Вы находитесь на странице: 1из 9

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

PROGRAMUL DE MASTER:
EDUCAȚIE PRESECUNDARĂ.
POLITICI ȘI STRATEGII DE DEZVOLTARE

Anul al II-lea
Semestrul al II-lea

DISCIPLINA:
EXCELENȚA ÎN EDUCAȚIE LA VÂRSTELE MICI
PORTOFOLIU

Prof. coordonator:
Conf. Univ. Dr. Diana Csorba

Masterandă:
Constantin Anca-Andreea
Intervenții psihopedagogice asupra copiilor
potențial înalt.
Modelul de îmbogățire psihopedagogică și socială.

Introducere
De ce suntem interesaţi de o pedagogie a supradotaţilor ? Se constată în ultima
perioadă că tot mai mulţi specialişti îşi îndreaptă preocupările spre problematica
copiilor cu disponibilităţi înalte, spre identificarea lor, spre găsirea celor mai adecvate
metode de dezvoltare a potenţialităţilor lor şi de creare a unui câmp legislativ în
domeniu. Acest aspect este marcat de necesitatea recunoaşterii diferenţelor individuale
şi respectarea lor, pe baza drepturilor umane: copiii dotaţi au nevoie de ocazii
educaţionale adecvate, pentru a-şi dezvolta potenţialul aptitudinal înnăscut. Intervenţiile
educaţionale pentru elevii dotaţi îşi fac loc printre preocupările forurilor acreditate să se
ocupe de învăţământ şi se constată că s-a format o opinie şi se acordă un spaţiu special
în cadrul actualului sistem de învăţământ excelenţei, prin înfiinţarea în cadrul tot mai
multor judeţe a unor centre de excelenţă. (Kelemen, 13)

Este supradotat sau doar isteț?


Instrumentele psihologice cele mai uzuale ce permit identificarea copiilor
supradotați sunt testele psihologice. Cele mai utilizate sunt Wechsler Intelligence Test for
children versiunea III (Wisc-III) și Stanford-Binet versiunea IV (SB-IV). Aceste teste sunt
folosite în general pentru copiii obișnuiți, deviațiile de la standard permițând identificarea
copiilor supradotați, fără însă a indica gradul și direcția supradotării.
O altă posibilitate de a testa copiii supradotați este dată de Woodcock Johnson Achievement
Test. Testele de acumulare-învățare cele mai folosite sunt Woodcock Johnson și Wide Range
. Aceste teste nu măsoară abilitățile, dar se folosesc în completarea testelor de inteligență de
tip IQ. La aceste două tipuri de teste se mai adaugă și testele de creativitate vizuală sau
verbală, de exemplu Torance, completând astfel definiția dată de Renzouli asupra
supradotării în teoria celor trei inele: inteligența, capacitatea de învățare și creativitatea.
Pentru stabilirea stilurilor optime de învățare și educare se mai testează și abilitățile
vizual-spațiale, auditiv-secvențiale, kinestetice sau senzitive ale copiilor.

Programe de instruire pentru copii supradotați


Formele de orientare sau programele de instruire principale, pentru copiii
supradotați, presupun următoarele:
* accelerarea studiilor – reducerea perioadei de educație formală prin asigurarea
condițiilor de progress în ritm propriu pentru elevii supradotați. Dintre modalitățile uzuale
de accelerare menționăm: admiterea devansată în școală liceu sau facultate; sărirea
(telescoparea) claselor (într-o perioadă de 2-3 ani se transmite conținutul din 3-4 ani normali
de studiu sau sub forma absolvirii de 2 clase într-un singur an); progresul continuu; activități
suplimentare de tip extrașcolar; cursuri extracurriculare.
* amplificarea/îmbogățirea studiilor – aceasta înseamnă oferirea unor cunoștințe
și activități special în cadrul claselor obișnuite, dar și desfășurarea de activități în afara
pogramului școlar.
* gruparea pe niveluri de abilități – copiilor supradotați, care rămân integrați în
clasele obișnuite sau în afara lor, li se oferă progame de instruire differentiate în cadrul unei
noi regrupări temporare, mai mult sau mai puțin omogene. (Jigău, p. 199-200)
* adaptarea curriculară – această strategie educativă constă în conceperea
programelor educative individualizate aplicate în cadrul orarului școlar obișnuit și pledează
pentru o întindere tematică și un nivel mai înalt de complexitate. Adaptarea curriculară cere
nu doar pregătirea mai multor material cu același nivel de dificultate (îmbogățire
orizontală), dar și pregătirea de material cu un grad sporit de dificultate (îmbogățire
verticală). Curriculum diferențiat presupune într-o primă fază adecvarea obiectivelor
educative, corelarea acestora cu conținuturile, cu strategiile de predare și nu în ultimul rând
cu cele de evaluare. Tocmai de aceea, adaptarea curriculară se realizează la nivelul
obiectivelor, conținuturilor, strategiilor și modalităților de evaluare. (Benito, 23)
* Strategii diverse/strategii școlare și extrașcolare – în cadrul acestora putem
aminti școala la domiciliu (homeschooling) foarte răspândită cu o istorie veche în SUA,
precum și programe extrașcolare în cadrul unor competiții sau a unor programe (President
Scholars, Mathcount, Westinghouse Science Talent Search etc.) Fiecare din aceste strategii
au punctele lor slabe și forte, în funcție de cadru didactic, de elevii cu care se lucrează, dar nu
în ultimul rând și în funcție de resursele materiale și financiare, se poate opta pentru una din
cele prezentate mai sus. (Franț, p. 301-302)

