Tema: Legităţi privind constituirea statului în Orient

1. Putere şi proprietate: fenomenul putere – proprietate

2. Statul timpuriu
3. Statul dezvoltat

Procesul de constituire (geneză) a instituţiilor pre şi protostatale s-a desfăşurat în mod

similar în toate regiunile lumii pe parcursul mileniilor, inclusiv şi în sec. al XX-lea, lucru
constatat şi demonstrat de către antropologi prin reconstruirea acestui proces.
Cum în baza acestor structuri primitive au fost create structuri social-politice avansate ?
Care sunt factorii ce au contribuit la desfăşurarea acestui proces? Cum s-au format în lumea
neeuropeană structurile sociale şi statale? Care a fost piatra de temelie a lor.
I. Putere şi proprietate: fenomenul putere-proprietate
Protostatul îşi are începuturile în obştea agricolă. Fundament pentru sistemul definit
PROTOSTAT au servit normele, relaţiile şi formele legăturilor reciproce, care s-au statornicit
timp de secole, chiar milenii. În cadrul acestui sistem (protostatul) au apărut instituţii distincte,
mai dezvoltate şi mai perfecte. Ele corespundeau structurii social-administrative complexe a
protostatului.
Conform teoriei marxist-leniniste noile instituţii au fost o emanaţie şi deci caracteristice
societăţii clasiale antagoniste, care au ca piatră de temelie proprietatea privată şi stratificarea
populaţiei în clase antagoniste – bogaţi şi săraci, exploatatori şi exploataţi. Conform acestei
axiome marxiste toate societăţile antice obligatoriu au fost sclavagiste clasele sociale principale
fiind stăpânitorii de sclavi şi sclavii – dogmă absurdă.
Problema PUTERE – PROPRIETATE pe parcursul timpului a fost abordată în mai multe
moduri
Filosoful Gheorg Vilhelm Fridrih Hegel a pus accentul pe abordarea problemelor puterii,
inclusiv în forma sa cea mai drastica dintre formele cunoscute de omenire – dispoţia orientală
pentru că conform filosofiei idealiste, primară este conştiinţa – materia fiind secundară.
Un alt filosof Karl Marx – în prim plan a scos problema proprietăţii, fiindcă filosofia
materialistă consideră primară materia, conştiinţa fiind derivată, de ordin secundar. („Existenţa
determină conştiinţa” – postulatul fundamental al materialismuluui.) Marx a fost însă mult mai
precaut decât succesorii săi, promotorii materialismului istoric: în schema istoriei universale,
propusă de el, de rând cu formaţiunea sclavagistă a plasat şi aşa numitul „mod asiatic de
producţie”, caracteristic lumii ne europene, care se deosebea de cel antic sclavagist, cel
medieval feudal şi cel modern - capitalist cunoscute lumii europene prin: lipsa proprietăţii
private şi a claselor antagoniste, alternativă clasei dominante fiind însuşi statul – aparatul puterii

1
organizate. Menţionând fenomenul caracteristic Orientului – dominaţia proprietăţii de stat asupra
pământului, el insista asupra faptului că în Orient omul – individul-personalitate nicicând nu
devine proprietar, etalându-se doar în postura de posesor: „lipsa proprietăţii private – iată cheia
universului oriental”. (V.28, p. 215, 221) Această stare a lucrurilor a generat caracteristica
esenţială a lumii orientale, iniţial definită de către Hegel, ulterior acceptată şi de Marx, - „robia
totală”. Pentru că în Orient omul – individul „nici când nu devenea proprietar, ci doar posesor”,
el era „sclavul celui care reprezintă prin sine pivotul, integritatea, conducerea unipersonală a
obştii”. Este semnificativ faptul, că Marx, adept al teorii luptei de clasă nu a utilizat noţiunea
„clasă” în lucrările consacrate istoriei Orientului, inclusiv a sec. al XIX-lea. Acolo unde nu există
proprietate privată nu există clase sociale antagoniste şi antagonism de clasă. Totuşi în lucrările
lui Marx, consacrate evenimentelor de la mijlocul sec. al XIX-lea din India britanică (răscoala
sipailor) el semnalează prezenţa posesiunii particulare şi a antagonismelor sociale. Însă dacă nu
clasa socială dominantă, nu proprietarii privaţi, atunci cine sunt parte componentă a
contradicţiilor sociale, a conflictelor sociale ?
„Dacă nu proprietarii funciari privaţi ci statul se opune nemijlocit producătorilor direcţi,
după cum se observă în Asia, în calitate de proprietar funciar tot odată ca suveran, atunci renta şi
impozitul coincid, sau, mai bine zis, atunci nu există nici un impozit, care să se deosebească de
acestă formă a rentei funciare. În aceste împrejurări relaţia de dependenţă poate avea o formă nu
mai aspră din pinct de vedere politic şi economic, decât acea care caracterizează situaţia tuturor
supuşilor faţa de acest stat. Statul este aici proprietarul suprem al pământului. Suveranitatea este
aici proprietatea funciară, concentrată pe scară naţională. Dar în schimb în cazul de faţă nu
există nici o proprietate funcuiară privată, cu toate că există posesie şi folosinţă atât privată, cât
şi în comun a pământului” (Capital, v.III, p.II, p.373)
Esenţa citatului: Cârmuitorul, situat peste comunităţile orientale şi aparatul puterii care îl
deserveşte, adică statul – nu este doar simbolul comunităţii, obştii, societăţii,dar şi puterea reală.
Puterea era fondată pe proprietatea supremă a cârmuitorului şi statului.
În condiţiile lipsei proprietăţii private în prim plan se impune statul ca putere supremă şi
suveran suprem, adică ca putere absolută asupra supuşilor. Statul astfel devine despoţie, iar
cârmuitorul – despot oriental. Supuşii sunt în stare de robie totală (toţi sunt robi, fiecare este
robul superiorului). Acest stat nu exprimă interesele clasei dominante a proprietarilor căci
proprietarii privaţi lipsesc, lipsesc clasele sociale. El, statul, este situat de-asupra întregii
societate, pe care o suprimă prin autoritatea sa. Or, Marx, spre deosebire de Hegel, care
considera puterea factor primar – în forma despoţiei orientale, în prim plan postează
proprietatea, menţionând proprietatea supremă a statului, pe care el o identifică cu suveranitatea
statală. Aşa dar Heghel şi Marx exprimau două părei contradictorii

2
 Totuşi care a fost factorul primar în sistemul despoţiei orientale?. Puterea nelimitată sau
proprietatea, fie şi nu cea privată ?
Răspunsul la această chestiune cardinală este condiţionat de metodologia utilizată în
procesul analizei problemelor privind stabilirea rolului instituţiilor puterii şi proprietăţii.
Puterea îşi are rădăcinile istorice în sistemul valorilor sociale antice (exprimate prin
triada: prestigiu – autoritate - putere). Ele au generat constituirea treptată a institutului puterii
autoritare ereditare a cârmuitorului – regele, sacralizat în antichitate şi epoca medievală.
Instituţia regală a fost prezentă şi în Grecia Antică. Dar în Orient acest tip de putere timpurie s-a
transformat în putere despotică. Despoţia, formă a puterii, dar şi ca structură generală a societăţii,
a apărut acolo, unde nu s-a format proprietatea funciară privată. Cu alte cuvinte, despotismul
este caracteristic structurilor, în care nu au existat proprietari funciari privaţi.
În societăţile primitive erau prezente formele de proprietate (stăpânire, posedare)
colectivă, obştească, gentilico-tribală, proprietăţi cu un caracter foarte relativ. Dar noţiunea de
proprietatea în aceste colective primitive se referă doar la resursele materiale (ceriale,
leguminoase, vite etc.) nu şi la mijlocele de producţie, care erau considerate proprietate a
grupului, colectivului ce le-au acumulat. Dispunea de resursele materiale obţinute colectivul,
obştea. Acest drept se exprimă prin noţiunile „posesie”, adică „putere” – noi posedăm, noi
dispunem, sunt ale noastre. Subiect al puterii, posesiei, dispunerii de resursele gospodăreşti,
adică a proprietăţii colective, permanent era doar colectivul, obştea. Conţinutul economic şi
forma legitimă a acestei forme de proprietate – este posesia, iar rezultatul posesiei - puterea.
Iniţial, subliniem, doar puterea asupra resurselor. Procesul stabilirii sistemului puterii statale
(dezvoltarea statalităţii) s-a realizat prin dezvoltarea în cadrul obştii a institutului redistribuirii.
Redistribuirea, în ultimă instanţă, era puterea, care se baza pe realitatea economică (posesia
resurselor care aparţin grupului sau obştii), cât şi pe forma legitimă (dreptul de a acţiona din
numele grupului sau obştii) de a dispune de ele (resursele).
Reprezentarea despre puterea supremă a statului şi a cârmuitorului poate fi elucidată astfel:
puterea supremă a cârmuitorului–simbol, care întruchipa colectivul era derivata posedării reale a
bogăţiilor colectivului şi a dreptului exclusiv de a dispune de resursele şi averea colectivului.
Putere (posedare) generează noţiunea şi reprezentarea de proprietate, proprietatea apare ca
funcţie a posesiei şi puterii. Dar puterea şi proprietatea sunt indisolubile, constituie un tandem
nedespărţit. Astfel, este evidentă integritatea fenomenului putere – proprietate.
Putere-proprietate şi constituie alternativa proprietăţii private antice, feudale şi burgheze în
structurile ne europene şi este nu atât proprietate cât putere, pentru că funcţia (poziţia în
societate) proprietarului este condiţionată nu atât de proprietate, cât de apartenenţa la putere. În

