

Acest tip de partid este descris de Katz şi Mair. Acest gen de partid este rezultatul
unei evoluţii recente care duce la o apropiere foarte mare între partide şi stat datorită
finanţării partidelor din bugetului statului şi reglementării foarte accentuate a partidelor de
către stat. El este un fel de agenţie semi-statală. Resursele acestor partide vin în principal
de la stat, ceea ce le face să constituie între ele un fel de cartel care să le permită să-şi
F
împartă aceste resurse eliminând ceilalţi competitori. Partidul se profesionalizează şi se
Partidul de cartel centralizează puternic, căci el nu depinde de finanţarea din cotizaţii sau din donaţii şi
dispune totuşi de resurse însemnate.

b) Partidul antrepriză

F Partidul Este un tip de partid care primeşte o finanţare atât de însemnată de la un agent
antrepriză economic privat încât tinde să se confunde cu interesele acestuia. El
 reprezintă rezultatul extrem al unui prea accentuat liberalism practicat de stat în materia
finanţării partidelor politice.
Firma privat ă investeşte capital în acţiunea politică în vederea maximizării
profitului său economic. Partidul, odată ajuns la guvernare, va tinde să-şi avantajeze
finanţatorul prin măsuri statale. Faptul că acest tip de partid este un real pericol pentru
democraţie, dat fiind faptul că el nu mai are în vedere interesul general, a făcut marea
majoritate a sistemelor juridice să reglementeze strict finanţarea partidelor şi a campaniilor
electorale.

c) Partidul «maşină»

Partidul «maşină» reprezintă o evoluţie a partidelor de tip prezidenţial; jeffersonian

şi jacksonian. Acest tip de partid este descris de Eldersveld, pentru a critica dihotomia
clasică a lui Duverger, relevând faptul că partidele americane nu se încadrează în teoria
politologului francez. El porneşte de la constatarea unei neconcordanţe între organigramele
oficiale ale partidelor americane şi realitatea devoluţiunii interne a puterii în cadrul
acestora.
F Organigrama este piramidală, în timp ce realitatea se dovedeşte stratificată. Partidele
maşină ar fi aceste partide organizate, ca o stratarhie, în care fiecare nivel de putere este
Partidul autonom şi se organizează după voinţa proprie. Autonomia straturilor de putere este
«maşină» caracteristica acestui partid. Valabil în analiza partidelor americane acest model nu se
aplică europene, cum dealtfel nici distincţia lui Duverger nu pare a fi aptă să explice
realitatea de peste Atlantic.

d) Partidul cadru

Partidul cadru are o tendinţă a înlocui structura teritorială bazată pe aderenţi sau pe
comitete cu o structură mediatică. Partidul tinde să devină un partid cadru, un partid
structură autonomă pentru care nu mai are importanţă masa umană, nici ideologia, ci
F Partidul forma, o formă lipsită de conţinut concret şi care este capabilă să se umple cu orice
cadru conţinut ar cere electoratul. Nu lipsa completă a ideologiei este tipică acestui partid, ci
prezenţă ei doar la nivelul cercului conducător, dar absenţa ei din prezentarea mediatică a
partidului.
Ideologia este difuzată în interiorul cercului iniţiaţilor şi nu către aderenţilor sau
electoratului. Structura ofertei acestui partid tinde să creeze structura cererii pentru ca apoi
să pară a se mula perfect pe cerinţele electoratului. De aceea ea nu se bazează în teritoriu
în principal pe aderenţii săi, ci pe mijloacele de informare, capabile să inducă teme şi să
sugereze cereri.

e) Partidul pivot

Este mai degrabă definit prin poziţia sa în sistem decât prin trăsăturile lui interne. El
este, de regulă, un partid relativ mic, care nu poate accede singur la guvernare, dar, datorită
modului de fragmentare a sistemului de partide şi sistemului electoral ajunge să fie necesar
forţelor majore care îşi dispută guvernarea pentru a forma majoritatea. Un astfel de partid
F Partidul poate deveni foarte important pentru sistem, căci dacă ele au rolul „de a servi de cauţiune
de stânga a unei majorităţi de dreapta sau de cauţiune de dreapta unei majorităţi de stânga"
pivot pot să dovedească suficientă forţă şi destul pragmatism pentru ca poziţia lor să devină un
şantaj de dreapta pentru majoritatea de stânga şi un şantaj de stânga
 pentru o majoritate de dreapta, când nu devine un şantaj pur şi simplu. Un astfel de rol
poate fi jucat uneori şi de un partid al unei minorit ăţi naţionale.

