VIOLAREA DE DOMICILIU

Calin Daniela-Mirela
Master Criminalistica
 CUPRINS

CAPITOLUL I

INFRACŢIUNEA DE VIOLARE DE DOMICILIU ÎN

DREPTULPENAL ROMÂN

III.1. Violarea de domiciliu în legiuirile anterioare

II.2. Violarea de domiciliu în Codul Penal actual

CAPITOLUL II:

ASPECTE GENERALE ALE INFRACTIUNII DE VIOLARE DE

DOMICILIU
IV.1. Violarea de domiciliu in conceptia legiuitorului roman
IV.2. Obiectul juridic si obiectul material
IV.2.1. Obiectul juridic
IV.2.2. Obiectul material
IV.3. Subiectii infracţiunii
IV.4. Locul si timpul comiterii infracţiunii
IV.5. Structura si continutul juridic al infracţiunii

CAPITOLUL III:

CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII

V.1. Latura obiectivă a infracţiunii

V.1.1. Cerinţele esenţiale ale infracţiunii
V.1.1.1. Cazurile în care legea ordonă pătrunderea în
domiciliul unei persoane şi în lipsa acesteia
 V.1.1.2. Cazurile în care deşi legea nu ordonă, nu
sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei
persoane fără învoirea acesteia
V.1.1.3 Reflectări în unele acte normative a dreptului
constituţional privind inviolabilitatea domiciliului
V.1.2 Urmarea Imediată
V.1.3. Legătura de cauzalitate
V.2. Latura subiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu
V.2.1. Elementul subiectiv
V.2.2. Consimţământul la pătrunderea în domiciliu

CAPITOLUL IV:

FORME, MODALITĂŢI, SANCŢIUNI, ASPECTE PROCESUALE

VI.1. Particularităţi privind formele infracţiunii

VI.2. Varianta agravantă
VI.3. Sancţiuni aplicabile şi aspecte procesuale
VI.4. Coexistenţa infracţiunii de violare de domiciliu cu alte
infracţiuni
 Capitolul I
Infracţiunea de violare de domiciliu în dreptul penal român

III.1. Violarea de domiciliu în legiuirile anterioare

Constituţia de la 1866 stipula în art. 15 cǎ „Domiciliul este
neviolabil. Nici o visitare a domiciliului nu se pote face decât în
casurile anume prevedute de legi şi potrivit formelor de ea
prescrise”

Aceste prevederi veneau sǎ întǎreascǎ prevederile din Codul lui

Cuza. Astfel în art. 151 se stipula cǎ “Orice funcţionaru
administrativu sau judecǎtorescu, ori ce oficiaru de justiţia sau de
poliţia, oru de comandante sau agente alu forţei publice, care se
ve introduce în a sa calitate în domiciliulu unui cetaţianu, în contra
voinţei acestuia, afarǎ din casurile prevedute de lege şi fǎrǎ
formalitaţile ce ea prescrie, se va pedepsi cu inchisore de la sese
dile pina la trei luni, si cu o amenda de la cinci-deci pina la o mia
lei, avendu-se însǎ în vedere aplicarea § 2 de la art. 99. Orice
particularu care, prin ameninţǎri sau mijloce silnice, se va fi
introdusu in domiciliulu unui cetǎţianu, se va pedepsi cu închisorea
de la şese dile la trei luni şi cu amendǎ de la trei-deci pina la cinci
sute lei.

Codul din 1936 dedicǎ o întreagǎ secţiune acestei infracţiuni.

Astfel, SECŢIUNEA III: Violarea de domiciliu Art. 496 prevedea cǎ
“acela care, prin violentă, ameninţare, efracţiune, escaladare,
întrebuinţare de chei mincinoase, prin viclenie, ori în mod
clandestin, pătrunde în locuinţa unei persoane, în localul său de
afaceri, în dependinţele acestora, sau într-un loc împrejmuit, în
contra voinţei aceluia care locueşte acolo, sau care are dreptul de
a dispune de ele, întru cât faptul nu ar constitui o infracţiune mai
gravă, comite delictul de violare de domiciliu, şi se pedepseşte cu
închisoare corecţională dela 2 luni la un an şi amendă dela 2.000
la 5.000 lei. Tentativa se pedepseşte.”

De asemenea, violarea de domiciliu se pedepseşte cu închisoare

corecţională dela 6 luni la 2 ani, când infracţiunea s-a săvârşit în
următoarele împrejurări:

1.de o ceată;

2.în timpul nopţii;

3.infractorul era înarmat;

4.autorul a simulat prin orice mijloace o calitate oficială sau a

întrebuinţat un ordin falsificat al autorităţii publice.

Săvârşeşte de asemenea delictul de violare de domiciliu şi se

pedepseşte cu închisoare corecţională dela 2 la 6 luni şi amendă
dela 2.000 la 5.000 lei, acela care, găsindu-se în locurile arătate în
art. 496, nu le părăseşte la invitaţia expresă a celui în drept, sau
rămâne acolo prin viclenie sau în mod clandestin. Funcţionarul
public, care, depăşind limitele competenţei sale sau abuzând de
puterea sa, ori fără respectarea formalităţilor impuse de lege, se
introduce sau rămâne în locurile arătate în art. 496, în contra
voinţei aceluia care locueşte acolo sau are drept a dispune de ele,
comite delictul de violare de domiciliu şi se pedepseşte cu
închisoare dela 6 luni la 2 ani. Dacă cu această ocazie se face şi
perchiziţie domiciliară sau alt act arbitrar, pedeapsa este
închisoarea corecţională dela unu la 3 ani şi amendă dela 2.000 la
5.000 lei. Tentativa se pedepseşte.

Acţiunea penală, în cazurile prevăzute de articolele din prezenta

secţiune, se poate pune în mişcare numai la plângerea părţii
vătămate.
Trebuie retinute, de asemenea, dispozitiile constitutionale din
1948 prin care se statorniceste in titlul privind
drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor este inscris
principiul egalitatii in drepturi a tuturor cetatenilor, fara deosebire
de
sex, nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura. Sunt
proclamate
drepturi si libertati, intre care dreptul de a alege si de a fi ales in
toate
organele statului, dreptul la odihna, la invatatura, libertatea
constiintei, a presei a cuvantului, a intrunirilor, dreptul la asociere,
inviolabilitatea persoanei, a domiciliului sau a persoanei.

Codul Penal din 1968 consfinţeşte şi el necesitatea apǎrǎrii

libertǎţii persoanei prevǎzând cǎ „ pǎtrunderea fǎrǎ drept, în orice
mod, într-o locuinţǎ, încǎpere, dependinţa sau loc imprejmuit
ţinând de acestea, fǎrǎ consimtamintul persoanei care le
foloseste, sau refuzul de a le pǎrǎsi la cererea acesteia, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amenda. în
cazul în care fapta se savârşeste de o persoana înarmatǎ, de
douǎ sau mai multe persoane împreunǎ, în timpul nopţii, sau prin
folosire de calitǎţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 3 ani. Pentru fapta prevazutǎ în alin. 1, actiunea penalǎ se
pune în mişcare la plingerea prealabilǎ a persoanei vatamate.
împǎcarea pǎrţilor inlatura raspunderea penalǎ.

