Imanente eminesciene în constructia eroticii bacoviene

În analiza imaginarului bacovian, criticii au identificat elemente de congruentă cu

lirica eminesciană, ajungându-se până la o suprapunere de viziune tematică a
celor doi poeti. Astfel Mircea Tomus consideră poetica eminesciană drept sursă
originară a perspectivei creatoare a lui Bacovia, “un descendent eminescian si
anume poate cel mai fidel,”[1] încât “există între cei doi poeti aproape o
identitate de structură, în orice caz mai mult decât o apropiere, identitate ce
merge pe linia esentelor. Amândoi apartin spatiului titanic de nuantă
luciferică.”[2] Pe aceeasi linie, a definirii imanentelor eminesciene din lirica
bacoviană, Nicolae Manolescu[3] vorbeste despre “spiritul decadent al unei
sensibilităti, în linii esentiale eminesciene”, iar Ion Negoitescu[4] analizează
interiorul obscur al lirismului bacovian prin prisma dezagregării exacerbate a
eroticii eminesciene: “Dacă substanta sentimentală a lirismului bacovian este
atât de îmbibată de aroma eminesciană, ceea ce se invederează cu cât opera lui
Bacovia merge spre destrămare, (…) e fiindcă, de fapt, fenomenul nici nu poate fi
considerat ca o întrepătrundere de stări sentimentale, ci pur si simplu înlocuirea
sărăciei sentimentale a poetului Scânteielor galbene cu ecourile profunde ale
eroticii eminesciene. Astfel transplantat, sentimentul erotic eminescian a suferit o
dezagregare ce l-a făcut asimilabil acestui suflet destrămat de nevrozarea tuturor
stărilor psihice.”[5] Negoitescu sesizează astfel o transgresiune tematică
bacoviană, desfăsurată în cadrele ample ale sentimentului eminescian, nuantând
astfel conceptia anterioară a lui A.E.Baconski[6] conform căreia erotica lui
Bacovia este asimilabilă celei eminesciene. Autorul eseului Bacovia aduce ca
argumente, în demonstratia tezei sale, bacovienele Ca mâine si Ecou de
romantă (adevărate reluări ale eminescienei De ce nu-mi vii, dar radicalizate prin
acutizarea sentimentului iremediabilului) dar si poemele Regret si Trec zile care
prelungesc tonalitătile generice din Pe lângă plopii fără sot.
În acest context, demersurile de evidentiere a identitătii de viziune
erotică între Eminescu si Bacovia l-au determinat pe Nicolae Manolescu[7] să
sustină că, în ipostaza de poet erotic, Bacovia este tributar modelului, pe care îl
accentuează spre „o lamentatie metafizică hipereminesciană”, căci „rafinatul cu
nervii extenuati, stăpânitul de o imagine halucinantă a amorului era în fond un
sentimental, aspirant la o dragoste sănătoasă până la elementar.”[8] Angoasa
erotică bacoviană, desi nu mai cunoaste evadarea compensatorie în natură sau
în spatiul oniric, receptează eminescian înstrăinarea erotică în faza ei paroxistică
ce duce la disolutia personalitătii eului, dar si a cuplului: „Vai, si va veni o vreme /
Când adormi-vom amândoi / Si-nstrăinati, prin cimitire, / Va plânge toamna peste
noi.”(Să ne iubim). Rămâne însă nostalgia acută a identitătii, recuperată la nivelul
proiectiilor thanatice ale unei feminităti pierdute: “Si dac-atât a fost…/ S-astept în
umbre reci –/ Ajunge să-nteleg…/ Plecată esti pe veci !” (Din liră). De asemenea,
ipostaza funerară a erosului repetă tematic mortificarea eminesciană – formă
„fictională” detasată de propriul nucleu de identitate: “Vibrau scântei de vis…
noian de negru, / Carbonizat, amorul fumega.” (Negru) Acest proces al
depersonalizării prin toposul umbrei, recurent în imaginarul eminescian, este
amplificat bacovian în formele înstrăinării, inerente, de altfel, paradigmei
thanatice a erosului: „Iubita cântă-un mars funebru / Iar eu nedumerit mă mir: /
De ce să cânte-un mars funebru…/ Si ninge ca-ntr-un cimitir…” (Nevroză) Criza
deplină erotică se traduce bacovian prin pierderea identitătii afective, a
sentimentului de apartenentă la primordialitatea cuplului genezic, astfel încât eul
rătăceste perpetuu, pierzându-se într-un spatiu ostil originaritătii erotice: „Mă
prăfuise timpul dormind peste hârtii…/ Se întindea noianul de unde nu mai vii”;
„O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa – / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu
era” (Umbra)
 În acelasi fel, din imaginarul eminescian, se regăsesc la Bacovia, în
articulatii obsesionale, viziunea timpului disolutiv si a autoritătii neantului, care
