CROMATOLOGIE II

CELE ŞAPTE CONTRASTE

Armonia

Armonia – efect vizual general de concordaţă, de raporturi

care satisfac sau se situează în jurul numărul de ani între
elementele şi mijloacele de expresie din care este alcătuită o
imagine figurativă sau abstractă, picturală sau decorativă, un
ansamblu arhitecural sau sculptural, etc.
LEONARDO DA VINCI: „Sufletul nostru este alcătuit din armonie
şi armonia nu se naşte decât în acele clipe când potrivirea
lucrurilor se face văzută”.
Armonia este analogia contrariilor, analogia asemănărilor de
ton, de tentă, de linie, considerată în raport cu dominanta şi sub
influenţa unui ecleraj de combinaţii vesele, calme sau triste.
(analogia = asemănarea (parţială) între două sau mai multe
noţiuni, situaţii, fenomene, etc.)
Armonia presupune obligatoriu acordarea contrastelor.
a acorda = a pune de acord doi termeni mai mult sau mai puţin
diferiţi, care se află într-un raport de contrast, înseamnă a crea
baza unei armonii. În ce condiţii un contrast devine un raport
armonic, un acord? În ce mod mai multe acorduri pot realiza o
armonie.
 Acordul complementarelor (pare analogia contrariilor)
Roşu alăturat verdelui nu realizează un acord!
Pentru a le acorda:
 fie a rupe una cu ajutorul celeilalte, fie cu ajutorul
altei culori
 fie a le rupe pe amândouă
a împrumuta unei culori din caracterul celeilalte, înseamnă a
crea între ele o analogie = se crează un acord
 Acordul semenelor – prin alăturarea (juxtapunerea) – a două
tente de valori diferite ale aceleiaşi culori, se obţine un acord
cu condiţia ca cele două culori semene să fie bine
diferenţiate ca valoare (ex: verde închis şi un verde deschis)
fără contrast, fiind anologie, ele nu produc un acord, ci o
monocromie.
 Prin alăturarea a două tente ale aceleiaşi culori: una ruptă
şi una colorată se obţine un acord cu condiţia ca ele să fie
 CROMATOLOGIE 2
Cele şapte contraste

diferenţiate ca intensitate colorată, astfel obţinem o

monocromie.
 Procedeul oriental „ton în ton”, o modulare a culorii prin
alternarea de culoare închisă – deshisă, intensă – ruptă,
degradată cu alb (şi cu negru?) , etc.
„Culoarea intensă acoperind mari suprafeţe, nu poate fi
tolerată de retină fără vibraţie, adică fără a fi modulată”.
Modalităţile degradării:
 modalităţile de modificare a unei culori pe paletă prin
amestec;
 degradare colaterală – amestecul fizic al vecinelor roşu–
ocru; ocru – galben; galben – verde, albastru – violet;
 degradarea în înălţime – amestecul fizic cu alb, creşte
luminozitatea (de la o înălţime în sus se produce disonanţa);
 degradarea în profunzime – ruperea culorilor pure şi a
fentelor colorate cu complementara sau cu o altă culoare
ruptă. Ruperea se poate produce până la griul perfect (negru
teoretic).
Dominanta. Armonia nu înseamnă anihilarea contrastelor,
dar nici nu se rezumă doar la starea de concordanţă a acestor
contraste. Armonia este un echibru dirijat. Ea nu „ajustează”, nu
„rotunjeşte” un întreg „armonios”, ci face rizibil un conflict;
exagerând opoziţiile şi eliminând părţile neutre care tind să le
compenseze.
Să nu confundăm armonia cu o balanţă în echilibru neutru,
nici disonanţa nu este o notă falsă. „Balanţa” se înclină într-un
sens anumit. Acest sens reprezintă tonalitatea dominantă sau
principală şi corespunde în gama muzicală tonicei. Pornind de la
această dominantă se dezvoltă o suită armonică de tente numită
gamă.
Primul pas: alegerea dominaţiei; va fi strict legată de
expresivitatea desenului, acordarea culorii cu spiritul desenului
(desene admirabile distinse de o culoare falsă!). Séruzier
„Culoarea plăcută este duşmanul culorii frumoase ...”
Apoi: precizarea gamei (de fapt atitudinea spirituală faţă de
subiect). Natura însăşi ne oferă marele ei echilibru – în fapt un
echilibru neutru = obiectiv; în artă armonia corespunde unui
echilibru dirijat – subiectiv.
Amestec optic: juxtapunerea (alăturarea) a două sau mai
multe tente trebuie să fie făcută ţinând seama de amestecul
optic, adică compararea pe retină a multitudinilor micilor tente
pure sau rupte. El este diferit de amestecul fizic sau
 CROMATOLOGIE 3
Cele şapte contraste