II.2. Violarea de domiciliu în Codul Penal actual

În sensul actualei Constituţii, inviolabilitatea domiciliului

reprezinta dreptul cetǎţeanului de a nu i se patrunde in locuinta
fara
incuviintarea sa, decat in cazurile si in conditiile expres prevazute
de
lege.
Inviolabilitatea domiciliului este prevǎzutǎ in art. 27 al
Constitutiei care stabileste ca "Domiciliul si resedinta sunt
inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul ori
in resedinta unei persoane fara invoirea acesteia. De la
prevederile
alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru urmatoarele
situatii1:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecatoresti;
b) înlaturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane;
1
c) apararea securitatii nationale sau a ordinii publice;
d) prevenirea raspandirii unei epidemii.
Perchezitia se dispune de judecator si se efectueaza in conditiile si
in formele prevazute de lege. Perchezitiile in timpul noptii sunt
interzise, in afara de cazul infracţiunilor flagrante". Se constata ca
notiunea de domiciliu intrebuintata de Constitutie, atunci cand
reglementeaza inviolabilitatea domiciliului, are o acceptiune
diferita fata de cea din dreptul civil: potrivit art. 13
din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este acolo
unde ea isi are locuinta sa statornica sau principala.
Din prevederile constitutionale rezulta ca inviolabilitatea
domiciliului se refera nu numai la domiciliu in sensul dreptului civil,
ci si la resedinta persoanei. Cu alte cuvinte, inviolabilitatea
domiciliului trebuie inteleasa in sensul cel mai larg cu putinta, ea
incluzand ocrotirea locuintei cetateanului indiferent de forma
juridica pe care o imbraca detinerea ei. Aceasta acceptiune larga
a domiciliului in dreptul constitutional este confirmata si insotita de
legislatia penala care sanctioneaza violarea domiciliului.

Trebuie precizat ca textul constitutional prevede ca domiciliul

este inviolabil in fata oricarei persoane fizice sau juridice sau in
fata
agentilor statului. De asemenea, textul constitutional se refera la
situatiile in care domiciliul isi poate pierde inviolabilitatea. Astfel,
trebuie sa distingem intre situatiile in care Constitutia ordona
patrunderea in domiciliu impotriva vointei persoanei care locuieste
acolo si situatia in care Constitutia nu sanctioneaza patrunderea in

locuinta unei persoane impotriva vointei acesteia.

Constituie infracţiunea de violare de domiciliu, potrivit art.

192 Cod Penal pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
acesta, fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau
refuzul de a le părăsi la cererea acesteia. Fapta este mai gravă
daca se săvârşeşte de o persoană înarmată, de doua sau mai
multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosirea de
calităţi mincinoase.
 Capitolul II
Aspecte generale ale infracţiunii de violare de domiciliu

IV.1. Violarea de domiciliu in conceptia legiuitorului roman

Practica judiciară vine în întărirea art. 192 Cod penal şi
stabileşte că, în oricare din conţinuturile sale alternative –
pătrunderea fără drept în locuinţă sau refuzul de a o părăsi la
cerere-, violarea de domiciliu presupune încălcarea libertăţii
persoanei care foloseşte locuinţa. Aceasta înseamnă că cererea
de a părăsi locuinţa poate fi făcută nu numai de proprietar, ci şi de
orice persoană care o foloseşte, de membrii familiei sale sau de
oricare altă persoană care locuieşte împreună cu acesta sau îl
reprezintă pe titular.
Există infracţiune de violare de domiciliu chiar dacă
inculpatul a pătruns în mod licit în locuinţa persoanei vătămate dar
a continuat să rămână acolo deşi I s-a cerut insistent să o
părăsească
Practica judiciară a stabilit că, în speţă inculpatul care a
reclamat prin recursul său greşita condamnare pentru infracţiunea
de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 Cod Penal,
invederând că el a pătruns în locuinţă fără intenţia specifică
infracţiunii de violare de domiciliu, fiind convins că este vorba de o
garsonieră liberă, nelocuită, deşi în aparenţă existau anumite
elemente care ar fi putut induce în eroare cu privire la împrejurarea
dacă garsoniera respectivă era sau nu locuită de cineva, în
realitate s-a reţinut săvârşirea infracţiunii nu prin varianta
„pătrundere fără drept” ci prin aceea a „refuzului de a părăsi
locuinţa” la cererea expresă a titularului, care o folosea. În cauză
s-a demonstrat că partea vătămată – ce folosea legal locuinţa,
când s-a reîntors din spital, a gǎsit-o ocupată abuziv de către
inculpat, cerându-i să o părăsească. La refuzul categoric al
acestuia – care, de altfel, a acoperit cerinţele specifice infracţiunii
de violare de domiciliu în varianta „refuză părăsirea”- partea
vătămată a trebuit să acţioneze în judecată civilă pentru evacuare,
ceea ce s-a şi realizat .
De asemenea s-a stabilit că, constituie şi infracţiunea de
violare de domiciliu fapta inculpatului de a escalada geamul unui
internat şi de a pătrunde într-o încăpere în care dorm mai multe
eleve.
IV.2. Obiectul juridic si obiectul material

IV.2.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl formează relaţiile
sociale privind apărarea libertăţii persoanei, sub aspectul libertăţii
vieţii domestice. Fiecărei persoane îi este recunoscut dreptul de a
avea un domiciliu, de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea
persoanelor străine. Această libertate, deşi aparţine individului,
interesează societatea. În acest sens sunt şi prevederile
constituţionale; potrivit art. 27 din Constituţie, domiciliul şi
reşedinţa persoanei sunt inviolabile.
Deşi Constituţia foloseşte noţiunea tradiţională de domiciliu,
în realitate garanţia inviolabilităţii se extinde asupra tuturor locurilor
supuse uzului domestic astfel cum sunt enumerate în Codul Penal.
Inviolabilitatea domiciliului nu se justifică în baza dreptului de
proprietate sau a faptului posesiei, nici pe baza interesului ordinii
publice, astfel că încriminarea faptelor de violare de domiciliu îşi
are locul firesc printre infracţiunile contra persoanei.

IV.2.2. Obiectul material

În literatura juridică de specialitate există două curente de
opinie divergente referitor la existenţa obiectului material al
infracţiunii de violare de domiciliu.
Potrivit primului curent de opinie infracţiunea de violare de
domiciliu nu are obiect material întruât aceasta nu vizează nici
existenţa materială, nici situaţia juridică a bunurilor, ci libertatea
persoanei, cu efecte doar asupra conştiinţei acesteia, în sensul
declanşării unor trairi psihico-afective negative, caracterizate prin
sentimente de insecuritate, frustrare sânjenire, nemulţumire,
revoltă, etc. datorită cărora victima nu mai poate să-şi desfăşoare
netulburat şi dupa propria dorinţă viaţa personală.
Nu acţiunea asupra bunurilor sau chiar asupra persoanei
lezează obiectul juridic ocrotit de legea penală, ci însăşi prezenţa
nedorită a făptuitorului în locul ce constituie domiciliul victimei.
Potrivit acestei concepţii, dacă în concret, cu ocazia săvârşirii
infracţiunii de violare de domiciliu, făptuitorul a acţionat şi asupra
unuor bunuri sau persoane (distrugere, furt, lovire, etc.) aceste
acţiuni vor realiza conţinutul unor infracţiuni distincte, care au
obiect material.
Potrivit celui de-al doilea curent de opinie din doctrina de
specialitate, obiectul material al infracţiunii de regulă, lipseşte,
actul încriminat vizând viaţa domestică, mai ales desfăşurarea
nestingherită a acesteia; în situatţia în care s-au produs vătămări
persoanelor ori bunurilor, obiectul material îl va constitui corpul
persoanelor sau lucrurilor asupra cărora a acţionat subiectul activ.
În acest caz obiectul material al infracţiunii îl constituie încăperea,
locuinţa, dependinţa, locul împrejmuit, asupra caruia se îndreaptă
acţiunea făptuitorului. Această din urmă opinie este opinia la care
subscriu.