directionează erosul spre o vocatie a nihilismului consubstantial. Aderenta
bacoviană fată de model implică acum valorizarea valentei descensionale a
timpului thanatic, iar Mihail Petroveanu argumentează faptul că temele
eminesciene complementare ale regresiunii în timp sau ale retragerii în natură
sunt potentate la Bacovia prin negativitatea viziunii poetice până la statutul de
lege universală: „Ca si Eminescu, Bacovia are perceptia momentului originar, a
golului primordial, în care spatiul si timpul se nasc laolaltă, numai că nostalgiei i
se substituie înfiorarea surdă: Eminescu se avântă în cosmos spre lumile siderale,
ca si în adâncurile oceanice, încredintându-se cu o egală voluptate în voia
elementelor. La Bacovia, toamna si iarna sunt anotimpuri maligne, imaginea lor e
stihinică, efectul lor fiind inhibitiv.”[9] Raportate la constructia erosului, dacă
timpul dezvoltă o retorică de anihilare a impulsului erotic prin regresivitate
concentrică în abisul temporal, elementaritatea spatiului eminescian este
transgresată în poezia bacoviană în ”elementaritate negativă”, înscrisă în aceeasi
directie eminesciană de constientizare a primordialitătii. În acest cadru, erotica
bacoviană devine nevrotică, claustrantă, chiar terifiată de infiltrarea elementelor
în spatiul închis al camerei: „Un larg si gol salon vedeam prin draperii, / Iar la
clavir o brună despletită, / Cânta purtând o mantie cernită / Si trist cânta,
gemând între făclii.” (Mars funebru)
Toate aceste argumente ce evidentiază latente eminesciene în poezia bacoviană
l-au determinat pe Mihail Petroveanu să afirme că „puterea de fertilizare a
geniului a fost atât de uriasă, încât în succesiunea sa intră si un poet zămislit din
altă sământă, ca Bacovia.”[10]
De-constructia spectrului eminescian în definirea eroticii bacoviene
Unii exegeti sustin însă nevoia unei disocieri tematice a universului bacovian de
conexiunile aparente cu poetica eminesciană, între cele două constiinte
creatoare stabilindu-se intrinsec o relatie disjunctivă, de excludere reciprocă,
deoarece, asa cum afirmă Ion Caraion, „dezgustul de viată, saturările produse de
excesul durerii, de incompletitudini si inadaptări multiple, dorul de moarte, ca si
reechilibrarea prin repaos si neant par a descinde în poezia bacoviană din aceea
a lui Eminescu. Dar morbiditatea e a lui Bacovia, neîncetata zvârcolire - a lui
Bacovia, excitabilitatea si suspiciunea, dezamăgitoarele spectacole de
regresiune, frica de moarte si jeluirea agasantă – toate acestea sunt ale lui
Bacovia.”[11] Definindu-se, prin contrast, ca negatie a constiintei titanice, eul liric
bacovian rămâne „un Hyperion însingurat, cu aripile arse în tragica alternativă
dintre real si ideal.” Acceptând ideea dezvoltată de Matei Călinescu, conform
căreia Luceafărul eminescian ar fi ultimul avatar al eroului titanic, eul bacovian
nu mai pare a adera la viziunea „fastuozitătii hyperionice”: „Eroul eminescian are
suferinta rece a transcendentului, dar secretul eului bacovian, tinând de ordinea
existentială si socială, este acela al absurdului iar patosul său dramatic
reprezintă o suferintă a contingentului.”[12] Viziunea bacoviană presupune astfel
o mutatie calitativă de accent, de la dimensiunea gnoseologică, la aceea
ontologică: este o răsturnare valorică intuită de Matei Călinescu, o radicalizare
spre anulare a modelului: „Ceea ce este caracteristic lui Bacovia este dorinta de
anonimat. Omul singular, într-un univers al cumplitei monotonii si al abrutizării
(cum este acel al lui Bacovia), îsi suportă singularitatea cu umilintă, ca pe un
destin implacabil, lipsit însă de orice măretie.”[13]
În acest context, se poate afirma că poeziei bacoviene îi este specifică
ruptura de imaginarul eminescian al oniricului, al iluziei, al misterului
transcendent. „Ce îl separă pe Bacovia de viziunea eminesciană stă în faptul că
în textul său nu se întrevede redemptiunea nici în viată, nici în moarte, lipsind
magicul spatiu compensatoriu, indiferent că el s-ar numi trecut sau univers oniric,
cosmos, istorie ori eros. Nici una din principalele fete ale fiintei nu reprezintă
pentru poet un remediu: fiinta cosmică e materia plângând, fiinta istorică se
înfătisează ca imensă întindere goală, fiinta erotică ratează relatia cu celălalt.
