Introducere in Psihologie II PDF

CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU
Unitatea de învățare 1.
PROCESE PSIHICE SENZORIAL-COGNITIVE: SENZAȚIILE
INTRODUCERE
Orice fenomen psihic este multiplu, complex, viaţa psihică fiind totuşi extrem de unitară, formând un
sistem. Într-una sau alta din manifestările ei, se poate însă distinge predominarea câte unui aspect.
Totodată, ea se contopeşte cu fenomenele vieţii. De aceea, Aristotel distingea un suflet nutritiv, un altul
senzitiv, un suflet motor (asigurând mişcarea) şi inteligenţa (nous). În ultimul secol, despărţindu-se
fenomenele psihice de cele strict biologice, s-a înrădăcinat o clasificare în trei grupe: a) fenomenele de
cunoaştere (cognitive, aici fiind vorba de senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, imaginaţie, limbaj şi
gândire; b) procesele afective cuprinzând trebuinţele, aspiraţiile (adică motivaţia), emoţiile, sentimentele
şi c) reacţiile motorii incluzând reflexele, instinctele, deprinderile şi mai ales acţiunile voluntare, voinţa.
Mereu va trebui să subliniem indisolubila legătură dintre cognitiv şi afectiv, cognitiv şi motor, ca şi cea
dintre afectiv şi motor în variate modalităţi. Distincţia între cele trei grupe se efectuează mai mult din
necesitatea analizei, în vederea studiului şi a unei descrieri minuţioase. în orice proces psihic, se pot
distinge aspectele cognitive, afective şi motorii.
O diviziune necesară când studiem mai ales persoana, psihicul în formele sale concrete, este
aceea întreprinsă de H. Rohracher între forţe psihice, care declanşează şi orientează comportamentul
(impulsuri, interese, sentimente, fenomene voluntare), şi funcţiuni psihice, cele care descriu structura,
modul de acţiune (percepţia, memoria, gândirea ş.a.).
SENZAȚIILE
Noi suntem conştienţi de lumea externă, precum şi de lumea internă a corpului nostru doar pentru
că avem un număr de organe senzoriale capabile să primească mesaje. Acestea ne dau posibilitatea să
vedem, auzim, atingem, să simţim plăcerea, căldura, durerea etc. Organele senzoriale operează prin
intermediul celulelor senzoriale receptoare, care receptează din exterior diferite forme de energie
(lumină, vibraţii, lovituri), le convertesc în impulsuri nervoase şi le transmit spre creier pentru a fi
interpretate.
DEFINIŢII
Procesul de primire a informaţiilor din lumea externă, codificarea şi transmiterea lor spre creier este
denumit senzaţie (Lahey, B. 1990).
Senzaţia este cunoaşterea unei însuşiri separate a unui obiect sau fenomen, în momentul când acesta
acţionează asupra unui organ sensorial (Cosmovici, A. 1996).
Psihologii disting între senzaţie şi percepţie. Senzaţia porneşte de la un anumit tip de stimul,
deci de la forma de energie (unda luminoasă sau sonoră), care acţionează asupra organelor senzoriale
(ochii, urechea etc.). Senzaţia este procesul de detectare a stimulilor care vin din exterior sau din
propriul corp. Percepţia este un proces de organizare a senzaţiilor în structuri cu înţeles. În timp ce
senzaţia ne dă posibilitatea să detectăm un punct negru pe această pagină, percepţia vizuală ne
permite să organizăm punctele negre în litere sau cuvinte. Deşi psihologii disting între senzaţie şi
percepţie, cele două procese se suprapun şi nu există un punct clar în care senzaţia să se termine şi să
înceapă percepţia.
6

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE II
Stimulii, care reprezintă un concept cheie în acest capitol, se referă la diferite aspecte ale lumii
externe şi influenţează în mod direct comportamentul şi experienţa conştientă. Denumirea de stimul
vine de la acţiunea de stimulare a organelor senzoriale. Virtual orice aspect al lumii externe, care poate
stimula celulele receptoare, poate fi considerat stimul: căldura camerei este stimul pentru receptorii din
piele, când mâncăm hrana este stimul pentru receptorii gustului, mirosului. Dacă o persoană este
conştientă de prezenţa unui stimul sau răspunde într-un anumit fel la acţiunea acestora, putem spune
că acea persoană recepţionează un stimul.
Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi stimuli, ci şi ”lumea internă” a organismului. De
exemplu dacă mâncăm mult la o petrecere stomacul va deveni un stimul evident.
ATENŢIA SELECTIVĂ
Primul pas în primirea şi interpretarea mesajelor senzoriale este să dai atenţie mesajului respectiv. Noi
suntem bombardați constant de un număr prea mare de stimuli interni şi externi pentru a putea
răspunde acestora la timp. Pentru a putea “înţelege” acest amalgam de informaţii, trebuie să procesăm
doar o mică parte din ea şi să facem abstracţie de restul.
IMPORTANT
Procesul care permite să se răspundă doar la anumiţi stimuli este denumit atenţie selectivă.
Acest proces face posibil, de exemplu, să ascultăm melodia preferată la radio în timp ce citim un text.
Există o serie de factori care influenţează selectivitatea atenţiei:
 semnificaţia stimulilor, lucrurile care au semnificaţie pentru noi ne atrag atenţia, de exemplu
propriul nume rostit la radio, vocea şefului care se apropie;
 intensitatea informaţiei, un zgomot puternic ne va atrage atenţia;
 noutatea şi mişcarea, când oamenii încep să îmbrace haine mai scurte şi subţiri primăvara
acest lucru ne atrage atenţia, la fel se întâmplă şi în cazul în care un prieten îşi schimbă
tunsoarea;
 alţi factori sunt culoarea, complexitatea şi repetarea stimulilor.
Energia stimulilor externi nu poate ajunge direct la creier, tipurile de energie din exterior nu pot
trece prin nervi, iar creierul nu poate “înţelege” sensul acestor informaţii. De aceea mesajele trebuie să
fie codificate, traduse în impulsuri nervoase, care sunt transmise creierului şi pe care acesta le înţelege.
Procesul de trecere de la o formă de energie la alta poartă denumirea de convertire.
Organele receptoare au celule receptoare, care au neuroni specializaţi adică pot fi stimulaţi de
un anumit tip de energie senzorială. Anumite celule receptoare sunt sensibile la sunete, altele la lumină,
altele la substanţe chimice etc. În toate cazurile celulele receptoare trimit informaţia codificată sub formă
de impuls nervos, prin intermediul nervilor, spre ariile senzoriale din creier. Noi suntem conştienţi de
stimuli numai dacă celulele receptoare pot recepţiona informaţia. De exemplu, noi nu putem auzi
sunetele care au o frecvenţă foarte mare de 20.000 vibraţii pe secundă.
PRAGURILE SENZORIALE
Chiar dacă organele senzoriale pot converti un anumit tip de informaţii senzoriale, nu orice mesaj este
suficient de puternic pentru a fi detectat.
7
DEFINIŢIE
Termenul de prag se referă la limitele inferioare ale experienţei senzoriale.
Există două tipuri de praguri: cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată, şi cea mai
mică diferenţă dintre doi stimuli care poate fi detectată.
DEFINIŢIE
Pragul absolut reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată.
Pragul absolut este influenţat nu numai de intensitatea stimulilor dar şi de starea psihică şi fizică
a individului. Astfel, răspunsul subiectului poate fi influenţat de predispoziţia subiectului de a raporta
prezenţa unui anumit stimul. Să presupunem că mergem noaptea pe stradă. Predispoziţie de a detecta
un sunet depinde de estimarea probabilităţii de a fi atacat. Este mult mai probabil să detectăm un sunet
atunci când zona este periculoasă decât atunci când suntem într-o zonă sigură. Măsurarea acestui prag
nu este uşoară, deoarece oamenii diferă considerabil în ceea ce priveşte sensibilitatea la stimulii slabi,
iar sensibilitatea variază în timp. Din acest motiv pragul absolut este definit ca intensitatea stimulului
detectat de jumătate din subiecţi.
DEFINIŢIE
Cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli, care poate fi detectată în jumătate din cazuri este denumită
prag diferenţial.
Pragul diferențial depinde de condiţia fizică, motivaţia şi calităţile stimulului testat. Weber şi
Fechner denumesc acest prag diferenţa observabilă. Ei au descoperit că modificarea intensităţii
stimulării, pentru a produce o diferenţă observabilă, reprezintă o proporţie constantă din stimularea
iniţială (legea lui Weber şi Fechner).
EXEMPLU
Dacă o persoană ridică o greutate de 1 kg, este nevoie să se adauge sau să se ia 1/30 din greutatea
iniţială (1/30 din 1000 g = 33,3 g) pentru a fi simţită diferenţa. Persoana care ţine în mână o greutate de
500 g va observa schimbarea dacă se adaugă sau se iau 16,6 g. Experimental s-a demonstrat că
pragul diferenţial se află într-un raport constant faţă de mărimea care se adaugă sau se ia din stimulul
iniţial. (s/S = k).
Acest raport este de 1/30 pentru greutate, 1/100 pentru lumină şi 1/10 pentru sunete. Cercetările
realizate de Weber, Fechner şi Bouguer au demonstrat că stimulul creşte în progresie geometrică iar
senzaţia în progresie aritmetică: S = K logE + C , unde "S" reprezintă senzaţia, "E" excitantul, iar "K" şi
"C" sunt constante. Legea lui Weber şi Fechner este valabilă pentru stimulii cu intensitate medie şi mai
puţin pentru cei cu intensitate foarte scăzută sau ridicată.
8