3
structurile orientale poate fi transmisă prin moştenire funcţia cu prerogativele şi înlesnirile sale,
dar nu proprietatea ca drept exclusiv privat de posedare fără vre-o dependenţă de funcţie.
Baza social-economică a puterii-proprietate a statului şi cârmuitorului o constituie dreptul
sfânt, sacru al celor sus puşi asupra produsului obştii, acaparat prin perceperea impozitului.
Constituirea fenomenului putere-proprietate a fost un moment important pe calea
instituţionalizării societăţii şi statului în lumea neeuropeană. Obştea, liberă altă dată, îşi pierde
dreptul de posesie exclusivă asupra pământului şi produsului obţinut. Ea este impusă să împartă
aceste drepturi cu cei care în baza faptului participării la putere pot pretinde la o parte a averii
obşteşti – de la cârmuitorul regional, viitorul aristocrat – stăpânitor până la staroste, care devenea
treptat funcţionar al aparatului administrativ. Astfel apare şi se consolidează fenomenul
fragmentării drepturilor de posesie: unul şi acelaşi lot (de fapt dreptul asupra produsului realizat
în gospodărie) este posesia producătorului, obştii, administratorului regional, stăpânitorul
suprem. Aşa cum pământul nu este proprietate privată, fiecare primeşte partea sa de venit în
strictă concordanţă cu partea sa de posesie, de puterea pe care o deţine asupra pământului. În
acest sistem al posesiunii pluraliste erau prezenţi embrionii privatizării, adică a apariţiei
proprietăţii private, lucru anterior necunoscut societăţii.
2.Statul timpuriu
De la protostat la stat timpuriu.
În ce mod, cum s-a realizat acest proces de tranziţie?
Protostatului îi sunt caracteristice prezenţa sistemului legăturilor de rudenie şi de clan deşi
în cadrul protostatului s-a evidenţiat distanţarea dintre masele populare, ţărănimea şi vârfurile
păturii cârmuitoare. Mai mult ca atât, legăturilor de rudenie şi clan revenea rolul criteriului
principal în baza căruia era determinat rangul social şi locul individului în societate.
Pe măsura instituţionalizării puterii (elaborării unui set de principii de drept şi de legi)
situaţia sa modificat esenţial. Legăturile de clan şi-au pierdut caracterul universal rămânând
caracteristice doar celor din cercul elitei, aristocraţiei. Gradul de rudenie a rămas criteriul
esenţial pentru stabilirea rangului, titlului şi pentru suplinirea unei funcţii administrative.
Tangenţele păstrate de unii ţărani cu clanurile superioare nu mai aveau nici o importanţă practică
ei fiind treptat excluşi din categoria rudelor. Mai mult ca atât, cârmuitorii bănuind rudele
apropiate de dorinţa de a acapara puterea, tindeau să-şi apropie străinii, funcţionarii mici, robi,
autsaideri – dedaţi personal lor până la sacrificiu.
O parte din aceşti noi apropiaţi, consolidându-şi poziţiile, generau noi clanuri
aristocratice. În consecinţă erau elaborate noi criterii în baza cărora se realiza divizarea societăţii
în elită şi masele de jos. Elita, vârfurile sociale erau completate din rândul aristocraţiei
patriarhale şi a funcţionarilor statornicindu-se ca pătură socială ereditară, implicată în sfera

4
administrativă, căreia i se atribuiau privilegii social-economice. Această polarizare a societăţii în
elita privilegiată guvernantă şi producătorii, în primul rând, ţărănimea obştească (Între ei era şi
pătura intermediară a celor care îi deserveau pe cei privilegiaţi – robi, slugi casnice, meşteşugari
etc.) a modificat radical sistemul tradiţional de redistribuire: dacă anterior plusprodusul era
distribuit conform voinţei cârmuitorului şi constituia mijlocul de sporire a autorităţii sale, ulterior
plusprodusul a devenit mijlocul de întreţinere a celor, care s-au situat peste societate, a vârfurilor
privilegiate. Astfel ţărănimea s-a pomenit exclusă atât din sistemul de rudenie cu clanurile
aristocrate, cât şi din sfera de redistribuire. Această scindare, care constant s-a aprofunda,
constituie punctul de la care treptat s-a realizat trecerea de la protostat la statul timpuriu.
Trăsături tipologice ale statului timpuriu:
1. Structura administrativ-politică mult mai complexă
2. Eterogenitatea etnică era starea obligatorie a sociumului, căci statul se constituie
în urma cuceririi şi anexării vecinilor
3. Structură strict ierarhizată a vârfurilor , fiecare treaptă socială cu drepturi, statut,
privilegii stabilite.
4. Scara ierarhică includea nu mai puţin de trei trepte: superioară, medie regională,
locală.
5. În cadrul treptei superioare se realiza o anumită specializare: comandanţii militari,
clerul, administraţia civilă, vistierul, administratorii hambarelor visteriei, administratorii
serviciilor templelor şi palatelor, postelnici etc. Uneori prezent serviciul de control şi revizie.
6. Legăturile de rudenie mai erau prezente şi rudele cârmuitorului suplineau funcţii
importante în aparatul statal, totuşi sistemul puterii tindea tot mai mult spre utilizarea unor
autsaideri capabili, lucru care era în concordanţă cu principiul meritocratic, încă departe neuitat.
7. Administraţia regională era mult mai simplu organizată, fiind, ca regulă, în
dependenţă dublă – de seful regional şi de serviciile centrale guvernamentale.
8. Administraţia locală – starostele obştii, obligat să se îngrijească de bunăstarea
colectivului obştii şi de achitarea regulată a rentei-impozit şi organizarea lucrărilor obşteşti
necesare statului.
9. Apariţia fenomenului urbanizării. De el este legat începutul cronologiei
civilizaţiei. Deşi urbanizarea necesita cheltuieli enorme, ea era absolut necesară pentru existenţa
statului timpuriu. Construcţiile, templele, palatele, mausoleele etc. se realizau prin munca
ţăranilor, atraşi la lucrări obşteşti, care erau o obligativitate obştească, generată de sistemul antic
al reciprocităţii: ţăranii, implicaţi în lucrările obşteşti, erau totalmente la întreţinere statală şi
munceau, utilizând uneltele de muncă, proprietate a statului.

5
 10. Transformări esenţiale în sfera ideologică-religioasă: practica sacralizării
cârmuitorului dezvoltată până la extremis – domnitorul feciorul cerului sau însuşi dumnezeul
viu, întregul sistem religios contribuia la consolidarea în conştiinţa poporului a reprezentărilor
privind forţa puterii divine, dumnezeieşti şi asigura confortul spiritual-ideologic,. Antropologul
american E. Servis menţiona sarcastic: „Cât de bine este să consideri că zeii comunităţii noastre
sunt cei mai mari din lume,că reprezentanţii lor pe pământ sunt sfinţi şi că astfel noi suntem
poporul ales. Şi cât de confortabil sunt aceste reprezentări pentru pătura dominantă.”
11. Tendinţa spre privatizare , generată prin consumul prestigios.
Consum prestigios – în conformitate cu rangul, titlul onorific, funcţia administrativă –
expresie în îmbrăcăminte fastuoasă, hrană selectă, domiciliu bogat, cavou, mausoleu etc.
Necesităţile asigurate de o armată de meşteşugari. Consumul prestigios ca fenomen social
este în permanenţă creştere – ce era ieri considerat îndeajuns a doua zi pare prea puţin.
Concurenţa permanentă pentru a se evidenţia. Consumul prestigios sporeşte în baza redistribuirii
supraprodusului, acumulat în hambarele şi visteria statului. Tendinţa spre privatizare îşi găsea
expresia şi în dreptul de a dispune de oamenii, care le asigurau anumite servicii sau erau sub
conducerea lor – soldaţii, slugile, sclavii – devin obiect de achiziţie.
12. Politica externă expansionistă - lărgirea hotarelor pentru a spori numărul
populaţiei şi bogăţiilor. Concomitent extinderea teritorială şi sporirea tributului crea posibilităţi
pentru construcţia structurii ierarhice de tip vasalo-feudale, prezente şi în antichitate şi în evul
mediu (este vorba despre o structură social-politică, dar nu de formaţiune social--economică)
13. Obţinerea surplusului de produse permite iniţierea relaţiilor comerciale – s-au
constituit pieţele, au apărut banii – echivalentul valoric al mărfurilor. Forţa de muncă se
transformă în marfă, lucrul ce a generat robia privată (robii – trofeu de război erau averea
colectivă şi erau folosiţi din numele colectivului în temple palate,, pentru deservirea celor de la
putere) Aceste trăsături sunt caracteristice ale statului timpuriu şi au devenit componente
(instituţii) ale statului dezvoltat.
În concluzie – o definiţie a statului timpuriu
Statul timpuriu – o structură politică ierarhizată, fondată pe legături de clan şi
extraclasiale, cunoscută cu activităţile specializate de producţie şi de administrare. Funcţiile
principale ale acestui stat sunt administrarea centralizată a complexului teritorial-administrativ
cu o populaţie eterogenă, extinderea teritorială în baza anexării teritoriilor vecine, cât şi
asigurarea bunăstării obştii şi a consumului privilegiat pentru elita guvernantă în baza rentei-
impozit, solicitate de la producător, a tributului de la vecinii dependenţi. Statul timpuriu cunoaşte
fenomenul urbanizării, construcţiilor monumentale, realizate de populaţie încadrată în lucrările
obşteşti. Toate aceste relaţii dintre vârfurile sociale şi masele populare sunt fondate pe principiul

