Max Bense - Estetica lumii tehnicizate

Biografia

Max Bense ( 7.02.1910, Strasbourg – 29.04.1990, Stuttgart) a fost un filosof

german, scriitor şi publicist cunoscut datorită operelor sale din domeniul filosofiei
ştiinţei, logicii, esteticii şi semioticii. Gândirea sa se bazează pe o combinare a ştiinţelor
naturale, a artei şi a filosofiei dintr-o perspectivă interdisciplinară ce pleacă de la o
definire a realităţii denumită raţionalism existenţialist şi care elimină bariera dintre
ştiinţele naturale şi cele umaniste.
Max Bense şi-a petrecut copilăria pe meleagurile sale natale, la Strasbourg, însă,
ca o consecinţă a Marelui Război, familia sa va fi deportată din multdisputata regiune
Alsacia-Lorena. Începând din 1920 îşi începe studiile la o şcoală din Koln pentru ca, din
1930, să urmeze cursuri de fizică, chimie, matematică, geologie şi filosofie la
Universitatea din Bonn. De-a lungul studiilor, interesul său pentru literatură reiese din
câteva contribuţii în ziare, reviste şi la radio, instituţie pentru care a scris câteva drame
radiofonice. În 1937 îşi ia doctoratul (Dr. Phil. Nat.) cu teza Quantenmechanik und
Daseinrelativitat (Mecanica quantică şi relativitatea lui Dasein). Foloseşte termenul de
relativitate daseiniană, pe care îl împrumută de la Max Scheller, pentru a explica faptul
că teoriile despre roman nu trebuie să fie în contradicţie cu ştiinţele clasice. Bense,
oponent declarat al Naţional Socialismului, a combătut mişcarea Deutsche Physik
(Fizica Germană sau Fizica Ariană), mişcare a comunităţii ştiinţifice germane,
obedientă naziştilor, ce nega relativitatea einsteiniană datorită originii evreieşti a
savantului german.
Anul 1938 îl surprinde ca fizician la Bayer AG, în Leverkusen. După izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial va activa în cadrul Wehrmachtului, mai întâi ca
meteorologist, apoi ca tehnician medical în Berlin şi Georgenthal, unde, pentru o scurtă
perioadă, după terminarea războiului, va avea gradul de maior. În 1945, Universitatea din
Jena îl angajează pe post de curator (Cancelar al Universităţii), numire ce îi oferă
posibilitatea de a-şi desăvârşi studiile postdoctorale la Facultatea de Pedagogie Socială,
refuzate de către nazişti din cauza poziţiei sale anti-Deutsche Physik. Ulterior, va primi
titulatura de Professor extraordinarius de propadeutică filosofică şi ştiinţifică.
În 1948, Bense evadează din zona de influenţă sovietică a Germaniei şi se
stabileşte la Boppard; este angajat, în 1949, ca profesor invitat de filosofie şi teoria
ştiinţei, la Universitatea din Stuttgart. Anul următor devine profesor asociat al aceleiaşi
Universităţi. În 1955, Bense a iscat o aprigă controversă privind tendinţele mitologizante
ce se manifestau în cultura germană postbelică, fapt ce duce la amânarea numirii sale ca
profesor titular al Universităţii din Stuttgart, numire ce se va petrece, totuşi, în 1963.
Pe lângă toate acestea, Bense a mai lucrat la un centru de educare pentru adulţi şi
la colegiul de Design din Ulm, din 1953 până în 1958. A fost, de asemenea, profesor
invitat la Hamburg College of Visual Arts, între 1958-1960 şi 1966-1967. Devine
profesor emerit pe 7.02.1978 şi moare, în 1990, fiind recunoscut ca un savant de renume
mondial.

Bense şi filosofia

Matematica în artă şi limbaj

Încă din prima sa operă publicată, Raum und ich (Spaţiu şi ego, 1934), Bense a
combinat filosofia teoretică cu estetica, semiotica şi matematica, acesta devenind accentul
său tematic de-a lungul întregii creaţii. Pentru întâia oară, el a teoretizat o estetică
raţională ce defineşte componentele limbajului – cuvinte, silabe, foneme – drept
repertoriu statistic al limbajului, această teorie fiind contrară literaturii bazate pe sens.
Din direcţie contrară, Bense a studiat conceptul de stil, pe care l-a aplicat în matematică,
urmând calea deschisă de Leibnitz cu a sa Mathesis Universalis, concepând astfel un
sistem universal de notaţii. Die mathematik in der Kunst (Matematica în artă, 1949) a
fost punctul de plecare a studiilor sale despre principiile matematice ale formei în istoria
artei. De aici, Bense a dezvoltat o perspectivă asupra perceperii spiritului matematic în
opera de artă literară, în mod special în ceea ce priveşte metrica şi ritmul. Teza lui Bense
presupune corelarea conştiinţei matematice cu cea lingvistică, acestea având o origine
comună de unde s-au dezvoltat în moduri complementare de gândire. El consideră a fi

2
echivalente structurile atomiste ale modurilor lingvistice. Folosind elemente de bază non-
interpretabile (caractere) şi reguli (sau operatori), aceste forme dau înţeles, oferă
informaţii sau fac posibil limbajul stilistic. El considera fatul că informaţia semantică şi
cea estetică trebuie să fie, în general, separate şi să nu fie definite până nu au fost folosite.
Aceste au fost primele integrări ale teoriilor lui Ludwig Wittgenstein în domeniul
esteticii.
Unele dintre cunoştinţele lui Bense au la origine investigaţiile matematicianului
american George David Birkhoff, fapt pentru care termeni ca redundanţă şi entropie
trebuiesc echivalaţi cu Ordnungsmaß şi Materialverbrauch (consum de material) din
cercetările din domeniul esteticii ale acestuia din urmă.