ADAPTAREA SENZORIALĂ
Am menţionat deja că organele senzoriale sunt bombardate constant de stimuli, precum şi faptul că
sensibilitatea individuală la anumiţi stimulii variază în timp. De ce totuşi oamenii observă numai anumiţi
stimuli? Un motiv este acela că un stimul care rămâne constant în intensitate, progresiv nu mai este
observat. Astfel pe lângă alţi factori, cum ar fi oboseala, neatenţia intervine şi adaptarea senzorială.
Când un stimul este prezent continuu sau se repetă la intervale scurte, senzaţia produsă de acea
cantitate de energie devine progresiv mai slabă, probabil pentru că celulele receptoare obosesc.
EXEMPLU
Dacă întrăm în apa unei piscine pentru a înota, apa este simţită ca fiind rece. După câteva minute ni se
va părea “bună” pentru înotat. Apa nu îşi schimbă temperatura, ci senzaţia se modifică deoarece
receptorii temperaturii din piele se adaptează la temperatura apei. Adaptarea senzorială ne permite să
detectăm modificările importante din jurul nostru şi să le ignorăm pe cele care rămân constante.
Adaptarea nu este completă la senzaţiile de intensitate extremă, în acest caz putând să apară
tremurăturile sau chiar durerea produsă de frig. Adaptarea apare şi pentru alţi stimuli, cum ar fi sunetele
joase, substanţele odorifice.
Psihofizica studiază limitele senzoriale şi adaptarea senzorială, mai precis relaţia dintre
proprietăţile fizice ale stimulilor şi senzaţia psihică pe care o produce. Adaptarea senzorială este un
proces care alterează relaţia dintre stimuli şi senzaţie, dar şi pragul diferenţial.
Capacitatea de a detecta schimbările mici în intensitatea stimulilor slabi şi modificările mari în
intensitatea stimulilor puternici a fost pentru prima dată studiată, aşa cum am arătat anterior, de Weber
(1834). Acest fenomen este astăzi cunoscut sub numele de Legea lui Weber.
IMPORTANT
Legea lui Weber susţine că intensitatea necesară unui stimul pentru a fi detectată o modificare a
acestuia este direct proporţională cu intensitatea iniţială a stimulului
Aceeaşi modificare în mărimea fizică a unui stimul poate fi evidentă uneori, în timp ce în anumite
situaţii aceasta nu este sesizată. Acest fapt are implicaţii practice. Să presupunem că trebuie să găsim
o modalitate pentru ca monitorul de altitudine a unui avion să fie mai vizibil pentru pilot. Vom folosi o
lumină care creşte în intensitate cu cât avionul va pierde mai mult din altitudine. Astfel, presupunem că
pilotul va observa mai uşor modificările în altitudinea avionului. Conform legii lui Weber, acest mod de a
concepe monitorul este periculos: la o altitudine mare intensitatea luminii va fi mică şi orice schimbare în
altitudine va fi repede detectată, pe când la altitudine mică, însă, intensitatea luminii va fi mare iar
diferenţele în altitudine, care ar putea fi fatale, nu vor fi observate.
1. Contrastul senzorial
Constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a unor stimuli cu caracteristici opuse, existând două
modalităţi de realizare a acestuia:
a. contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii pentru stimulul care urmează (un sunet înalt care
urmează unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorită contrastului dintre cele două sunete).
b. contrastul simultan se manifestă când doi stimul apar în acelaşi timp şi este întâlnit cel mai frecvent în
sensibilitatea vizuală. (negru pe fond galben, negru pe fond alb şi verde pe fond roşu).
9
2. Interacţiunea analizatorilor
Constă în faptul că o senzaţie care se produce într-un analizator influenţează producerea senzaţiilor
în alţi analizatori, intensificându-le sau diminuându-le.
EXEMPLU
Zgomotul produs de un avion determină o scădere a sensibilităţii vizuale, urmată apoi de o creştere a
acesteia peste valoarea medie.
Fenomenul se explică pe baza legii inducţiei reciproce negative şi pozitive (un focar de excitaţie
produce în jurul său inhibiţie, iar un focar de inhibiţie produce în jur excitaţie). Zgomotul avionului
produce pe scoarţă un focar puternic de excitaţie, care prin inducţie negativă produce în jur inhibiţie.
Zona inhibată se extinde şi asupra ariei corticale a văzului, ceea ce determină scăderea sensibilităţii
vizuale. Încetarea zgomotului produce în zona auditivă un focar de inhibiţie, care prin inducţie pozitivă
dezvoltă în jur excitaţie, care cuprinde şi zona vizuală. Aceasta determină o creştere a sensibilităţii
vizuale peste valoarea medie.
DEFINIŢIE
Sinestezia este o formă specifică de interacţiune şi constă în faptul că stimularea unui analizator
produce efecte senzoriale caracteristice unui alt analizator, deşi acesta nu a fost stimulat.
EXEMPLU
Sunete înalte produc senzaţia că sunt ascuţite sau reci, culorile pot produce senzaţia că sunt
catifelate sau dulci etc.
CLASIFICAREA SENZAŢIILOR
IMPORTANT
Pentru clasificarea senzaţiilor se folosesc două criterii: analizatorul specializat pentru receptarea
informaţiei (senzaţii vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate) şi natura conţinutului
informaţional, adică ce fel de informaţii sunt oferite (senzaţii exteroceptive, proprioceptive, statice şi
interoceptive).
Senzaţiile exteroceptive furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe:
Senzațiile vizuale
Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra analizatorului vizual. Ochiul
uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între aceste valori găsim
lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet).
Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroşu, dacă lungimea de undă este mai mare de 760
milimicroni sau ultraviolet, daca lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni).
10

Undele electromagnetice provin de la surse de lumină (naturale sau artificiale), sau de la corpuri
luminate. O parte din radiaţii sunt absorbite de corpuri, iar radiaţiile reflectate stimulează ochiul. În acest
fel obiectele sunt văzute colorat în nuanţa cromatică corespunzătoare lungimii de undă reflectate.
Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase, este văzut negru, dacă le reflectă pe toate,
este văzut alb, iar dacă reflectă doar o parte din lungimile de undă, este văzut în una din cele şapte
culori fundamentale.
Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor vizuale: tonul cromatic, luminozitatea şi saturaţia.
1. Tonul cromatic reprezintă felul, tipul culorii şi este dat de lungimea de undă (pentru roşu 760
milimicroni, pentru verde 500, iar pentru violet 390 milimicroni).
2. Luminozitatea (intensitatea radiaţiei) reprezintă locul pe care-l ocupă fiecare culoare pe o scala în
care cea mai luminoasă culoare este albul iar cea mai întunecată este negrul.
3. Saturaţia (puritatea) este dată de cantitatea de alb amestecată în culoarea dominantă. Prin
amestecul celor şapte culori fundamentale se obţine culoarea alb. Dacă un disc, numit "Discul lui
Newton", colorat în proporţii egale cu cele şapte culori, este rotit cu o anumită viteză apare culoarea
alb-cenuşiu. Deci, cu cât o culoare este amestecată cu mai puţin alb, ea este mai pură, iar cu cât
conţine mai mult alb ea tinde spre cenuşiu.
Culorile au rol de semnalizare a existenţei unor obiecte. Ele au încărcătură energetică în
funcţie de tonul cromatic (roşu este o culoare antrenantă, negrul, cenuşiul sunt culori mohorâte).
Culorile au semnificaţii socio-culturale (albul semnifică puritatea, negrul doliul).
Senzaţiile auditive
Stimulii sunt undele sonore care acţionează asupra analizatorului auditiv. Urechea umană
receptează numai undele sonore cu o frecvenţă cuprinsă între 16.000-20.000 vibraţii pe secundă.
Undele sonore sub 16.000 vibraţi pe secundă sunt infrasunete iar peste 20.000 vibraţii pe secundă sunt
ultrasunete.
Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor auditive: înălţimea, intensitatea, timbrul.
1. Înălţimea este dată de frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă.). Din acest punct de
vedere sunetele pot fi înalte (subţiri), cu o frecvenţă mai mare, sau joase (groase), cu o frecvenţă
mai mică.
2. Intensitatea este dată de amplitudinea undei (mărimea oscilaţiilor) şi din acest punct de vedere
sunetele pot fi puternice, medii, slabe.
3. Timbrul este dat de forma undei. Un sunet muzical, pe lângă tonul dominant, este însoţit şi de alte
tonuri mai slabe. Acestea modifică forma vibraţiei undei sonore. Aceste sunete sunt numite armonice
şi diferă de la un instrument la altul.
Senzaţiile cutanate
Sunt de două tipuri: tactile şi termice, dar unii introduc în această categorie şi senzaţiile de
durere.
1) Senzaţiile tactile (de contact sau de presiune)
Stimulii sunt suprafeţele obiectelor care vin în contact cu pielea. Dau informaţii despre netezimea,
duritatea, asperitatea obiectelor. Împreună cu senzaţiile chinestezice (de mişcare) dau informaţii
despre întinderea şi forma obiectelor.
2) Senzaţiile termice (de temperatură)
Stimulul este diferenţa dintre temperatura corpului şi cea a obiectelor. Dau informaţii despre
proprietăţile calorice ale obiectelor. Aceste senzaţii includ şi mecanisme de termoreglare (adaptare
termică).
Senzaţiile olfactive
Stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale. Aceste senzaţii au calităţi
diferite care poartă denumirea substanţei care le produce (miros de benzină, miros de trandafir etc.)
11
Sunt însoţite de o tonalitate afectivă (miros plăcut sau neplăcut). Au rol de apărate împotriva unor
substanţe nocive.
Senzaţiile gustative
Stimulii sunt substanţe solubile care pătrund in cavitatea bucală. Există patru gusturi
fundamentale: sărat (clorura de sodiu), amar (chinina), dulce (zaharina), acru (acid acetic).
Combinarea acestor gusturi în diferite proporţii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Au rol de
apărare împotriva substanţelor nocive şi în reglarea comportamentului alimentar. Au o tonalitate afectivă
pozitiva şi negativă (gust plăcut sau neplăcut).
Senzaţiile proprioceptive furnizează informaţii despre poziţia membrelor, a trunchiului şi a capului,

precum şi despre direcţia, durata şi intensitatea mişcărilor şi oferă informaţii despre:
a. poziţia membrelor (somatoestezia)
b. poziţia capului şi a corpului (senzaţii statice sau de echilibru)
c. mişcarea membrelor (kinestezice)
Senzaţiile interoceptive furnizează informaţii despre mediul intern şi pot fi:

a. Senzaţii organice determinate de schimbări ale chimismului intern (foamea, setea, sufocarea);
b. Senzaţii de durere determinate de tulburările funcţionale sau distrugeri de ţesuturi (dureri
musculare, dureri intestinale etc.).
IMPORTANT
În cazul senzațiilor vizuale, Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra
analizatorului vizual.
În cazul senzațiilor auditive, stimulii sunt undele sonore care acționează asupra analizatorului auditiv.
În cazul senzațiilor tactile (de contact sau de presiune), stimulii sunt suprafețele obiectelor care vin în
contact cu pilea.
În cazul senzaţiilor termice (de temperatură), stimulul este diferenţa dintre temperatura corpului şi cea
a obiectelor.
În cazul senzaţiile olfactive, stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale.
În cazul senzaţiile gustative, stimulii sunt substanţe solubile care pătrund in cavitatea bucală.
APLICAŢIE
1. Care este rolul atenţiei selective în producerea senzaţiei?
2. Care sunt factorii care favorizează selectivitatea?
3. Ce este pragul diferenţial şi care sunt concluziile experimentale în legătură cu acesta?
4. Explicaţi în ce constă adaptarea senzoriale şi care sunt factorii care o influenţează?
12
PROCESE PSIHICE SENZORIAL-COGNITIVE: PERCEPȚIILE (I)
Am arătat că la omul adult nu mai găsim senzaţii pure. Orice senzaţie evocă altele, inclusiv
variate impresii anterioare, rezultând un fenomen complex denumit percepţie. Percepţia se referă la
modul în care interpretăm şi înțelegem mesajele provenite de la organele senzoriale.
DEFINIŢIE
Percepţia constă într-o cunoaştere a obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor şi în momentul când
ele acţionează asupra organelor senzoriale. (Cosmovici, A. 1996)
Procesul este asemănător pentru cei mai mulţi dintre oameni, dacă nu ar fi aşa atunci fiecare ar
interpreta informaţia senzorială primită în mod diferit, iar lumea nu ar mai fi o “realitate” comună. Există
aspecte ale percepţiei care sunt specifice pentru un anumit individ sau pentru membrii unei culturi.
Experienţa trăită, motivaţia, memoria şi emoţiile pot influenţa percepţia.
EXEMPLU
Percepţia vizuală a unui cuţit este aceeaşi, deoarece există modalităţi înnăscute de a organiza
informaţia vizuală. Dar cuţitul poate avea semnificaţii perceptive unice pentru fiecare individ: dacă a fost
atacat de cineva cu un cuţit, dacă are un cuţit de vânătoare asemănător sau atunci când se întrebă
dacă ar fi bun pentru a-l folosi la bucătărie.
În continuare vom descrie proprietăţile organizării perceptive specifice tuturor oamenilor şi vom
analiza câteva dintre modalităţile care fac ca percepţia să fie individuală.
LEGILE PERCEPŢIEI
Teoria imaginii sau semnului

Helmholtz examinează modul în care oamenii percep vizual aspectele tridimensionale ale lumii,
în condiţiile în care imaginea care se formează pe retină este bidimensională. Helmholtz consideră că
fără experienţa anterioară, învăţare şi memorie nimic din ceea ce vedem nu ar avea sens. Conform
acestei teorii, atunci când citim un text dintr-o carte se produce corelarea senzaţiei vizuale cu experienţa
de atingere şi manipulare a cărţii. În acest fel distingerea unei forme din fundal necesită experienţă. De
asemenea, fiecare imagine care ajunge la retină trebuie, prin experienţă, să fie un semn care să se
potrivească cu informaţia pe care o are observatorul.
Teoria percepţiei directe

Dacă ceea ce sugerează Helmholtz este adevărat, adică învăţarea este cheia distingerii unei
forme de fond, atunci cum se explică faptul că noii născuţi pot se descurce atât de bine cu stimulii
externi?
Gibson argumentează că oamenii sunt predeterminaţi genetic şi biologic de la naştere să dea
sens percepţiilor. Astfel, caracteristici importante cum ar fi forma, distanţa şi mărimea obiectelor, sunt
percepute datorită mecanismelor înnăscute pe care le deţin membrii sănătoşi ai unei specii. Aceste
mecanisme sunt celulele specializate pentru detecţia culorilor sau mişcării. Se susţine ideea existenţei
unei percepţii directe, realizate prin mecanisme înnăscute.
14