6
reciprocităţii şi redistribuiri, sunt consfinţite drept legitime prin doctrina religioasă-ideologică,
acceptate ca drept un schimb legitim de activităţi. La această etapă, a statului timpuriu în
procesul dezvoltării consumului prestigios şi a tendinţelor de privatizare au fost puse bazele noii
forme a relaţiilor social-economice, bazate pe economia de piaţă şi piaţa forţelor de muncă.

4. Statul dezvoltat în Orient

Procesul de transformare a statului timpuriu într-un stat dezvoltat s-a desfăşurat treptat, lent
şi nu obligatoriu toate statele timpurii au ajuns la stadiul de stat dezvoltat. Deosebirile esenţiale
dintre structura politică statală dezvoltată şi cea timpurie se reduc la apariţia a două noi
componente:
Sistemul (aparatul) de constrângere (funcţia represivă a statului) şi dreptul instituţionalizat
– legea orală sau scrisă.
Dezvoltarea relaţiilor bazate pe proprietate privată
Funcţia de mediere a liderului grupului, starostelui obştii, cârmuitorului în protostat avea
drept suport, în exclusivitate, prestigiul şi autoritatea (Autoritate – putere, drept de a da
dispoziţii, de a impune cuiva ascultare; prestigiu – autoritate morală, consideraţie de care se
bucură cineva de vază – consideraţie, stimă, prestigiu). Elemente de constrângere şi de violenţă,
ne mai vorbind de lege, nu existau, deşi treptat anumite elemente se conturau. Spre exemplu:
sacralizarea cârmuitorului contribuia la consolidarea autorităţii dânsului. Voinţa cârmuitorului,
sancţionată , confirmată sacral, devenea lege. Forma rituală (bazată pe norma religioasă-morală)
a legii, devenea un fel de constrângere fără violenţă, deşi paralel cu ea în societatea, care trăia în
baza jafurilor de război, erau dezvoltate şi mijloacele de realizare a constrângerii în formă
deschisă, drept că doar faţă de străini. Apariţia în lăuntrul ţării a robilor de obârşie străină (iniţial
robi ai colectivului, ulteriori privaţi) a însemnat transferarea constrângerii şi violenţei în
interiorul statului. Următorul pas, a fost doar utilizarea mecanismului constrângerii contra
propriilor supuşi (cetăţeni) - funcţionarilor regionali, ţăranilor obşteşti, orăşenilor răzvrătiţi,
nemulţumiţi de situaţia lor. Practica constrângerii autorizate a generat, pentru confortul
administraţiei, apariţia sistemelor regulamentare (vezi propunerea legiştilor reformatori din
China în perioada Cijou)În aşa mod s-au statornicit instituţiile statului dezvoltat. Concomitent au
fost create şi celelalte instituţii reieşind din interesele statului, fondat pe principiul general
putere-proprietate, predestinate să deservească unitatea social-politică constituită (instituţiile
sociale, familiale, de clan, obşteşti, supraobşteşti, politice – administraţia centralizată,
aristocraţia de udel; ideologice etc.) Toate aceste structuri însă în societăţile ne europene la
aceiaşi etapă de dezvoltare, n-au apărut şi nici n-au putut să se constituie. De ce ?

7
 Logica formală ne indică că şi în această lume lucrurile trebuiau să se dezvolte în aceiaşi
direcţie.. Se dezvoltau relaţiile marfă-bani. Sub influenţa relaţiilor de piaţă are loc
descompunerea obştii agricole, în cadrul ei se constituie gospodăria individuală şi familială
privată. Stoparea procesului reîmpărţirii pământului – se realiza diferenţierea socială: bogaţi-
săraci, proprietari - lipsiţi de proprietate; debutul exploatării unor membri ai obştii de către alţi
membri etc. părea că şi soarta Orientului va fi similară celei din bazinul mediteranean.
În realitate lucrurile au decurs altfel. Proprietatea privată ce se năştea şi piaţa care o
deservea avea în faţă o barieră insurmontabilă – absolut duşmănoasă relaţiilor private de piaţă –
structura, sistemul administrativ de comandă. Sistemul administrativ de comandă a şi fost statul
neeuropean, după definiţia lui Hegel – despoţia orientală, iar după părerea lui Marx – modul
asiatic de producţie. Deosebirea principală a acestui stat de cel tipic european nu o constituia,
cum s-ar părea , nelegiuirile şi samavolniciile exagerate. Neron a fost un nelegiuitor fără limite,
dar n-a fost un despot oriental. Problema este de altă natură.
1. Sistemul puternic centralizat din lumea neeuropeană s-a cristalizat pe parcursul
mileniilor, dar nu în baza relaţiilor de proprietate privată. Structurile sistemului statal
administrativ de comandă asupreau dur proprietarul privat în proces de apariţie, care nu dispunea
nici de garanţii, nici de libertăţi, nici de privilegii, la fel şi piaţa, care avea menirea să-l
deservească. Puterea era în această lume primară, era începutul. Puterea, comanda, administrarea
dominau absolut, pe când relaţiile de proprietate privată, necesare pentru reglementarea
activităţii gospodăreşti, erau de ordin secundar în comparaţie cu puterea
2. În lumea antică chiar şi în perioadele dezmăţului şi samavolniciei administraţiei
puterii existau relaţii de tip nou, relaţii de piaţă şi proprietate privată, îngrădite prin norme de
drept (dreptul roman). Tradiţiile libertăţilor economice, politice, de drept nu erau aici doar vorbe
goale, Lucru, care în ultima instanţă a determinat apariţia dihotomiei antagoniste libertate –
aservire. Diferenţa dintre structurile antică, fondată pe proprietatea privată şi relaţii de piaţă şi
orientală – administrativ de comandă era determinată nu de amploare samavolniciilor despotului
în parte, dar de deosebirile principiale a însăşi sistemelor de guvernământ occidental şi oriental.
Dacă în primul caz în economie dicta piaţa, domina proprietatea privată şi normele de
drept asigurau securitatea proprietarului şi libertatea pieţii, în al doilea caz, domina administraţia
şi comanda de sus, pentru vârfurile guvernante era stabilit regimul celei mai favorizate pături, iar
proprietatea şi piaţa erau sub controlul şi supravegherea elitei guvernante şi a administraţiei
regionale, locale. Or, altfel spus, nici piaţa, nici proprietatea privată nu sunt în structurile
orientale libere şi, deci, nu pot fi considerate similare pieţii şi proprietăţii private din structurile
europene. În Orient, drept normă, exista pseudopiaţă şi pseudoproprietate, care datorită structurii
deficiente erau lipsite de potenţial intern pentru a se automoderniza. În Orient proprietarul şi