IV.3. Subiectii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii de violare de domiciliu poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de vârstă şi
responsabilitate. Infracţiunea de violare de domiciliu se poate
săvârşi şi în participaţie: coautorat, instigare, complicitate.
În practica de specialitate s-a stabilit că săvârşeşte această
infracţiune chiar proprietarul care pătrunde în locuinţa chiriaşului
fără voia acestuia, sau persoana care, deşi avea ordin de
repartiţie, intră cu forţa în cameră, înlăturând lacătul pus de
proprietarul apartamentului.
Subiectul pasiv este persoana care foloseşte domiciliul violat
şi care are dreptul să permită sau să refuze intrarea sau
rămânerea în domiciliu a unei persoane. Aceasta nu se identifică
cu proprietarul locuinţei, nici cu posesorul, ci este acel ce foloseşte
în mod efectiv încăperea.
Legea ocroteşte pe deţinătorul de fapt al locuinţei, indiferent cât
este de precar titlul său, împotriva oricăror acte samavolnice ale
unei persoane. Legalitatea într-un stat de drept, implică folosirea
căilor legale de realizare a dreptului, opunându-se oricăror
încercări a cetăţenilor de a-si face dreptate de unii singuri. Deci nu
poate avea calitatea de subiect pasiv decât persoana îndreptăţită
a se opune la pătrunderea altei persoane în domiciliul violat.
În speţă există un contract de închiriere valabil încheiat pe numele
unei persoane, care însă nu începuse să locuiască efectiv în
camera în discuţie întrucât efectua lucrări de reparaţii şi zugrăvit.
Această situaţie de fapt nu prezintă relevanţă pentru că nelocuirea
efectivă nu înseamnă lipsa de folosinţă în sensul legii, din moment
ce persoana îndreptăţită efectua lucrări de reparaţii şi curăţenie.
Nu este vorba aşadar de o încăpere goală, neocupată. Dimpotrivă,
lucrările respective constituiau o dovadă că domiciliul violat era
folosit de o persoană, persoană ce are calitatea de subiect pasiv a
infracţiunii.
Din probele administrate a rezultat că inculpatul a ocupat fără
drept locuinţa în cauză, prin forţarea uşii, iar cererii titularului
dreptului de folosinţă de a o părăsi nu i s-a dat curs. Inculpatul a
susţinut că a ocupat locuinţa înainte ca aceasta să fi fost închiriată
unei alte persoane, aşa că nu sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii de violare de domiciliu. Inculpatul nu a făcut dovada
afirmaţiilor sale. Aşa încât, el se face vinovat de comiterea
infracţiunii de violare de domiciliu, atât în prima modalitate
prevăzută de art. 192 Cod Penal (pătrunderea fără drept, în orice
mod, într-o locuinţă), cât şi în cea de-a doua modalitate (refuzul de
a părăsi locuinţa la cererea persoanei care o foloseşte).

IV.4. Locul si timpul comiterii infracţiunii

Infracţiunea fiind o activitate umană, o faptă a omului se
plasează întotdeauna în spaţiu, se realizează într-un anumit loc.
De aceea, în raport cu orice infracţiune se pune problema de a
determina locul comiterii acesteia. Determinarea locului săvârşirii
infracţiunii ajută la stabilirea competenţei teritoriale a organelor
judiciare în soluţionarea oricărei cauze concrete şi a aplicării
dispoziţiilor legale în sancţionarea făptuitorului.
În măsura în care activitatea se desfăşoară în spaţiu, în
aceeaşi măsura se desfăşoară şi în timp.
Stabilirea timpului în care s-a săvârşit infracţiunea are relevanţă
juridică din mai multe puncte de vedere:
 Ajută la determinarea legii aplicabile în caz de succesiune a
legilor penale în timp;
 Contribuie la stabilirea capacităţii psihico-fizice a infractorului
(adică daca el era capabil când a comis infracţiunea);
 Determină punctul de plecare al prescripţiei acţiunii penale,
cât şi al termenului pentru introducerea plângerii prealabile;
 Prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă
(amnistie, graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă.
Nu există cerinţe speciale cu privire la locul şi timpul comiterii
infracţiunii.
IV.5. Structura si continutul juridic al infracţiunii
Sunt condiţii esenţiale ale infracţiunii de violare de domiciliu
acelea care alcătuiesc conţinutul încriminării faptei în forma fără de
care nu poate să existe infracţiunea.
Condiţiile esenţiale sunt reprezentate de:
 Acţiunea de a pătrunde fără drept în locuinţa unei persoane;
 Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii
poate consta si intr-un refuz al făptuitorului de a părăsi
locuinţa;
 Intenţia de a efectua această acţiune;
Sunt condiţii circumstanţiale condiţiile ce se adaugă la
condiţiile esenţiale creând o variaţiune mai mare sau mai mică de
gravitate a infracţiunii.
Condiţiile circumstanţiale în acest caz sunt:
 Fapta este săvârşită de o persoană înarmată;
 Fapta este săvârşită de două sau mai multe persoane
împreună;
 Fapta este săvârşită prin folosirea de calităţi mincinoase.

După criteriul structurii juridice conţinutul infracţiunii de violare

de domiciliu este un conţinut simplu. Conţinuturile simple se
caracterizează prin aceea că cerinţele pe care le pretind pentru
existenţa infracţiunii se referă la o singură acţiune, la un singur
rezultat şi la o singură formă de vinovăţie. Chiar dacă fiecare dintre
acestea – elementul material, urmarea socialmente periculoasă
sau forma de vinovăţie- este prevăzută de lege în modalităţi
alternative, atâta vreme cât legea nu cere ca ele să se realizeze în
mod cumulativ. În cazul violării de domiciliu, această infracţiune se
poate săvârşi fie prin pătrunderea fără drept în domiciliul unei
persoane fie prin refuzul de a-l părăsi la cererea celui care
locuieşte acolo.
 Capitolul III

Conţinutul constitutiv al infracţiunii

V.1. Latura obiectivă a infracţiunii

V.1.1. Cerinţele esenţiale ale infracţiunii

La orice infracţiune latura obiectivǎ are în structura sa, în
mod obligatoriu urmatoarele componente:
 Elementul material, constând în actiunea încriminatǎ;
 Condiţii de timp, loc, mod şi împrejurǎri când au rol de
cerinţe esenţiale sau elemente circumstanţiale ale
formei agravate ale infracţiunii;
 Urmarea sau rezultatul socialmente periculos;
 Raportul de cauzalitate dintre acţiunea şi urmarea
socialmente periculoasǎ.