7. Grade de participare la structura partizană

Vom analiza în cele ce urmează gradul în care indivizii se implică în activitatea de

partid. În funcţie de intensitatea acestei implicări distingem militanţii de aderenţi,
simpatizanţii de alegători, etc.

354.
MilitanţiiMembri
sunt ceide partid
pentru care partidul joacă rolul bisericii, cei pentru care religia
tradiţională a fost înlocuită cu o religie politică. Partidul este raţiunea lor de a fi. Noţiunea
noţiunea
de militant de membru
este uşor dedepartid
de distins cea deeste destulcăci
aderent, de militanţii
vagă. În cazul
sunt unpartidelor
cerc activamericane
în rândul
<P= acestora, cei care, deşi nu sunt cu necesitate membri în conducerea partidului, Maurice
această noţiune nu are nici un sens. În interiorul fiecărui partid, cum remarca lucrează
Duverger
Membri de pentru se găsesc
acesta în mod maiconstant.
multe categorii
A separade însă
membri, formând
în mod o serie
practic de cercurimilitanţii
cu exactitate concentrice
de
partid în interiorul
aderenţi estecărora solidaritatea
imposibil, partizanădedevine
căci calitatea din ce
militant în ce mai
decurge maiputernică.
mult dintr-o atitudine
psihologică decât dintr-un statut obiectiv.
355. astăzi
Asistăm Militanţii
însă, şi fenomenul este generalizat, la o scădere a militantismului
politic. Explicaţiile sunt multiple. Una dintre ele ar putea fi c ă orientarea spre
individualism, retragerea tot mai accentuată în viaţa privată, antrenează un declin al vieţii
sociale şi deci al militantismului. Totuşi, unii consideră că această teorie a crizei
permanente este infirmată de datele concrete, căci dacă militantismul descreşte, alte forme
de militantism, cum ar fi cel asociativ, cresc.
Se pare deci că fenomenul ar fi tipic partidelor politice şi că trebuie căutate cauze
specifice şi nu cauze generale cum este creşterea egoismului individualist. Poate că
partidele nu reuşesc să mai atragă pentru că ideologiile nu mai reuşesc să mai seducă. Sau
poate că de vină este nu individualismul, ci individualizarea, o tendinţă de a scăpa de
constrâgerea pe care o reprezintă orice structură înglobantă.
Partidele sunt incapabile să ofere teme, jocul lor devine prea abstract sau prea
conjunctural. Asociaţiile efemere, axate pe o adeziune conjuncturală şi tematică, grupurile
de presiune bazate pe o cauză preexistentă par a fi mai eficiente şi mai puţin oligarhice şi
înglobante decât partidele. Acest fapt ar putea explica scăderea militantismului poilitic,
<P= deşi militantismul în genere este în creştere. O altă cauză ar putea fi specializarea şi
profesionalizarea vieţii sociale în general şi deci şi a vieţii politice. Partidele preferă
Militanţii
5 profesioniştii în acţiunea şi manipularea politică şi informaţională, estimând că
militantismul amator este ineficient şi poate chiar periculos pentru şansele lor electorale.
Din acesta cauză recompensele materiale par să fie mult mai consistente decât
recompensele simbolice, iar motivaţiile conjuncturale mai importante decât motivaţiile
ideologice. Aceste recompense simbolice sunt prea mediate astăzi, partidele nereuşind în
suficientă măsură să lege satisfacţii sau rezultate concrete de acţiunea
 militantă. De asemenea, influenţa pe care televiziunea o are asupra comportamentului
individului făcându-l din ce în ce mai inactiv poate fi o altă explicaţie a scăderii
militantismului. Micul ecran ne-a învăţat prea tare «să fim spectatori»: nu mai facem sport,
privim; nu mai facem politic ă, privim politica de pe canapea.

c) Aderenţii
Această noţiune are cu adevărat sens doar pentru partide organizate în secţii care
caută să se finanţeze din contribuţiile membrilor, deci să atragă cât mai mulţi. Partidele
structurate în comitete nu caută acest lucru şi deci pentru ele noţiunea nu cu adevărat sens.
Este aderent cel care semnează un buletin de adeziune şi plăteşte regulat o cotizaţie.
Cercul lor este mai larg decât cel al militanţilor. Tipul adeziunii depinde mai întâi de tipul
structurii teritoriale de bază a partidului: comitet, secţie, celulă sau miliţie, după Duverger.
Or, în cazul partidelor contemporane această structură este oarecum depăşită. Practic nu
mai există în lumea occidentală nici un partid, chiar extremist, care să funcţioneze pe baza
miliţiilor. Adeziunea poate, pe de altă parte, să fie directă sau indirectă. Acest lucru face
dificilă cunoaşterea numărului aderenţilor. Mai ales că de obicei partidele tind să
Aderenţii exagereze acest număr, estimând un impact psihologic dezastruos dacă ar dezvălui
5