8
piaţa erau dependente de stat şi deserveau necesităţile, în primul rând, ale păturii superioare
guvernante. Statul în această lume este situat deasupra întregii societăţi şi respectiv şi peste sfera
economică. Elita guvernantă nefiind clasă (în sensul marxist al noţiunii) – adică clasă
economică, clasă care stăpâneşte proprietăţile şi realizează acest drept în propriul interes, este în
fapt o pseudoclasă. Există, în ultimă instanţă, utilizând bogăţia societăţii şi îndeplineşte în
această societate funcţiile clasei dominante.
Este necesar să subliniem, că aceste funcţii cercurile guvernante tradiţional le realizează
nu pentru că au uzurpat puterea şi şi-au impus voinţa proprietarilor, poziţiile cărora le-au
subminat în mod intenţionat, dar anume pentru că ei guvernează o societate principial deosebită
de cea europeană. Structura administrativ de comandă are drept suport principiul putere-
proprietate, care genetic se trage din practica schimbului reciproc, din tradiţia redistribuirii
centralizate. Această particularitate contribuie la apariţia impresiei că în structura clasică
orientală nu există sau aproape nu există loc pentru antagonisme şi pentru exploatare. În practică,
dacă cercurile guvernante se îngrijesc de organizarea societăţii, inclusiv, şi de economie, atunci
plata pentru munca lor este renta-impozit, achitată atât în natură, cât şi în muncă. Dacă astfel stau
lucrurile, atunci de faţă avem forma naturală (firească) a schimbului de activităţi, necesară pentru
existenţa structurii în general. Într-adevăr lucrurile sunt atât de simple, cum par la prima
vedere? Deosebirea dintre vârfurile guvernate şi masele populare nu se reduce doar la funcţiile
deosebite, dar şi în deosebirea calităţii vieţii (bogaţi - săraci), cât şi la dreptul imanent
superiorilor de a comanda şi obligaţiunea inferiorilor de a se supune. Dacă e să abordăm Orientul
din acest punct de vedere, atunci putem constata că la baza stă puterea administratorului generată
de lipsa proprietăţii private. Deci nu întâmplător în zilele noastre a întrat în uz sintagma
„sistemul administrativ de comandă”, când a apărut necesitatea de a evidenţia obiectiv
deosebirea principală dintre două structuri – proprietate privată şi relaţii de piaţă şi opuse ei
socialiste, genetic legate cu despoţia orientală clasică.
Aşa dar, principalul ce deosebeşte elita societăţii orientale de masele largi populare este
momentul puterii (comanda, administraţia). Puterea absolută, care a născut proprietatea absolută
( la Marx - supremă) în condiţiile lipsei sau lichidării proprietăţii private şi pieţii libere – iată
fenomenul despre care vorbim. El a apărut nu întâmplător. Este rezultatul evoluţiei milenare a
lumii orientale.
Caracteristica generală a acestui sistem este gradul excesiv de stabilitate, capacitatea de
autoregenerare, fondat pe un complex de mijloace şi instituţii de apărare – consrvatorismul.
Şi principiul schimbului reciproc obligatoriu, şi practica redistribuirii centralizate a
plusprodusului şi a muncii obştii, şi sacralizarea conducătorului, situat peste societate, şi apariţia
consumului prestigios al cercurilor guvernante, şi practica constrângerii, şi întregul sistem de

9
sancţionare (confirmare) ideologică a statu-quo-ului, fondat pe normele morale şi religioase –
toate acestea şi constituiau sistemul puternic de apărare, predestinat să contracareze tot ce apărea
nou, ce ameninţa să submineze echilibrul construit timp de milenii şi ocrotit cu multă grijă.
Apariţia relaţiilor de piaţă, a relaţiilor marfă-bani, acapararea bogăţiilor în proprietate
privată şi alte aspecte, care apăreau în procesul de privatizare, subminau acest echilibru,
provocând zguduiri sociale serioase. Apariţia acestor fenomene nu era întâmplătoare. Ele erau
generate de necesităţile vitale ale organismului social în permanentă extindere. Pentru ca
organismul să poată funcţiona era nevoie de un sistem sanguin dezvoltat – rolul acestui sistem
începea să-l joace proprietatea privată şi piaţa în forma lor redusă şi distorsionată, deformată. În
acest sens putem menţiona că şi piaţa şi proprietatea privată, aflate sub controlul riguros al
puterii, erau absolut necesare, din această cauză au şi apărut. Dar şi proprietatea privată şi piaţa,
în cadrul structurii orientale clasice, au fost din start castrate, lipsite de potenţialul intern de a
genera transformări calitative. Această stare a lucrurilor a fost generată de necesităţile şi
interesele puterii supreme.
În practică, o parte tot mai semnificativă din plus produsul realizat de societate nimerea nu
în visteria statului, dar în mâini private, a acelor care se impuneau ca intermediari între
producători şi vistierie, lucru ce submina puterea centrală şi genera dezintegrarea ei. Fără
îndoială, apariţia sferei economiei private contribuia la dezvoltarea, chiar la prosperarea
economiei, la îmbogăţirea statului. Deci vârfurile guvernante nu puteau să nu sesizeze
necesitatea existenţei proprietăţii private şi a pieţii. Dar concomitent ei nu puteau accepta
extinderea acestei dezvoltări, căci ea submina bazele structurii puterii administrative de
comandă.
Ideal ar fi fost cazul corelării formelor de gospodărire de stat şi privată, prioritatea
revenind economiei de stat. Iată de ce în pofida faptului acaparării proprietăţii private de către
reprezentanţii cercurilor guvernante şi includerii lor în domeniul relaţiilor proprietăţii private si
de piaţă, toţi ei în întregime ca pseudoclasă (stat – clasă după concepţia lui M.A. Ceşcov) erau
obligaţi să acţioneze foarte dur şi în unison contra proprietarului privat. Răspunzând pentru
funcţionarea normală a sistemului în cadrul căruia şi datorită cărui ei domneau, vârfurile
guvernante erau obligate să acţioneze pentru a neutraliza tendinţele dezintegratoare, adică pentru
controlul strict şi limitarea drastică a funcţionării (stihiei) proprietăţii private, pentru a asigura o
coexistenţă optimală acceptabilă cu ea (stihia) (Eyemole: timarul, icta, djaghirul, sistemul
câmpurilor egale, sistemul câmpurilor în folosinţă etc.)
Această concurenţă a condiţionat elaborarea unor norme rigide, predestinate să
reglementeze sectorul privat, să asigure controlul suprem al statului asupra relaţiilor de
proprietate privată. Drept urmare, în societate nu existau sisteme ale drepturilor individuale

10
(dreptul privat) şi garanţii ale intereselor proprietarului, aşa cum erau în Europa Antică. Din
contra, proprietarii erau asupriţi şi puşi în dependenţă de deţinătorii puterii, de samavolniciile
administraţiei şi de multe ori cei prosperi adesea se răsplăteau cu averile sau chiar cu viaţa căci
pretextele erau foarte lesne de a le fabrica. Prima poruncă a antreprenorului privat în structurile
ne europene – la timp să dai mită cui este necesar şi să nu te afişezi. Această stare a lucrurilor
stopa dezvoltarea economiei private libere şi a pieţii libere. Se părea evident, că pe măsura
slăbirii puterii centrale situaţia urma să se modifice în favoarea proprietarului privat. În practică,
lucrurile evoluau în contrariu. Dinamica funcţionării statului centralizat în lumea neeuropeană
răstoarnă aceste supoziţii. Este evident că concomitent cu slăbirea puterii centrale se consolidau
poziţiile administraţiei regionale, a aristocraţiei de domen (udel), lucru care ducea spre
feudalizare (vorba este despre fărâmiţarea social – politică şi despre instituţiile legate de această
fărâmiţare). Dar acest proces nicidecum nu se solda cu crearea condiţiilor pentru dezvoltarea
sectorului privat. În primul rând, domnitorul şi de o dimensiune redusă tot domnitor rămânea, cu
acelaşi aparat al puterii, cu aceleaşi principii administrative. În al doilea rând, chiar şi în cazul
când şi la nivel regional puterea slăbea, iar societatea se pomenea dezintegrată, urma o prăbuşire
economică, răzvrătirea celor pauperizaţi, cuceririle vecinilor mai prosperi. Toate aceste fenomene
nicidecum nu contribuiau la dezvoltarea sectorului privat. Din contra, anume proprietarii bogaţi
erau primordial expropriaţi. Or, istoria Orientului demonstrează că economia privată înflorea
doar în condiţiile stabilităţii şi puterii efective centrale cu toate funcţiile ei de control, inclusiv şi
controlul administrativ rigid al economiei întregii ţări.
Este important să mai menţionăm, că relaţiile dintre puterea de stat şi proprietarii privaţi
erau adesea destul de complicate dacă este să ţinem cont că în unele cazuri (cum ar fi în sistemul
obştesc de caste din India) proprietarii privaţi erau intermediari între producători şi vârfurile
guvernante, constituind fundamentul economic al statului (Zamindarii asigurau achiziţionarea
rentei – impozit contra a 10% din suma strânsă). Dar această particularitate se înscrie firesc în
sistemul de relaţii analizat mai sus, dintre putere şi proprietate: puterea domină proprietarii,
proprietatea întreţine puterea, puterea controlează şi limitează proprietatea. Proprietatea în cadrul
acestei structuri, nu este capabilă să se perpetueze fără tutela puterii.
Aşadar, esenţa modelului neeuropean constă în faptul, că proprietatea privată în cadrul
acestui model chiar şi dacă s-a constituit şi s-a consolidat permanent a fost de ordinul doi şi n-a
fost apărată de samavolniciile puterii prin oarecare drepturi şi libertăţi, privilegii şi garanţii.
Alternativa dominaţiei proprietăţii private aici era puterea-proprietate. Funcţiile clasei dominante
reveneau VÂRFURILOR SOCIETĂŢII, ORGANIZATE ÎN CADRUL APARATULUI DE STAT
Şi încă… dacă conform marxismului statul constituie suprastructura societăţii, situată peste baza
economică fiind o armă în mâniile clasei dominante, adică societatea era situată peste stat, care

11
deservea societate, în lumea neeuropeană lucrurile erau inversate. Statul absolut domina
societatea şi deci era subiect al relaţiilor de producţie şi element important al bazei. Acestea sunt
unele momente cheie, care dezvăluie esenţa Orientului.