Gibson vorbeşte despre invariantele observabile, care intervin în percepţia vizuală şi care pot
genera informaţii despre distanţa, mişcarea sau forma obiectelor. Un astfel de invariant este gradul de
detaliu, adică diferenţele de detaliu. Suntem capabili să vedem mai multe detalii ale obiectelor care ne
sunt apropiate şi mai puţine pentru obiectele care sunt la distanţă. Gibson consideră că mecanismele
senzitive înnăscute ale gradului de detaliere sunt folosite ca invariant pentru estimarea mărimii unui nou
obiect, fără a fi necesară experienţa anterioară.
Există şi studii care susţin ambele explicaţii ale percepţiei: învăţarea, experienţa anterioară şi
organizarea neurobiologică. Perspectivele moderne ale psihologiei consideră că aceste puncte de
vedere nu se exclud. Aspecte din ambele teorii sunt implicate în fiecare organizare perceptivă.
APLICAŢIE
Care este diferența dintre concepția lui Helmholtz și cea a lui Gibson în legătură cu explicarea percepției
vizuale?
PERCEPŢIA FORMEI
Senzaţiile vizuale “aduc” materialul brut care este organizat în unităţi cu sens prin intermediul
percepţiei vizuale. Se pune problema dacă percepţia vizuală are la bază doar mecanisme înnăscute
care în mod automat convertesc senzaţiile în percepţii ale stimulilor externi, sau dacă această convertire
este rezultatul experienţei anterioare. Cei mai mulţi cercetători consideră că noi ne “construim” percepţii
pe baza inferenţelor pe care le facem plecând de la senzaţii. Aceste inferenţe se bazează pe experienţa
noastră cu obiectele din mediul fizic înconjurător.
Pentru a percepe o formă trebuie să distingem o figură, adică un obiect, de fundal. De
exemplu, să distingem un copac de cer sau o persoană de peretele camerei. Se vorbeşte de separarea
figurii de fond. Figurile reversibile demonstrează că separarea figurii de fond nu este un aspect inerent
stimulilor, deoarece aceeaşi figură reversibilă se dovedeşte o avea o organizare perceptivă diferită în
funcţie de modul cum o privim. Psihologii gestaltişti au fost primii interesaţi de modul în care mintea
prelucrează informaţiile pentru a da sens şi organizare perceptivă stimulilor care prezintă interes.
Gestaltiştii au fost interesaţi să demonstreze că abordarea structuralistă, care împarte
percepţia în părţi componente nesemnificative pentru înţelegerea percepţiei este greşită, deoarece
oamenii îşi organizează percepţia ca întreg. Gestaliştii argumentează că noi putem recunoaşte aceeaşi
melodie chiar dacă este cântată cu instrumente diferite. Relaţia dintre părţi este mai importantă decât
însăşi părţile sau “întregul este mai important decât suma părţilor”.
IMPORTANT
Gestaltiştii au observat că organizarea percepţiei se face după anumite principii, printre care amintim:
1. Figură-fond. Când percepem un stimul vizual, o parte din ceea ce vedem este în centrul atenţiei şi
anume obiectul, figura, iar restul formează fondul percepţiei. Obiectul percepţiei este perceput în detaliu:
contur, structură, soliditate.
2. Proximitatea. Obiectele care sunt apropiate sunt percepute împreună.
3. Continuitatea. Se referă la faptul că liniile sau punctele care formează o linie dreaptă sau o curbă vor
fi văzute împreună, iar liniile vor părea că urmează aceeaşi cale.
4. Similaritate. Acest principiu afirmă că obiectele asemănătoare sunt percepute împreună.
5. Închidere. Obiectele incomplete tind să fie percepute ca fiind complete. Astfel, vor fi completate
informaţiile senzoriale care lipsesc pentru a crea o percepţie completă şi întreagă.
15
S-a considerat că percepţia este rezultatul unor mecanisme înnăscute care ar ajuta să se dea
un sens lumii. Gestaltiştii susţin că principiul “soartei comune” ar elucida această idee. Acest principiu
se referă la faptul că obiectele sau stimulii care în mod normal nu formează acelaşi grup sunt văzuţi ca
un ansamblu deoarece, au aceeaşi mişcare sau acţionează în manieră asemănătoare.
Percepţia mişcării este foarte sensibilă, astfel că văzând doar o parte din obiectul care se mişcă
sau doar zărind direcţia mişcării, mecanismele perceptive vor “completa golurile” creând percepţia unui
singur obiect în mişcare. Gestaltiştii vorbesc de fenomenul de mişcare aparentă prin care o persoană
percepe mişcarea unui obiect când de fapt obiectul respectiv nu se mişcă (este staţionar).
Acest principiu de organizare perceptivă este implicat în percepţia lumii exterioare. Astfel, dacă
vedem o parte a unui leopard într-un copac vom “completa” restul şi probabil nu vom greşi. În percepţia
lumii reale obiectele care au părţi ascunse privirii, sunt văzute ca fiind întregi. Astfel, sistemul nostru
perceptiv poate elabora obiectele întregi şi să prelucreze informaţiile despre aceste obiecte ca entităţi.
CONSTANTELE PERCEPTIVE
Noi percepem lumea exterioară ca fiind constantă, mesele, lămpile, oamenii nu-şi schimbă
mărimea, culoarea sau mărirea de la un moment la altul. Senzaţiile sunt cele care ne dau informaţii
despre schimbările care apar de la un moment dat. Dacă noi am examina lumea doar pe baza
imaginilor proiectate pe retină, imaginile familiare şi-ar schimba constant mărimea şi forma în funcţie de
unghiul din care le-am vedea. Cu toate aceste alterări datorate unghiului sau distanţei de la care sunt
văzute obiectele, noi recunoaştem obiectele familiare. Acesta este una din funcţiile de bază ale
percepţiei.
EXEMPLU
Dacă ne uităm la o maşină parcată în timp ce ne îndepărtăm de aceasta, sistemul senzorial
transmite în acest timp mesaje către creier. Imaginea maşinii este proiectată pe retină. Dacă continuăm
să privim maşina, imaginea ei pe retină devine din ce în ce mai mică pe măsură ce ne îndepărtăm de
maşină. Deşi imaginea senzorială a maşinii se micşorează, noi nu percepem că maşina îşi schimbă
mărimea, ci că se măreşte distanţa de la noi până la maşina respectivă
Pe parcursul experienţei noi am învăţat că obiectele nu îşi modifică mărimea.
EXEMPLU
În sprijinul acestei afirmaţii, dăm exemplu unui pacient de 53 de ani, orb din naştere şi care a fost
operat de cataractă. După operaţie subiectul a întâmpinat dificultăţi de adaptare la noi stimuli senzoriali.
Într-o zi, însă s-a aplecat mai mult peste pervazul unui geam al spitalului pentru a privi mai bine “micile”
obiecte, pe care le-a considerat suficient de aproape pentru a le pute atinge. Din păcate “micile” obiecte
erau maşinile care se deplasau pe stradă iar geamul se afla la etajul al patrulea.
Constanţa mărimii nu este prezentă de la naştere. Ea se dezvoltă la copii după vârsta de şase luni.
EXPERIMENT
Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment realizat pe copii de 5-6 luni cărora li s-au arătat
fotografii cu figuri umane mari şi mici. Adulţii, care posedă constanţa mărimii ar încerca să atingă
16

fotografiile figurilor mari, figurile mici considerându-le ca fiind mai depărtate. Copii de 5 luni au încercat
să atingă cu mâna atât fotografiile figurilor mici cât şi pe cale care conţinea figuri umane mai mari. Copii
de 7 luni încearcă să întindă mâna mai des spre figurile mari, ceea ce indică constanţa mărimii, şi par
să reacţioneze la figurile mici ca şi cum aceste ar fi prea departe pentru a fi atinse. Toate acestea indică
faptul că constanţa mărimii este rezultatul experienţei individului.
Constanţa formei se realizează, de asemenea pe parcursul experienţei. Obiectele sunt

percepute ca rămânând constante chiar dacă imaginea lor proiectată pe retină se schimbă. O uşă apare
ca dreptunghiulară atunci când este închisă sau trapezoidală atunci când este parţial deschisă, dar noi
nu percepem uşa ca modificându-şi forma. De fapt noi percepem că uşa este deschisă.
Constanţa culorii. Culorile nu par să se schimbe prea mult în ciuda diferitelor condiţii de
luminozitate sau de mediu din care vin informaţiile vizuale.
O altă constanţă perceptivă este constanţa strălucirii. Datorită acesteia obiectele par să aibă
aceeaşi strălucire indiferent de intensitatea luminii în care sunt văzute. De exemplu, chiar dacă o foaie
gri la lumina soarelui pare mai strălucitoare decât o foaie albă privită în întuneric, la umbră, totuşi foaia
albă ne pare ca fiind mai strălucitoare. Noi percepem albul ca fiind mai strălucitor iar griul mai închis, în
funcţie de cantitatea de lumină reflectată de suprafaţa foii. O foaie albă nu-şi schimbă strălucirea când
trecem de la o veioză cu lumină slabă la una cu lumină puternică, chiar dacă intensitatea luminii
provoacă schimbări considerabile asupra receptorilor vizuali.
Aceste procese ale constanţei perceptive, sunt folosite de oameni, în mod automat, pentru
interpretarea corespunzătoare a ceea ce au învăţat despre lumea fizică. În acest fel ei nu folosesc
numai informaţiile datorate schimbărilor stimulilor senzoriali.
APLICAŢIE
Care sunt cele mai importante constante perceptive și cum se explică acestea?
PERCEPŢIA ADÂNCIMII
Retina este o suprafaţă bidimensională şi nu poate percepe adâncimea. Totuşi oamenii sunt
capabili să perceapă lumea tridimensional, deoarece ochii şi creierul uman utilizând un număr de
semne bidimensionale creează distanţele perceptive.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că există nouă asemenea semne utilizate pentru percepţia
distanţei. Unele sunt informaţii monoculare deoarece putem să le vedem cu un singur ochi, iar altele
sunt binoculare, pentru că pot fi percepute doar cu ambii ochi.
Un tip de informaţie monoculară este gradientul texturii obiectelor. Gradientul texturii obiectelor
este mai mare şi mai vizibilă la obiectele care sunt mai apropiate şi mai mici atunci când ne îndepărtăm
de acestea. Pe o suprafaţă curbă elementele sunt mai înclinate. Aceste informaţii singure ar putea da
suficiente informaţii pentru perceperea adâncimii.
Un alt tip de informaţii se referă la perspectiva lineară. Linii paralele tind să se apropie la orizont
şi să se depărteze în apropierea noastră. Acest fenomen apare în momentul în care privim liniile de cale
ferată. Acestea tind să se apropie pe măsură ce se îndepărtează de noi. Acest fenomen este explicat
prin faptul că obiectele care se îndepărtează formează o imagine mai mică pe retină.
Suprapunerea este un alt tip de informaţie. Noi ştim că dacă un obiect se suprapune peste altul,
atunci obiectul care este acoperit se află în spatele primului şi deci este mai departe de noi.
Mărimea relativă este un factor al percepţiei adâncimii, dacă cunoaştem cât de mare este un
anumit obiect. După însuşirea constanţei mărimii, noi putem evalua distanţa până la un obiect în funcţie
de cât de mare ne apare un alt obiect al cărui mărime o cunoaştem. Dacă într-o cameră sunt două
17
scaune despre care ştim că au aceeaşi mărime, dar unul ne apare ca fiind mai mare iar celălalt mai mic,
vom presupune imediat că scaunul mai mic se află, de fapt, mai departe de noi.
Dacă privim obiecte aflate la distanţă considerabilă, perspectiva lineară este cea care dă sensul
adâncimii, deoarece cu cât distanţa este mai mare cu atât praful, poluarea, gazele existente în aer tind
să reducă claritatea. Culorile obiectelor aflate la distanţă sunt mai pastelate, contururile mai neclare, în
timp ce obiectele apropiate apar mai precise şi strălucitoare.
Distribuţia umbrelor ne dă, de asemenea, informaţii despre depărtare. Umbrele oferă informaţii
despre unghiuri şi curbe, care la rândul lor ne dau informaţii despre părţile unui obiect care sunt mai
apropiate de noi în comparaţie cu altele.
Dacă mişcăm capul dintr-o parte în alta vom constata că obiectele apropiate par să se mişte pe
o distanţă destul de mare, în timp ce obiectele aflate mai departe se mişcă mai puţin. Mişcarea relativă
a obiectelor ne oferă informaţii despre distanţa la care se află obiectele. Obiectele aflate la distanţă de
noi par să se mişte în câmpul nostru perceptiv mai încet în comparaţie cu obiectele apropiate.
Acomodarea cristalinului pentru obiectele aflate în apropierea noastră dă, de asemenea,
informaţii despre distanţă. Cristalinul trebuie să-şi modifice curbura pentru a se centra asupra obiectelor
apropiate. Muşchii netezi ai ochiului realizează acest lucru, iar tensiunea acestora dă informaţii despre
distanţa la care se află obiectele.
EXPERIMENT
Aţi privit vreodată o lună plină imediat ce a răsărit, la orizont? Pare enormă. Aceeaşi lună plină nu
mai este la fel de mare atunci când se află în înaltul cerului. Într-o serie de experimente, Kaufman şi
Rock (1962), au demonstrat că iluzia lunii se explică prin semnele monoculare învăţate, şi anume,
constanţa mărimii şi suprapunerea. Ei au constat că atunci când luna este deasupra capului este dificil
să evaluăm cât de mare este. Nici una dintre informaţiile monoculare nu ne ajută să determinăm
mărimea unui obiect din înaltul cerului. Perspectiva lineară nu poate fi folosită, mărimea relativă nu ne
ajută pentru că nu există bază de comparaţie, nu există un grad de detaliere pentru că nu mai este
nimic între lună şi noi pentru a ne indica o schimbare în detaliu. Perspectiva lineară ne oferă câteva
informaţii. Dacă luna arată mai şters înseamnă că ea se află la mai mult de 20-30 mile depărtare.
Situaţia este alta atunci când luna abia răsare. Autorii au observat că iluzia lunii este mai accentuată
atunci când există un număr mare de obiecte care separă observatorul de răsăritul lunii. Dacă, de
exemplu, luna răsare în spatele clădirilor şi luminilor unui oraş, informaţiile despre adâncime vor avea
efect imediat. Unul dintre cele mai puternice semne este suprapunerea. Dacă luna este în spatele
oraşului asta înseamnă că este mai departe. Înălţimea planului oferă informaţii utile. Pentru că luna este
cea mai înaltă în planul care se desfăşoară între suprafaţa pământului şi lună este evident că ea este
mai departe decât orice alt element din plan.
Este destul de dificil să credem că de fapt iluzia unei luni enorme este rezultatul învăţării şi
experienţei noastre, pentru că oamenii cred că fenomenul se datorează opticii sau atmosferei.
VEDEREA BINOCULARĂ
Un semnal al vederii binoculare este convergenţa globilor oculari. Dacă privim un obiect care
este mai aproape de 8 metri ochii trebuie să conveargă asupra obiectului pentru a-l percepe ca singurul
obiect clar din câmpul perceptiv. Dar dacă am privi un obiect aflat la distanţă, în timp ce ţinem un deget
al mânii în faţa noastră, degetul va fi văzut având contururi neclare. Dacă privim degetul, vom vedea o
sigură imagine clară. Prin convergenţa globilor oculari asupra degetului se creează tensiune în muşchii
solicitaţi pentru realizarea acestei mişcări.
18

