Castravetele este cultivat de cel puțin 3000 de ani, în Asia de vest; în Europa a ajuns în

timpul Imperiului Roman. Sunt cronici din secolul al IX-lea, din Franța, care amintesc de
cultivarea castravetelui.
Se crede că este o plantă nativă a teritoriului Indiei de azi. Castravetele este menționat în
legenda lui Gilgamesh, între produsele vechiului oraș Ur, fiind consumat de către locuitorii
acestuia. Unele surse spun că a fost produs pe scară largă în Tracia; apartenența sa la bucătăria
bulgărească și turcească vin să întărească această teorie. Din India, castravetele a ajuns
în Grecia (unde este numit "vilwos") și în peninsula italică, unde populația este foarte amatoare
de această legumă. Fructul castravetelui este menționat și în Vechiul Testament (Cartea
Numerelor 11:5), ca fiind o plantă foarte răspândită în Egipt, chiar și sclavilor israeliți: Ne amintim
de Pește, pe care l-am avut pe mesele noastre în timpul robiei egiptene / de castraveți,
pepeni, praz, ceapă, usturoi. Israeliții vor rămâne, astfel, foarte atașați de aceste legume, care
vor fi folosite adeseori în mesele lor tradiționale de sărbători.
Despre împăratul roman Tiberius se spune că servea castraveți la fiecare masă, indiferent de
anotimp. Astfel, pe teritoriul Imperiului Roman a fost dezvoltat pentru prima dată un sistem
artificial de creștere a fructelor și legumelor în condiții speciale, similar cu o seră agricolă, pentru
a asigura prezența pe masa împăratului a legumei sale favorite. Sistemul de creștere era
combinat, pe timpul zilei vasele cu plante de castravete fiind ținute la soare, apoi puse la adăpost
în zone acoperite, la căldură, sau erau acoperite cu pânză îmbibată cu ulei, pentru a nu permite
circulația curenților de aer. Aceste pânze erau numite specularia.
În însemnările sale, Plinius cel Bătrân consemnează existența unui castravete foarte mic,
probabil soiul cornișon, care crește nu mai mare de 8 cm și are coaja neregulată, cu broboane și
grunji. Plinius descrie și pregătirea unor remedii naturale din castravete, cu toate că unele
cercetări spun că ar fi fost vorba de o plantă diferită, un soi de castravete sălbatic, necultivat.
Totodată, este menționată folosirea fructului castravetelui pentru tratarea mușcăturii de scorpion,
pentru cei cu vederea slabă și pentru a îndepărta șoarecii din hambare. Nevestele care doreau
să rămână însărcinate îi purtau la cingătoare, la fel și moașele chemate la câte o naștere mai
grea, și îi aruncau după ce copilul se năștea.
În Evul Mediu, la curtea regelui Carol cel Mare (Franța secolului al XI-lea) se creșteau castraveți.
Ei au fost introduși în Anglia la începutul secolului al XIV-lea, pierduți, apoi reintroduși după 250
de ani. În Lumea Nouă, castraveții au ajuns în 1494, în Haiti, o dată cu expedițiile lui Cristofor
Columb.
În 1535, Jacques Cartier, explorator francez care a călătorit în zona a ceea ce astăzi se
numește Canada, spunea că a găsit castraveți imenși în zona orașului Montreal. În secolele XV-
XVII, vânătorii europeni de blănuri, comercianții, exploratorii, vor face schimburi și trocuri cu
popoarele indigene amerindinene, inclusiv cu produse agricole. Triburile din Marile Câmpii și din
zona Munților Stâncoși au învățat de la conchistadori cum să cultive legumele și fructele
europene. Cei mai buni agricultori erau cei din triburile Mandan, din zona Dakota de Nord și de
Sud. Ei au învățat să cultive soiuri de castraveți și de pepeni și le-au adăugat rapid în alimentație,
pe lângă soiuri de porumb, fasole, și altele din aceeași familie a
cucurbitaceelor, dovleac, dovlecel și tărtăcuță. Triburile Iroqueze cunoșteau deja planta, la
momentul la care au fost vizitați de primii europeni.
În 1630, reverendul Francis Higginson a publicat o carte pe nume „Plante din Noua Anglie”, în
care se descrie o grădină din insula Conant, în portul din Boston, „grădina Guvernatorului”. Acolo
sunt descrise multitudinea produselor vegetale cultivate, printre care și „țelină, sfecle, morcovi,
care cresc aici mult mai mari și mai dulci decât sunt îndeobște cunoscute în Anglia. Sunt aici și
soiuri de dovleac și de castravete de care nu aveam cunoștință înainte”.
În 1633, William Wood publică o carte care conține observațiile sale referitoare la plantele pe
care le întâlnise în America „Pământul este foarte bun pentru creșterea verdețurilor de bucătărie,
toate soiurile cunoscute în Anglia și altele noi, și care sunt mai mari și mai gustoase”. Câțiva ani
mai târziu apar, tot în Anglia, un număr de articole publicate în reviste de specialitate cu profil
medical, în care se specifică faptul că verdețurile sunt responsabile de un număr tot mai mare de
îmbolnăviri pe timpul verii și că legumele crude nu trebuie consumate de către copii. Castravetele
a fost unul din legumele marcate de această proastă reputație, fiind retras din alimentația umană
și păstrat doar pentru animale, în special vaci, schimbându-i-se și numele în engleză din
cucumber în cowcumber. Nefiind preferat în alimentație, soiurile de castravete au degenerat, spre
sfârșitul secolului al XVIII-lea, transformându-se într-o plantă de dimensiuni reduse,
cu inflorescență redusă și cu fructe foarte mici.
În jurnalul său, Samuel Pepys nota, în data de 22 septembrie 1663: „Azi, Sir W. Batten m-a
informat de trista soartă a unei doamne, Newhouse, care a murit din pricină că a consumat
castraveți. Și cred că am mai auzit de un caz asemănător acum câteva