Metode de instruire, de îmbogățire pentru copiii supradotați


Cele mai cunoscute metode și strategii organizaționale de transmitere a conținutului
de învățat copiilor supradotați sunt următoarele:
1. Modelul triadic de îmbogățire a cunoștințelor al lui Renzulli (1977), care are
3 tipuri de activități: tipul I: activități exploratorii generale (în această etapă se expun copiilor
temele, ideile și domeniile de cunoștințe care nu sunt în mod obișnuit incluse în curriculum
– vizite, expuneri ale unor specialiști, alții decât profesorii, pe diferite teme nonșcolare,
demonstrații la laborator, etc.); tipul II: activități de instruire în grup (intră aici toate
activitățile, metodele și îndrumările date pentru dezvoltarea proceselor gândirii, sporirea
independeței și nevoii de a cerceta, creșterea abilităților personale și de integrare socială);
tipul III: activități de investigare individuală sau în grupuri mici. Copiii cercetează probleme
reale și teme utile în funcție de interesul sau sarcinile primate sau alese de ei, utilizând
metode și tehnici adecvate acestor scopuri.
2. Modelul învățării autonome: este utilizat mai ales la niveluri mai ridicate de
învățare și se derulează pe o perioadă de 3 ani, în 5 etape: orientare; dezvoltare individuală
(elevii își înșusesc conceptele și-și dezvoltă abilitățile necesare pentru o învățare
permanentă); activități de îmbogățire a cunoștințelor (elevii explorează în afara curriculum-
ului , conștientizând existența numeroaselor surse de informare pe care le pot utiliza);
seminarii (elevii prezintă rezultatele investigațiilor personale grupului din care fac parte, în
vederea evaluării); studiul în profunzime (elevii au ocazia de a urmări o temă care-i
interesează, o lungă perioadă de timp, necesară investigațiilor și cercetărilor proprii și
pentru finalizarea lucrării).
3. Modelul PURDUE de îmbogățire a cunoștințelor în trei etape este mai frecvent
utilizat la nivelul învățământului primar și presupune retragerea din clasă a elevului
supradotat, inclus într-un astfel de program pentru o jumătate de zi sau o zi întreagă. Cele 3
componente de bază sunt: dezvoltarea abilităților de gândire divergentă și convergentă: în
fiecare program sunt incluse teme privind rezolvarea problemelor, luarea deciziilor,
planificare; dezvoltarea abilităților de rezolvare creativă a problemelor: se oferă strategii și
tehnici de rezolvare creative a problemelor sale; dezvoltarea abilităților de învățare
independentă: se solicită elevilor să se angajeze în dezvoltarea unei învățări independente și
productive. (Jigău, p. 201-203)