Prin element material al infracţiunii de violare de domiciliu se

înţelege activitatea fizicǎ – manifestarea sub formǎ de acţiune –
interzisǎ şi descrisǎ prin textul incriminator al acestei infracţiuni.
Noţiunea de acţiune – componentǎ a laturii obiective- nu trebuie
confundatǎ cu noţiunea de faptǎ care include, pe lângǎ acţiunea
prevǎzutǎ, şi rezultatul acesteia. Fapta se identificǎ, aşadar, cu
latura obiectivǎ a infracţiunii. Ea este mai mult decât acţiunea
încriminatǎ şi mai puţin decât infracţiunea, care presupune şi un
element subiectiv, absent din conţinutul faptei.
Sub aspectul elementului material, infracţiunea de violare de
domiciliu se poate realiza fie prin acţiunea de a pǎtrunde, fǎrǎ
drept, într-o locuinţǎ, încǎpere, dependinţǎ sau loc împrejmuit
ţinând de acestea, fie prin acţiunea de a refuza pǎrǎsirea locuinţei
sau a celorlalte locuri menţionate mai sus la cererea persoanei
care le foloseşte.
Prin locuinţǎ se înţelege orice loc destinat efectiv şi actual
uzului domestic al uneia sau mai multor persoane. Din punct de
vedere al prevederilor legale nu intereseazǎ dacǎ locul este închis
sau parţial deschis, stabil sau mobil, dacǎ este special destinat
acestui scop sau nu este destinat (staul, grajd, e.t.c.), dacǎ
reprezintǎ o locuinţǎ permanentǎ sau trecǎtoare (camerǎ de hotel,
cabina unui vaport, e.t.c.). Ceea ce este esenţial este efectiva
folosire a acelui spaţiu delimitat pentru viaţa intimǎ a persoanei
(repaus, alimentare, satisfacerea necesitǎţilor inerente persoanei
umane).
Încǎperea este o parte din locuinţǎ. Dacǎ mai multe
persoane au, fiecare, câte o camerǎ separatǎ în acelaşi
apartament, infraţiunea de violare de domiciliu poate exista cu
privire la fiecare încǎpere.
Prin dependinţe se înţeleg locurile care direct sau indirect
sunt în relaţie de dependenţǎ faţz de locuinţǎ. Ele constituie o
prelungire, un accesoriu al locuinţei, deoarece întregesc folosirea
acesteia. În aceastǎ categorie intrǎ bucǎtǎria, cǎmara, pivniţa,
magazia, e.t.c.
Prin loc împrejmuit se înţelege orice loc care este separat
printr-o îngrǎdire jur împrejur ; el trebuie sǎ ţinǎ însǎ de locuinţǎ
sau de dependinţe. În spetă s-a reţinut că inculpatul, pătrunzând în
grădina împrejumuită a părtii vătămate, dar care tinea de locuinţa
acesteia, a comis infracţiunea de violare de domiciliu .
Dacǎ locul imprejmuit nu are nici o legǎturǎ cu uzul
domestic şi cu libertatea persoanei nu se aflǎ sub ocrotirea
persoanei.
Nu intereseaza cum se pǎtrunde în unul din locurile arǎtate,
esenţial este sǎ existe o asemenea pǎtrundere; aceasta poate
avea loc prin costrângere, amǎgire, fe faţǎ sau pe ascuns, în
prezenţa sau în lipsa victimei. Cel care îşi introduce doar capul pe
fereastra locuinţei sau sare pe acoperiş sau spioneazǎ de la
distanţǎ interiorul locuinţei nu sǎvârşeşte infracţiunea de violare
de domiciliu deoarece nu existǎ o pǎtrundere.
Legea cere ca pǎtrunderea sǎ fie efectuatǎ fǎrǎ drept, adicǎ în
mod abuziv, fǎrǎ o justificare legalǎ. De asemenea se cere ca
pǎtrunderea sǎ se facǎ fǎrǎ consimţǎmântul persoanei care
foloseşte locuinţa. Lipsa consimţǎmântului rezultǎ din
materialitatea faptei: pânǎ la proba contrarǎ, lipsa
consimţǎmântului este prezumatǎ.
În practica judiciarǎ s-a constatat cǎ în multe cazuri pǎtrunderea
fǎrǎ drept în locuinţa unei persoane se face cu scopul sǎvârşirii
altor infracţiuni (furt, viol, tâlhǎrie). În asemenea cazuri va exista
un concurs de infracţiuni, afara de cazul prevǎzut de art. 209 lit. G
Cod Penal – furtul sǎvârşit prin efracţie, escaladarea ori folosirea
fǎrǎ drept de chei adevǎrate sau false când, existând o absorţie
naturala, violarea de domiciliu îşi pierde autonomia şi este
absorbitǎ de furt.
 Acţiunea care constituie elementul material al infracţunii
poate constata şi într-un refuz al fǎptuitorului de a pǎrǎsi locuinţa.
Aceasta presupune cǎ intrarea în locuinţǎ s-a fǎcut, în mod legal
de o persoanǎ, însǎ aceasta fie direct (fǎţiş, ostentativ), fie
indirect (ascunzându-se în casǎ), refuzǎ sǎ o pǎrǎseascǎ. Textul
legii nu enumerǎ mijloacele susceptibile a fi folosite de cel în
cauzǎ, ci se exprimǎ generic, “în orice mod”.
Cele doua modalitǎţi de sǎvârşire a infracţiunii au caracter
alternativ, astfel încât dacǎ fǎptuitorul, dupǎ pǎtrunderea fǎrǎ drept
şi fǎrǎ consimţǎmânt în domiciliu, refuzǎ sǎ-l pǎrǎseascǎ, nu va
exista concurs de infracţiuni, ci o unitate naturalǎ de infracţiune.

V.1.1.1. Cazurile în care legea ordonă pătrunderea în

domiciliul unei persoane şi în lipsa acesteia
Perchezitia se dispune de judecator prin încheiere motivata
în
cursul urmaririi penale la cererea procurorului, fie în cursul
judecatii. Competenta apartine judecatorului de la instanta careia i-
ar reveni competenta sa judece cauza în prima instanta si se
dispune în urmatoarele situatii:
- când exista sau se presupune în mod întemeiat ca exista un
obiect sau un înscris ca mijloc de proba, iar posesorul tagaduieste
existenta sau detinerea acestora ( obiecte si înscrisuri mentionate
în art. 89,94-95 C.pr.pen. )
- când este necesara pentru descoperirea si strângerea mijloacelor
de proba.
Perchezitia poate fi efectuata la orice persoana fizica si juridica.
Proceduri de efectuare a perchezitiei – perchezitia domiciliara si
perchezitia corporala
Perchezitia domiciliara în cursul urmaririi penale se poate efectua
de procuror sau de organul de urmarire penala.
Perchezitia domiciliara în cursul judecatii se poate efectua de catre
instantade judecata cu ocazia unei cercetari locale, în celelalte
cazuri dispozitia instantei de efectuare a perchezitiei se comunica
procurorului în vederea efectuarii acesteia.
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri dar si perchezitia domiciliara se
pot face între orele 6,00-20,00, iar în celelalte ore numai în caz de
infractiune flagranta sau când perchezitia urmeaza sa se
efectueze într-un local public. Perchezitia începuta poate continua
si în timpul noptii.
Organul judiciar ce efectueaza perchezitia este obligat sa se
legitimeze si sa prezinte autorizatia data de judecator.
Ridicarea de obiecte si încrisuri dar si perchezitia se efectueaza în
prezenta celui de la care se ridica obiectele sau înscrisurile sau la
care se efectueaza perchezitia iar în lipsa acestuia în prezenta
unui membru al familiei sau a unui vecin cu capacitate de exercitiu.