Tehnologie şi etică

Bense considera distrugerea lumii clasei de mijloc, sociale şi intelectuale,

începută odată cu secolul XX, ca o paralelă la dispariţia conceptului de fiinţă din
filosofie. El a observat cum lumea naturală a fost înlocuită de una artificială. Ca
premergător al erei computerelor, Bense s-a gândit la contraponderile tehnicii în existenţa
umană; spre deosebire, însă, de mulţi dintre contemporanii săi el considera maşinile ca
pure invenţii ale inteligenţei umane, invenţii bazate pe algoritmi. Curând, însă, Bense ne
propune probleme de etică ce nu vor fi dezbătute în etica tehnologiei decât decenii mai
târziu. Viziunea sa pragmatică asupra tehnologiei, influenţată de Walter Benjamin,
viyiune căreia îi lipsea încrederea în progres, a atras critica lui Theodor W. Adorno,
punându-l pe Bense, din nou, în poziţia de adversar.

Analiza structurală a limbajului

Inspirându-se din neurologie, informatică, preocupându-se de maşinile electronice

de calcul şi de conceptul de limbaj ca joc al lui Wittgenstein, Bense a încercat să
extindă modul tradiţional de abordare a literaturii, fiind unul dintre primii filosofi ai
culturii ce au integrat posibilităţile tehnice ale computerelor în gândirea lor şi le-au
cercetat printr-o abordare interdisciplinară. El a analizat fenomenele lingvistice din punct

3
de vedere statistic şi topologic, supunându-le analizelor semioticii, teoriei informaţiei şi a
comunicaţiei, folosind o abordare structuralistă. Astfel, Bense a devenit primul
teoretician al poeziei concrete, concept iniţiat de Eugene Gromringer în 1953,
încurajându-i si pe alţii (Helmut Heisenbuttel, Claus Bremer, Reinhard Dohl, Ludwig
Haring şi Franz Mon) să continue experimentările. A influenţat chiar şi cercetările lui
Ernst Jandl cu privire la deconstrucţia limbajului.
El nu a fost preocuoat doar de consideraţii teoretice în ceea ce priveşte munca sa
din domeniul literaturii şi limbajului literar, având contacte apropiate cu scriitori ca
Alfred Andersch şi Arno Schmidt. Analogiile sale cu artele vizuale au dus la o mai bună
înţelegere a cubismului şi dadaismului.

Teoria ştiinţei

În acest domeniu, Bense a reprezentat conceptul de intelectual sintetic în care se

combină, în mod complementar şi fericit, umanismul clasic si tehnologia modernă. Prin
acest mod de abordare a ştiinţei, Bense a sperat că se va ajunge la o cunoaştere
progresivă, ce va trebui în permanenţă supusă criteriilor eticii, şi, în acelaşi timp, la o
prevenire a regresiei. Din acest motiv, Bense s-a plasat în tradiţia Iluminismului.
După 1984, Max Bense şi-a aplicat teoriile despre artele vizuale în media. Din
această cauză, primele studii ale mass-media legate de internet, în mod special conceptul
de poezie digitală, au fost anticipate de către Bense.

Opere publicate

Raum und Ich. Eine Philosophie über den Raum. Luken & Luken, Berlin 1934, Aufstand
des Geistes. Eine Verteidigung der Erkenntnis. Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart 1935,
Anti-Klages oder Von der Würde des Menschen. Niekisch, Berlin 1937, Kierkegaard-
Brevier. Insel, Leipzig 1937, Quantenmechanik und Daseinsrelativität. Eine
Untersuchung über die Prinzipien der Quantenmechanik und ihre Beziehung zu Schelers
Lehre von der Daseinsrelativität der Gegenstandsarten. Welzel, Cologne 1938, Vom

4
Wesen deutscher Denker oder Zwischen Kritik und Imperativ. Oldenbourg,
Munich/Berlin 1938, Die abendländische Leidenschaft oder Zur Kritik der Existenz.
Oldenbourg, Munich/Berlin 1938, Geist der Mathematik. Abschnitte aus der Philosophie
der Arithmetik und Geometrie. Oldenbourg, Munich/Berlin 1939, Aus der Philosophie
der Gegenwart. Staufen, Cologne 1940, Einleitung in die Philosophie. Eine Einübung
des Geistes. Oldenbourg, Munich 1941, Sören Kierkegaard. Leben im Geist. Hoffmann
und Campe, Hamburg 1942, Physikalische Welträtsel. Ein Buch von Atomen, Kernen,
Strahlen und Zellen. Staufen, Cologne 1942, Briefe großer Naturforscher und
Mathematiker. Staufen, Cologne 1943, Das Leben der Mathematiker. Bilder aus der
Geistesgeschichte der Mathematik. Staufen, Cologne 1944, Über Leibniz. Leibniz und
seine Ideologie. Der geistige Mensch und die Technik. Rauch, Jena 1946, Konturen einer
Geistesgeschichte der Mathematik. Die Mathematik und die Wissenschaften. (2 volumes)
Claassen & Goverts, Hamburg 1946-1949, Philosophie als Forschung. Staufen, Cologne
1947, Umgang mit Philosophen. Essays. Staufen, Cologne 1947, Hegel und Kierkegaard.
Eine prinzipielle Untersuchung. Staufen, Cologne 1948, Von der Verborgenheit des
Geistes. Habel, Berlin 1948, Was ist Existenzphilosophie?. Butzon & Bercker, Kevelaer
1949, Moderne Naturphilosophie. Butzon & Bercker, Kevelaer 1949, Technische
Existenz. Essays. Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart 1949, Geschichte der
Wissenschaften in Tabellen. Butzon&Bercker, Kevelaer 1949, Literaturmetaphysik. Der
Schriftsteller in der technischen Welt. Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart 1950,
Ptolemäer und Mauretanier oder Die theologische Emigration der deutschen Literatur.
Kiepenheuer & Witsch, Cologne/Berlin 1950, Was ist Elektrizität? Butzon & Bercker,
Kevelaer 1950, Die Philosophie. Suhrkamp, Frankfurt/Main 1951, Plakatwelt. Vier
Essays. Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart 1952, Die Theorie Kafkas. Kiepenheuer &
Witsch, Cologne/Berlin 1952, Der Begriff der Naturphilosophie. Deutsche Verlags-
Anstalt, Stuttgart 1953, Aesthetica (I). Metaphysische Beobachtungen am Schönen.
Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart 1954, Descartes und die Folgen (I). Ein aktueller
Traktat. Agis, Krefeld/Baden-Baden 1955, Aesthetica (II). Aesthetische Information.
Agis, Baden-Baden 1956, Rationalismus und Sensibilität. Präsentationen. (Mit Elisabeth
Walther) Agis, Krefeld/Baden-Baden 1956, Aesthetica (III). Ästhetik und Zivilisation.
Theorie der ästhetischen Zivilisation. Agis, Krefeld/Baden-Baden 1958, Kunst und