Altă clasificare a metodelor de instruire și îmbogățire a copiilor supradotați


În ultimele decenii ale secolului al XX-lea comunitatea ştiinţifică a devenit unanimă
în clasificarea modelelor de supradotare aşa cum urmează:
1. Modelul de caracteristici orientate este reprezentat de urmaşii lui Lewis
Terman. Astfel, Taylor (1978) consideră că un individ poate avea talent într-o
activitate concretă şi poate fi considerat supradotat în domeniu. Aşadar, dotarea este plasată
în context social.
2. Modelele de componente cognitive constituie o orientare reprezentată de
Ruppel, Stenberg, Jackson, Butterfield, Davidson ş.a., care consideră calitatea informaţiei mai
importantă decât rezultatele ei.
3. Modelele de realizare orientate îi au drept autori pe Renzulli, Gagne, Feldhusen
care consideră că concepţia „celor trei inele” dezvoltată de Renzulli implică interacţiunea a
trei categorii fundamentale: capacităţi generale peste medie; nivel înalt al implicării în
sarcină; nivel înalt de creativitate.
4. În lucrarea sa „Copiii supradotaţi”, cercetătoarea spaniolă Yolanda Benito enumeră
următoarele modele ce presupun complexitate: structura mentală (Gardner, 1983),
modelul diferenţiat (Iagne, 1991 şi 1993), modelul multidimensional/tipologic (Heller
şi Hammy, 1986), teoria configuraţiei oportunităţilor (Simonton, 1988), modelul
pentagonal al supradotării (Stenberg, 1993).
5. Modele structurale/psihosociale orientate. Modele structurale/psihosociale
orientate. Avându-i drept autori pe Tannenbaum, Csikszentmihalyi, Heller, Hany, Monks,
Alonso şi Benito, aceste modele de supradotare fac trimitere la toate modelele susnumite,
acestea completându-se reciproc în studiile savanţilor. Se pune accent pe influenţele
favorabile sau nefaborabile ale şcolarizării asupra supradotării.
6. Modelul Monks (1992) constă într-o extindere a „teoriei celor trei inele” a lui
Benzull, întrunind următoarele caracteristici: dezvoltarea de-a lungul vieţii;
multidimensionalitatea; plasticitatea - dezvoltarea pe diverse căi a individului; poziţia
istorică – influenţa circumstanţelor istorice, economice şi culturale; contextul;
multidisciplinaritatea.
7. Punând accentul pe factorii întâmplători care marchează supradotarea, Alonso şi
Benito propun în anul 1995 o perspectivă amplă printr-o aproximare multidimensională ce
include atât personalitatea, cât şi componentele sociale, care rezidă într-o curriculă
superioară celei obişnuite – Modelul de îmbogăţire psihopedagogică şi socială (MEPS).
(Teleucă, p. 74-75)
Printre programele educaţionale eficiente pentru supradotaţi frecvent citate în
literatura de specialitate le putem aminti și pe următoarele: metoda rezolvării creative a
problemelor a lui Parnes (1977), stâlpii totemici ai talentului multiplu al lui Calvin
W.Taylor (1978), programul de accelerare de la Universitatea John Hopkins (Stanley,
1980), matricea de îmbogăţire a lui Tannenbaum (1983). (Kelemen, p. 274-275)