V.1.1.2. Cazurile în care deşi legea nu ordonă, nu sancţionează

totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără
învoirea acesteia
În viaţa socialǎ pot sǎ aparǎ unele situaţii în care valori de o
importanţǎ deosebitǎ – viaţa, integritatea corporalǎ, sǎnǎtatea
oamenilor, bunuri importante ale acestora sau interese obstesti –
sunt supuse unor pericole sociale iminente intervenite datoritǎ
unor împrejurǎri obiective. În momentul apariţiei pericolului, omul
se vede obligat, pentru a salva acea valoare socialǎ, sǎ sacrifice o
alta valoare socialǎde o mai micǎ importanţǎ în raport cu cea
salvatǎ. De exemplu, pentru a salva o persoanǎ surprinsǎ de
incendiu într-un imobil, pompierii sunt nevoiţi sǎ spargǎ o usa ori
zidul de la apartamentul vecin. Desigur cǎ, în acest caz, autorul
şi-a dat seama de urmǎrile acţiunii sale, deci factorul intelectiv al
vinovǎţiei sale existǎ, de asemenea a existat si voinţa, dar voinţa
nu s-a determinat în mod liber, ci sub imperiul constrângerii
psihice pe care a creat-o apariţia pericolului. Ar mai fi de observat
cǎ atunci când fapta a fost sǎvârşitǎ de un terţ, care a intervenit în
favoarea unei persoane sau a unui interes obştesc aflate în
pericol, înlǎturarea caracterului penal al faptei se bazeazǎ mai
puţin pe ideea de constrângere psihicǎ şi mai mult pe ideea de
solidaritate şi datorie socialǎ care, în principal, înlǎtura factorul
intelectiv şi numai indirect exercitǎ o constrângere asupra vointei .
În cazul stǎrii de necesitate, pericolul care ameninţǎ
persoane, bunuri sau interesul obştesc pentru ocrotirea cǎrora s
eîntreprinde acţiunea de salvare, îsi are sursa într-un eveniment
accidental provocat de o energie strǎinǎ, de cele mai multe ori fǎrǎ
nici o legǎtura cu persoana expusǎ pericolului. Astfel, izvorul
pericolului poate fi o sursǎ naturalǎ, )ca de exemplu un trǎznet
care aprinde casa unei persoane, care, pentru a putea stinge
focul, violeazǎ domiciliul unui vecin spre a lua un stingǎtor), un
eveniment social (de exmplu cazul în care în timpul rǎzboiului,
şeful unei coloane motorizate, urmǎrind un inamic şi rǎmas fǎrǎ
combustibil, pǎtrunde cu forţa intr-o magazie unde ştie cǎ este
depozitat combustibil şi îşi însuseşte combustibilul necesar),
atacul unui animal periculos sau fapta unei persoane (de exemplu,
o persoanǎ care, fiind atacatǎ de mai mulţi câini rai sau de un
nebun deosebit de agresiv, pǎtrunde în domiciliul altei persoane
fǎrǎ permisiunea acesteia, distrugând uşa de la intrare) etc.
Indiferent de izvorul sǎu, pericolul trebuie sǎ indeplineascǎ
urmǎtoarele condiţii:
 sǎ fie iminent;
 sǎ ameninţe viaţa, integritatea corporalǎ sau sǎnǎtatea unei
persoane, un bun important al acesteia sau un interes
obştesc;
 sǎ fie inevitabil.
Pentru ca fapta de pǎtrundere în domiciliul unei persoane
fǎrǎ
consimţǎmântul acesteia sǎ nu fie sancţionatǎ de legea penalǎ,
acţiunea de salvare trebuie sǎ îndeplineascǎ cumulativ
urmǎtoarele condiţii:
 fapta sǎ fi fost necesarǎ pentru înlǎturarea pericolului ce
ameninţǎ valorile mai sus arǎtate sau, cu alte cuvinte, sǎ
reprezinte singura cale de salvare a acestor valori;
 fapta sǎ nu fi cauzat urmǎri vǎdit mai grave decât cele care
s-ar fi produs în cadrul neînlǎturǎrii pericolului;
 fapta sǎ nu fi fost sǎvârşitǎ de cǎtre o persoanǎ sau pentru
a
salva o persoanǎ care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.
Aceste persoane pot invoca însǎ starea de necesitate pentru
faptele de salvare pe care le comit în exerciţiul funcţiei sau
profesiei.

V.1.1.3 Reflectări în unele acte normative a dreptului

constituţional privind inviolabilitatea domiciliului
Garantarea libertăţii persoanei în procesul penal, care este
ridicată la rang de principiu constituţional, este prevăzută şi în
cazul dispoziţiilor din Codul de procedură penală cu valoare de
principiu în desfăşurarea procesului penal ca regulă de bază a
acestuia. Garanţii în ceea ce priveşte inviolabilitatea persoanei
găsim şi în Codul Penal. Astfel, titlul II, capitolul II, intitulat
„Infracţiuni contra libertăţii persoanei” sunt sancţionate astfel:
libertatea de libertate în mod ilegal, sclavia, supunerea la munca
forţată sau obligatorie, violarea de domiciliu, ameninţarea, şantajul,
violarea secretului corespondenţei .
Activitatea desfăşurată de organele judiciare pentru
efectuarea urmăririi penale, impune uneori luarea unor măsuri de
restrângere a unor drepturi fundamentale ale învinuitului sau
inculpatului şi anume a libertăţii acestuia sau a dreptului de
proprietate.
Referitor la garanţiile referitoare la libertatea persoanei este
necesar să subliniem caracterul de excepţie pe care îl au măsurile
procesuale, acestea impunându-se a fi folosite numai ca măsuri
excepţionale, la care nu trebuie să se recurgă decât în caz de
necesitate.

V.1.2 Urmarea Imediată

Urmarea sau rezultatul este cea de-a doua componentă a
laturii obiective a infracţiunii. Nu există infracţiune care să nu
producă un rezultat pentru că orice infracţiune aduce atingere unei
valori sociale ocrotite de legea penală şi pentru că, în mod
obligatoriu, orice asemenea atingere se concretizează într-o
anumită urmare care, tocmai datorită faptului că loveşte într-o
valoarea pe care legea o apără este socialmente periculoasă.
În literatura juridică se obisnuieşte ca urmării sau rezultatului
infracţiunii, în sensul aratat mai sus, - de element component al
laturii obiective- să i se dea denumirea de „urmare imediată”
pentru a o deosebi de consecinţele subsecvente ale infracţiunii. De
producerea celei dintâi depinde existenţa infracţiunii, pe când
consecinţele subsecvente pot fi o cauză de agravare a răspunderii
penale.
Urmarea imediată în acest caz constă în starea de încălcare
a libertăţii persoanei privind domiciliul.

V.1.3. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material
(cauza) şi
urmarea imediată (efect) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este conditionata de legatura
de cauzalitate. În concret trebuie sa se dovedească o legatură de
la cauză la efect, între acţiune si urmarea imediata.
Legătura de cauzalitate are următoarele caracteristici:
  este un element constitutiv al continutului infracţiunii de
violare de domiciliu;
 fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul
laturii obiective, deci nu poate exista infracţiunea;
 stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară
doar în cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul
infracţiunilor zise formate, când urmarea imediată sub forma
starii de pericol rezultă din însăsi săvârsirea faptei.
Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată în cazul
infracţiunii de violare de domiciliu întotdeauna există o legătură de
cauzalitate.

V.2. Latura subiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu

Latura subiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu
cuprinde totalitatea conditiilor cerute de lege cu privire la atitudinea
conştiinţei si voinţei infractorului faţă de fapta si urmările acesteia.
Structura acesteia este constituită din:
 elementul subiectiv (vinovăţia);
 mobilul (motivul);
 scopul.

V.2.1. Elementul subiectiv

Elementul subiectiv reprezintă atitudinea psihica a persoanei
faţă de fapta sa şi urmările acesteia, atitudine exprimată în
vinovaţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni.
Trebuie să facem deosebirea între vinovăţie ca trăsătură esenţială
a infracţiunii si vinovăţie ca element constitutiv al unei infracţiuni. În
primul caz, vinovăţia este exprimata în formele si modalitatile
prevazute de art. 19 C. pen. (intenţie, culpa si praeterintenţie). În al
doilea caz, vinovăţia va exista numai atunci când elementul
material al infracţiunii a fost savârsit cu forma de vinovăţie ceruta
de lege.
În cazul infracţiunii de violare de domiciliu formele de
vinovăţie în care aceasta se poate săvârşi sunt: intenţie directă
sau indirectă.
Dacă făptuitorul pătrunde într-o locuinţă folosită de mai multe
persoane, având consimţământul uneia dintre acestea, se poate
considera cu convingere că nu există condiţia cerută de lege; în
acest caz coautorul a acţionat cu convingerea că acţiunea este
indreptăţită.
 Mobilul acţiunii desemnează acel sentiment (dorinţă,
pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii
savârsirii unei anumite fapte. Este, în concret, impulsul intern care
l-a determinat pe infractor sa săvârseasca fapta.
Mobilul acţiunii de violare de domiciliu are următoarele
caracteristici:
- existenţa lui în săvârsirea unei fapte reprezintă un indiciu de
normalitate psihică a făptuitorului;
- lipsa acestuia reprezintă un indiciu de anormalitate;
- mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului
de conduită si a periculozităţii infractorului;
- acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale;
Cunoasterea lui poate da raspuns la întrebarea „De ce s-a savârsit
infracţiunea”?
Scopul infracţiunii de violare de domiciliu constă în reprezentarea
clara a rezultatului faptei de către faptuitor sau în finalitatea
urmarită de către acesta.
Cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte
importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei;
De asemenea cunoaşterea scopului este importantă si pentru
individualizarea sanctiunilor.
Deşi mobilul şi scopul comiterii faptei nu interesează pentru
stabilirea existenţei infracţiunii, instanţele de judecată vor ţine cont
de aceste împrejurări la individualizarea pedepsei.