IMPORTANT
Prin învăţare şi experienţă suntem capabili să înţelegem că o anumită cantitate de tensiune
musculară înseamnă că un anume obiect se află la o anumită distanţă. În cazul în care obiectul se află
la o distanţă mai mare de 8 metri convergenţa nu mai apare.
Diferenţa dintre imaginile retiniene este un alt tip de informaţie binoculară. Deoarece ochii sunt
la o anumită distanţă unul faţă ce celălalt, obiectele aflate mai aproape de 8 metri au localizări diferite
pe retina fiecărui ochi. Acest fapt face ca obiectele apropiate să creeze pe retină imagini forate diferite,
în timp ce obiectele mai depărtate să producă mai puţină neconcordanţă.
Combinând semnalele monoculare cu cele binoculare suntem capabili să percepem lumea
tridimensional utilizând doar informaţii bidimensionale.
Perceperea pantei. Deoarece s-a constat că multe animale evită pantele sau prăpăstiile,
cercetătorii şi-au pus problema examinării aspectelor înnăscute ale percepţiei.
EXPERIMENT
Gibson şi Walk (1960) au construit un sistem numit panta vizuală, o masă cu o suprafaţă de sticlă
marcată pentru a simula panta abruptă pe o parte, iar pe cealaltă o pantă mai puţin abruptă. Sticla nu
permitea căderea efectivă de pe masă. Puii de animale erau aşezaţi între cele două pante, abruptă şi
cea mai puţin abruptă. S-a constatat că puii testaţi posedă o abilitate înnăscută pentru evitarea pantelor
abrupte. Puii abia născuţi au refuzat să treacă peste “prăpastie”. Spre deosebire de puii de animale, noii
născuţi nu au precocitatea mişcării. Ei nu au independenţă în mişcare până la aproximativ 6 luni,
independenţa în mişcare fiind una din condiţiile de testare a evitării căderii în gol. Când copii pot fi
testaţi, ei deja au învăţat să evite căderea în gol. Se consideră că această evitare este o predispoziţie
înnăscută, dar care începe să se manifeste abia când copilul atinge vârsta de 6 luni.
INFLUENŢE INDIVIDUALE ŞI CULTURALE ASUPRA PERCEPŢIEI
Un anumit număr de caracteristici personale pot influenţa procesul de percepţie. Copiii săraci
estimau monezile ca fiind mai mari decât copii proveniţi din familiile bogate. S-a constat că este mult
mai probabil ca persoanele înfometate să perceapă tablourile ambigue ca reprezentând hrană, în
comparaţie au persoanele care abia au mâncat (McCelland şi Atkinson, 1948). Femeile se percep mai
atractive sexual atunci când sunt înconjurate de bărbaţi (Stephan, Berscheid & Walster, 1971) decât
atunci când nu sunt înconjurate de bărbaţi.
Factorii culturali influenţează aspectele de bază ale percepţiei.
EXPERIMENT
În 1963, Sgall, Campbell şi Herskovitz, au realizat un studiu folosind subiecţi din culturi
industrializate şi neindustrializate. Ei au cerut subiecţilor să evalueze dificultatea stimulilor “Muller-Lyer”
şi desenul “segmente perpendiculare”.
Muller-Lyer Segmente perpendiculare
19
Autorii au plecat de la ipoteza că dacă factorii de organizare înnăscuţi sunt determinanţi ai

percepţiei, atunci este de aşteptat să nu apară diferenţe între culturi în ceea ce priveşte evaluările
eronate. Dacă, experienţele diferite ale oamenilor care au crescut în medii diferite pot influenţa
percepţia, atunci aceste diferenţe vor apărea în judecăţile făcute.
Rezultatele au evidenţiat câteva diferenţe culturale, sugerând că învăţarea joacă un rol
important în dezvoltarea abilităţilor de percepţie. Astfel, populaţia zulu (din sudul Africii) vede mai puţine
unghiuri şi colţuri în comparaţie cu cei care trăiesc în clădiri rectangulare. De aceea, probabil aceştia au
fost mai puţin sensibili la iluzia “Muller-Lyer” şi cea cu “segmente perpendiculare”. Totuşi cei din
populaţia zulu care trăiesc în oraş au fost sensibili la aceste iluzii perceptive. Concluzia este că
diferenţele în percepţie nu sunt înnăscute ci se datorează diferenţelor de experienţă. Acest fapt
dovedeşte că factorii culturali şi individuali joacă un rol important în percepţie.
PERCEPŢIA VIZUALĂ
De-a lungul timpului definiţia dată percepţiei s-a schimbat de mai multe ori în special cu
apariţia teoriilor cognitive. Roth (1986) a oferit una dintre definiţiile considerate cele mai cuprinzătoare.
DEFINIŢIE
Percepţia este “mijlocul prin care informaţiile sunt achiziţionate din mediul înconjurător cu ajutorul
organelor de simţ şi prin care acestea sunt transformate în experienţa obiectelor, evenimentelor,
sunetelor, gusturilor etc.”. (Roth, 1986).
Chiar dacă percepţia vizuală apare la prima vedere a fi extrem de simplă, studiile experimentale
din psihologia cognitivă şi modelarea din domeniul informaticii vin să dovedească contrariul. Astfel, chiar
şi cele mai performante programe realizate pe computer nu au ajuns decât la performanţa mai mare de
a identifica obiecte simple într-un mediu artificial extrem de simplificat. Computerele nu au ajuns, în
ceea ce priveşte abilităţile vizuale, nici măcar la nivelul performanţelor unui copil. De altfel, cercetările
din domeniul neuropsihologiei au dovedit cât de complexă este percepţia vizuală prin numărul mare de
arii corticale implicate în realizarea vederii şi prin importanţa informaţiilor vizuale în procesul de
adaptare la mediu. Ca un exemplu elocvent pentru a ilustra importanţa simţului vizual în cursul evoluţiei
speciilor, menţionăm că la maimuţele superioare peste 60% din cortex este folosit în procesarea
informaţiilor vizuale.
Modele computaţionale. Teoria computaţională a lui D. Marr

Punctul de plecare al acestei teorii este acela că există diferite niveluri de explicare a
fenomenelor psihice. Pentru a înţelege această abordare, să luăm de exemplu explicarea unui
automobil şi a funcţionării lui. La un nivel de explicaţie, putem distinge motorul, roţile, volanul,
schimbătorul de viteze şi alte componente. La un alt nivel de explicaţie putem să descriem rolul pe care-
l are bateria în alimentarea motorului, sistemul de răcire, carburatorul etc. În fine, la nivelul cel mai
general de explicaţie, putem descrie rolul automobilului ca întreg (transport de persoane, marfă etc.).
IMPORTANT
Plecând de la cele descrise mai sus, Marr a elaborat o teorie care postulează existenţa a trei
niveluri de explicaţie pentru procesele de percepţie vizuală. Astfel, “în vârf” se găseşte nivelul
computaţional, care se referă la scopul general al percepţiei vizuale, la mijloc avem nivelul algoritmic
20

(procesele psihice implicate în percepţie), iar la bază se găseşte nivelul “hard”, adică procesele
neurochimice din creier.
Chiar dacă toate aceste niveluri sunt fiecare importante în felul lor, psihologii consideră că cel
mai important dintre acestea ar fi nivelul computaţional. Să ne referim la exemplul cu descrierea
automobilului, dat anterior. Este posibil să cunoaştem şi să înţelegem funcţionarea fiecărei părţi
componente a maşinii, dar fără o înţelegere a ansamblului (la ce se foloseşte maşina etc.), nu vom
putea să înţelegem de ce aceste componente sunt construite şi asamblate în acest fel. Însă, odată ce
înţelegem că o maşină serveşte la deplasare şi transport, vom înţelege de ce avem nevoie de o sursă
de energie, de o formă aerodinamică etc. Cu toate acestea, este foarte dificil de conceput o teorie
computaţională în cazul percepţiei vizuale, chiar mai dificil decât în exemplul cu automobilul. De ce?
Pentru că percepţia vizuală serveşte unor funcţii multiple şi complexe, cum ar fi: orientarea în mediul
înconjurător, menţinerea echilibrului, recunoaşterea obiectelor şi persoanelor. În consecinţă, este mai
util să dezvoltăm teorii computaţionale pentru fiecare din aceste funcţii separat.
IMPORTANT
În teoria sa computaţională despre percepţia vizuală, Marr afirmă că procesele implicate în percepţia
vizuală produc o serie de reprezentări (schiţe), care furnizează informaţii din ce în ce mai detaliate
despre mediul înconjurător. El a identificat trei astfel de reprezentări vizuale:
 schiţa primară: se formează în primele 200 ms (milisecunde) din momentul apariţiei stimulului în
câmpul vizual. Ea are drept rezultat reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulilor. Schiţa
primară furnizează o descriere bidimensională a principalelor caracteristici privind poziţia stimulului,
“separând” stimulul de mediul său, fără a furniza informaţii privind ce anume este acesta. Acum se
detectează conturul, mişcarea, textura (tipul suprafeţei), culoarea şi dispunerea spaţială.
 schiţa intermediară 2D+1/2: incorporează mecanismele de recunoaştere a figurilor (feţelor) şi
obiectelor. În acest stadiu se procesează distanţa şi adâncimea, orientarea în spaţiu a suprafeţelor
vizibile, totul conducând în final la obţinerea unei reprezentări tridimensionale a obiectului respectiv.
Însă ea este o reprezentare centrată pe observator, adică depinde de poziţia în care se află acesta.
Din această cauză, ea nu este considerată ca fiind complet tridimensională, ci o schiţă intermediară
între cea bidimensională şi cea tridimensională.
 modelul reprezentaţional 3D: este descrierea tridimensională a formei obiectelor şi a poziţiei lor
relative în spaţiu, într-o manieră independentă de punctul de vedere al observatorului. Această
schiţă finală, tridimensională se formează ca urmare a intervenţiei cunoştinţelor anterioare ale
subiectului (prelucrare top-down sau de sus în jos) care contribuie la identificarea, recunoaşterea şi
clasificarea obiectului, indiferent de poziţia pe care o are acesta faţă de observator. Astfel, o masă
este văzută ca fiind dreptunghiulară din orice poziţie, chiar dacă în realitate proiecţia ei pe retină
este un trapez sau chiar un patrulater fără laturi paralele.
Primele două stadii fac parte din prelucrarea vizuală primară, iar ultimul stadiu face parte din
prelucrarea vizuală secundară (complexă).
21
Stimuli vizuali
Schiţă primară
Procesarea Procesarea Detectarea Procesarea Procesarea

