AURUL STELELOR

Sus, la marginea pădurii, chiar sub frumoasa rădăcină de copac, locuia o familie
de pitici. Acum, toamna este deosebit de frumos acolo. Copacii înalţi aştern de jur
împrejur frunze aurii şi dacă soarele luminează, în faţa casei străluceşte un covor
luminos.
Acum, familia piticilor are multă treabă. Ei pregătesc provizii pentru iarna lungă
care trebuie să vină în curând şi-i va face să se retragă în pământ şi să protejeaze
rădăcinile de îngheţ.
Într-o zi, Mili, piticul cel micuţ s-a strecurat afară să adune frunze aurii.
- Uite câte farfurioare aurii! (a strigat el).
Tatăl lui Mili iese să cioplească nişte castroane şi ulcele din castane, ghindă şi
coji de nuci.
Mama lui Mili iese şi ea să adune seminţe şi fructe uscate. De la albinuţele
harnice a primit în dar miere dulce.
Spre seară toţi au intrat în căsuţă frânţi de oboseală şi repede au adormit.
Înainte ca soarele să răsară, micuţul Mili s-a trezit din somn şi a ieşit afară. S-a
aşezat în faţa casei pe o perniţă de muşchi.
Cum stătea el şi privea, deodată a văzut în depărtare o zână minunată îmbrăcată
cu un voal alb şi fin. Zâna fermeca poiana. Aşa ceva piticul nu mai văzuse până acum.
Oare ce putea să fie?
Micuţul Mili a fugit la părinţii săi să le povestească. Părinţii nu s-au mirat pentru
că ei ştiau cine este zâna cea frumoasă care farmecă poiana în nopţile târzii de toamnă.
Mama l-a mângâit zâmbind şi i-a spus că zâna cea frumoasă este vestitoarea
reginei iernii şi ea aduce acum bruma dar în curând o să aducă şi primul îngheţ.
Apoi l-a luat de mână şi i-a spus: - Dacă tu ai văzut-o înseamnă că noi trebuie să
ne retragem în pământ unde este cald.
Auzind acestea, tatăl lui Mili a început să acopere cu muşchi intrarea casei de sub
rădăcini. În casă s-a făcut întuneric şi nu se mai vedea nimic.
Mili a intrat în căsuţă şi a început să strige: tată, noi avem acum nevoie de lumină!
- Da fiule, avem acum nevoie de un foc care să ne dea căldură şi lumină.
- Te rog, tată, dă-mi voie să merg eu în poiană să aduc focul.
Şi Mili a pornit prin poiană. A umblat prin poiană încoace şi-n colo până când a
început să se întunece şi să sufle un vânt rece. Mili s-a speriat puţin dar şi-a făcut curaj şi
a mers mai departe în poiană.
Când şi-a ridicat privirea a văzut cât de frumos străluceau stelele. Nenumărate
fire de aur coborau pe pământ de la ele.
Ce bine ar fi dacă aş putea prinde un fir de aur! Şi-a ridicat mânuţele spre cer
încercând să prindă un firicel de lumină, dar n-a reuşit. A mai încercat o dată şi nici de
data aceasta n-a reuşit. S-a aşezat pe o pietricică şi a început să cânte:
Stele, stele luminoase
Fiţi cu mine drăgăstoase
Dăruiţi din raza voastră
Aur pentru casa noastră.
O stea i-a auzit vocea firavă şi a trimis o rază strălucitoare să aprindă lumânărica din
lămpaşul său. Acum, Mili era atât de bucuros că poartă în lămpaşul său aurul stelelor.