5
Intelligenz als Problem der Moderne. Kulturamt, Dortmund 1959, Aesthetica (IV).
Programmierung des Schönen. Allgemeine Texttheorie und Textästhetik. Agis,
Krefeld/Baden-Baden 1960, Grignan-Serie. Beschreibung einer Landschaft. Der
Augenblick, Stuttgart 1960, Descartes und die Folgen (II). Ein Geräusch in der Straße.
Agis, Krefeld/Baden-Baden 1960, Die Idee der Politik in der technischen Welt.
Kulturamt, Dortmund 1960, Aprèsfiche für uns hier und für andere von Max Bense.
Werbung für „Rheinlandschaft“. Burkhardt, Stuttgart 1961, Bestandteile des Vorüber.
Dünnschliffe Mischtexte Montagen. Kiepenheuer & Witsch, Cologne 1961,
Rosenschuttplatz. (With Clytus Gottwald) Mayer, Stuttgart 1961, Reste eines Gesichtes.
(With Karl-Georg Pfahler). Mayer, Stuttgart 1961, Entwurf einer Rheinlandschaft.
Kiepenheuer & Witsch, Cologne/Berlin 1962, Theorie der texte. Eine Einführung in
neuere Auffassungen und Methoden. Kiepenheuer & Witsch, Cologne 1962, Die präzisen
Vergnügen. Versuche und Modelle. Limes, Wiesbaden 1964, Aesthetica. Einführung in
die neue Aesthetik. Agis, Baden-Baden 1965, Zufällige Wortereignisse. Mayer, Stuttgart
1965, Brasilianische Intelligenz. Eine cartesianische Reflexion. Limes, Wiesbaden
1965Jetzt. Mayer, Stuttgart 1965, Tallose berge. Mayer, Stuttgart 1965, Ungehorsam der
Ideen. Abschließender Traktat über Intelligenz und technische Welt. Kiepenheuer &
Witsch, Cologne/Berlin 1965, Zusammenfassende grundlegung moderner ästhetik.
galerie press, St. Gallen 1966, Epische Studie zu einem epikureischen Doppelspiel. Hake,
Cologne 1967, Die Zerstörung des Durstes durch Wasser. Einer Liebesgeschichte
zufälliges Textereignis. Kiepenheuer & Witsch, Cologne 1967, Semiotik. Allgemeine
Theorie der Zeichen. Agis, Baden-Baden 1967, Kleine abstrakte ästhetik. edition rot,
Stuttgart 1969, Einführung in die informationstheoretische Ästhetik. Grundlegung und
Anwendung in der Texttheorie. Rowohlt, Reinbek 1969, Der Monolog der Terry Jo.
(With Ludwig Harig) In: Klaus Schöning (Ed.): Neues Hörspiel. Texte. Partituren.
Suhrkamp, Frankfurt/Main 1969, pp. 59-91, Artistik und Engagement. Präsentation
ästhetischer Objekte. Kiepenheuer & Witsch, Cologne 1970, Existenzmitteilung aus San
Franzisko. Hake, Cologne 1970, Nur glas ist wie glas. werbetexte. Fietkau, Berlin 1970,
Die Realität der Literatur. Autoren und ihre Texte. Kiepenheuer & Witsch, Cologne
1971, Zeichen und Design. Semiotische Ästhetik. Agis, Baden-Baden 1971, Wörterbuch
der Semiotik. (With Elisabeth Walther) Kiepenheuer & Witsch, Cologne 1973,

