You are on page 1of 2

Floare albastra

Mihai Eminescu este poetul care a conferit accente europene romantismului românesc, prin
formaţia sa culturală axată pe o foarte bună cunoaştere a literaturii şi filozofiei germane şi
hinduse.Natura şi iubirea, principalele repere tematice eminesciene, apar mai mult ca absenţă
decât ca prezenţă materială imediată, fiind proiectate de obicei în vis şi reverie. Mai ales
imaterialitatea femeii, în idile, este rezultatul unei asemenea proiecţii. Nu întâmplător registrul
caracteristic liricii eminesciene este dominat dereflexivitate si de melancolie.Iubirea a fost o
temă frecvent cultivată pe parcursul întregii sale creaţii . Unii istorici literari consideră că în
cadrul liricii de dragoste eminesciene pot fi puse în evidenţă trei faze. În prima dintre acestea.
femeia este văzută ca o întruchipare a gândirii divine şi constituie – ca în poezia trubadurilor –
obiectul unei adoraţii aproape religioase. Mai mult imagine onirică decât făptură în carne şi
oase, invocată sau evocată mai ales în absenţă, mişcările ei se raportează la schema dinamică
a zborului sau a plutirii, are cel mai ades doar zâmbet şi privire, precum şi răceala unei statui
aproape însufleţite. În a doua etapa a eroticii lui Eminescu femeia îşi pierde atributele
angelice, devine senzuală şi pătimaşă, ispitindu-l pe bărbat – după expresia lui G. Călinescu -
cu „neruşinarea unei sălbăticiuni”. Acum tema iubirii interferează cu tema naturii, o natură
paradisiacă, servind drept cadru experienţei erotice, pe parcursul căreia cei doi îndrăgostiţi
dobândesc aspectul perechii primordiale. În sfârşit, în faza finală a creaţiei eminesciene
iubirea devine nefericită, se acentuează incompatibilitatea de destin dintre bărbat şi femeie
care duce la eşecul experienţei erotice, dragostea este privită, în spiritul filosofiei lui
Schopenhauer, ca o iluzie creată de „demonul speciei.

Poezia Floare albastră publicata in 1873, in « Convorbiri literare » este dificil de


încadrat în vreuna din aceste etape ale liricii de dragoste eminesciene. Pe de o parte, ea are
aerul unei idile silvestre, care se desfăşoară – element specific romantismului – pe fundalul
unei naturi sublime (”Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă”). Pe de altă parte însă,
poezia subliniază (aşa cum se întâmplă mai ales în erotica târzie a lui Eminescu)
incompatibilitatea de destin dintre bărbat şi femeie. El e fascinat de tot ce se situează departe
în spaţiu sau timp (criticul Edgar Papu numeşte această stare de spirit specific eminesciană
„trăirea departelui”), e preocupat de cunoaştere şi creaţie („Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în
nori şi-n ceruri nalte”), ea e mai apropiată de natură, senzuală şi pasională. Poezia este sub
aspectul speciei o eglogă (idilă dialogată), în al cărei final apar însă şi tonalităţi specifice
elegiei. Titlul face referinţă la unul din cele mai importante simboluri din mitologia
romantismului: floarea albastră. Acest simbol este întrebuinţat pentru prima dată de Novalis în
romanul său Heinrich von Ofterdingen, unde se asociază cu tema căutării absolutului, pentru
ca ulterior, la alţi reprezentanţi ai acestui curent (de exemplu G. Leopardi în poemul Ginestra)
să devină, ca şi la Eminescu, simbolul iubirii nefericite. Criticul Zoe Dumitrescu-Busulenga
atrage atentia ca , daca la Novalis , floarea albastra este un simbol al transcendentului, la
Eminescu , aceasta este un simbol al contingentului. Considerata de unii exegeti o poezie ce
dezvolta tema fericirii, « Floare albastra » transmite ideea ca fericirea e doar o dulce iluzie a
muritorilor, viata in dimensiune fizica sau metafizica e totusi trista.