distanţei şi mişcării poziţiei, formei texturii culorii
adâncimii prin procesarea
umbrelor
Schiţa intermediară 2+1/2 D
Reprezentarea 3 D
Schiţa primară
Scopul schiţei sau a reprezentării primare este acela de a identifica caracteristicile fizice
esenţiale ale stimulului astfel încât să poată furniza informaţii adecvate pentru prelucrările ulterioare.
IMPORTANT
În conformitate cu teoria lui Marr (1982), putem identifica două tipuri de reprezentări (schiţe)
primare: reprezentarea (schiţa) primară de bază şi reprezentarea (schiţa) primară complexă sau
întreagă. Reprezentarea primară de bază conţine informaţii referitoare la schimbările în intensitatea
luminii scenelor vizuale percepute, în timp ce reprezentarea primară complexă face uz de aceste
informaţii pentru a identifica numărul şi forma globală a obiectelor percepute.
Schiţa primară de bază

Cea mai importantă prelucrare de informaţie de la acest nivel este extragerea contururilor
pentru separarea obiectului de fondul său. Această separare se face prin remarcarea schimbărilor
semnificative în intensitatea luminii, care survin de obicei la marginea obiectelor.
EXEMPLU
Faptul că inputul senzorial cel mai important este tocmai variaţia intensităţii luminoase de la marginea
obiectelor a fost demonstrat prin studiile lui Ratcliff (1965, apud. Miclea, 1994) asupra unei specii de
crab de mare numit Limulus. Avantajul folosirii acestui animal constă în aceea că posedă receptori
vizuali foarte mari şi în număr redus. Ratcliff a măsurat rata descărcărilor din neuronii conectaţi la aceşti
receptori, atunci când crabului i se prezenta un contur (de fapt marginea dintre o fantă luminoasă şi o
bandă întunecată). S-a observat astfel o variaţie bruscă a intensităţii pe care o înregistrau neuronii din
zona de contur. Astfel, celulele din zona mai luminoasă manifestă o rată crescută a descărcărilor, în
timp ce celulele din zona întunecată au o rată mult redusă a descărcărilor. Acelaşi mecanism este
prezent şi la om, ba chiar sistemul perceptiv vizual uman are tendinţa de e exagera diferenţele între
potenţiale, “îngroşând” astfel contururile în mod subiectiv. Această “îngroşare” a contururilor permite o
mai bună diferenţiere a obiectelor de fondul lor.
22

Schiţa primară complexă

Procesările de informaţii care au loc la acest nivel se bazează pe unele reguli simple care ţin de
organizarea câmpului perceptiv, reguli achiziţionate de om încă din stadiile timpurii ale dezvoltării sale.
Astfel de reguli sunt cele privind constanţa formei, a mărimii obiectelor, precum şi regulile de organizare
a obiectelor în spaţiu propuse de psihologia gestaltistă.
IMPORTANT
Schiţa vizuală complexă se formează prin analizarea informaţiilor furnizate de schiţa primară de
bază. Rezultatul final al acestor prelucrări este apariţia unei reprezentări tridimensionale intermediare,
care depinde însă de poziţia în spaţiu a celui care percepe.
Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D

Este o schiţă centrată pe subiect, iar în acest stadiu, obiectul (stimulul vizual) încă nu este
recunoscut ca atare, ci doar separat de mediul înconjurător şi “proiectat” pe retină.
IMPORTANT
Ambele schiţe (primară şi intermediară) se formează în primele 200 ms de la perceperea
obiectului şi nu sunt supuse atenţiei sau conştiinţei celui care percepe. Acest stadiu al percepţiei se mai
numeşte şi preatenţional.
Formarea reprezentării intermediare are loc prin procesarea distanţei, adâncimii, mişcării,
formei, texturii şi culorii obiectului.
EXEMPLU
Există numeroase dovezi neuropsihologice ce susţin existenţa acestui tip de reprezentări, deci
vin să valideze modelul computaţional al lui Marr. Astfel, pacienţi care au suferit distrugeri ale cortexului
ca urmare a otrăvirii accidentale cu monoxid de carbon, aveau probleme cu recunoaşterea vizuală a
obiectelor. Efectuând diverse experimente pe astfel de pacienţi, psihologii au stabilit că procesele
vizuale perceptive de bază erau prezente, dar ceea ce lipsea era tocmai reprezentarea intermediară a
obiectelor percepute. Ca o curiozitate, aceşti pacienţi nu recunoşteau obiectele prezentate vizual, chiar
dacă le puteau descrie caracteristicile fizice, în schimb dacă le atingeau sau foloseau alte modalităţi
senzoriale, recunoaşterea se producea după un timp.
Reprezentarea sau schiţa intermediară suferă de o mulţime de dezavantaje, limitări. Astfel, ea

nu conţine informaţii despre suprafeţele ascunse în mod direct vederii şi depinde de unghiul din care
este privit obiectul. Pentru a elimina aceste neajunsuri este nevoie de intervenţia unor mecanisme
superioare de prelucrare a informaţiei, care să contribuie la recunoaşterea obiectului.
Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente)
IMPORTANT
Este rezultatul intervenţiei unor procese superioare care modifică reprezentarea intermediară
astfel încât reprezentarea finală să fie independentă de punctul de vedere al observatorului. În special
23
în această etapă, care este una atenţională, conştientă, un rol important îl joacă informaţiile anterioare
ale subiectului, deci procesările descendente de tip top-down.
Detaliile privind aceste procesări vă vor fi prezentate în partea cursului ce se ocupă de

recunoaşterea obiectelor.
24

PROCESE PSIHICE SENZORIAL-COGNITIVE: PERCEPȚIILE (II)
ORGANIZAREA PERCEPTIVĂ
Aşa cum am observat până acum, ceea ce stă la baza percepţiei vizuale primare sunt
contururile, textura, culoarea şi alte caracteristici fizice ale stimulilor. Cu toate acestea, percepţia
noastră finală nu conţine aceste elemente separat, ci le organizează în aşa fel încât ceea ce percepem
este o lume compusă din obiecte şi fiinţe.
Prima încercare de a studia sistematic modul în care oamenii organizează spaţiul perceptiv
aparţine şcolii gestaltiste, formată dintr-o serie de psihologi germani care au emigrat în Statele Unite,
între cele două războaie mondiale (Koffka, Kohler, etc.). Ei au emis unele principii, care stau la baza
percepţiei umane. Principiile acestea se bazează pe unele proprietăţi ale obiectelor, cum ar fi simetria şi
rectilinearitatea. Cele mai importante principii gestaltiste au fost prezentate anterior.
Legile gestaltiste au avut o validitate ecologică ridicată (adică erau uşor de sesizat în mod
practic), dar nu au reuşit să explice care sunt procesele psihice care stau la baza producerii acestor
efecte. Ele descriau cum îşi creează oamenii contururile în mod subiectiv, în timpul percepţiei, fără însă
a explica fenomenul.
De asemenea, nu s-a putut elucida dacă aceste legi acţionează în baza unor mecanisme
înnăscute sau nu. Prezenţa lor este constatată încă din timpul primelor săptămâni de viaţă, dar nu s-a
clarificat dacă ele sunt determinate genetic sau sunt învăţate. Oricum, s-a stabilit că rolul acestor
mecanisme este acela de a realiza o categorizare neintenţionată a elementelor din câmpul perceptiv
vizual.
Unele cercetări recente au arătat că diferenţele de luminozitate, culoare şi textură stau la baza
organizării spaţiului perceptiv aşa cum este descrisă de legile gestaltiste.
RECUNOAŞTEREA OBIECTELOR
Recunoaşterea obiectelor din mediu se realizează atât de repede şi folosind atât de puţin
efort, încât la prima vedere ar părea că avem de-a face cu un mecanism extrem de simplu şi nu cu unul
foarte complicat, aşa cum de altfel este în realitate.
Există mai multe procese care sunt implicate în recunoaşterea obiectelor. Mai întâi, oamenii
trebuie să discrimineze între multitudinea de obiecte din mediul înconjurător, în special pentru că cele
mai multe obiecte din câmpul perceptiv se suprapun unele peste altele. Deci, o serie de procese
implicate în recunoaştere vor avea drept scop tocmai discriminarea obiectelor, adică stabilirea graniţelor
dintre ele, indiferent dacă ele se suprapun.
EXEMPLU
Într-o cameră obişnuită, se află peste 100 de obiecte, iar dintre acestea, aproximativ 90% dintre ele
se suprapun unele cu altele atunci când sunt percepute. Procesele care ajută la discriminarea obiectelor
sunt cele din procesarea vizuală primară, care se supun legilor gestaltiste în organizarea câmpului
perceptiv.
A doua problemă importantă este aceea de a recunoaşte obiectele dintr-o mulţime de unghiuri
posibile de vedere şi de la distanţe diferite.
27
EXEMPLU
O proiecţia retiniană a unei mese rotunde este foarte diferită, în funcţie de unghiul şi distanţa de
la care e privit obiectul. Dacă privim masa de sus, ea apare ca un disc perfect rotund, dacă e privită din
lateral, discul rotund devine unul elipsoidal etc. Cu toate aceste diferenţe, oamenii percep obiectele ca
fiind constante în formă şi mărime, chiar dacă proiecţia lor retiniană nu este la fel. Deci, o serie de
procese ce intervin în recunoaştere vor realiza tocmai acest lucru.
În fine, la un nivel superior de procesare a informaţiilor, oamenii pot identifica obiectele ca

făcând parte din aceeaşi categorie, chiar dacă ele sunt de tipuri şi mărimi diferite. De exemplu, scaunele
diferă între ele prin mărime, formă, culoare etc., dar oamenii pot recunoaşte cu destulă uşurinţă că e
vorba de scaune.
Este important să observăm că atunci când vorbim de recunoaşterea obiectelor, mai ales cele
tridimensionale, noi vorbim practic de mai multe activităţi care se desfăşoară în paralel, furnizând
diferite tipuri de informaţii. Să luăm ca exemplu recunoaşterea unui obiect ca fiind o pisică. Ştim cum ar
trebui să arate obiectul pentru a-l identifica ca fiind pisică, indiferent de unghiul din care privim obiectul.
Apoi, ştim la ce foloseşte obiectul (în cazul de faţă, animal de casă, la prins şoareci) şi mai ştim că face
parte dintr-o categorie anume, adică categoria “pisică”.
IMPORTANT
Humphreys şi Bruce (1989) au propus o teorie simplă pentru a explica cum funcţionează recunoaşterea
obiectelor. Conform cu aceasta, recunoaşterea are loc în etape, ca în figura de mai jos:
Procesare vizuală primară
Descriere a obiectului dependentă de

punctul de vedere a observatorului
Clasificare perceptuală
Clasificare semantică
Denumirea
obiectului
IMPORTANT
Etapele în recunoaşterea obiectului nu sunt strict în serie, adică unele procese ulterioare (ex.
clasificarea perceptuală) pot începe înainte ca alte procese inferioare să se fi finalizat (ex. formarea
descrierii obiectului care este dependentă de punctul de vedere al observatorului).
Clasificarea perceptuală implică compararea şi “potrivirea” informaţiilor vizuale obţinute cu