Tema: Statul şi societatea în Orientul medieval

Istoricii orientalişti separă epoca medie în Istoria ţărilor Asiei şi Africii condiţionat
(convenţional) căci în „evul mediu statul şi societatea din puncte vedere structural şi esenţial au
rămas similare epocii antice. ” Deşi este o apreciere ambigue totuşi Orientul mediu prezintă prin
sine ceva nou, destul de distanţat de lumea orientală antică, Deosebirile erau determinate nu doar
de nivelul dezvoltării social-economice, lucru firesc, căci este o distanţă pe scara timpului de
peste milenii - ani de evoluţie fie şi, în primul rând, ciclică, dar totuşi progresivă (fenomenul
involuţiei: deosebirea calitativă constă în desăvârşirea structurii însăşi, aspect şi mai important –
încadrarea civilizaţională). Menţionăm că calitatea civilizaţională a structurilor orientale s-a
reliefat încă în antichitate. Dar în epoca medie acel specific nu doar s-a aprofundat, el s-a
modificat semnificativ. Civilizaţiile hindo-budistă şi şino-confucianistă, iniţiate în antichitate, pe
parcursul a 1,5 milenii au atins un grad elevat de desăvârşire, normele şi sistemul de valori vitale
s-au permanentizat: unele au rămas de domeniul trecutului, altele au ieşit în prim plan, devenind
determinante etc. Un al doilea aspect major: Regiunea Orientului Apropiat şi Mijlociu s-a
pomenit sub influenţa noiii civilizaţii medievale, civilizaţiei islamice, rădăcinile căreia se trag
din Orientul Antic, din tradiţia iudeo-creştină şi din cultura administrativ-politică iraniană, din
tradiţia zoroastristă. Altfel spus, Orientul medieval a devenit, în plan civilizaţional, mult mai
determinat, faţă de Orientul Antic. Sistemele religioase avansate: islamic, hindo-budist şi
sistemul etico-ideologic confucianist, echivalent cu ele, au împărţit între ele nu doar sferele de
influenţă culturale şi politice, dar şi de influenţă ideologică, religioasă şi concepţională, care, la
rândul său, a contribuit la stabilirea modului de viaţă şi a mentalităţii oamenilor, a modului de
viaţă social-familial tradiţional. Chiar şi în regiunile, în care aşa cum în Asia de Sud-Est, se
constată influenţa diferitor sisteme sau chiar a celor trei mari sisteme religioase civilizaţionale
orientale, fiecare sistem era reprezentat prin elementele sale specifice evidente
1. Statul islamic
Printre sistemele prezente în Orientul medieval se distinge modelul islamic – ca religie, ca
civilizaţie şi ca statalitate. Fiind cea mai tânără religie mondială, Islamul a absorbit foarte mult
din moştenirea religioasă-culturală antica. (Izvoarele ideologice ale islamului – iudaismul,
creştinismul, zoroastrismul, budismul) Islamul însă a surmontat (depăşit) incoerenţa religioasă
şi caracterul confuz al tradiţiei religioase-culturale din Orientul Apropriat, contrapunându-i o
doctrină dogmatică simplă, suplă, chiar rigidă, cu cele cinci simboluri ale credinţei (mărturisirea,

12
rugăciunea, postul, milostenia, hadjul), supuşenia necondiţionată voinţei lui Alah şi celui care îl
reprezintă – prorocului Mohamed sau locţiitorului prorocului – califului şi adjuncţilor lui.
Duritatea dogmatică a generat intoleranţa islamului faţă de alte credinţe, faţă de ghiauri, împinsă
până la război religios cu ei (djihad, gazavat) şi a creat condiţii pentru consolidarea unităţii
comunităţii musulmane – umma.
Specificul religios a generat şi principalii parametri ai civilizaţiei islamice, direcţionate
spre supuşenia absolută a individului depersonalizat puterii supreme spirituale şi puterii laice.
Acest lucru în practică este realizat prin impunerea coeziunii indisolubile a religiei şi
politicului, a religiei şi puterii, a religiei şi puterii celor avuţi, coeziune caracteristică islamului şi
civilizaţiei islamice.
Un fenomen similar a fost prezent şi în China, unde imperiul confucianist, datorită
faptului că a fost clădit pe fundamentul ideologic, venerat de întreaga ţară – confucianismul, a
fost puternic şi integru. Dar în China de rând cu confucianismul au existat permanent şi alte
sisteme religioase – taoismul, budismul, creştinismul, islamul.
Islamul a fost o religie exclusivistă, ce nu tolera alte credinţe. Din aceste considerente
comunitatea islamică a devenit statul cel mai puternic, cel mai războinic, deşi ceda prin
stabilitate şi trăinicie celui chinez. Statalitatea islamică a jucat rolul hotărâtor în sudarea într-un
monolit a unui conglomerat de popoare foarte diferite în antichitate în plan etnic, cultural, istoric
şi civilizaţional. Deşi prima construcţie statală musulmană – califatul n-a fost prea viabilă,
totuşi statalitatea islamică a rezistat în timp. Pe teritoriul califatului, cu excepţia Spaniei, s-a
păstrat statalitatea islamică, care persistă până în prezent fiind în plină ascensiune.
Pe parcursul evului mediu statalitatea islamică s-a extins continuu – India amorfă a fost
obligată de ostaşii musulmani să accepte statalitatea islamică. Islamul, fără război, prin comerţul
de tranzit, prin relaţiile comerciale a contribuit la constituirea statalităţii islamice în Africa
Tropicală şi în Asia de Sud-Est. Islamul în evul mediu tardiv a reuşit să creeze un imperiu, care a
repus sub controlul său aproape toate teritoriile fostului califat, devenind etalonul despotismului
oriental clasic.
Statalitatea islamică îşi datorează puterea sa internă nu doar integrităţii indestructibile a
temeliei, dar şi simplicităţii extraordinare a organizaţiei sale administrative. Această circumstanţă
a jucat un rol semnificativ, permiţând implicarea în procesul formării structurilor statale şi
civilizaţionale a comunităţilor etnice întârziate în evoluţia sa. Uniunile tribale, care luau forma
sultanatelor, emiratelor sau hanatelor îşi datorau trăinicia faptului consolidării puterii prin religie.
Acest lucru este confirmat evident prin exemplul Africii. Dar datorită faptului că aici islamul nu
era acceptat în integritatea sa, islamul nu întotdeauna asigura trăinicia tinerelor state musulmane
africane.

13
 În epoca medie datorită extinderii statalităţii islamice au fost extinse hotarele oicumenei,
iar în zona evoluţiei civilizaţionale au fost incluse noi comunităţi etnice, aflate încă la nivelul
primitiv de dezvoltare.
Simplitatea organizaţiei administrative de asemenea a permis chiar şi structurilor ierarhice
primitive sa creeze structuri statale – de ex., ordinile frăţiilor islamice, tapucatele din Africa şi
Afganistan.
În ultima instanţă, forţa statalităţii islamice constă în faptul, că în pofida rolului enorm al
religiei ca atare, fanatismului religios al musulmanilor, însăşi obligaţiunile religioase ale
majorităţii absolute a populaţiei (excepţie savanţii, ulemalele) erau simplificate la maximum,
aduse până la un ritual elementar automatizat, dar permanent orientat spre un standard social-
politic. Or, credincioşii sunt obligaţi să fie membri loiali ai umma, supuşi, ascultători şi în
această calitate şi luptători ai islamului. Ostaşi în înţelesul direct şi alegoric al cuvântului: dacă
eşti musulman, eşti obligat oricând să fii pregătit pentru lupta contra ghiaurilor. Ideologia
religioasă în serviciul politicii – este normă pentru statele musulmane.
2. Comerţul de tranzit şi nomazii
Un alt fenomen esenţial al orientului medieval, care necesită o atenţie deosebită îl
constituie „comerţul de tranzit şi nomazii”.
Comerţul de tranzit a fost prezent şi în epoca antică – fenicienii şi oraşele lor au prosperat
datorită acestui tip de comerţ realizat pe mare.. Drumul mătăsurilor, cale aromelor, calea
comercială transarabă asigurau legăturile ţărilor europene cu India şi China – schimbul de
mărfuri, de realizări culturale, idei,invenţii. Acest comerţ nicicând n-a fost echivalent. Ca regulă,
unii influenţau, alţii asimilau influenţa, dar acest lucru nu împiedica ca ambele părţi să obţină
profitul său. Aceasta şi era cauza care stimula permanenţa comerţului de tranzit. Comerţul şi
căile de comunicaţie ce străbat statele şi continentele, constituiau „sistemul sanguin” la scara
întregii oicumena, precum şi relaţiile de piaţă şi proprietate privată, chiar şi în forma lor orientală
(castrată) influenţau, condiţionau nivelul dezvoltării fiecărui organism social, fiecărui stat în
parte.
Dar rolul comerţului de tranzit nu se reduce doar la funcţia sistemului sanguin. Datorită
comerţului în regiunile îndepărtate fie ale Africii Tropicale, sau ale Asiei de Sud-Est, pătrundeau
nu doar ideile, inclusiv cele religioase-culturale , în particular, islamice, dar şi purtătorii acestor
idei, care le propagau şi activ le aplicau în practică.
Datorită comerţului de tranzit în Africa Tropicală şi Asia de Sud-Est au apărut oraşe,
porturi care au devenit anclave ale islamului. Islamul, care este combatant şi prozelit, tindea să
depăşească limitele anclavelor, să se extindă în regiune. Acestui lucru contribuia şi situaţia
obiectivă – vacuumul puterii politice, iar pentru Asia de Sud-Est – slăbiciunea puterii politice,