numărul real al adeziunilor, care în general este foarte redus. Astfel în Franţa numărul
estimat aderenţilor tuturor partidelor se situează în jurul a 500 000 de persoane, adică ceva
mai mult de 1% din populaţ ia majoră.
Germania, Marea Britanie, Olanda şi Irlanda cunosc şi ele un grad mic de aderenţă
la partidele politice în jur de 4% din populaţia majoră, iar ţările nordice cam 10°%. S-a
spus, pornind de aici, că articularea dintre societatea civilă şi puterea politică este
fragilizată şi că partidele au şanse să fie percepute ca nişte corpuri străine.
Chiar dacă noţiunea de aderent este fluidă, iar reprezentativitatea, cel puţin
cantitativă, a aderenţilor în totalul populaţiei sau chiar a electoratului partidului este slabă,
creând confuzii, totuşi ea este utilă. Câteva idei generale pot fi configurate cu privire la
această categorie. Mai întâi este clar că bărbaţii sunt supra-reprezenti în raport cu femeile.
Reacţia a fost încercarea de a impune partidelor să prezinte pe liste o proporţie mai
însemnată de candidaţi femei. Dar aceste măsuri au părut unora fiind contrare principiului
egalit ăţii.
Totuşi măsurile de paritate electorală bărbaţi/femei par să câştige teren. Franţa a
reuşit să revizuiască Constituţia pentru aceasta. Constituantul român a garantat, prin
revizuirea art. 16 care priveşte egalitatea în drepturi, egalitatea de şanse între bărbaţi şi
femei în materia ocupării funcţiilor şi demnităţ ilor publice. Mai apoi se observă o
diferenţă de vârstă. Tinerii de până în 30 de ani sunt cel mai slab reprezentaţi. Există o
supra-reprezentare a celor între 30 şi 60 de ani. Clasa socială este de asemenea importantă.
Astfel, clasa muncitoare este sub-reprezentată, cei mai mulţi fiind recrutaţi din rândul
clasei de mijloc şi al claselor superioare. De asemenea aderenţii sunt în genere oameni care
au pregătire şcolară medie sau superioară, deci un grad de cultură peste media populaţiei.
Concluzia ar putea fi că aderenţii au mai degrabă caracterul unei elite, decât al unei mase.
 d) Simpatizanţii

Simpatizantul este un individ care face propagandă partizană, fără a intenţiona

neapărat aceasta, care nu este aderent, dar care face din votul său o chestiune publică
influenţând prin chiar acest fapt cursul politic. El este deci legat de partid, dar nu printr-o
legătură oficială, ci printr-o legătură subiectivă, ideatică sau sentimentală. Simpatizanţii
Simpatizanţii
sunt de obicei mult mai politizaţi decât majoritatea populaţiei, având despre oamenii
politici în general o părere mult mai bună decât a concetăţenilor lor. Acest lucru ar
însemna că simpatia pentru un partid se împacă greu cu o atitudine critică faţă de politică
sau faţă de oamenii politici.
Simpatizantul este de obicei un mulţumit, din diverse motive, reale sau imaginate,
cu situaţia socială, economică şi politică a unei naţiuni. În general simpatizanţii unui partid
nu sunt doar alegători mai fideli decât alţii, ci sunt structuraţi pe clivajul temperamental
stânga/dreapta. Acest fapt dovedeşte că acest clivaj poate fi structurant, dar mai degrabă la
nivelul unui temperament sentimental decât al unei alegeri raţionale între doctrine,
programe sau politici.
Extinderea educaţiei de masă, extinderea influenţei media, reorientarea educaţiei
tinerelor generaţii către negarea comunitarismului tradiţional, slăbirea legăturilor familiale,
o oarecare uniformizare a informaţiei, a temelor şi a mizelor, fac ca legăturile de simpatie
cu un partid să fie din ce în ce mai slabe.
Partidele sunt puţin iubite, amplu contestate, dar încă sunt concepute ca necesare.
Dacă nu toată lumea le vrea, aproape toată lumea le acceptă. Această modificare de
atitudine este poate una din cauzele tendinţei de mediatizare a structurilor partizane.
Mediile de informare stârnesc mai multă încredere şi fidelitate decât mediile de
mediatizare, cum sunt până la un punct şi partidele. De aceea partidele tind să interpună
între ele şi electorat aceste surse de simpatie.