informaţiile stocate anterior în memorie privind descrierea structurală a obiectului. Clasificarea
semantică implică activarea din memorie a informaţiilor privind funcţiile obiectului perceput, iar
denumirea, implică activarea numelui obiectului, împreună cu asociaţiile sale (spre exemplu, odată cu
28

activarea numelui “pisică” se activează, e drept mai slab, şi numele “şoarece” sau “câine”, întrucât şi
aceste cuvinte fac parte din contextul în care obiectul “pisică” este întâlnit).
IMPORTANT
Validitatea acestui model teoretic a fost susţinută de studii pe pacienţi care aveau diferite tumori
pe creier şi prezentau simptome diferite în recunoaşterea obiectelor, în funcţie de partea din sistemul de
recunoaştere a obiectelor care era afectată. Spre exemplu, pacienţii cărora le era afectată partea din
sistemul de recunoaştere implicată în clasificarea semantică, manifestau afazie optică, caracterizată
prin dificultăţi de denumire a obiectelor când acestea erau prezentate singure în câmpul vizual, chiar
dacă acestea erau şi atinse şi dificultăţi de utilizare a obiectelor, fără a putea descrie funcţiile la care ele
puteau servi (ex. puteau mânui adecvat o furculiţă fără a putea spune că ea este utilizată pentru a
mânca).
Săgeţile cu dublu sens din figură semnifică faptul că avem de-a face în recunoaştere, atât cu
prelucrări ascendente de informaţii (de la informaţiile senzoriale spre memorie), cât şi cu prelucrări
descendente (de la informaţii anterioare stocate în memorie spre informaţiile senzoriale).
Există diferite tipuri de informaţie care sunt prelucrate de sistemul cognitiv uman în timpul
recunoaşterii obiectelor. Este util să distingem între informaţiile vizuale, cele semantice şi denumirea
obiectului, precum şi în care dintre etape sunt ele prelucrate, întrucât ele corespund diverselor procese
de prelucrare a informaţiilor. Faptul că diferite tipuri de informaţie corespund diferitelor procese este
susţinut de studiile efectuate pe pacienţi care aveau creierul lezat şi care nu puteau opera cu diversele
tipuri de informaţii.
Unii teoreticieni (Watt, 1988) au pornit de la principiile gestaltiste şi au propus o teorie privind
recunoaşterea obiectelor, care afirma că aceasta se realizează pornind de la structurile generale şi
mergând spre cele specifice. Astfel, conform acestei teorii, oamenii recunosc mai întâi întregul şi abia
apoi, părţile acestuia. Dacă ţinem seama de faptul că sistemul cognitiv uman are resurse cognitive
limitate, există într-adevăr o logică privind această abordare. Astfel, oamenii vor alege acele metode de
prelucrare a informaţiei care să le permită să-şi folosească resursele cognitive într-un mod cât mai
adecvat, mai economic posibil. Spre exemplu, doi câini se vor asemăna mult mai mult la nivel general
(adică amândoi au capul orientat în faţă, au patru picioare, coadă etc.), însă aceştia vor diferi foarte mult
dacă îi analizăm la nivel specific (adică ei pot diferi din punct de vedere a formei capului, a blănii, a
înălţimii etc.). Pornind de la acest exemplu, se poate observa că în recunoaşterea obiectelor este mai
utilă realizarea unei analize la nivel general decât o analiză la nivel specific, întrucât prima ne oferă mai
multe informaţii despre respectiva categorie de obiecte, în detrimentul aspectelor particulare.
Exemplu pentru a ilustra superioritatea prelucrării întregului faţă de cea a părţilor.
EXPERIMENT
Navon (1977) a realizat primul un experiment care ilustrează această tendinţă. El a prezentat
subiecţilor stimuli aşa cum sunt cei de mai jos:
S S H H
S S H H
S S H H
SSSSSSSSSSSSS HHHHHHHHH
29
Subiecţii trebuiau să recunoască cît mai repede una din cele două litere mici “S” sau “H” din
care erau formate cele două litere mari. S-a observat că performanţele subiecţilor în recunoaşterea
literei mici (viteza de reacţie în recunoaştere) erau mult mai slabe atunci când litera mare era diferită de
cea mică (ca în figura din stânga), dar erau considerabil mai bune (timpi de reacţie mult mai mici) atunci
când literele mici coincideau cu litera mare (figura din dreapta). În experimentul următor, Navon le-a
cerut subiecţilor să identifice doar litera mare. În acest caz, timpii de reacţie erau aceeaşi, indiferent
dacă litera mare era sau nu aceeaşi ca şi cea mică. Navon a concluzionat că în procesul percepţiei
vizuale se porneşte de la structuri globale către cele din ce în ce mai specifice, adică “imaginea este
mai degrabă descompusă decât construită” (Navon, 1977).
IMPORTANT
Cu toate aceste evidenţe, Kinchla şi Wolfe (1979) au precizat că prelucrarea globală, a
întregului, precede prelucrarea specifică, a detaliului, doar dacă structura globală poate fi cuprinsă,
fixată cu un singur ochi. Ei au demonstrat acest fapt utilizând stimuli similari cu cei ai lui Navon, dar care
variau în dimensiuni (foarte mici, mici, medii, mari şi foarte mari). Astfel, s-a observat că cu cât structura
globală creşte în dimensiuni, cu atât mai mult părţile ei componente au tendinţa de a fi recunoscute
înaintea întregului (adică dacă literele mari aveau dimensiuni foarte mari, atunci, oamenii recunoşteau
mai repede literele mici din care erau compuse cele mari). Acest lucru demonstrează că oamenii
folosesc un nivel mediu de generalitate în percepţie care să la asigure viteza cea mai mare de
prelucrare a informaţiei. Astfel, dacă obiectul poate fi cuprins în raza vizuală a ochiului, întregul este
perceput înaintea detaliilor, iar dacă obiectul depăşeşte această dimensiune medie, atunci detaliile sunt
percepute, recunoscute, înaintea întregului.
MODELUL COMPUTAŢIONAL AL LUI MARR

Aici este vorba de fapt de formarea schiţei tridimensionale 3D. Vă reamintim că schiţa sau
reprezentarea intermediară 2+1/2 D, care stă la baza celei 3D, este o reprezentare centrată pe
observator, adică depinde de punctul de vedere al observatorului (perspectiva sa vizuală). Spre
deosebire de aceasta, reprezentarea 3D este independentă de acest punct particular de vedere.
DEFINIŢIE
Marr şi Nishihara (1978) au identificat trei criterii pe care le îndeplineşte reprezentarea 3D:
 accesibilitatea: reprezentarea poate fi uşor de construit şi activat din memorie;
 scopul şi unicitatea: scopul se referă la măsura în care reprezentarea este aplicabilă pentru toate
formele dintr-o anume categorie, iar unicitatea înseamnă că toate perspectivele diferite ale unui
obiect ajung să producă aceeaşi reprezentare;
 stabilitatea şi senzitivitatea: stabilitatea indică faptul că reprezentarea incorporează similarităţile
dintre obiectele care fac parte din aceeaşi categorie, iar senzitivitatea înseamnă că reprezentarea
mai incorporează şi diferenţele evidente dintre acestea.
Pornind de la aceste trei criterii, Marr şi Nishihara (1978) au emis o teorie privind recunoaşterea
obiectelor.
30

IMPORTANT
Presupunerea de bază a acestei teorii este aceea că există anumite unităţi de bază care intră în
alcătuirea obiectelor şi servesc la recunoaştere. Ei au spus că principala unitate de bază care intră în
componenţa tuturor obiectelor este cilindrul care posedă o axă majoră. Conform acestei teorii, toate
obiectele sunt alcătuite din aceste unităţi de bază, organizate într-o structură ierarhică.
Ei au făcut unele experimente şi au arătat că oamenii sunt capabili să distingă între diverse
categorii de obiecte asemănătoare (spre ex. între corpul uman şi cel al unui urangutan), atunci când
acestea le erau prezentate sub forma cilindrilor. În procesul recunoaşterii, oamenii identifică orientarea
şi lungimea axelor după care sunt construiţi aceşti cilindri, elemente care rămân stabile indiferent de
perspectiva observatorului. Astfel, subiecţii făceau distincţia între corpul uman şi cel de urangutan pe
baza raportului dintre cilindrii care reprezintă braţele şi cel care reprezintă corpul (urangutanii au braţele
mai lungi decât corpul, în timp ce la oameni este invers). În fine, Marr şi Nishihara consideră că
identificarea categoriei din care face parte obiectul se face prin compararea reprezentării 3D cu
modelele obiectelor stocate în memorie.
MODELUL LUI BIEDERMAN (1987)

În realizarea modelului său, Biederman porneşte de la modelul lui Marr şi Nishihara, pe care
însă îl dezvoltă.
IMPORTANT
Recunoaşterea obiectelor se face pe baza componentelor acestora, componente care au la
bază aşa-numiţii ioni geometrici (cilindri, sfere, paralelipipezi etc.) sau prescurtat geoni.
Biederman a identificat aproximativ 36 de geoni diferiţi, din a căror combinaţie se poate realiza
orice obiect. Poate părea paradoxal că cu doar atât de puţine elemente de bază se poate realiza orice
obiect, dar avem exemplul limbii engleze (care are un vocabular dublu decât cel al limbii române
datorită originii ei duble, latine şi germanice), in care cu doar 44 de foneme se formează orice cuvânt
vorbit.
Biederman a identificat mai multe etape în recunoaşterea obiectelor, etape prezentate în
schema de mai jos.
IMPORTANT
După ce se identifică contururile, înainte de identificarea componentelor (de fapt a geonilor), au loc
alte două procese care ajută foarte mult în parcurgerea etapelor ulterioare: detectarea proprietăţilor
non-accidentale şi a concavităţilor. Detectarea proprietăţilor non-accidentale sau a regularităţilor,
permite identificarea obiectelor atunci când ele sunt privite din diferite unghiuri sau în condiţii de
vizibilitate scăzută. Ea se bazează pe existenţa unor proprietăţi invariante referitoare la simetrie,
colinearitate, curbură, paralelism şi unirea contururilor. Aceste proprietăţi invariante stau la baza formării
unora dintre iluziile optice.
Detectarea concavităţilor este foarte importantă, concavitatea fiind elementul principal care
duce la recunoaşterea unui geon, a unei forme geometrice. Importanţa concavităţii în identificarea
obiectelor, a geonilor din care acestea sunt formate, a fost demonstrată prin realizarea unor
31
experimente care au dovedit că obiectele sunt foarte greu de recunoscut fără identificarea
concavităţilor. Extragerea contururilor
Detectarea proprietăţilor Segmentarea obiectelor în

non-accidentale sectoare cu concavităţi
Determinarea
componentelor
(a geonilor)
Potrivirea componentelor
cu reprezentarea
obiectului în memorie
Identificare
Cu toate că şi-au dovedit validitatea ecologică, modelele lui Marr şi Biederman nu explică
complet mecanismele recunoaşterii obiectelor. Spre exemplu, nu ţin seama de modul în care contextul
influenţează recunoaşterea obiectelor sau cum discriminează oamenii obiectele din cadrul aceleiaşi
categorii, care au la bază aceeaşi geoni.
Palmer (1975) a demonstrat importanţa contextului în recunoaşterea obiectelor.
EXEMPLU
Palmer (1975) a prezentat subiecţilor săi, pentru a fi recunoscute, obiecte într-una din
următoarele trei condiţii: fără context, într-un context familiar (ex. o cutie poştală în faţa casei) sau
într-un context nefamiliar (ex. cutie poştală într-o bucătărie). El a constatat că oamenii recunosc mai
rapid obiectele în context familiar (ar putea fi o dovadă a prelucrării informaţiei pornind de la întreg spre
părţile componente) decât în condiţia fără context, iar atunci, obiectele erau mai repede recunoscute
decât dacă erau prezentate într-un context nefamiliar.
RECUNOAŞTEREA TRĂSĂTURILOR
În general, studiile privind recunoaşterea trăsăturilor s-au ocupat de modul în care oamenii
recunosc figurile bidimensionale, acestea considerându-se că stau la baza recunoaşterii obiectelor
tridimensionale. Aceste figuri bidimensionale au fost numite trăsături. În principal există trei tipuri de
teorii privind recunoaşterea trăsăturilor.
Teoria modelelor
Acesta afirmă că oamenii au stocate în memorie modele în miniatură ale trăsăturilor pe care
trebuie să le recunoască. Aceste modele sunt exemplare idealizate ale trăsăturilor din lumea
înconjurătoare. Astfel, noi avem în memorie un model al literei A, şi suntem capabili să identificăm pe
baza lui orice altă literă A, chiar dacă stilul de scriere este foarte diferit (adică este scris având orientări
diferite, fonturi diferite, mărimi diferite). Se presupune că modelul din memorie este idealizat, adică
32