6
Semiotische Prozesse und Systeme in Wissenschaftstheorie und Design, Ästhetik und
Mathematik. Semiotik vom höheren Standpunkt. Agis, Baden-Baden 1975, Vermittlung
der Realitäten. Semiotische Erkenntnistheorie. Agis, Baden-Baden 1976, Das Auge
Epikurs. Indirektes über Malerei. Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart 1979, Die
Unwahrscheinlichkeit des Ästhetischen und die semiotische Konzeption der Kunst. Agis,
Baden-Baden 1979, Axiomatik und Semiotik in Mathematik und Naturerkenntnis. Agis,
Baden-Baden 1981, Zentrales und Occasionelles. Poetische Bemerkungen. Edition
Künstlerhaus, Stuttgart 1981, Das Universum der Zeichen. Essays über die Expansionen
der Semiotik. Agis, Baden-Baden 1983, Das graue Rot der Poesie. Gedichte. Agis,
Baden-Baden 1983, Kosmos Atheos. Gedichte. Agis, Baden-Baden 1985, Repräsentation
und Fundierung der Realitäten. Fazit semiotischer Perspektiven. Agis, Baden-Baden
1986, Nacht-Euklidische Verstecke. Poetische Texte. Agis, Baden-Baden 1988, Poetische
Abstraktionen. Gedichte und Aphorismen. Manus Presse, Stuttgart 1990, Der Mann, an
den ich denke. Ein Fragment. (from his unpublished works, ed. by Elisabeth Walther)
edition rot, Stuttgart 1991, Die Eigenrealität der Zeichen. (from his unpublished works,
ed. by Elisabeth Walther) Agis, Baden-Baden 1992. După cum se observă, lista operelor
publicate de către Max Bense este una impresionantă. O explicaţie, utilă celui ce nu
cunoaşte acest lucru, este aceea că scrierile sale sunt foarte concentrate, majoritatea
articole sau volume de mici dimensiuni, modul său de a scrie tinzând către doza de
conciziune a aforismelor lui Nietzche.

Max Bense şi Noua Critică Germană

Referindu-se la câteva dintre primele scrieri ale lui Max Bense, ( Technische
Existenz, 1949, Literaturmetaphysik, 1950 şi Plakatwelt, 1952), Francis Gollfing scrie,
într-un articol din Partisan Review1, despre modul în care Bense a revitalizat
intelectualitatea germană. Tânărul, pe atunci, fizician, matematician, logician,
sociologist, filosof şi critic cultural a suscitat imediat o binemeritată atenţie din partea
mediului academic, urcând rapid pe firmamentul scolasticii occidentale. În această eră a
1
Francis Gollfing, The Discipline and Presumption of Max Bense în Partisan Review, 1954, pp. 161-170

7
specializării – afirmă Gollfing – Bense pledează, în faţa unei largi şi variate audienţe,
pentru revitalizarea unui vechi vis şi posibilitatea unei noi figuri: mariajul praxis-ului cu
arta, a ştiinţelor umaniste cu cele naturale într-un nou tip de uomo universale. Şi toate
acestea incluse într-o disciplină care va deveni cea mai importantă. Un deziderat nobil
căruia modelele mai vechi – ale lui Leibnitz şi, bineînţeles, Leonardo da Vinci– par să-i fi
dat aripi. „Dar, cu toate că modelului lui Bense pare să-i lipsească originalitatea el nu este
nedemn, pe alocuri, de compania selectă a lui Lebnitz şi Leonardo. Extraordinarele sale
cunoştinţe factuale sunt foarte solide, întrucât le-am putut testa chiar eu însumi, iar
porţiunile ce nu sunt de competenţa mea au fost validate de către judecători foarte severi.
Avem aici ( la Bense- s.n.) o viziune extinsă şi adâncă, în acelaşi timp, un discurs
admirabil prin claritate, ferm ca structură şi subtil în textură şi, nu în ultimul rând, un
program intelectual atât de ambiţios şi de realist încât pare a face să dispară orice
posibilă comparaţie cu alte programe. Cu toate acestea, însă, rareori se poate vedea un
concept atât de puternic fundamentat pe baze atât de şubrede. Schema dovedeşte
slăbiciune chiar acolo unde fascinează mai mult: în realismul ei. Şi asta deoarece,
asemenea majorităţii doctrinarilor, Bense refuză să dea atenţie factorului economic.”1
După ce am văzut modul în care Bense gândea problemele lumii, pledând,
în plin fenomen al specializării pentru o viziune de ansamblu, pentru o integrare a
ştiinţelor umaniste cu cele naturale, vom urmări, în secţiunea ce urmează, locul lui în
Noua Critică Germană. Astfel, după cum ne arată Ferdinand Gowa,2 direcţia în critica
literară germană din deceniul şapte al secolului trecut este înspre interpretarea operei
literare de artă, această abordare fiind teoretizată de către Emil Staiger şi Wolfgang
Kayser. Acest fapt reprezintă, după Rene Wellek, „o întoarcere a criticului către text,
către obiectul literaturii: o respingere a psihologismului şi a biografismului, a
sociologismului şi a istoriografismului intelectual cu care cercetătorii literari germani
erau, aproape în exclusivitate, preocupaţi.”3 Cauza acestei turnuri dinspre critica
„extrinsecă” spre cea „intrinsecă”, aşa cum le denumeşte Wellek, citat de Gowa, este
datorată faptului că cercetători precum Max Kommerell şi Emil Staiger s-au îndreptat
spre existenţialismul lui Heidegger ca principală sursă a criticii. Wellek numeşte acest
1
ibidem, p.161
2
Ferdinand Gowa, New German Criticism: Max Bense în CLA journal, Vol. 9, 1965, pp. 51-60
3
Ferdinand Gowa, op. cit., p.51 apud Rene Wellek, Main Trends of Twentieth CenturyCriticism în The
Yale Review, LI (October, 1961), p. 116