V.2.2. Consimţământul la pătrunderea în domiciliu

Eroarea subiectului activ asupra inexistenţei
consimţământului persoanei îndreptăţite, înlătură răspunderea
penală.
 CAPITOLUL IV

Forme, modalităţi, sancţiuni, aspecte procesuale

VI.1. Particularităţi privind formele infracţiunii

Infracţiunea de violare de domiciliu se consumă în momentul

în care s-a produs urmarea imediată, adică atunci când făptuitorul
a pătruns în locuinţa unei persoane fără drept şi fără
consimţământul victimei sau a refuzat să părăsească locuinţa fiind
vorba de o infracţiune instantanee.
În literatura juridică se consideră că, in cazul în care
rămânerea în domiciliu se prelungeşte în timp, violarea de
domiciliu poate deveni o infracţiune continuată, activitatea ilegală
epuizându-se la data când făptuitorul părăseşte domiciliul pe care
l-a violat.

VI.2. Varianta agravantă

Infracţiunea de violare de domiciliu se poate realiza nu numa

în modalităţile prevăzute de art. 192 alin. 1 Cod Penal pentru
forma simplă a infracţiunii (pătrundere imediată şi refuzul de a
părăsi locuinţa), dar şi în modalităţile agravante, potrivit art. 192
alin. 2 Cod Penal.
Prima din acestea se referă la comiterea faptei de către o
persoană înarmată; există această modalitate dacă autorul poartă
arma în mod vizibil – căci numai aşa poate influenţa victima –
indiferent dacă a făcut sau nu uz de armă. Dacă persoana
înarmată săvârşeşte şi acte de ameninţare sau violenţă, va exista
concurs de infracţiuni.
În practica judiciară s-a reţinut ca violare de domiciliu în această
formă agravată fapta unei persoane de a fi pătruns fără drept într-o
locuinţă, fără consimţământul celui care o foloseste, înarmată cu
un cuţit pe care l-a folosit în activitatea sa agresivă. Dimpotrivă s-
a decis că agravanta nu este aplicabilă în cazul inculpatului care
s-a „înarmat” cu un lemn, cu care a spart geamurile şi unele
obiecte din locuinţa victimei, în care pătrunsese fără drept
deoarece lemnul, nu este o armă special confecţionată pentru a
servi la atac sau apărare şi nici nu poate fi asimilat cu o armă în
condiţiile art. 151 alin. 2 Cod Penal întrucât nu a fost folosit în mod
efectiv pentru atac împotriva victimei. Reţinerea agravantei constă
în aceea că, pe de o parte, vederea armei poate slăbi puterea de
opunere a victimei, iar pe de altă parte, infractorul înarmat comite
cu mai multă siguranţă şi îndrăzneală infracţiunea.
O altă modalitate agravată o constituie violarea de domiciliu
comisă de doua sau mai multe persoane împreună, în sensul că la
locul săvârşirii faptei sunt doua sau mai multe persoane care
concură simultan la comiterea acesteia. Agravanta se aplică atunci
când violarea de domiciliu este săvârşită de doua sau mai multe
persoane împreună în calitate de coautori, ori de două sau mai
multe persoane împreună din care cel puţin una are calitatea de
autor iar cealaltă sau celelalte au calitatea de complici
concomitenţi. Dacă fapta este săvârşită de cel puţin doua
persoane împreună, se aplică numai agravanta specială prevăzută
de art. 192 alin 2 Cod Penal, nu şi agravanta cu caracter general
prevăzută în art. 75 lit. A Cod Penal.
Constituie o modalitate agravată a infracţiunii şi săvârşirea
faptei în timpul nopţii. Va exista agravanta chiar dacă în momentul
săvârşirii infracţiunii locuinţa era luminată artificial; esenţial este ca
fapta să se săvârşească într-un moment când s-a instalat
întunericul ca şi fenomen natural. Acest lucru diferă dupa anotimp,
poziţie geografică, ora când s-au produs faptele, condiţiile
atmosferice, etc. Comiterea faptei în timpul nopţii sporeşte gradul
de pericol social al acesteia, întrcât scad posibilităţile de apărare
ale victimei, ceea ce uşurează săvârşirea infracţiunii. Deoarece
legea nu face nici o distincţie, agravanta se aplică atât în cazul în
care violarea de domiciliu se realizează prin acţiunea de
pătrundere, cât şi în cazul în care fapta se realizează prin refuzul
făptuitorului de a părăsi locul în care a pătruns.
O ultimă modalitate agravantă o reprezintă violarea de
domiciliu prin folosirea de calităţi mincinoase. Astfel, există
această împrejurare când autorul s-a dat drept rudă, funcţionar la
telefoane, lucrător de poliţie, dacă făptuitorul a uzat în mod
mincinos de o calitate oficială, va exista si uzurparea de calităti
oficiale. Agravanta se explică prin pericolul sporit pe care îl
reprezintă înşelarea victimei prin asemenea mijloace, care sunt de
natură a o face să nu se opună la intrarea celui care se prezintă cu
o astfel de calitate. Se întelege că simularea se referă numai la
acele calităţi oficiale, care conferă dreptul sau posibilitatea de a
pătrunde în locuinţa unei persoane.
VI.3. Sancţiuni aplicabile şi aspecte procesuale

În forma simplă, violarea de domiciliu s epedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 4 ani. În cazul formelor agravate,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Pentru forma simplă a infracţiunii prevăzută de art. 192 alin.
1 Cod Penal, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
În cazul modalităţilor agravate prevăzute de alin. 2 acţiunea
penală se pune în mişcare din oficiu.
În practică s-a stabilit că pentru infracţiunea de violare de
domicliu prevăzută în art. 192 alin, 2 Cod Penal – atunci când este
săvârşită de doua sau mai multe persoane împreună- acţiunea
penală nu se pune în miscare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, astfel încât împăcarea părţilor nu înlătură răspunderea
penală.
Urmărirea penală pentru ambele modalităţi o efectuează
organele de poliţie, iar judecarea cauzei în primă instanţă revine
judecătoriei.

VI.4. Coexistenţa infracţiunii de violare de domiciliu cu alte

infracţiuni

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere

unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în
orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de
săvârşirea unei tâlhării.
 Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de
violare de domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o
locuinţă sau dependinţe ale acesteia, este absorbită în infracţiunea
de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 2 1 lit. c) din Codul penal,
săvârşită cu acelaşi prilej.

S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de

tâlhărie, complexă, întrucât infracţiunea de violare de domiciliu,
săvârşită sub forma pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau în
dependinţe ale acesteia, este reglementată şi ca circumstanţă de
agravare a infracţiunii de tâlhărie, în cuprinsul prevederilor art. 211
alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de

pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia, urmată de săvârşirea în acel loc a unei tâlhării, constituie
atât infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din
Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211
alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real.

S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din

Codul penal, referitoare la concursul real de infracţiuni, ori de câte
ori tâlhăria este săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia, în urma comiterii infracţiunii de violare de domiciliu prin
pătrunderea fără drept în unul din acele locuri, deoarece atât
activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte
şi vizează dispoziţii de încadrare diferite.
 Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect
dispoziţiile legii.

În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1,

tâlhăria săvârşită în forma sa tipică, precizându-se că aceasta
constă fie în "furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau
ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de întrebuinţarea unor
astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi
asigure scăparea".

Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din

reglementarea menţionată, poate fi săvârşită şi în modalităţile
agravate prevăzute la alin. 2, 21 şi 3 din acelaşi articol.

Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii

infracţiunii de tâlhărie în condiţiile arătate la art. 211 alin. 2 1 lit. c)
din Codul penal, adică "într-o locuinţă sau în dependinţe ale
acesteia".

În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care

autorul tâlhăriei a ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia,
de unde îşi însuşeşte bunul prin exercitare de violenţe sau
ameninţări, trebuie admis că această agravantă se realizează atât
în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinţa
sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc
prin pătrundere fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192
din Codul penal, privind infracţiunea de violare de domiciliu.
 Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau
dependinţa din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe
sau ameninţări, fără să fi încălcat în prealabil prevederile art. 192
din Codul penal, referitoare la săvârşirea infracţiunii de violare de
domiciliu, fapta sa nu va constitui decât infracţiunea unică de
tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 2 1 din Codul
penal.

Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele

prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal este precedată
de infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită de autor pentru a
ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde ulterior îşi însuşeşte un
bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi specifice
comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de
încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi
considerate decât concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a)
din Codul penal.

În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în

cuprinsul căruia este reglementat concursul real de infracţiuni, se
prevede că există concurs de infracţiuni "când două sau mai multe
infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar dacă una
dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea
alte infracţiuni".

Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice

mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de
săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea
de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, şi
infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 1 lit. c) din
Codul penal.

II. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele

judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar nici în legătură cu
încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o
curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei,
urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea,

în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de
domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie
o infracţiune complexă unică, de tâlhărie în formă calificată,
prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, argumentând
că într-un asemenea caz actele de executare specifice
infracţiunilor de violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe
aceeaşi rezoluţie infracţională, iar această unitate de rezoluţie
caracterizează existenţa infracţiunii complexe de tâlhărie.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice

mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul
persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un
concurs real de infracţiuni între infracţiunea de violare de domiciliu,
prevăzută în art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie,
prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu-le incidente
dispoziţiile referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută în art.
211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, motivându-se că locul împrejmuit
ce ţine de domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din
locuinţa sau dependinţele ei în sensul acestui text de lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect

dispoziţiile legii.

În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea

de violare de domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice
mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le
foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia".

Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin.

21 lit. c) din Codul penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la
care se face referire în art. 192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea,
astfel că, în acest caz, infracţiunea de violare de domiciliu nu
poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în formă agravată,
prevăzută în art. 211 alin. 2 1 lit. c) din Codul penal, ci numai cu
oricare altă formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211
din Codul penal.

Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o

curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul unei
persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un
concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în
art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infracţiune de tâlhărie,
prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu excepţia celei incriminate
în cadrul circumstanţei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit.
c) din Codul penal.
 Speta