întruneşte doar caracteristicile de bază, iar recunoaşterea se face prin potrivirea stimulului perceput cu
modelul din memorie. Cu cât potrivirea este mai mare, cu atât recunoaşterea este mai rapidă.
Fiind însă printre primele teorii propuse în acest domeniu, teoria modelelor este destul de
limitată, iar psihologii au renunţat la ea odată cu apariţia altora noi, mai valide ecologic şi care explică
mai multe fenomene.
Teoria atributelor
În conformitate cu această teorie, fiecare trăsătură este alcătuită dintr-un set de atribute. Astfel,
recunoaşterea unei trăsături începe cu extragerea atributelor ce o compun şi se finalizează cu
identificarea trăsăturii pe baza atributelor care sunt stocate în memorie. Spre exemplu, în componenţa
literei A există ca atribute două linii drepte care formează un unghi ascuţit şi o linie dreaptă care le
întretaie. Dacă această teorie este validă, atunci, cu cât o trăsătură are mai multe atribute, cu atât mai
greu va fi ea recunoscută.
EXPERIMENT
Neisser (1964) a efectuat un experiment pentru a testa această ipoteză. El a comparat timpul
necesar recunoaşterii literei Z cu timpii necesari recunoaşterii altor litere care difereau în privinţa
numărului de atribute (ex. V sau W) sau în privinţa tipului de atribute (ex. O sau G). Performanţele erau
mai bune atunci când atributele erau mai puţine.
Chiar dacă este mai complexă decât teoria modelelor, teoria atributelor este şi ea limitată
deoarece nu explică în ce mod contribuie la recunoaştere relaţia dintre atribute şi distribuţia lor spaţială.
Teoria descrierilor structurale

Aceasta este o teorie de dată recentă şi nu este încă suficient dezvoltată.
Descrierea structurală constă în propoziţii care formează unitatea cea mai mică de informaţie
care are un înţeles. În conformitate cu Bruce şi Green (1990), aceste propoziţii descriu atât natura
elementelor care alcătuiesc o configuraţie, cât şi aranjamentul structural pe care-l ocupă aceste părţi.
EXEMPLU
Astfel, descrierea structurală a literei T, poate include următoarele cinci propoziţii: există două
părţi; o parte este o linie orizontală; o parte este o linie verticală; linia verticală susţine linia
orizontală; linia verticală înjumătăţeşte linia orizontală.
După cum observaţi, descrierile structurale oferă cele mai complexe informaţii despre
trăsături, conţinând doar descrierile esenţiale. Spre exemplu, din descrierea anterioară se observă că
lipsesc orice fel de referiri la mărimea celor două linii, ceea ce face ca trăsătura descrisă să fie
recunoscută atunci când apare sub o mare varietate de forme.
Chiar dacă la prima vedere descrierile structurale par să fie cele mai complexe şi să
reprezinte o manieră adecvată de reprezentare a informaţiei, rămâne încă neclar modul în care are loc
recunoaşterea, modul în care se formează descrierea structurală a unei trăsături. De asemenea, un
neajuns al acestei teorii este şi faptul că nu ţine seama de influenţa contextului.
33
RECUNOAŞTEREA FEŢEI UMANE
Există numeroase motive care ne determină să tratăm recunoaşterea feţei umane ca o parte
separată a capitolului de recunoaştere a obiectelor. Mai întâi, pentru că abilitatea de a recunoaşte
corect feţele umane joacă un rol important în viaţa noastră cotidiană, apoi pentru că recunoaşterea unei
feţe umane se produce într-un mod oarecum diferit de cea a obiectelor şi, în fine, pentru că în ultimii ani,
numărul cercetărilor din domeniul recunoaşterii feţei umane a crescut aşa de mult, încât se poate spune
fără exagerare că azi se ştie mai multe despre acest subiect decât despre modul cum sunt recunoscute
obiectele.
Există anumite tulburări psihice care au ca rezultat distorsiuni în recunoaşterea feţelor.
DEFINIŢIE
Prospagnozia constă în nerecunoaşterea feţelor umane familiare, mergând chiar până la
nerecunoaşterea propriei feţe în oglindă sau fotografii.
Aceşti pacienţi manifestă în general şi tulburări privind recunoaşterea obiectelor. Pornind de la

studiul acestei tulburări s-a pus problema dacă nerecunoaşterea feţei umane s-ar datora complexităţii
acestui stimul (spre exemplu, e mai greu de diferenţiat între două feţe umane, decât între două obiecte
diferite) sau dacă este vorba doar de implicarea unor mecanisme diferite în această recunoaştere.
Cercetările de până acum par să susţină a doua variantă, şi anume că recunoaşterea feţei umane are la
bază mecanisme diferite de cea a recunoaşterii obiectelor non-umane.
Există două teorii principale în acest domeniu: modelul informaţiilor configurale şi modelul lui
Bruce şi Young (1986).
MODELUL INFORMAŢIILOR CONFIGURALE
IMPORTANT
În recunoașterea feței umane se presupune că oamenii folosesc două tipuri de informații:
- Informații despre trăsăturile individuale ale feței (ex. culoarea ochilor);
- Informații despre configurația elementelor care alcătuiesc figura umană și despre aranjarea lor în
spațiu (ex. că ochii sunt deasupra nasului și gurii).
EXEMPLU
Ca exemplu practic, aceste două tipuri de informaţii care se presupune că stau la baza
recunoaşterii feţei umane sunt folosite adesea de poliţie atunci când se alcătuieşte portretul-robot al
infractorilor. Poliţia dispune în acest caz de toate elementele componente ale unei feţe umane (nas,
ochi, frunte, păr etc.) într-o mare varietate de forme. Apoi, martorii alcătuiesc portretul-robot asamblând
elementele care compun figura criminalului.
34

EXPERIMENT
Young, Hellawell şi Hay (1987) au realizat o serie de experimente care au dovedit importanţa
elementelor configurale în recunoaşterea feţei umane. Astfel, ei au prezentat subiecţilor feţe umane
compuse din două jumătăţi provenite de la faţa unor celebrităţi. Partea superioară a feţei provenea de la
o celebritate, iar partea inferioară de la o altă celebritate. Sarcina subiecţilor era de a recunoaşte
persoana de la care provine partea superioară. Rezultatele au evidenţiat că atunci când cele două
jumătăţi se potriveau (adică trăsăturile uneia erau aşezate în continuarea celeilalte; spre ex. atunci când
bucata de nas a părţii superioare se continua, se potrivea perfect cu nasul părţii inferioare), subiecţii
aveau dificultăţi în a recunoaşte partea superioară, faţă de cazul în care trăsăturile nu se potriveau.
Explicaţia dificultăţii în recunoaştere este considerată a fi efectul celui de-al doilea tip de informaţii, cele
despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor, care produc o
interferenţă între memoria celor două feţe provenite de la cele două celebrităţi.
Repetând experimentul, dar prezentând răsturnată faţa umană rezultată din alăturarea celor
două jumătăţi, experimentatorii au descoperit că atunci recunoaşterea jumătăţii superioare (de fapt, cea
situată acum jos, dar care conţinea fruntea, părul, ochii şi o bucată de nas) nu mai era îngreunată de
cea inferioară, nici atunci când ele se potriveau. Mai mult, recunoaşterea părţii superioare se făcea mult
mai rapid acum decât atunci când figura umană era prezentată în poziţie normală. Ei au explicat acest
fenomen aparent curios prin intervenţia celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre configuraţia
generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor. Prezentând faţa răsturnată, ei au considerat
că informaţiile anterioare ale subiectului despre configuraţia feţei umane nu mai pot fi folosite adecvat,
deci nu vor mai produce interferenţă, ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferenţia
mai uşor între cele două jumătăţi.
Un alt rezultat care confirmă validitatea acestui model teoretic, este cel obţinut de Rhodes,
Brennan şi Carey (1987) care au constatat că atunci când privim caricaturile unor celebrităţi, acestea
sunt recunoscute mult mai repede şi mai uşor decât desenele care reproduceau figura respectivă în
mod acurat. Ei au explicat fenomenul prin faptul că într-o caricatură sunt exagerate diferenţele şi
caracteristicile persoanei respective, iar aceste informaţii sunt şi ele configurale.
IMPORTANT
Există însă şi limite ale acestui model teoretic. Astfel, el nu ţine cont de tridimensionalitatea feţei
umane (cercetările de până acum s-au făcut folosind numai materiale bidimensionale, fotografii, desene
etc.) şi nici de elementele dinamice ale procesului de recunoaştere.
EXPERIMENT
Importanţa elementului mişcare în recunoaşterea figurii umane este demonstrat de experimentele lui
Bruce şi Valentine (1988). Ei au montat mici luminiţe pe suprafaţa feţei unui actor, luminiţe slabe, care
nu permiteau recunoaşterea unei mari porţiuni de faţă, ci doar pe acelea din imediata apropiere a
luminiţei. Apoi au realizat un film, în întuneric, iar actorul îşi modifica expresia facială astfel ca ea să
corespundă diverselor emoţii (furie, bucurie etc.). Rezultatele au indicat că subiecţii erau capabili să
recunoască sexul actorului şi mare parte dintre emoţiile exprimate de acesta.
35
Modelul lui Bruce şi Young (1986, 1990)

Cei doi psihologi au propus un model ce s-a dovedit a avea mare influenţă în domeniul
cercetărilor privind recunoaşterea feţei umane. Ei au precizat că în procesul recunoaşterii sunt folosite
mai multe tipuri de informaţii, nu numai cele strict legate de perceperea elementelor feţei (se poate
spune că ei au luat în consideraţie atât procesarea ascendentă, cât şi pe cea descendentă în
recunoaşterea feţei). De asemenea, ei au mai precizat că recunoaşterea feţelor familiare se face diferit
de cea a feţelor nefamiliare, ca urmare a intervenţiei unor tipuri diferite de informaţii în cele două cazuri.
Ei au propus modelul lor iniţial în 1986, apoi l-au modificat şi îmbunătăţit în 1990. Pentru a evita
încărcarea cu prea multe informaţii, vă prezentăm aici doar modelul din 1990, cel revizuit şi îmbunătăţit,
care explică mai multe rezultate experimentale, decât cel propus iniţial.
IMPORTANT
Recunoaşterea feţei este rezultatul acţiunii unui sistem format din trei componente, fiecare
corespunzându-i informaţii specifice:
- unităţi de recunoaştere a elementelor faciale: sunt activate de prezentarea feţei şi conţin
informaţii privind atât elementele feţei, cât şi informaţii configurale despre feţele familiare.
- noduri de identitate personală: conţin informaţii autobiografice şi semantice legate de persoanele
familiare şi contextul în care au fost ele întâlnite.
- unităţi cu informaţii semantice: conţin numele persoanei şi alte informaţii semantice despre
persoane (ex. ocupaţia, pasiunile etc.), informaţii care nu au legătură cu informaţiile autobiografice
(amintirile despre întâmplări petrecute cu persoana respectivă).
Conform modelului lor, Bruce şi Young au precizat că recunoaşterea finală a feţei se produce la
nivelul componentei nodului de identitate personală, întrucât această componentă este conectată cu
celelalte, în timp ce acestea nu sunt conectate între ele, la fel ca în schema de mai jos (cuvintele scrise
în italic reprezintă un exemplu):
EXEMPLU
Noduri de identitate
personală
Am văzut-o des la TV, în
reviste etc.
Informaţii semantice Unităţi de recunoaştere