8
nouă direcţie a criticii germane „noua critică filosofică.” Gowa crede însă că această
clasificare poate fi înşelătoare deoarece, cu toate că este reală influenţa puternică a lui
Heidegger, dar şi a lui Ernst Cassirer, Roman Ingarden şi Max Scheler, asupra criticii
germane, acest tip de influenţă nu este unul nou ci a făcut dintotdeauna parte din atitudine
puternic umanistă a culturii germane (Geisteswissenschaftlichen). De aceea Gowa
preferă să denumească direcţia urmată în critică de către Staiger, Kayser, Kommerell,
Walter Hollerel, Benno von Wiese, Kurt May şi mulţi alţii drept curent interpretativ.
O cercetare superficială l-ar putea plasa pe Bense în
acest curent al criticii, care se preocupă de interpretarea textului literar, deoarece el se
apleacă, de asemenea, în această direcţie, pornind de la o abordare filosofică. Însă, în
opinia lui Gowa, la o studiere mai atentă se poate observa faptul că Bense are cu totul alte
principii şi că punctele sale de vedere sunt foarte diferite de ale celor ce dădeau tonul
criticii literare germane din acel moment.
Făcând o sumară trecere în revistă a
formaţiei ştiinţifice a lui Bense, acelaşi Gowa ne reaminteşte faptul că scriitorul german a
fost profesor la Technische Hochschule din Stuttgart. Ca scriitor, editor şi translator a
publicat numeroase articole şi volume de mici dimensiuni (după cum se poate vedea şi în
partea introductivă a acestei lucrări). Aceste scrieri sunt caracterizate de o mare
diversitate de idei interesante, revoluţionare. Din ele răzbate un soi de neastâmpăr, fiind
pline de schiţe şi repetiţii. De asemenea, se poate observa ambiţia de a folosi stilul
aforistic nietzsceean. Filosofia sa a fost definită, pe bună dreptate, ca raţionalistă dar
existenţialistă şi de un empirism logic. Bense se preocupă de problemele ce le pune era
noastră tehnologică. A scris despre filosofia interbelică, existenţialism şi Kierkegaard dar
şi despre probleme filosofice generale, filosofia naturii, ştiinţele naturale, matematică şi
matematicieni dar şi despre filosofi ca Descartes, Pascal, Leibnitz, Hegel din care citează
adesea. Într-un articol relevant pentru tema
acestei lucrări, Eva Schaper1 pune în paralel două opere ce, prin titulatură cel puţin, se
revendică de la cel ce a pus bazele esteticii occidentale. Astfel, Astethik lui Hartmann şi
Aesthetica lui Bense, plecate din tradiţia instituită de Baumgartner, se revendică, ambele
de la filosofia lui Hegel, în opinia lui Schaper. Acest fapt este, în mod explicit, prezent în
1
Eva Schaper, The Aesthetics of Hartmann and Bense in The Review of Metaphysics, Vol. 10, No. 2 (Dec.
1956), pp. 289-307, http://www.jstor.org/stable/20123573

9
ambele lucrări, laitmotivul operei lui Bense fiind celebra maximă hegeliană despre arta ce
aduce la conştiinţă cea mai înaltă manifestare a spiritului. Hartmann, pe de altă parte, deşi
nu recunoaşte deschis înfluenţa lui Hegel, poate fi urmărit explorând o ramificaţie a
concepţiei hegeliene a manifestării senzuale a Ideii.
Este de remarcat faptul că Schaper pune în
paralel cele două lucrări, una de estetică filosofică, serioasă şi completă (Hartmann),
cealaltă, mai mult o schiţă aforistică a unor principii de estetică şi critică literară (Bense),
pentru a sublinia dilema esteticii germane din acea perioadă. Hartmann, filosof sistematic
cu o impresionantă serie de lucrări de referinţă, este, în acelaşi timp, original şi conştient
în tentativa sa de a continua în spiritul „marii tradiţii”, conducându-şi argumentaţia cu o
migăloasă atenţie dar la o foarte mare depărtare de orice aplicabilitate practică. După
Schaper, oricât de admirabilă ar fi această detaşare scolastică, aşteptările în ceea ce
priveşte aplicabilitatea la problematica curentă, dacă nu chiar o posibilă metodă de a
rezolva aceste probleme, ar fi legitimă. În ciuda standardelor ridicate pe care gustul lui
Hartmann le instituie, fapt observabil din exemplificările sale, această lucrare poate lăsa
impresia că autorul nu ar fi deloc interesat de marea varietate a operelor individuale de
artă. La polul opus, însă, se instituie lucrarea lui Bense, mereu atrăgătoare, dar, în acelaşi
timp, iritantă. Aici nu găsim nici o urmă din rigoarea analizei practicate de către
Hartmann. Bense provoacă şi stimulează aproape pe fiecare pagină dar, după Schaper,
rareori produce ceva asemănător unui argument, iar, când o face, procedura este
dezordonată şi de multe ori de o validitate îndoielnică.
Ceea ce ne interesează, însă, în
lucrarea de faţă sunt scrierile ce se referă la teoria sa despre text: tehnologia informaţiei
în estetică. Acestea sunt: Literaturmetaphysik (1950) unde Bense încearcă să pătrundă
dinspre metafizic şi ontologic către estetică şi critica literară; Die Theorie Kafkas (1952)
unde ne oferă un exemplu al acestei abordări dinspre ontologic a literaturii. În Aesthetica
I. Metaphysische Beobachtungen am Schonen (1954), Aesthetica II. Aesthetiche
Information (1956), Aesthetica III. Aesthetik und Zivilization (1958) şi Aesthetica IV.
Programmierung des Schonen. Texttheorie und Textaesthetik (1960) Bense îşi jalonează
calea către definirea tehnologiei sale estetice. Teoria sa despre text este prezentată mai
clar şi pe înţelesul tuturor în Theorie der Texte (1962) iar Bestandteile des Voruber