suprapunerea transparentă (două complementare se disting prin

amestec fizic, dar se exaltă juxtapunere!)
Sporirea concomitentă a energiei luminoase şi cromatice nu
este realizabilă în condiţiile picturii.
Când creşte luminozitatea, scade intensitatea colorată şi
invers.
Prin amestec optic culoarea pură nu se intensifică ci devine
armonică, suportabilă pentru retină. Croce: „Din distincţiile ia
naştere opoziţia şi din opoziţie unitatea corectă”.
Contrastele (forme contrastante = opoziţie)
Definiţie: efecte de disiminare sau de exaltare prin alăturări
echilibrate de pete, linii, forme spaţiale care în sinea lor sunt
opuse, contrarii.
Şapte contraste: (ele coexistă, două sau mai multe
concomitent).
1. Contrastul în sine. Contrastul rezultat prin intercalarea de
tente pure, strălucitoare cu alb sau/şi negru.
Intensitatrea contrastului este în raport direct cu distanţele
care există între culori, cu cât mai îndepărtate cu atât este
mai viu, mai expresiv, mai puternic;
2. Contrastul simultan (≈ succesiv) produs prin alăturarea a
două pete diferite care simultan şi reciproc „proiectează
alături peste cealaltă pată complementara proprie
modificându-se în tentă, în ton amândouă sau numai cea
mai slabă”.
Ex.: dacă lângă un verde avem un alb, la marginea verdelui
va apărea un roz, el nu există în sine dar ochiul „o vede”,
complementarea verdelui – roşu „colorează” albul în „roz”.
Contrastul succesiv – persistenţa pentru scurt timp pe retină
a complementarei petei care a „indus-o”.
Ex.: privind îndelung o suprafaţă roşie şi apoi comutând
privirea pe un perete alb vom percepe o pată de tonalitate
verde.
3. Contrastul complementarelor – opoziţie de complementare
devine insuportabilă vizual, agresivă, este folosit totuşi cu
întindere limitată, doar ca accent sau punere în evidenţă a
centrului de interes.
Complementarul se exaltă, juxtapune, se disting dacă sunt
amestecate fizic.
Contrastul complementarelor se poate ameliora prin
modificarea saturaţiei uneia sau amândouă.
 CROMATOLOGIE 4
Cele şapte contraste

4. Contrastul cald – rece – opoziţie de tente care fac parte din

grupe termodinamice diferite fără a fi neapărat
complementare.
(ex.: roşu alături de albastru (este şi un contrast în sine)).
 rezolvă distanţele spaţiale, caldele înaintează spre noi,
petele reci se retrag;
 se pot defini ca umbros – însorit, transparent (rece) –
opac (cald), liniştit – animat, uşor – greu, umed –
uscat, rar – des, etc.
5. Contrastul calitativ – opoziţia de pete pure ca cele
degradate, nuanţate – grizate, la baza modulării „ton în
ton”.
-Culori saturate, strălucitoare alături de culori mate,
amestecate.
6. Contrastul cantitativ opoziţia la tente pure cu luminozităţi diferite, reglată prin
întinderea lor invers proporţionată cu tonul (strălucirea) fiecăruia.
Goethe: galben 3, oranj 4, roşu 6,
Total 12
violet 9, albastru 8, verde 6,
pentru
crearea griului
neutru
Gaugin când intenţiona în tablou o tentă pură, întindea tenta
ruptă pe o suprafaţă mai mare: „Un kg de verde este mai
verde decât zece grame din aceeaşi culoare”.
7. Contrastul deschis – închis rezultat prin alăturarea unor
culori diferite tonal sau a unor tonuri diferite ale aceleiaşi
culori.
A. Lhote: „Folosierea contrastelor de culoare exclude pe
aceea a contrstelor de valori”.
 a nu se confunda cu clarobscurul.