Textul este structurat sub forma unui aparent dialog (căci în realitate vorbeşte numai
femeia), evidenţiindu-se astfel o anumită lipsă de comunicare între cei doi parteneri. Discursul
iubitei e alcătuit din două secvenţe. Prima dintre acestea este un reproş adresat bărbatului,
care pare precupat mai mult de „chemarea departelui” (Stele, nori, „câmpiile asire”,
„piramidele-nvechite”) decât de iubire şi de prezenţa femeii. Cea de-a doua secvenţă este o
chemare la dragoste, pe al cărei parcurs iubita apelează la toate armele seducţiei feminine, e
pe rând ingenuă, cochetă, pătimaşă şi senzuală. Ea desfasoara un ritual de seductie, cand
simplu, rustic (Eu pe-un fir de romanita/ Voi cerca de ma iubesti), cand spectaculos ( Mi-oi
desface de-aur parul/ Sa-ti astup cu dansul gura) Cele două secvenţe sunt despărţite printr-o
strofă care consemnează reacţia bărbatului la reproşurile iubitei, pe care o numeşte
condescendent „mititica” şi ale cărei cuvinte nu-i provoacă o atitudine detasata, născut poate
din conştinţa condiţiei efemere a omului comun, dar si din constientizarea pozitie superioare
a geniului. Finalul poeziei aduce însă o surprinzătoare răsturnare de perspectivă, idila
dobândind pronunţate accente elegiace. Odată cu plecarea iubitei, aceasta se transfigurează,
căpătând aspectele femeii-înger şi convertindu-se din „mititica” în „floare albastră” şi „dulce
minune”. Ceea ce sugerează faptul că femeia eminesciană devine cu adevărat seducătoare abia
în absenţă, atunci cînd dobândeşte ea însăşi atributele departelui, ce fascinează până la obsesie
eul eminescian, care-i preferă femeii reale femeia visată sau „femeia scrisă”, asimilabile
„frumoaselor fără corp” din imaginarul romantic. Subliniind cu pregnanţă incompatibilitatea
de destin dintre bărbat şi femeie (care trebuie să se metamorfozeze în vis pentru a-şi exercita
puterea de fascinaţie), poezia Floare albastră ilustrează astfel una din marile teme ale eroticii
eminesciene, numărându-se printre cele mai remarcabile poezii de dragoste ale lui Eminescu.
Se remarca in text, o tripla gradatie descendenta : in plan temporal, de la solar - la nocturn(
Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul…Inc-o gura si dispare/ Ca un stalp eu stam in
luna ). In plan spatial, de la cosmic la terestru ( Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n
ceruri-nalte ….Hai in codrul cu verdeata/ Und-izvoare curg in vale ), iar in plan afectiv
remarcam ogradatie descendent ape un grafic al deceptiei :( Eu am ras/N-am zis
nimica….Totusi este trist pe lume )

La nivel stilistic, Floare albastră se diferenţiază de poeziile primei etape a creaţiei


eminesciene printr-o selecţie mai strictă a figurilor de stil către o mai mare limpezime a ideii
şi a expresiei. Enumerarea şi descripţia, comparaţia (“dulci ca florile ascunse”, “ca un stâlp eu
stam în lună”) ,alături de novalisiana floare albastră fac parte din particularitatea expresiva
prin care se alcătuiesc imaginile şi ideile poeziei.

Cadrul limitat şi echilibrat al idilei este compus din noţiuni exprimate prin substantive
(singure sau în construcţii specifice): “codrul cu verdeaţă”, “izvoare”, “prăpastia măreaţă”,
“ochi de pădure”, “balta cea senină”, “trestia cea lină”, “foi de mure”, “cărare”, “bolţi de
frunze”, “sat”, “vale”, “al porţii prag”. Sunt cuvinte care aparţin în majoritate fondului
principal lexical, de o mare concreteţe accentuată adeseori prin determinări substantivale sau
adjectivale care devin epitete sugestive, ornante, pentru a picta o natură paradisiacă.Epitetele
sunt generale, cuminţi, fără putere de individualizare. Mijloacele verbale sugerează starea de
graţie a fetei; psihologia ei agresivă şi inocentă, volubilitatea ei seducătoare se înfăţişează în
haina oralităţii populare, cu unele accente regionale: “încalte”, “nu căta”, “vom şede”, “voi
cerca”. Toate acestea conferă poeziei naturaleţea exprimării şi limpezimea ideilor.

Adverbul concesiv ”totuşi” din ultimul vers aruncă asupra textului vălul unei tristeţi
imanente condiţiei umane, semnificaţia întregului poem pivotând în jurul acestui cuvânt.

Versificaţia poeziei este trohaică în spiritul metricii populare, ceea ce înseamnă că


accentul produce un ton coborâtor, de alintare, dar şi de tânguire.Versurile sunt scurte şi
uniforme, aproape toate au opt silabe. Rima, cu rare asonanţe, este îmbrăţişată, ceea ce
conferă versurilor din mijloc o sonoritate melodioasă, înaltă şi alungită prin aliteraţie.