10
(1961), Entwurf einer Rheinlandschaft (1962) şi Die prazisen Vergnugen (1964)
reprezintă demonstraţii practice ale teoriei sale. Personalitatea multidisciplinară a lui
Bense reiese din aceste lucrări interconectate în care percepem filosoful, matematicianul,
lingvistul, criticul literar şi, în final, experimentatorul şi poetul. Se poate observa din
scrierile sale că Bense nu este de acord cu procedurile folosite în critica literară, fie ele
trecute sau prezente. Bibliografiile sale nu conţin nici o lucrare de critică literară iar
criticii literari sunt foarte rar citaţi în lucrările sale. Critica literară, după convingerile
sale, este „prea emoţională, prea iraţională şi prea speculativă.” 1 Pentru el, „categoriile
critice sunt oarecum expirate şi nu sunt legate, dovedindu-se valabile doar în mică măsură
în ceea ce priveşte clasificarea în funcţie de stil şi de formă, ele nefiind capabile a
surprinde elementele de fineţe din structurile textuale delicate.”2 Critica literară a acelei
perioade calcă pe urmele acelor ştiinţe, definite prea general, prea vag, numite istorie,
psihologie, sociologie şi stilistică generală. În locul lor, după Bense, ar trebui adoptate
teorii solide ce sunt non-literare la origine şi care pot fi folosite pentru a rezolva probleme
literare specifice. De fapt, teoriile literare sunt predispuse la a crea ideologii: teoria
literaturii devine astfel uşor ideologie a literaturii.
Gowa ne prezintă, în continuare,
modul în care Bense operează. Astfel, el nu urmăreşte tiparul tradiţional al criticii literare
bazat pe concepte umaniste (Geistwissenschaftlichen) ci se îndreaptă mai degrabă către
matematicile moderne, logica simbolică şi lingvistică, bibliografiile sale conţinând
numeroase referinţe la matematicieni, logicieni şi lingvişti occidentali. Gowa se întreabă
de ce direcţia cercetării lui Bense, care era legat iniţial de filosofia lui Descartes şi Hegel,
a luat o asemenea turnură. Se pare că datorită sensibilităţii sale intelectuale (poate şi a
celei emoţionale) vis-à-vis de realităţile lumii noastre tehnologice, a cărei esenţă şi
existenţă, în opinia lui Bense, trebuie luată în considerare cu orice preţ în orice proces de
gândire. Şi totuşi, natura sa de filosof îi direcţionează gândirea spre abstractizare, către
categorizare şi sistematizare determinând o abundenţă a terminologiilor în scrierile sale.
Bense afirmă în Theorie der Texte: „Textele sunt structuri
lingvistice ale căror elemente definitorii sunt cuvintele.”3 Acesta este conceptul de
1
Ferdinand Gowa, op. cit., p. 53 apud Max Bense, AestheticaIV, Krefeld, Baden-Baden, 1960, p. 37
2
Ferdinand Gowa, op. cit., p. 53 apud Max Bense, Aesthetica I, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart 1954,
pp. 123-124
3
Max Bense, Aesthetica IV, pp. 119-124

11
bază, pe care Bense îşi construieşte teoria textului. Pentru reprezentarea teoriei sale, el
dezvoltă cinci nivele principale (strata): statisticile textului, logica şi semantica
textului, fenomenologia textului şi, în final, metafizica literaturii, ce poate fi luată
împreună cu logica şi fenomenologia textului oferind astfel baza pentru critica literară
interpretativă tradiţională.
Pe lângă aceste cinci nivele de bază, teoretizarea lui Bense
este impregnată de o dihotomie ce angajează – precum în cazul lui Nikolai Hartmann şi
Roman Ingarden – o nouă stratificare a textului, a operei literare de artă. De aici, sunt
două căi fezabile de abordare a analizei textuale: analiza materială şi cea intenţională.
(1) Analiza materială se concentrează asupra materialului din care este alcătuită
structura, textul, şi anume cuvintele, excluzând sensul acestora şi penetrând doar până în
„Eigenwelt”, lumea interioară a textului. Această „realizare” a textului trebuie să fie
tratată din punct de vedere matematic. (2) Analiza intenţională are de-a face cu intenţia
textului, sarcina sa fiind aceea de a releva „Aussenwelt”-ul, lumea exterioară a textului,
de a-i recunoaşte toate sensurile posibile. Această „interpretare” în „adevăratul sens”
este obţinută printr-o abordare fenomenologică.
Funcţionarea dihotomică a acestor cinci nivele reprezintă teoria textului la
Max Bense.
Primul pas pe care Bense l-a făcut pentru a se depărta de critica
tradiţională a fost acela al prezentării teoriei sale metafizice. Ambele tipuri de limbaj, atât
cel literar cât şi cel ştiinţific, îşi au, conform lui Bense, rădăcinile în metafizic. Procesul
literar – a cărui abordare poate fi extrinsecă sau intrinsecă – trebuie redus la un „orizont”
ce nu mai poate fi limitat. În interiorul acestui orizont va avea loc activitatea meta-
literară, interpretarea literară, denumită „Seinsthematik”, dezvoltându-se tema, esenţa
operei, iar, de aici, decizându-se asupra a ceea ce este sau nu este în opera literară de
artă. Această reducere a unui roman, nuvelă, povestire etc., la tema esenţială, la
„Dunschliff”, produce starea de transparenţă a structurilor metafizice şi ontologice ale
operei de artă. „Lectura metafizică” a textelor literare poate fi posibilă prin terminologiile
metafizicii şi ontologiei, fie ele calsice ori moderne. Prin urmare, orice operă literară are
tema sa existenţială, „strata” sa metafizică, transparenţa sa ontologică. Fiecare epocă îşi
are propria metafizică şi ontologie ce se reflectă în operele de artă. Astfel, Critica raţiunii