Lumea lui Bacovia se arată epuizată de vise, închisă în grota contingentului.
Poezia lui Eminescu reflectă eternul codrului, Blaga
evidentiază vesniciile încrustate în spiritualitatea satului, în actele creative,
aceste experiente lirice plecând de la iluzia, dacă nu a permanentei omului,
măcar a unor forme ale lumii, în care fiinta se integrează ca parte a unui cosmos
familial. Pentru Bacovia, toate aceste tentative sunt utopii, căci iluzionarea e
deviatie de la real si ignorare a vaietului tragic sub care se percepe absolutul.
Numirea absolutului constituie cheia poeziei eminesciene, exprimându-se în
ideea misterului primordial, a gnoseologiei asumate de fiintă. În schimb,
absolutul în viziunea bacoviană se închide în ideea de mineralizare, prin
asimilarea metafizicului cu neantul”afirmă implacabil V.Fanache.[14]
Asumarea incompatibilitătii structurale între poetica eminesciană si cea
bacoviană duce implicit la de-constructia specificitătii eminesciene din erotica lui
Bacovia, la distrugerea aparentei continuităti vizionar-formale revendicată de unii
critici. Asa cum „apropierea lui Bacovia de Eminescu nu s-ar acredita decât în
virtutea unor circumstante pe care în fapt văpaia lirismului le consumă, fără o
adresă la substanta lirică profund înnoită sub o conjunctură a unicitătii,”[15] tot
asa erotica scapă de sub umbra tutelară eminesciană, pozitionându-se distinct
sub incidenta angoasei si a spleen-ului. În acest sens, dihotomia celor două
modele erotice este subliniată transant si de Nicolae Manolescu, care constată că
„la Eminescu, iubirea este o expresie firească a instinctului, fără mari complicări,
si de aceea, sănătoasă. Bacovia, care trece zadarnic pe sub ferestre sau bate în
geamul stins, e un amant morbid.”[16] Structura „antiromantică” bacoviană
comunică sub-textual un mesaj erotic thanatic, în care domină perspectivele
„căderii” si ale descompunerii organice, încât poemele „mortii erotice” (Amurg,
Decembre, Nevroză, Melancolie, Trudit, Plumb de toamnă, Vals de toamnă)
transcriu, la nivelul discursului, imaginea unui „eros monologic”, fracturat de
absenta celuilalt. Androginitatea primordială nu mai reprezintă rezultatul căutării
erotice a cuplului, care se subordonează obsesiv unei recurente si monotone
dialectici a „căderii”.
Lectura paralelă a textelor erotice ale celor doi poeti a permis constatarea
incompatibilitătii de viziune, afirmată uneori deosebit de transant: Alexandru
Paleologu nu distinge nici o afinitate „între Eminescu si geniul afazic al lui
Bacovia, cu obsesiile si nuantele lui insidioase, involuntare”[17] iar Ion Caraion e
la fel de categoric atunci când afirmă că Bacovia „denuntă de la un punct încolo
poezia eminesciană.”[18] Acest exercitiu al lecturilor paralele demonstrează că
apropierea lui Bacovia de Eminescu, provocată de aparente înselătoare, permite
evidentierea într-un mod mai eficient a ceea ce reprezintă distanta dintre cei doi
la nivelul structurilor de adâncime, potentând inconfundabilul bacovian. Labirintul
poetic bacovian nu asimilează structurile eminesciene, ci chiar se desolidarizează
de ele, perfectionându-si o dialectică a cunoasterii prin negativitate în care
statutul erosului depersonalizat devine imanentă a gândirii poetice.