Judecătoria BALŞ Sentinţă penală nr. 21 din data de

21.02.2017
Pe rol judecarea cauzei penale privind pe inculpatul M P
și pe partea vătămată M R M PRIN REPREZENTANT LEGAL M M
, având ca obiect violarea de domiciliu (art.224 NCP)
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile au avut loc în ședință publică din data de 13.02.2017
și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată
,parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța , dând
posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat
pronunțarea la data de 20.02.2017 , ulterior, având nevoie de timp
pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 21.02.2017,
dată la care în aceeași compunere a hotărât următoarele.
INSTANTA
Prin rechizitoriul nr. 402/P/2014 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria B a fost trimis în judecată, în stare de libertate,
inculpatul M P , trimis în judecată în stare de libertate pentru
infracțiunea prevăzută de art.224 alin. 1 Cp.
În actul de sesizare s-a reținut, în fapt că la data 23.04.2014
organele de poliție din comuna V au fost sesizate de persoana
vătămată M R M cu privire la faptul că la aceeași data, inculpatul
M P a pătruns tara drept în domiciliul său, și prin constrângere, a
întreținut cu ea, raporturi sexuale normale.
Prin încheierea din camera preliminară din data de
27.06.2016 s-a respins cererea formulată de inculpat și instanța a
constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitorul nr. xxxx a
Parchetului de pe lângă Judecătoria B
La termenul din 31.10.2016 a fost audiat inculpatul care a precizat
că nu recunoaște că a intrat fără drept în casa la partea vătămată.
A fost luată declarație părții vătămate care a precizat că menține
plângerea formulată.
Au fost audiați martorii C A, C M, C G, C M R, D M M, T V, M
G.
Din cercetările efectuate în cauza a rezultat următoarea situație de
fapt:
Inculpatul M P este vecin cu persoana vătămată și se afla în relații
de bună înțelegere cu familia acesteia, context în care cunoștea și
faptul că persoana vătămată are un handicap psihic din naștere.
La data de 23.04.2014, în jurul orei 11.00, inculpatul s-a deplasat
la locuința persoanei vătămate, a intrat în casă motivând că l-a
solicitat partea vătămată să-i repare casetofonul , apoi a ieșit
urmat de persoana vătămată, moment în care 1-a observat la
fântână pe martorul C G , care 1-a întrebat ce caută în acea
locuință,iar inculpatul a motivat că a venit să repare casetofonul
persoanei vătămate, apoi, deși nu era domiciliul său, 1-a invitat pe
martor să bea un pahar de vin și să mai stea de vorbă, aspecte
confirmate atât de martor cât de inculpat.
La scurt timp inculpatul și martorul au plecat la locuințele lor,
iar persoana vătămată s-a deplasat la locuința martorei C M căreia
i-a povestit că inculpatul a intrat la ea în casă și a violat-o și a
rugat-o să nu-i spună mamei sale despre incident deoarece ei îi
este rușine, aspecte confirmate de martora respectivă.
După ce a aflat ce i se întâmplase fiicei sale, mama acesteia, M
M , s-a deplasat la locuința inculpatului, unde in prezența mai
multor martori i-a cerut explicații cu privire la acuzațiile aduse de
fiica sa.
Inculpatul nu a recunoscut faptele imputate, motivând că a fost
chemat de persoana vătămată să repare sistemul audio la care
aceasta asculta muzică aspecte menționate și în fața organelor de
cercetare penală.
Având în vedere afecțiunile de care suferă persoana
vătămată, în cauza a fost efectuată o expertiză medico legală
psihiat și din raportul medico legal nr. 931/A1/22.05.2014, al
Serviciului de Medicină Legală O a rezultat că persoana vătămată
prezintă diagnosticul "oligofrenie gradul II" și discernământul său a
fost și este absent.
In aceste condiții s-a concluzionat că nu se poate vorbi despre
pătrunderea inculpatului în locuința persoanei vătămate cu acordul
acesteia, atâta vreme cât ea nu avea reprezentarea binelui și
răului, neputând discerne cu privire la eventualul pericol ce putea
apărea.
De altfel, chiar inculpatul a precizat în declarația sa că niciodată nu
a intrat în locuința persoanei vătămate nici când erau părinții
acesteia acasă și nici in lipsa lor, ceea ce conduce la concluzia
certă că inculpatul a pătruns în domiciliul persoanei vătămate, tară
drept.
Având în susținerile persoanei vătămate cu privire la
constrângerea sa de a întreține raporturi intime cu inculpatul, in
cauză s-a procedat la efectuarea mai multor expertize de
specialitate, respectiv examinarea medico legală a persoanei
vătămate, examen serologic. expertiză biocriminalistică și
expertiza pentru detecția comportamentului simulat, pentru a se
stabili fară echivoc vinovăția sau nevinovăția inculpatului.
Astfel, cu ocazia cercetării locului faptei au fost ridicate urme ce
păreau a fi de sânge și spermă și au fost supuse examinării de
către specialiștii în domeniu, din cadrul Institutului de Medicina
Legală Mina Minovici, care au concluzionat că sperma analizată
provine de la un bărbat de grupă 0 secretor.
Având în vedere aceste concluzii s-a efectuat și examenul
serologic pentru persoana vătămată și inculpat și s-a stabilit că
persoana vătămată prezintă grupa sanguină A și status nesecretor,
iar inculpatul prezintă grupa sanguină AB și status secretor, așa
cum rezulta din buletinul de analiză nr. 66 din data de 10.06.2014
a Institutului de Medicină Legală Craiova.
Prin urmare, sperma analizată de Institutul de Medicină
Legală Mina Minovici București, nu provine de la inculpat, pentru
că acesta prezintă grupa sanguină AB, iar din buletinul de analiză
serologică nr. 502 din data de 08.04,2014 rezultă că in mod
obligatoriu era necesară prezența unui bărbat secretor de grupa 0.
In acest context s-a procedat și la testarea inculpatului pe
delectarea comportamentului simulat, însă din raportul de
expertiză criminalistică nr. xxxxxxxx rezultă că în raport de
răspunsurile inculpatului la întrebările relevante ale cauzei, este
imposibil de formulat o concluzie de certitudine cu privire la
sinceritatea sau nesinceritatea acestuia.
Față de cele expuse, s-a apreciat că din probele administrate
în cauză a rezultat cu certitudine vinovăția inculpatului numai cu
privire la infracțiunea de violare de domiciliu, fără ca acestea să
dovedească si comiterea infracțiunii de viol de către același
inculpat.
Situația de fapt mai sus menționată se susține cu următoarele
mijloace de probă: plângere si declarații persoane vătămate și
declarațiile martorilor C M, C M, C G L, C M , T V și M G .
 Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei menționând că a
intrat în casă la partea vătămată , dar nu era prima oară și a
motivat că îl chemase partea vătămată să-i repare "patefonul";.
Analizând probele administrate in cauza se poate observa ca
sunt îndeplinite toate elementele constitutive al infracțiunii de
violare de domiciliu.
Cu privire la pătrunderea, în orice mod,în locuința părții
vătămate, există declaratia inculpatului care recunoaște ca a
pătruns la data de 23.4.2014 in locuința părtii vatamate și
declarațiile celor 2 martori C L si C Mana L care susțin ca l-au
văzut la data de 23.4.2014 pe inculpat intrând in locuința părții
vătămate.
O altă cerință este ca pătrunderea sa fie făcuta fara drept si
aceasta condiție este îndeplinita pentru ca inculpatul nu avea
niciun drept sa intre in locuința părții vătămate,nefiind proprietarul
imobilului in care îsi avea locuința partea vătămata,nelocuind in
acel imobil,nefiind ruda cu partea vătămata ,nefiind autorizat de
vreun membru al familiei sa intre in locuința,iar pana atunci nu mai
intrase niciodată in locuința părții vătămate,ci doar ocazional în
curtea locuinței în prezența tatălui părții vătămate.
O alta cerința pentru existenta infracțiunii este ca
pătrunderea sa fie făcuta fără consimțământul celui care folosește
locuința. Cu privire la aceasta cerința, inculpatul susține ca a intrat
in locuința la cererea părții vătămate de a-i repara
casetofonul,insa,acest aspect,pe deoparte nu este susținut cu
nicio probă iar pe de alta parte, martorii C G L și C M L susțin ca in
acea dimineața muzica se auzea foarte tare, iar in momentul
pătrunderii inculpatului in locuința muzica s-a auzit încet.
Nu este îndeplinita nici cerința consimțământului părții vătămate
având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada că ar fi existat acest
consimțământ, iar pe de alta parte,chiar dacă, așa cum susține
inculpatul, ar fi avut acordul părții vătămate,aceasta este lipsita de
discernământ,suferind de oligrofrenie de gradul II ,aspect pe care
inculpatul ii cunoștea, situație în care nu se poate reține că a
existat un consimțământ din partea părții vătămate.
Deși inculpatul a încercat să prezinte situația de maniera că
a intrat în curte și altă dată în virtutea relației de prietenie cu tatăl
părții vătămate, pentru a ajuta la diverse activități, din probele
administrate nu a rezultat acest aspect și oricum a recunoscut că
în casă nu a intrat niciodată.
 Astfel toți martorii audiați au precizat că obiceiul la ei în zonă
și în cazul familiei părții vătămate, este că nu se intră în curte fără
să se strige de la poartă și se așteaptă până iese cineva din casă.
Singura excepție este pentru familia C G L și C M L care au primit
permisiunea din partea familiei părții vătămate să intre oricând în
curte să ia apă.
Martora C M L a declarat că în ziua respectivă l-a văzut pe inculpat
când a intrat în curte , a pus drugul și a precizat că până la acea
dată nu l-a văzut niciodată intrând fără să strige și în lipsa părinților
părții vătămate.
Martora T V a declarat că inculpatul nu mergea niciodată acasă la
familia părții vătămate decât când era tatăl acasă. Acesta a
confirmat faptul că nu a fost niciodată vreo înțelegere ca în lipsa sa
, inculpatul să intre în curte , să rezolve vreo problemă
Fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale
infracțiunii de violare de domiciliu faptă prev. și ped. de art. 224
alin. 1 din codul penal.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei aplicată
inculpatului, dispozițiile art. 74 alin. 1 și 2 din Noul Cod penal
prevăd că stabilirea duratei sau cuantumului dar și alegerea
pedepsei, se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu
periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele
criterii:
a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și
mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale
infracțiunii;
d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;
e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente
penale ale infractorului;
f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului
penal;
g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială
și socială.
În concret, instanța reține că inculpatul nu a recunoscut
savarsirea faptei și nu este cunoscut cu antecedente penale.
Pentru aceste motive va stabili o pedeapsă de 6 luni închisoare în
sarcina inculpatului,instanța apreciind că scopul pedepsei și
reinserția socială a acestuia pot fi atinse mai bine fără privare de
libertate, prin suspendarea executării sub supraveghere conform
art. 91 C.pen.
Se va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
și se va stabili un termen de supraveghere de 2 ani, conform
dispozițiilor art. 92 din Codul penal pentru inculpat.
În baza art. 93 alin. 1 din Codul penal va obliga inculpatul ca
pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele
măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune O, la datele fixate de
acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu
supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare
care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite
controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. 2 lit. b din Codul penal impune condamnatului
să execute următoarea obligație:
- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către
Serviciul de Probațiune O sau organizat în colaborare cu instituții
din comunitate.
În baza art. 93 alin. 3 din Codul penal, pe parcursul
termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă
neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Comunei V
pe o perioadă de 70 de zile lucrătoare.
.În baza art. art. 404 alin.2 raportat la art. 91 alin. 4 din Codul
penal va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din
Codul penal.
În baza art. 94 alin. 1 Cp, pe durata termenului de
supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. 1 lit. c - e se vor
comunica Serviciului de Probațiune O.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța a reținut că
partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 10 000 lei
reprezentând daune morale.
Instanța apreciază că nu s-a făcut dovada că prin fapta sa,
inculpatul a creat vreun prejudiciu de natură morală părții
vătămate, situație în care va respinge acțiunea civilă ca
neîntemeiată.
În baza art.276 Cpr.p va obliga pe inculpat la plata sumei de câte
1000 lei cheltuieli de judecată către partea vătămată .
 În baza art.398 rap. la art.274 al.1 din Cpp, va obliga pe
inculpat la plata sumei de câte 300 lei, reprezentând cheltuieli
judiciare statului, din care 200 lei efectuate în cursul urmăririi
penale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
În baza 224 alin.1 Codul penal, condamnă pe inculpatul M P
în Comuna V jud.O cu domiciliul în Comuna V,la pedeapsa de 6
luni închisoare pentru fapta săvârșită cu privire la partea vătămată
M R M prin reprezentant legal M M cu domiciliul în V,.
În baza art. 91 din Codul penal dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere și stabilește un termen de
supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 din Codul
penal.