14
create după modelul hinduso-budist, dar ineficiente aici datorită lipsei sistemului de caste, care
asigura în India echilibrul satisfăcător al forţelor.
Încă o funcţie a comerţului de tranzit – influenţa exercitată asupra comunităţilor etnice slab
dezvoltate, asupra triburilor şi popoarelor, care doar au purces pe calea de construire a statalităţii.
Evul mediu a fost perioada istorică în care noi teritorii au fost incluse în procesul
civilizaţional. Includerea acestor regiuni în sfera căilor comerciale a constituit imboldul, care a
accelerat procesul de civilizare – lucru evident în cazul arabilor. Comerţul transarab a contribuit
la includerea în operaţiile comerciale a beduinilor, care au iniţiat fondarea organizaţiilor statale
Au contribuit la constituirea şi dezvoltarea unor oraşe – Meka, Iatrib, Taif etc.
Este posibilă şi o altă concluzie importantă: Islamul, iniţiat de către Mohamed în debutul
sec. VII, a fost tot o consecinţă a comerţului de tranzit. Odată apărut, a devenit forţa care a
transformat întreg Orientul Apropiat şi într-o anumită măsură oicumena.
Este necesar să menţionăm faptul, că comerţul de tranzit a contribuit la dezvoltarea
procesului de constituire a statalităţii nu doar în mod direct, ca fenomen semnificativ prin sine
însăşi pentru viaţa popoarelor implicate, dar şi în mod indirect, prin intermediul unor popoare
nomade, în primul rând, prin intermediul arabilor nomazi – beduinilor, partea mai dinamică şi
energică a comunităţii etnice arabe. Din aceste considerente este necesar să abordăm şi problema
nomazilor.
Nomazii, asemeni fenomenului comerţului de tranzit, există din antichitate. Ei erau
cunoscuţi popoarelor de agricultori ca oameni ce duc un mod de viaţă deosebit şi dispun de o
gospodărie specifică de creştere a animalelor. Nomazii care sălăşluiau în afara contactului cu
civilizaţiile au fost capabili doar să fondeze uniuni tribale şi protostate. Alta a devenit situaţia în
condiţiile intrării lor în contact cu centrele civilizaţionale. Urmările au fost de tip divers. Un
exemplul variantă istoria triburilor kidanilor: o uniune tribală puternică, constituită la periferia
unui imperiu puternic împrumută mult din experienţa imperiului, dar totodată tinde să-şi
conserve particularităţile, originalitatea, specificul.
A doua variantă: nomazii îşi schimbă mediul de trai şi ulterior modul de viaţă tradiţional,
pătrunzând în zona agricultorilor (exemplul turcilor)
A treia variantă, modelul compromisului, când sub influenţa din exterior este creat un
puternic stat agresiv, care pătrunde în zona agricolă, supunând stat după stat şi concomitent tinde
să-şi menţină originalitatea.
În ultima instanţă, toate aceste variante au acelaşi rezultat: părăsind habitatul tradiţional şi
întrând în contact cu agricultorii, devenind chiar cârmuitorii statelor cucerite, nomazii descalică
de pe cai şi încetează să mai fie nomazi, îndeosebi urmaşii lor. Deci este necesar să ne referim

15
doar la nomazii care continue să trăiască în locurile tradiţionale. Care sunt transformările pe care
le-au cunoscut ei?
Dinamismul şi pasionalismul. Această trăsătură era caracteristică arabilor, turcilor,
mongolilor, chiar şi triburilor africane.
Pasionalismul – o anumită încărcătură de energie vitală, aptitudine de a modifica, de a
însuşi noul. Noul nu în sensul de structură generală a relaţiilor, dar în primul rând, în sensul de
înnoire a modului de viaţă, îndeosebi în perioada de criză. Sub drapelul islamului arabii au
transmis un imbold impuls energetic civilizaţiilor antice, generând un fenomen, pe care am
putea să-l definim „renaştere”. Peste o jumătatea de mileniu turcii au realizat acelaşi lucru cu
civilizaţia arabo-musulmană. Mai puţin acest lucru se referă la mongoli. Ei au folosit această
energie pentru a distruge ceia ce au creat alţii şi , în acest caz, putem vorbi doar de o întoarcere în
trecut, la starea precivilizaţională. Dar şi mongolii şi-au adus aportul la schimbarea feţii lumii.
Aşadar, ieşirea în prim plan a fenomenelor comerţul de tranzit şi nomazilor a fost un moment
crucial în istoria Orientului medieval.
3. Puterea şi proprietatea
Problema privind statornicirea proprietarii private ca instituţia social-
economică îşi are rădăcinile in antichitate. Fenomenul privatizării a generat o etapa
distincta in desfăşurarea procesului de geneză politică, de formare a statalităţii.
Orientul şi in acest domeniu se caracterizează printr-un specific deosebit in comparaţie
cu Occidentul. Daca in Europa statul a fost garantul proprietăţii privat §i ca instituţie
s-a realizat ca exponent al intereselor proprietarilor privaţi, in lumea neeuropeana,
orientala, statul ca institut a fost contrapus proprietarului. Deoarece consolidarea excesiva a
proprietăţii private devenea o primejdie pentru existenţa sa şi pentru stabilitatea
structurii in întregime în această lume erau întreprinse masurile necesare, menite
sa reglementeze strict relaţiile dintre putere şi proprietarul privat, chiar şi in cazul
când proprietari erau vârfurile sociale , destinatorii puterii supreme. Esenţa acestor relaţii
era similara în toate regiunile conţinutul lor reducându -se la următoarea ipostaza: Tot
ce tine de stat (aparţine statului) este de ordin primar, Tot ce aparţine individului,
proprietarului este de ordin secundar, şi este condiţionat de câtre stat. Acest standard
se considera o normă obligatorie şi era realizat acolo, unde procesul de geneza
politică, de stabilire a statalităţii atingea etapa corespunzătoare (etapa medievala
timpurie) Drept urmare, structurile politice şi protostatele, care s-au constituit in evul mediu, nu au
avut probleme cu privatizarea, in general, cu proprietarii privaţi: procesul decurgea, de regula,
pe făgaşul bine stabilit in antichitate. Am putea sa conchidem ca astfel nimic nu se
schimba?

16
 Bineînţeles, proprietarul privat, acceptând postarea sa pe planul doi, secundar, treptat s-a
stabilit in acea nişa (firida) socială, care corespundea statutului sau, cerinţelor,
posibilităţilor şi necesitaţilor sale. De asemenea s-a constituit, format şi piaţa — fie şi
lipsita de potenta (puterea) de a se autodezvolta, dar totuşi înfloritoare §i bogata, nu in
ultima instanţă datorita comerţului de tranzit .
Aceasta piaţa de asemeni s-a localizat in nişa , rezervata de câtre stat, a obţinut formele
sale, realizându-şi posibilităţile sale. Astfel, constituindu-se proprietarul şi piaţa au jucat in
Orientul medieval un rol semnificativ, insă este necesar sa menţionăm ca acest rol nici de
cum nu ducea spre
subminarea statului , în cazul când lucrurile decurgeau conform normelor.
Dacă situaţia se deteriora normele nu mai erau respectate, lucrul îndeosebi vizibil
in exemplul imperiului chinez, cu ciclurile dinastice, atunci era pus in funcţiune
mecanismul reformelor, prin care se realiza exproprierea proprietarilor dezlănţuiţi. Dacă
lucrurile nu reveneau la normal, urma explozia socială in focul căreia piereau mai întâi marii
proprietari si astfel era restabilită norma. Acest mod de funcţionare a mecanismului politic statal
a generat o anumită mentalitate a proprietarilor — mentalitatea servului statului. Proprietarul
privat in Orient s-a considerat permanent un serv docil al puterii, chiar dacă dispunea de avere de
milioane sau cum menţionau izvoarele chineze era mai bogat ca hanul. Oricine reuşea sa devină
bogat se îngrijea de prestigiul său. Statul, in caz de necesitate, punea in funcţiune
mecanismul , deja obişnuit, de vindere a rangurilor, funcţiilor (de obicei sinecură) chiar
a gradelor ştiinţifice. Astfel bogăţia revenea in visteria statului, iar bogătanul obţinea
prestigiul mult râvnit, foarte preţuit in societatea tradiţională, asigurat de rangul obţinut si de
privilegiile ce i se acordau.
Si acest mecanism, ce unea bogăţia proprietarului privat cu prestigiul deţinătorului
puterii sau a celui din putere (funcţionarului) funcţiona intr-un mod sau altul in întreg Orient,
lucru foarte important pentru societatea orientală.. Tendinţa de a spori permanent bogăţia cu
orice preţ era stopată din start. Ceia ce era important pentru geneza acestei tendinţe: iniţiativa,
spiritul întreprinzător, energia novatoare - nu aveau suport pentru a prospera.
Principiul „время - деньги” absolut imanent antreprenorului legat de piaţa libera, in
Orient lipsea cu desăvârşire. In schimb dorinţa de a fi un om cu prestigiu a fost permanent
impulsul celor care luptau pentru a se îmbogăţi. Proprietarul permanent se străduia sa
investească banii acumulaţi in pământ, să procure pământ pentru că proprietatea funciară ii
asigura prestigiul râvnit. Proprietarul mai investea veniturile in imobile, cortegiu, slugi,
sclavi etc. investiţii care nu-i asigurau profit, dar in schimb asigura prestigiu, plasa
proprietarul privat in rândul celor, care aveau acces la putere, la funcţii administrative.