Pornind de la ideea eului feminin mineralizat si a discontinuitătii cuplului, erotica
bacoviană poate fi re-analizată cu consecinte surprinzătoare pentru contextul
modernist al creatiei. Se poate observa, în primul rând, că demersul poetic
modernist propune o viziune amplificantă a erosului devenit subiect liric
autonom, în timp ce erotica bacoviană mizează pe instantele anulării acestuia.
Subiectivitatea erotică este anihilată prin chiar ipostazele „punerii sale în spatiu”
(acvaticul, aerialul, caloricul sau chtonicul care neantizează). Dacă apelăm la
esafodajul teoretic utilizat de Hugo Friedrich în analiza discursului poetic
modernist (si centrat în special pe constatarea unei rupturi între eul poetului
modernist si eul exprimat în poezia sa, numitădepersonalizare[19]), atunci putem
surprinde notele esentiale ale clivajului existent între erosul ca reprezentare în
lirica modernă si erosul bacovian, ceea ce transează implicit si o irevocabilă
distantare fată de modelul erotic eminescian. Cel de-al doilea termen al
dichotomiei analizate de Friedrich, eul poetic, (ce devine în analiza noastră, prin
transfer, eul feminin bacovian) este diminuat la Bacovia până la disparitie, până
la impersonalitatea „eului mineral”: acesta nu mai reprezintă o manifestare
explicită de subiectivitate, ci , de multe ori, îi este manipulată doar absenta, ceea
ce aminteste de conceptia lui Dinu Flămând, care vorbeste despre Bacovia ca
despre un prim “heterocentrist“ în poezie. În discursul erotic bacovian apare
“trecerea de la reprezentarea antropocentrică a eului spre un heterocentrism de
factură modernă, dizolvantă.”[20]Depersonalizarea este, asadar, radicalizată
până la substituirea relatiei dintre eul feminin din lirica modernă si eul feminin
bacovian cu cea dintre eul feminin real si un eu mineralizat, neutru, aproape
absent. Angoasa thanatică, sinistrul, claustrarea, nu mai presupun implicarea în
trăirea erotică (desi ele sunt trecute la nivelul versului prin filtrul gramatical al
relatiei cu persoana a doua): ele nu mai sunt extensiuni “trăite“ ale relatiei
erotice, ceea ce ar implica o actualizare a subiectului, ci doar ”înregistrate” ca
atare, conform dezideratului „monologic” al eroticii.
În aceste conditii, analizând în continuare imaginarul erotic bacovian prin prisma
teoriei lui Hugo Friedrich, „discursul îndrăgostit” bacovian se abate în mai toate
valentele sale de la “structura liricii moderne.“ Teoreticianul modernitătii
observase că există în poezia modernă un tip special de raportare la idealitate,
definit prin formula “idealitătii goale”, unde “telul înăltării nu e numai îndepărtat,
ci e si gol, este o idealitate fără continut.“[21] Erotica bacoviană radicalizează si
această dimensiune, deoarece, odată cu disolutia omogenitătii ideatice a
cuplului, este anihilat / devalorizat si locul său transcendent – idealitatea erotică
se transformă în non-idealitate. Acutizarea depersonalizării conduce deci, în
cadrul discursului erotic bacovian, la o succesivă acutizare a lipsei de esentă a
idealitătii erotice. Poetul nu mai individualizează transcenderea într-un eros
idealizat, ci procedează regresiv, eludând orice functie de diferentiere:
“Carbonizat, amorul fumega.“ (Negru) Spatiul interior erotic este amorf,
claustrant, redus la un numitor comun funebru: peste tot “E miros de cadavre,
iubito.“ (Cuptor) Materia inertă completează o aceeasi ipostază dominantă a
mineralizării erosului: “Ascultă cum greu, din adâncuri / Pământul la dânsul ne
cheamă…“ (Melancolie) Toate acestea anulează ecuatia “idealitătii goale“,
substituind-o cu cea a imersiunii progresive în chtonicul thanatic conotat erotic,
care nu mai permite nici o relatie cu recuperarea totalitătii cuplului genezic:
”Sunt câtiva morti în oras, iubito / Si-ncet, cadavrele se descompun.” (Cuptor) În
felul său specific, reluând ideea obsedant, Bacovia îsi construieste
propria dialectică a căderii erotice în statismul materiei.