12
pure a lui Kant este reflectată în scrierile lui Goethe iar deconstrucţia ontologiei clasice
concepută de Heidegger se regăseşte în operele lui Kafka. Cu alte cuvinte, o operă de artă
este clasică dacă reproduce relaţii categoriale conforme cu ontologia clasică şi este
modernă în cazul în care conţinutul ei ontologic poate fi înţeles doar în sens fundamental-
ontologic. În primul caz opera de artă literară reproduce „lumea reală” iar în cel de-al
doilea „lumea posibilă”.
În elaborarea conceptului său despre metafizica literaturii, Bense s-a bazat
pe filosofia tradiţională, folosind conceptele ei istorice mai degrabă „obiectiv” cu toate că
înclinările sale către ontologia şi literatura modernă sunt evidente. Însă, odată cu apelarea
la statistica textului, el părăseşte această cale a tradiţiei. Theorie der Texte începe cu o
comentare a ciberneticii lui Norman Wiener, pe care o caracterizează ca fiind
„chintesenţa teoretică a întregii inteligenţe a lumii tehnologice moderne.” 1 Opera literară
este una deosebită prin faptul că are de transmis un mesaj estetic dar, pe de altă parte,
informaţia şi comunicarea pe care o stabileşte pot fi analizate statistic, pot fi incluse în
formule matematice specifice ciberneticii şi matematicii moderne. „Realizările estetice
sunt descrise prin cantităţi statistice ale condiţiilor în locul motivelor iraţionale ale
valorilor.”2 De aceea, Bense propune formule matematice ce pot quantifica statistic
pornind de la cea mai mică unitate, cuvântul sau sunetul, precum şi formule matematice
şi statistice care permit să se tragă concluzi generale asupra structurii textuale a
limbajului. El concepe măsurători ale frecvenţei sunetelor, silabelor şi cuvintelor, ale
vocabularului, ale organizării cuvintelor, ale topologiei (poziţia cuvântului în context) şi
ale lungimii frazelor. Bense introduce în acest scop termenul de entropie, din
termodinamică, termen ce defineşte gradul de dezordine a particulelor gazoase dintr-un
volum, analogizând astfel cu gradul de dezordine al cuvintelor dintr-un text, grad de
dezordine ce poate fi mărit, menţinut constant sau micşorat..

Un estetician al lumii tehnicizate

1
Ferdinand Gowa, op. cit., p. 55 apud Max Bense, Theorie der Texte, Kiepenheuer & Witsch, Koln, 1962,
p. 12
2
F. Gowa, op. cit., p. 56 apud Max Bense, Aestetica IV, p. 37

13
 Într-o lucrare destinată analizei curentelor estetice contemporane3, Marcel Petrişor
ne relevă locul lui Max Bense printre iniţiatorii unuia dintre aceste curente estetice.
Astfel, Bense are o concepţie tehnico-ştiinţifică despre artă şi frumos ce cuprinde, aşa
cum am văzut anterior în această lucrare, şi probleme de ontologie şi de analiză
matematică a cunoaşterii. Estetica este, pentru Bense, o problemă capitală care, după
definitivare, în loc să se încheie, se deschide cu şi mai mari perspective.
Orientarea sa estetică se concentrează, în Einfuhrung in die
Informationstheoretische Asthetik (Introducere în estetica informaţională) mai ales
asupra obiectului dat, iar conceptul fundamental al acestei estetici obiective îl constituie
starea estetică ce poate fi remarcată la un purtător (suport material) şi determinată cu
mijloace semiotico-matematice.
Expusă principial, această estetică dezvăluie o funcţionalitate şi o structură
aproape maşinală şi este axată pe trei tipuri de stări estetice fundamentale: 1. haotice, 2.
structurale şi 3. configurative, pe care le clasifică astfel cu ajutorul unor semne şi
măsurători matematice, aşa cum am mai amintit pe parcursul acestei lucrări.
Această estetică analitică duce însă, după Petrişor, la dezvăluirea
posibilităţii constituirii unor estetici sintetice şi generative cuprinzătoare de programe,
care, cu ajutorul computerelor, să poată realiza maşini artistice artificiale, şi, în principiu,
modele de artă posibilă.
Stările estetice sunt, pentru Bense, stări purtătoare de informaţie
estetică, constituite însă nu numai în raport cu mijloacele materiale necesare, ci şi cu
intenţionalitatea conştiinţei creatorului. Din acest punct de vedere, întreg aparatajul
tehnico-matematic va fi complicat cu o componentă de natură extrinsecă lui,
intenţionalitatea.
Cu toate acestea, estetica lui Bense nu este una filosofică, după cum am
văzut, ci, departe de orice reflecţie metafizică, e o estetică constatativă în care stările
estetice , repertoriile şi purtătorii lor sunt descrise obiectiv, material şi exact. De fapt,
antecedentele le constituie lucrările de analiză matematică a operelor de artă efectuate de
G. D. Birkoff şi studiile de psihologie informaţională ale lui A. Moles, W. Reicher şi S.
Masser.