17
Prestigiul era ţinta atunci când doreau să se înrudească cu cei de la putere. Exista si alt factor,
care genera modificarea relaţiilor dintre proprietar stat — modificările survenite in
sistemul relaţiilor agrare, generate sau de transformarea lentă pe parcursul secolelor a
însăşi acestor relaţii, exemplul obştii indiene, sau drept urmare a reformelor, exemplul
Chinei. Rezultatul era similar in toate cazurile — acapararea unor suprafeţe considerabile de
pământ arabil de către proprietarii privaţi. In condiţiile inexistentei unei pieţe funciare libere
tranzacţiile
funciare in Orient erau oarecum voalate. Din această cauză d.p.d.v. formal — juridic pentru
stat, întrebarea proprietăţii funciare de obicei era redusa la întrebarea deţinerii de
facto a pământului. In acest caz, renta-impozit era perceputa de stat de la acel, care poseda
pământul, indiferent daca acesta era ţăranul, membrul obştii ţărăneşti sau proprietarul privat
funciar.
ce transmitea pământul in arenda ţăranului arenda~. Din cele menţionate reiese, ca
posesorul pământului, proprietarul privat funciar devenea in anumite cazuri principalul
plătitor de impozite. Statul adesea privea printre degete la tendinţele de acaparare a cat mai
mult pământ in proprietate privata: pentru stat principal era ca impozitul să fie achitat in
timpul stabilit, dar cine o va face — era mai puţin important). Doar in cazul depăşirii normei,
lucru care genera instabilitate şi mişcări sociale de protest, statul intervenea pentru a restabili
status quo-ul, restituind pământul ţăranilor. In India, unde relaţiile funciare erau reglementate in
cadrul obştii şi astfel erau evitate cataclismele sociale, statul era absolut indiferent fata de cine
era proprietarul: săracul, bogatul , membrul obştii sau persoana privata — îngrijindu-se doar ca
renta-impozit să fie achitata regulat in visteria statului.
Este necesar sa menţionam încă un fenomen. In Orient din epoca antica nici când n-au
existat latifundii, gospodarii moşiereşti de producţie. Proprietăţile tradiţional erau
parcelate şi transmise in arenda producătorilor nemijlociţi — ţăranilor.
De ce?
Pentru ca nu existau condiţii pentru existenta marilor gospodarii,
producătoare de produse — marfa, din aceiaşi cauza, nu exista piaţa libera dezvoltata.
Necesităţile pieţii locale le satisfăceau micii producători, posesori sau arendaşi. De
asigurarea cu cele necesare a paturilor ne implicate in gospodăria agricola, se ocupa direct
statul, care in acest scop
dispunea de o reţea dezvoltata de redistribuire centralizata. Marea piaţă şi
gospodăria producătoare de mărfuri agricole nu existau. Activitatea cu scopul de a obţine
profituri este complicate, anevoioasa i nu întotdeauna cu izbânda. Deci pentru ce să
excelezi in acest scop (obţinerea profitului) dacă prestigiul mult râvnit îl asigura

18
proprietatea funciara, lucru mult mai de preţ in societatea orientala ca bogăţia. Or, ceia ce in
antichitate genera neliniştea
statului, a fost instituţionalizat. (legiferat) Proprietatea privata a devenit servul statului,
încetând a mai fi concurentul lui primejdios. In acest mod a fost soluţionata
problema fundamentală a Orientului tradiţional — problema relaţiilor dintre stat şi societate,
dintre stat şi individ..
4. Statul si societatea
Deşi relaţiile cu proprietarii erau de important~ decisiva pentru soarta statului oriental
centralizat este necesar sa menţionam relaţiile statului cu societatea in întregime, cu
obştea, care s-a menţinut similar epocii antice, de asemenea au suferit schimbări. Esenţa
metamorfozelor se reduce la instituţionalizarea, legitimarea relaţiilor, care s-au stabilit
încă in antichitate. Lucrul acesta este evident in baza ex. Indiei, Chinei istoria cărora se
delimitează in antică – perioada formării şi maturizării structurii statale, perioada existentei
stabile a structurii statale in evul medii. Acelaşi lucru s-a realizat in Orientul Apropiat:
elenismul, care a rupt legăturile cu tradiţia (relativ) a fost substituit cu islamul, care a
renăscut, instituţionalizat şi legitimat structura generală , creată in antichitate.
Care este esenţa acestor lucruri?
Statul neeuropean, spre deosebire de cel european antic, nicicând n-a fost, ceia ce
marxismul definea ca suprastructura politică situată peste baza social-economică. El nu
punea şi nici nu putea pretinde să-şi stabilească ca scop exprimarea intereselor clasei
dominante a proprietarilor o astfel de clasă era lipsă statul la fel era diferit. Statul
neeuropean din timpurile vechi a fost nu doar o componentă a societăţii, obştii , dar si partea
superioară, vârful ei. Incluzând in sine societate, incorporând-o, statul a fost
permanent suprapus societăţii pe care o supunea sie. Unele funcţii ale
statului neeuropean pot fi comparabile cu funcţiile statului european: apărarea hotarelor,
menţinerea ordinii publice, organizarea relaţiilor externe, administrarea teritoriilor, judecata,
impozitarea etc.
În societatea orientală insă statul este puterea supremă, puterea absolut nelimitată, in
fata căreia tremură întreaga societate de sus până jos, de la vlădică pană la opincă – in acesta
constă esenţa deosebirii. Dacă in Europa puterea depinde de balanţa tendinţelor antagoniste din
societate (marxismul – contradicţiile antagoniste de clasă), în Orient puterea nu depinde nici
de cum de astfel de contradicţii. Autoritatea puterii guvernante este determinată doar de forţa
puterii, de eficacitatea administraţiei centralizate in ultima instanţă, de acumularea regulată in
vistierie a normei garantate de profit. Acest standard s-a consolidat pe parcursul secolelor in
antichitate. El se baza pe forţa tradiţiei, pe autoritatea sacrală a zeilor şi era absolut necesar

19
societăţii, obişnuite cu el. Era necesar pentru a conserva echilibrul tradiţional, era în general
prielnic. Slăbirea puterii centrului se solda cu efectul feudalizării, descentralizarea feudală,
dar nu cu schimbarea (transformarea) statutului tradiţional al statului oriental – se modificau doar
dimensiunile structurii. Dar, in esenţă schimbarea dimensiunilor, apariţia in locul
statului mare a unui număr de stătuleţe duşmănoase era nocivă societăţii.
Răzmeritele, generatoare a instabilităţii politice, sunt dureroase pentru societate. Nu este
de mirare deci, ca societatea obiectiv, dar şi subiectiv permanent a optat pentru un
stat puternic centralizat. Statul puternic, garantând stabilitatea, concomitent
subjuga obştea, Or, obştea benevol accepta jugul, căci era deprinsa cu el, fiind
garantata de întâmplări nefaste, de calamitaţi de anvergura. Însăşi modul de viata a contribuit
la statornicirea unui astfel de comportament, unei astfel de mentalităţi şi psihologii. Dar in
aceiaşi direcţie influenta nu doar cutuma, tradiţia, dar şi factorii instituţionali. Sistemul
corporaţiilor sociale — familia, clanul, obştea săteasca, breasla etc. a fost treptat instituţionalizat
şi acomodat necesitaţilor statului atingând un grad superior de perfecţiune anume in evul
mediu. .
Ex.: China — aparatul administrativ confucianist a fost ajustat intr-un mod ideal. India —
sistemul dadjmani, caracteristic obştii indiene. Mahala (cartierul) musulman, cat şi alte
modalităţi de organizare a populaţiei rurale şi urbane in tarile musulmane - toate exprimau
aceiaşi tendinţa esenţa căreia consta in faptul, ca instituţionalizarea şi legitimarea unui număr de
forme tradiţionale de organizare sociala şi administrare locala contribuia efectiv la
stabilizarea structurii interne, constituirii etalonului stabilităţii conservative
(echilibrului tradiţional) in cadrul societăţii. Aceasta stare de stabilitate era asigurata in evul
mediu de către sistemele religioase desăvârşite, care au substituit formele credinţii
timpurii. Aceasta substituţie a devenit factorul care a contribuit esenţial la desăvârşea
procesului stabilizării şi conservării relaţiilor statului cu societatea. Confucianismul oficial
chinez, hinduismul medieval, islamul i budismul in diverse variante — iată sistemele
religioase orientale dezvoltate. Sunt diferite, dar au un punct comun — toate îşi direcţionează
influenta sa ideologica şi instituţionala spre consolidarea stabilităţii conservative,
realizând acest lucru intr-un mod specific in concordanta cu propria doctrina cu
condiţiile specifice tării. Normele etice, confirmate de religie deveneau lege pentru
societatea orientala medievala. Însăşi legea in aceasta societate purta un caracter religios.
Ex.: şariatul in lumea musulmana;
Coduri de legi administrativ, penal etc. din China medievala in esenţa erau
confucianiste. Ele contribuiau la consolidarea autoritarii tradiţiilor morale şi etice
confucianiste, din care şi derivau normele penale, administrative etc. Aceste norme nu