Se întelege că, în acelasi fel, se poate demonstra cum poezia erotică a lui
Bacovia depăseste toate constantele erotice din “lirica modernă“. Tipul special de
depersonalizare a erosului pe care l-am descris anterior conduce la neutralizarea
formelor poetice ale unui eros alienat. Dacă valorificăm ideea ”Esteticii urâtului“,
inaugurată – după Hugo Friedrich – de către Baudelaire prin perceperea urâtului
ca “noua << frumusete >>”, si o definim în termenii unui eros mortifer ce
apartine de această estetică, dar incluzând insolit valente ale “frumusetii“, se
observă că retorica iubirii capătă la Bacovia o nuantă aparte, care îi modifică
fundamental sensul: fată de un eu feminin impersonal, urâtul erotic este
înregistrat neutral, conform dezideratelor moderniste ale “descompunerii“ si
”deformării”erotice, ca date pre-existente ontologic. Din această perspectivă,
erotica bacoviană poate fi definită în termeni de neutralizare a constantelor
erotice din poezia modernă. Efectele specifice de actualizare ale unei asemenea
mutatii devin din ce în ce mai evidente: erosul bacovian este perceptibil ca
expresie acutizată a unei experiente erotice radicalizate în sens thanatic.
Comentând imaginarul erotic bacovian, exegetii s-a concentrat doar asupra
primelor volume, considerându-le pe ultimele drept rezultatul direct al unei
scăderi de intensitate creatoare. Astfel Vladimir Streinu[22] vorbeste despre
“istovirea lirismului bacovian”, ca si Mihail Petroveanu[23] care constată la
Bacovia ultimelor volume un “complex al epuizării.” Cel mai radical în opinie este
Gheorghe Grigurcu[24]: “Spre deosebire de un Rimbaud, care a părăsit poezia,
Bacovia s-a lăsat părăsit de aceasta. Constiintă torturantă, atingând un apogeu, a
trecut în reversul său. O blândă obnubilare a scrupulului artistic, o inofensivă
manie a scrisului versificat l-au împins pe marele poet către o trădare de sine, ca
însăsi tăcerea neantului de care era în răstimpuri constient”. Încercând să
reabiliteze poezia târzie, Dinu Flămând[25], desi îi constată “materialismul
primitiv”, îi recunoaste “un farmec straniu”, produs de un experiment al căutării
novatoare.
În raport cu aceste perspective critice, considerăm că evolutia poeziei
erotice bacoviene stă sub incidenta asumării fidele a substantei erotice la nivelul
expresiei. Versurile consacrate sentimentului ajung să structureze un flux poetic
discontinuu, fragmentat până la pulverizare, prin care disolutia erotică
echivalează cu disolutia poeziei însăsi: “Amorul, hidos ca un satir, / Copil
degenerat - / Învinetit, transfigurat / Ieri, a murit în delir.” (Proză) Privită astfel,
erotica bacoviană împinge reprezentarea erosului din lirica modernă până la
efectul-limită, amplificând o paradigmă poetică a rupturii: ruptură fată de
contextul imaginarului erotic modernist si, în acelasi timp, o implicită detasare
fată de autoritatea modelului erotic eminescian. Diferenta de specific a
imaginarului erotic bacovian constă, astfel, în particularizarea a cel putin trei
dimensiuni:
Moartea ca imagine finală, implacabilă, coboară la nivelul faptului banal,
deoarece ea se interferează, odată cu începutul existentei cuplului, în toate
clipele erosului, neantizându-le. Spectacolul thanatic nu-i este cuplului de
îndrăgostiti mai putin apropiat ca spectacolul erotic; dimpotrivă, ambele sunt
însumate organic în sfera devenirii partenerilor. Eros si Thanatos se arată la fel
de „prozaice” în manifestările lor cotidiene si monotone.
Semnificatia mortiferă a eroticii nu stă doar în caracterul spectacular al mortii, în
întâmplarea morbidă din afara eului singular, ci în prezenta mortii chiar în
interioritatea cuplului; thanatosul este sesizat în fiecare act erotic. Altfel spus,
erotica bacoviană transfigurează moartea în „speciae aeternitatis”.
Cuplul bacovian (feminitatea însăsi, prin particularizare) se constată prins într-un
joc între Eros si Thanatos, interpretând continuu un text al agoniei, ambiguu.
Încercarea de a se smulge din fatalul între, de a se rupe din opresivul
concentrism al existentei erotice este sortită esecului, deoarece Erosul si
Thanatosul, alternative ale unicei platitudini, existenta umană, sunt în esentă
indisociabile.