e) Alegătorii fideli

Această categorie reprezintă pe cei care dau votul lor unui anumit partid, fără a face
cu necesitate din această opţiune o chestiune publică. Masa lor este, cu toate acestea, cel
mai uşor de determinat prin sondaje ce respectă secretul asupra identităţii membrilor
eşantionului. Această categorie este, aşa cum se va înţelege imediat, singura ce poate fi cu
adevărat măsurată în cazul partidelor de cadre.
Ea este categoria care pare că defineşte cel mai bine un partid, căci prin intermediul
Alegătorii fideli
său acesta se raportează nemijlocit la fenomenul esenţial al accesului la putere. Dar nu toţi
alegătorii întreţin cu partidul acelaşi tip de relaţie.
Unii sunt alegători fideli, care dau votul lor în mod constant unui singur partid, alţii
sunt alegători care pendulează de la un partid la altul, formând un fel de electorat volatil,
pe care toate partidele încearcă să-1 capteze. Creşterea cantitativă a acestui electorat volatil
este poate una dii cauzele pentru care apropape toate partidele, dacă nu sunt, cel puţin dau
impresia că sunt partide «atrage-tot».
Partidele trebuie în mod evident să-şi fidelizeze al, dar cum acesta devine din ce în
ce mai greu de devolatilizat, partidele suferă o tensiune crescândă, transpusă în lupta între
necesitatea de a stabiliza electoratul printr-o ideologie sau cel puţin prin programe ferme şi
necesitatea de a atrage electoratul nedecis prin fluidizarea ideologiei, chiar prin renunţarea
la ea. Ceea ce complică deci problema aparent simplă a electoratului unui partid este
greutatea de a distinge între electorii fideli şi cei ocazionali.
Problema centrală devine astfel cum să explicăm fidelitatea relativă în exprimarea
votului.
129

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii:

356. DIMITRIE GUSTI, Partidul politic, sociologia unui sistem al

partidului politic, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970.

357. CRISTIAN IONESCU, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed.

All Beck, Bucureşti, 2003.

358. G. IONESCU, ISABEL DE MADARIAGA, Opoziţia, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1992.

359. NICOLAE POPA, CRISTIAN IONESCU, Consecinţe juridice ale

neconstituţionalităţii partidelor politice, în Revista de Drept Public nr.
2/1995.

360. ARENDT LIJPHART, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi

funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.

361. IOAN MURARU, MIHAI CONSTANTINESCU, Aspecte teoretice

privind conceptul de partid politic, în Studii constituţionale, Ed. Actami,
Bucureşti, 1995.

362. D. SEILER, Partidele politice în Europa, Ed. Institutul European,

Iaşi, 1999.

363. GENOVEVA VRABIE, MARIUS BĂLAN, Organizarea politico-

etatică a României, Ed. Institutul European, Iaşi, 2004.

364. PIERRE AVRIL, Essais sur lespartis, L.G.D.J., Paris, 1986.

365. PIERRE BRECHON, Les partis politiques, Montchrestien, 1999.

366. TUDOR DRĂGANU, Sunt partidele politice persoane morale de drept

public? În Revista de drept Public, nr. 2/1998.

367. MAURICE DUVERGER, Les partis politiques, Armand Colin, paris,

1992.
 TEMĂ DE REFLECŢIE
5

Comentaţi următoare afirmaţie: "Partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni,

uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în
plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social".
(Dimitrie Gusti)

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Evidenţiaţi care sunt partidele reprezentate în Parlamentul României în

actuala legislatură? În funcţie de clasificările cunoscute (partide de stânga/partide
de dreapta, partide de masă/partide de cadre) precizaţi în ce categorie se plasează
fiecare dintre acestea şi argumentaţi-vă poziţia.

2. Selecţionaţi principalele funcţii ale partidelor politice:

368. Funcţia electorală;

369. Funcţia de a mijloci raporturile între supuşi şi guvernanţi;
3. Partidele de masă prezintă următoarele trăsături:
370. Funcţia organizatorică;
371. Funcţia de conducerea;
373. Numărul ridicat al membrilor şi simpatizanţilor;
372. Funcţia ideologică.
374. Recurg la metode directe pentru a fi în legătură cu membrii;
375. Pretind să reprezinte toate clasele şi straturile sociale;
376. Legătura cadrelor de partid cu masele de alegători este indirectă şi
spontană.

4. Ce rol joacă partidele politice într-o societate democratică?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

377. Variantele A, B, D.

378. Variantele A, B, C.
131