Organizații nonguvernamentale pentru copiii supradotați


Există numeroase organizații nonguvernamentale care activează la nivel mondial și a
căror prioritate sunt supradotații, drepturile lor și nu în ultimul rând, satisfacerea nevoilor
pe care aceștia le dezvoltă în timp. Dintre acestea amintim câteva:
* Consiliul Mondial pentru copiii dotaţi şi talentaţi (The World Council for
Gifted and Talented Children WCGTC) a fost înfiinţată în 1975 la Londra şi militează
pentru crearea unui climat suportabil pentru aceşti copii, precum şi tratarea diferenţiată a
lor de către guverne, instituţii şi comunităţi. Acest consiliu sprijină și constituirea unor
federații continentale pentru supradotați.
* European Council for High Ability (ECHA) – înfiinţată în 1987, ca o asociaţie
interdisciplinară cu specialişti, educatori, politicieni, părinţi îşi propunea să faciliteze
schimbul de informaţii despre persoanele cu abilităţi înalte aflate în diverse etape
ontogenetice de dezvoltare. De asemenea, militează pentru proiectarea unor programe atât
pentru cei care lucrează cu supradotații, pentru părinți, consilieri, comunități locale etc.
Principalele activități pe care le organizează sunt: congrese, conferințe, simpozioane și
ateliere de lucru, oferă consultanță în activitatea de proiectarea a curriculumului,
organizarea de cursuri în urma cărora se poate obține diploma de studii aprofundate în
pedagogia excelenței.
* Comitetul european pentru educaţia copiilor şi adolescenţilor precoci, dotaţi
şi talentaţi – EUROTALENT – înfiinţat la Tours – din dorinţa de a recunoaşte nevoile de
dezvoltare diferite a celor cu abilităţi înalte. Ca obiective putem menționa: identificarea
supradotaților, sprijinirea unor cercetări legate de aceștia, înființarea de școli pilot,
susținerea de schimburi informaționale între centre care lucrează cei cu abilități înalte.
Activitățile constau în organizarea de conferințe congrese, întâlniri de lucru, schimburi de
bune practici, sprijinirea publicării unor articole, cărți pe tema supradotării, tabere
internaționale etc.
* MENSA – fondată în Anglia în 1945, este o organizaţie internaţională la care pot
adera toate persoanele, care obţin un scor egal, sau mai mare, de 98 % la orice test de
inteligenţă pe care comunitatea ştiinţifică îl recunoaşte. Obiectivele sale sunt descoperirea
celor supradotați sprijinirea în direcția aleasă, astfel încât rezultatele muncii lor să fie
folosite la scară largă, promovarea rezultatelor și creșterea vizibilității lor. Această
organizație lucrează în special cu adulții cu abilități înalte.
* Asociația Națională pentru dezvoltarea curriculum-ului din Marea Britanie
(NACE) – vine să continue proiectele și rețelele educaționale din School Council. Are un rol
deosebit în editarea și susținerea revistelor, publicațiilor despre supradotați. Axele pe care
le urmărește, cu predilecție, sunt perfecționarea cadrelor didactice care să lucreze cu
supradotații, încurajarea studiilor și cercetărilor care îi au în centru lor pe cei cu abilități
înalte, stimularea schimburilor informaționale și a celor ce țin de practică între cadrele
didactice.
* Asociaţia naţională pentru copiii dotaţi (NAGC) – apărută în 1966 în Anglia –
pentru a acorda sprijin de specialitate familiilor cu copii supradotaţi. Urmărește crearea
unor centre care să favorizeze schimburile de informații, elaborarea materialelor curriculare
specifice elevilor cu abilități înalte, acordarea de asistență psihopedagogică familiilor cu
astfel de copii.
* RO – Talent – Asociaţia Română de asistenţă psihopedagogică şi socială pentru
excelenţă – înfiinţată la Iaşi în 1991, îşi propune să conştientizeze educatorii, decidenţii
din domeniul politicilor educaţionale, opinia publică asupra nevoilor educaţionale specifice
copiilor şi tinerilor cu aptitudini înalte. La nivelul asociației se disting patru departamente:
Experți, Tineret, Educatori, Părinți. Dintre activitățile pe care le desfășoară putem aminti:
consilierea specializată, intervenția educațională, profilaxie și intervenție educațională,
sensibilizare, conștientizare, advocacy și nu în ultimul facilitarea de întâlniri frecvente cu
parteneri internaționali.
* Asociația europeană a părinților (EPA) este sprijinită de către Comisia
Comunităților europene promovează drepturile copilului supradotat și elaborează
programe pentru relaționarea familiilor cu copiii cu abilități înalte.
* Asociația națională belgiană pentru părinții copiilor și adolescenților dotați
(BEKINA) își dorește să sprijine părinții copiilor cu abilități înalte prin sesiuni de informare,
conferințe dezbateri, prezentări de cazuri, asistență psihologică, cursuri, grupuri de suport.
* Asociația de loisir, reuniuni și educație pentru copiii și adolescenții precoci
(ALREP) – apărută în Franța are drept obiectiv principal organizarea activităților din timpul
liberal copiilor cu abilități înalte. Toate activitățile pe care le propune celor cu abilități înalte
se realizează după programul școlar sau în perioada vacanțelor sub formă de școli de vară
sau tabere.
Acestea sunt doar câteva din organizaţiile şi asociaţiile dedicate persoanelor
supradotate; în fiecare ţară funcţionează cel puţin una, sau chiar mai multe. (Franț, p. 302-
304)
Bibliografie

1. Benito, Yolanda. Copiii supradotați. Educație, dezvoltare emoțională și adaptare socială.


Polirom, 2003.
2. Franț, Ancuța. Ways of training teachers from pre-university educational system from the
perspective of gifted students. Arhipelag XXI Press, 2015.
3. Kelemen, Gabriela. PSIHOPEDAGOGIA SUPRADOTĂRII. Strategii de identificare și educare a
copiilor supradotați. Pro Universitaria, 2014.
4. Kelemen, Gabriela. Modele educatove adaptate copiilor supradotați. Universitatea Aurel
Vlaicu, 2009.
5. Jigău, Mihai. Copiii supradotați. Societatea Știință & Tehnică, 1994.
6. Teleucă, Marcel. Aspecte istorice și contemporane ale educației copiilor supradotați. Revista
Științifică a Universității de Stat din MoldovA, 2009.

Вам также может понравиться