20
erau unice pentru toate paturile sociale şi mai depindeau de apartenenţa la comunitatea
religioasa, deşi toţi erau obligaţi, intrând in contact cu reprezentanţii altor comunitarii, să
tins cont de existenta unor norme diferite, concomitent respectându-le i pe propriile norme. Suma
tradiţiilor dominante, a stereotipurilor şi deprinderilor era obligatorie pentru toţi indivizii. Fără
aceasta lege, fără aceste deprinderi, fără aceste norme obişnuite comunitatea pur simplu nu
putea exista in mod normal.
Exemplul răscoalelor ţărăneşti din China medievală.
Istoriografia marxist-leninistă le considera o expresie a nemulţumirii maselor populare
faţă de sistemul existent, deci „antifeudale", au fost „locomotiva istoriei",
Afirmaţie absolut ingrată si fără nici o dovadă.
1. Mişcările ţărăneşti incapabile sa pună bazele unui nou sistem social.
2. Ele nu pot fi „antifeudale" aşa cum in Orient feudalism ca formaţiune social-economică
n-a existat.
3. Ţăranii răsculaţi nici când n-au luptat contra proprietarilor funciar, ca clasă
antagonistă lor.
4. Mişcările ţărăneşti in Orient, indiferent de forma pe care o luau si de rolul pe care
1-a avut in cadrul lor religia, au ţintit in aceiaşi direcţie, care se reducea, in esenţă, la cerinţa
restabilirii status – quo-lui, a normei răsturnate, a echilibrului tradiţional.
De obicei ţăranii sunt conservatori prin modul lor de a fi, prin modul lor de trai.
(Veşnicia s-a n~scut la sat) Tradiţional ei consideră norma stabilită acceptabilă (aşa sunt
timpurile), chiar dreaptă, iar statul – guvernatorii, acceptaţi ca garant al normei. În viaţa
ţăranului stabilitatea garantată este aproape valoarea absolută. Această stare a
lucrurilor ne exclude păstrarea in subconştientul ţăranului a idealurilor egalitarismului,
rădăcinile cărora se trăgeau din vechimea gentilico-tribală. Dar utopiile de acest tip se
găseau in stare latentă in condiţiile funcţionării normei de obicei in mentalitatea celor oropsiţi.
Chiar dacă in perioadele de criză reprezentările egalitariste erau propulsate in prim
plan, caracterizau întreaga mişcare a răsculaţilor, scopul real a ţăranilor nemulţumiţi
rămânea permanent acelaşi – tendinţa de a restabili status – quo-ul. , echilibrul tradiţional,
norma pierdută si stabilitatea garantată a existenţii lor. Or, mişcările ţărăneşti nu doar nu
erau „antifeudale", dar, in genere, nu-si puneau scopul răsturnării sistemului existent ca atare.
Ţelul lor final era restabilirea ordinii de altă data, subminată din cauza fărdelegilor
funcţionarilor, crizelor. Cauza tuturor relelor erau funcţionarii, dar nu statul. Ei urmau să
fie apostrofaţi, impuşi să-şi îndeplinească corect obligaţiunile.

Este necesar de menţionat ca in perioada exploziilor sociale erau devastate

21
prioritar gospodăriile bogătanilor. adică acea pătura sociala, care întrupa
potenţialul noii orânduiri social-economice spre care şi trebuiau. conform teoriei
materialismului istoric, sa tinda ţăranii răsculaţi..
Realizarea egalitarii şi restabilirea dreptăţii răsculaţii o vedeau in lichidarea proprietarilor
bogaţi şi in restabilirea normei tradiţionale, când sunt prezente vârfurile, care poarta
grija celor de jos. Statul cu reprezentanţii şai in teritoriu, ce respecta norma obişnuita şi
paturile de jos, care deservesc necesităţile - necesităţile rezonabile — ale vârfurilor
guvernante. Daca sa reieşim din considerentul ca ţărănimea şi constituie societatea, partea
fundamentală a societarii tradiţionale orientale, atunci, suntem in drept sa conchidem: însăşi
societatea dorea sa fie supusa statului, dar cu condiţia absolută ca statul sa realizeze
guvernarea efectiv garantând stabilitatea conservativă in permanenţă. Acceptând
aceasta constatare drept axiomă (poate ipoteza) suntem obligaţi sa recunoaştem ca
sistemul administraţiei politice in societăţile tradiţionale orientale era construct pe un
fundament social trainic. Societatea, in persoana ţărănimii, nu pretindea la drepturi şi
garanţii juridice, nu înainta puterii cerinţele privind asigurarea respectului
inviolabilităţii
persoanei şi destoiniciei. Aceasta societate accepta minimul normelor
standard. În primul rând, punea preţ pe trăinicia lor şi, in ultima instanţă, dorea acea
ordine patriarhala, acea mană puternica, care are bâta şi care este capabila si-i asigure,
atât de mult râvnita de câtre ţărani, stabilitatea existentei. Metafora privind „robia totală" in
Orient îşi are explicaţie anume in acea psihologie ţărăneasca, care atât de
mult contrastează cu cea din Occident.
5. Societatea tradiţionala orientala şi potenţialul ei de autotransformare
Dacă societatea tradiţionala şi fondamentul ei era in concordanta cu statul
oriental clasic, dacă intre aceste structuri exista o interacţiune destul de armonioasa, dacă
statul domina asupra societăţii in mod sigur, societatea avea nevoie de acest lucru, atunci
este firesc sa ne întrebam, care sunt capacităţile, potenţialul evoluţiei structurilor
orientale. Statul, care este bazat pe putere-proprietate, care posedă un statut autoritar, o
putere absolută, este autoritate supremă, nu este cointeresat in nici o evoluţie. Staul
oriental tradiţional este in măsura majoră conservativ şi este cointeresat in stabilitate, in
regenerarea ei in caz de criza. Tendinţa evoluţiei lui: de la instabilitate relativă la stabilitate
deplină, de la centralizare relativă la centralizare supremă posibilă, de la starea de
nesiguranţă la puterea absolută. In această tendinţă îşi găseşte expresie acea dinamică a
procesului istoric in mişcarea lui ciclică. Si deşi statul oriental determină in genere structura
sistemului medieval, teoretic poate fi formulată şi întrebarea privind potenţialul societăţii ,

22
 obştii..
Societatea - obştea este cointeresată in menţinerea status-quo-ului. Din
aceste
consideraţiuni mişcările populare, optau pentru înlăturarea fărdelegilor pentru revenirea la
norma mult dorită - restabilirea echilibrului tradiţional.
Deci poseda sau ba societatea orientală potenţialul necesar pentru a se autotransforma ?.
Ţărănimea, componentul de bază al societăţii, nu era o masă omogenă. In cadrul
ei existau ţăranii înstăriţi, dar care şi ei erau cointeresaţi in păstrarea stabilităţii
conservative. Ţărănimea săracă înainta cerinţe egalitariste, dar care n-au avut nici când
sorti sa se realizeze. Chiar şi in cazul victoriei ţăranilor egalitarismul era realizat doar
prin acordarea dreptului fiecărui ţăran la propriul lot. Acest fel de egalitarism
corespundea normei tradiţionale şi chiar era promovat de care stat. Deci ţărănimea nu
poseda potenţialul necesar pentru a transforma radical structura.
Orăşenii? 0 structură foarte eterogenă: funcţionari, meşteşugari. negustori, cler,
intelectuali, lumpeni etc. Oraşul oriental la fel era orientat spre stabilitate, spre
perpetuarea s tatus - quo-ului. El pos eda un anumit potenţia l pentru a realiza
transformarea: proprietate privată, piaţă, antrepriza privată. Dar statul stopa orice
tendinţă de a ieşi din sistemul tradiţional, realizând un control riguros al vieţii urbelor.
Însăşi păturile orăşeneşti se încadrează in sistem, devin cointeresate in menţinerea
status-quo-ului.
Colonialismul sec. XVI -XVIII a contribuit esenţial la demolarea Orientului
tradiţional, dar prea puţin a reuşit să edifice ceva nou. Chiar in cazul demolării
statului tradiţional (India) societatea străduia asupra necesitaţii păstrării formelor
tradiţionale de existenţă. Rezultatele se vor constata in epoca colonialismului

23