3
Marcel Petrişor, Curente estetice contemporane, Editura Univers, Bucureşti, 1972, pp. 84-103

14
 Stările estetice se caracterizează prin purtători de factură naturală sau
artificială (obiecte sau anumite evenimente) ale căror proprietăţi sunt definite prin
expresiile de frumos, urât, minunat, sublim, interesant şi reprezentând sentimentele de
satisfacţie sau insatisfacţie ale unui subiect contemplator faţă de ele. Dar această estetică
pune accentul numai pe sursa care provoacă trăirea, nu şi pe starea însăşi de trăire. Cu
alte cuvinte, subiectul receptor este pus pe alt plan.
Se disting astfel, în acest gen de estetică, stări estetice ale sursei şi
trăiri estetice ale subiectului creator sau contemplator.
Descrierea stărilor estetice dezvăluie relaţia subiect-obiect,
pentru medierea căreia sunt necesare mijloacele reprezentării şi ale prelucrării
materialului informativ, cum ar fi limbajul. Aceste mijloace care se interpun între lume şi
conştiinţă constituie sistemul de semne de care se preocupă semiotica abstractă.
Pentru a reda esenţa teoriei estetice a lui
Bense, vom prezenta schema instituită de către Petrişor în lucrarea mai sus amintită.1
Astfel, baza esteticului este constituită de către suportul material, suport ce se prezintă
sub trei stări posibile: haotice, structurale sau configurative, stări determinate şi ele, la
rândul lor, ca atare prin mijloace semiotice sau numerico-matematice. În cadrul semioticii
semnul se prezintă ca o relaţie de tip triadic R (M. O. I.), adică stabilită în funcţie de M.
(mijloc), de O. (obiect) şi de I. (interpret), iar semnul, ca proces fizic, în funcţie de patru
coordonate spaţio-temporale: Se ( x, y, z, t).
Mijloacele numerico-matematice alcătuind
informaţia, aceasta poate fi, şi ea, de trei tipuri: metrică, structurală şi selectivă, cea
metrică bazându-se pe unităţi numite metroni, cea structurală pe logoni şi cea selectivă
pe biţi. Stările estetice, potrivit informaţiei şi
semioticii, pot prezenta observatorului două aspecte: macro şi microestetic.
Macroesteticul se va referi la repertoriu şi va fi orientat superativ iar microesteticul se va
referi la statistică şi va fi orientat selectiv. Macroesteticul va fi măsură a configuraţiei
referitoare la obiectul estetic dat şi-l va oferi în schema comunicativă, în timp ce
microesteticul îl va oferi în schema creativă. Partea a doua a acestei
estetici va cuprinde fazele procesului estetic, şi ele trei la număr: 1.faza creativă, a

1
ibidem, pp. 92-93

15
trecerii ordinii repertoriului asupra produsului, 2. faza comunicativă sau relaţia mijloc-
subiect şi 3. faza superizatoare de semne individuale în semne globale
Pe baza acestor date,
trecându-se de la estetica analitică la cea generativă, se pot stabili adevărate programe de
realizare estetică a operelor de artă, programe care, cu ajutorul computerelor, a
generatoarelor de semne aleatorii şi a realizatoarelor, să poată trece direct la efectuarea
frumosului artistic. Partea a treia a
esteticii lui Bense va fi revelatoare pentru interpretantul operei de artă sau pentru
receptorul ei, calificativele valorice ale acesteia dându-se în funcţie de diverse criterii
informative, numerice sau semiotice, pe care trebuie să le mânuiască cel ce receptează şi
apreciază opera într-o atare perspectivă. Acestei
estetici matematico-tehnologice i s-a reproşat faptul că obiectualizează opera de artă la
maximum, reducând total aspectul subiectiv al creaţiei la nişte relaţii aproape
matematice. Argumentul pe care autorul l-a adus în apărarea ei a fost acela că, pentru
dezvoltarea productivităţii artistice a omului, gândirea constructivistă şi matematică a fost
mai hotărâtoare decât cea conţinutist metafizică, arta modernă, susţinând Bense, pledând
în favoarea acestei teze.

Concluzii

Max Bense a fost unul dintre gânditorii de seamă ai secolului trecut,

preocupat, cu predilecţie, de problematică aplicării metodelor matematice şi tehnologiei
în studierea şi direcţionarea fenomenului artistic, în general, şi al celui literar, în mod
special. A fost, prin urmare, ceea ce Marcel Petrişor numeşte „un estetician al lumii
tehnicizate”. Opera sa, influenţată iniţial de gândirea filosofică a lui Descartes şi Hegel,
mai apoi de destructivismul heideggerian al ontologiei clasice, pe de o parte, şi de
matematica lui Birkoff sau cibernetica lui Wiener, pe de alta, este una vastă, cu toate că
scrierile sale sunt concentrate într-o manieră ce vădeşte aplecarea sa către aforismul
nietzscheean. Nonconformist, spre deosebire de un alt mare teoreticia german al esteticii,

16
Nikolai Hartmann, cu idei strălucitoare însă neurmate de o fundamentare ce i-ar fi putut
da greutatea necesară pentru a se impune definitiv, dar, poate tocmai de aceea incitant şi
iritant, în acelaşi timp, aşa cum ni-l prezintă Eva Schaper în articolul citat de-a lungul
lucrării de faţă.1
Autor al unei estetici in care se obiectivează aproape total opera de artă literară,
fapt contestat de mulţi dintre criticii săi, este, de asemenea, în mod paradoxal, purtătorul
unui deziderat, utopic în zilele noastre, acela de a crea un nou tip de uomo universale prin
combinarea artei cu praxisul şi a ştiinţelor naturale cu cele umaniste, plasându-se astfel
într-o descendenţă a spiritul iluminist al lui Leibnitz şi Leonardo da Vinci. Şi toate
acestea într-o epocă în care specializarea este dusă la extrem iar fragmentarismul este
literă de lege.

Bibliografie:

1
Eva Schaper, op. cit.

17
1. Gollfing, Francis. The Discipline and Presumption of Max Bense în Partisan
Review, 1954
2. Gowa, Ferdinand. New German Criticism: Max Bense în CLA journal, Vol. 9,
1965
3. Petrişor, Marcel. Curente estetice contemporane, Editura Univers, Bucureşti,
1972
4. Eva Schaper, The Aesthetics of Hartmann and Bense in The Review of
Metaphysics, Vol. 10, No. 2 (Dec.1956) http://www.jstor.org/stable20123573
5. www.wikipedia.com

18