Nume ei este Diana sau facială
Lady D păr blond, tunsă scurt,
Făcea parte din familia pistruiată, nas relativ
regală Britanică mare etc.
Validitatea acestui model a fost confirmată experimental şi el reuşeşte să explice multe din
rezultate, care nu erau explicate de modelele anterioare. Spre exemplu, modelul explică de ce adeseori
putem recunoaşte cu uşurinţă faţa unei persoane, dar nu şi numele acesteia, mai ales la puţin timp de la
cunoaşterea acelei persoane. Explicaţia constă în faptul că numele este relativ slab integrat în cadrul
celorlalte informaţii semantice. De aceea, numele proprii care au sens (ex: Roşu, Cojocaru etc.) sunt
recunoscute mai uşor în prezenţa feţei posesorului lor.
36

APLICAŢIE
1. Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea obiectelor.
2. Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea trăsăturilor.
3. Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea feţei umane.
37
PROCESE PSIHICE SENZORIAL-COGNITIVE: REPREZENTĂRILE
Problema reprezentărilor a fost obiectul unor controverse între filosofi, lingvişti şi psihologi. Deşi
este complicată s-au încercat abordări ştiinţifice care să-i dea o rezolvare. Dificultăţile explicative provin
din definirea conceptului.
DEFINIŢIE
Reprezentarea a fost definită ca imagine unitară dar schematică a însuşirilor concrete ale
obiectelor în absenţa acestora din câmpul perceptiv.
Dar reprezentarea a fost definită şi ca o noţiune sau set de simboluri care se referă la un lucru
“obiect real” sau “obiect al imaginaţiei” în absenţa acelui obiect.
Dacă considerăm reprezentarea strict intuitivă atunci prima definiţie este acceptabilă. Dar dacă
ne raportăm la cea de-a doua definiţie, chiar dacă rămânem în domeniul intuitiv, implicarea aspectelor
intelective este evidentă.
DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA REPREZENTĂRILOR PRIN COMPARAŢIE CU PERCEPŢIA
DEFINIŢIE
Această capacitate de a „re-construi” imaginea în lipsa contactului direct cu obiectul, care
permite cunoaşterea obiectului în absenţa lui, dar cu condiţia ca el să fi acţionat anterior asupra
organelor de simţ, poartă denumirea de reprezentare.
Aceste imagini ne sunt foarte familiare. Ne amintim imaginea unui prieten, imaginea bunicii sau
imaginile unor obiecte care nu sunt în prezent în faţa noastră. Aceste imagini sunt destul de vii şi
asemănătoare, dar nu total identice cu cele reale.
IMPORTANT
Deci, reprezentările nu sunt simple reproduceri ale imaginilor anterior percepute, ci o
„re-construcţie” a acestora în plan mintal, o transformare a imaginilor de la care s-a pornit iniţial. În
acelaşi timp, transformarea nu este totală deoarece sunt păstrate elementele importante ale imaginii
anterioare. Dacă această identitate nu s-ar păstra nu am mai putea vorbi de o „re-prezentare” (o nouă
prezentare) a imaginii anterioare, ci de imaginarea unui obiect nou, total deosebit de cel perceput
anterior.
EXEMPLU
Să revenim la percepţia şi reprezentarea autoturismului. Atunci când automobilul este în faţa
voastră, imaginea lui conţine toate detaliile, toate însuşirile intuitive şi figurative ale acestuia, în timp ce
imaginea din reprezentare, deşi păstrează aspectele intuitive şi figurative, este lipsită de aceste detalii şi
40

se vor reţine doar elementele esenţiale ale unui autoturism, elemente care-l fac ca acesta să fie diferit
de un camion, tramvai, autobuz, bicicletă etc.
Din cele prezentate vom putea desprinde câteva asemănări între percepţii şi reprezentări:
1. Cele două imagini se aseamănă prin faptul că ambele cuprind însuşiri intuitiv-figurative, adică sunt
imagini concrete ale unui obiect, în cazul nostru imaginea concretă a unui automobil.
2. Ambele imagini sunt unitare în sensul că imaginea din reprezentare redă obiectul anterior perceput
în ansamblul său.
3. Atât percepţia cât şi reprezentarea produc efecte fiziologice. Dacă vedem o lămâie sau doar dacă o
evocăm prin imagine, în ambele cazuri se produce salivaţia.
4. Atât în percepţie cât şi în reprezentare acţiunile practice ale subiectului cu obiectele au un rol
important. După naştere copiii încep să exploreze obiectele care se află în câmpul lor perceptiv. Ei
urmăresc din unghiuri diferite conturul unor obiecte aflate la distanţe diferite. În felul acesta apar
modificări ale curburii cristalinului, ale convergenţei şi divergenţei globilor oculari, dimensiuni diferite
ale imaginilor retiniene, combinări ale imaginilor, puţin diferite, care provin de la cei doi ochi. Detaliile
acestor aspecte au fost prezentate anterior când s-a vorbit despre percepţie. Aici dorim să
evidenţiem faptul că imaginea perceptivă nu este predeterminată, apriorică, adică nu există înaintea
experienţei practice a copiilor cu obiectele. Prin activitatea practică de explorare a obiectelor, prin
exerciţii repetate se formează schemele perceptive, care vor contribui la organizarea informaţiei
atunci când un obiect este perceput. Aceste scheme nu sunt înnăscute, ci dobândite prin experienţă.
Experienţa perceptivă stă la baza formării reprezentărilor, proces care la rândul său este influenţat
de acţiunile practice. Experienţa anterioară cu obiectele facilitează reliefarea şi selectarea unor
însuşiri şi estomparea altora. Acest aspect se reflectă în structura imaginii din reprezentare care este
unitară dar schematică. Imaginea este unitară pentru că obiectul este redat în ansamblul său, dar
este schematică pentru că se reţin doar însuşirile caracteristice ale acestuia.
EXEMPLU
Să presupunem că priviţi un „cric” aflat în portbagajul unui autoturism. În acest caz, prin simpla
contemplare, veţi avea imaginea unui dispozitiv metalic de formă paralelipipedică. Dacă nu aţi folosit
niciodată un astfel de dispozitiv şi nici nu aţi văzut cum îl folosesc alţii atunci caracteristica esenţială a
imagini obiectului va fi forma. Utilizarea efectivă a dispozitivului determină extragerea altor aspecte
caracteristice. Ne referim la elementele de fixare a dispozitivului pentru a permite ridicarea unor greutăţi
prin împingere de jos în sus, precum şi elementele mecanismului de împingere (o manivelă legată de o
tijă prevăzută cu filet). Trecerea de la simpla contemplare la acţiunea practică modifică modul de
structurare a imaginii.
5. Atât percepţia cât şi reprezentarea sunt însoţite de mişcare. În cazul percepţiei constatăm prezenţa
mişcării globilor oculari atunci când sunt explorate contururile obiectelor, mişcarea degetelor pe
suprafaţa obiectelor pentru cunoaşterea asperităţii sau schimbarea poziţiei, a posturii capului pentru
a observa mai bine un obiect plasat într-un unghi nefavorabil.
EXEMPLU
De exemplu, plecând de la şcoală şi aflându-te în drum spre casă, zăreşti undeva în partea dreaptă
a străzii un automobil roşu, decapotabil, ultimul tip. Din mers, întorci capul spre dreapta pentru a-l vedea
mai bine. Îţi îndrepţi atent privirea spre el şi, urmărindu-l cu ochii, constataţi designul modern, forma
farurilor, a capotei şi a portierelor. Te apropii, atingi caroseria şi, mişcând degetele pe suprafaţa
acesteia, constataţi netezimea şi lustrul vopselei de calitate. Între timp, au venit însă şi alţi colegi
41
interesaţi să vadă mai de aproape această „supermaşină”, astfel încât în jurul ei s-a făcut în scurt timp o
mare aglomeraţie care te incomodează şi din cauza căreia nu mai poţi vedea prea uşor interiorul
automobilului: volanul, bordul, tapiţeria din piele etc. De aceea eşti nevoit să sari, să te ridici pe vârfuri,
să înclini capul spre stânga, spre dreapta sau să întinzi gâtul peste umărul colegului din faţă … Numai
aşa poţi avea o percepţie clară şi completă a maşinii.
În cazul reprezentărilor, imaginarea unor mişcări provoacă uşoare contracţii ale muşchilor de care nu
vă daţi seama. Un gimnast sau un sportiv care practică săriturile în apă, se concentrează înainte a
evolua, timp în care îşi reprezintă mişcările. Aceste imagini sunt însoţite de acte ideomotorii, care
presupun doar reprezentarea mişcărilor viitoare. Deseori aceste imagini sunt folosite în şedinţele de
antrenament.
6. Imaginile din percepţie şi cele din reprezentare au un înţeles, o semnificaţie. Dacă priviţi o vază
aflată pe masă, semnificaţia imaginii este legată de utilitatea practică a obiectului, în acest caz un
obiect în care se pun flori tăiate. Imaginea obţinută prin reprezentarea acestui obiect are aceeaşi
semnificaţie, dar ea poate evoca şi imaginea unui buchet de crizanteme care au fost cândva aşezate
în acea vază. Deci, semnificaţia imaginii din reprezentare este mai bogată, aduce mai multe
informaţii.
7. Limbajul are un rol important pentru ambele procese psihice. În cazul percepţiei mecanismele
verbale au rol de integrator, iar pentru reprezentare un rol reglator. Funcţia integratoare a cuvântului
pentru percepţie este evidenţiată atunci când prezentăm unor subiecţi imagini lacunare (imagini din
care lipsesc anumite părţi). Dacă le cerem acestora, fără să dăm nici o indicaţie verbală, să
recunoască obiectul din imagine atunci timpul de recunoaştere este mai mare. Dacă specificăm că
obiectul respectiv face parte din categoria obiectelor de mobilier, atunci timpul de recunoaştere este
mai mic. Diferenţa se explică prin faptul că indicaţia verbală de tipul „ce obiect de mobilier este
prezentat în această imagine?” facilitează organizarea elementelor percepute într-un ansamblu
unitar şi integral.
Rolul reglator al cuvântului pentru reprezentare se manifestă prin:

– cu ajutorul cuvântului evocăm reprezentări deja formate. De exemplu spun „bunică” şi evoc imaginea
bunicii;
– cu ajutorul cuvântului putem construi imagini mai bogate sau putem schematiza aceste imagini.
După ce am evocat imaginea bunicii, putem activa, cu ajutorul cuvintelor, detalii pentru a descriere
portretul bunicii (ochi, păr, talie etc.);
– cuvântul ajută la înlănţuirea unor serii de imagini. Odată cu activarea imaginii bunicii putem evoca şi
imagini ale contextului spaţial în care a fost percepută bunica: peisaj, casă etc.
– cu ajutorul cuvântului putem organiza şi transforma imaginile.
Organizarea imaginilor se referă în principal la categorizare, adică la introducerea mai multor
obiecte în aceeaşi clasă pe baza unor caracteristici esenţiale comune: masa, scaunul, dulapul, biroul
etc., toate pot fi înglobate într-o categorie mai largă desemnată prin cuvântul mobilier.
Transformarea imaginii cu ajutorul cuvântului este o problemă ceva mai complexă, constând de
obicei în îmbogăţirea ei prin relaţionarea cu alte imagini. De pildă, dacă spunem „deşert” ne
reprezentăm imediat pustietatea unor orizonturi, nisipurile fierbinţi, aerul sufocant şi soare torid. Dar
dacă pronunţăm cuvântul „oază”, imaginea deşertului se îmbogăţeşte considerabil, acesta
transformându-se chiar dintr-un ţinut pustiu într-unul fertil în care există apă, umbră şi curmali.
– cuvântul integrează reprezentările în procesul gândirii şi imaginaţiei.
EXEMPLU
Un exemplu l-ar putea constitui metafora – o figură de stil reprezentată printr-un substantiv, prezentă
deci sub forma unei imagini, care pentru a-şi face înţeleasă semnificaţiile necesită o judecată, o
42

interpretare, cu alte cuvinte intervenţia mecanismelor gândirii. Imaginea metaforică este adusă în
gândire prin cuvânt: astfel, sintagma „Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept …” (Lucian Blaga, Lumina)
integrează reprezentarea simbolică a noţiunii de lumină în procesul gândirii, în urma căruia se poate
ajunge la conotaţii, la semnificaţiile încifrate pe care a vrut să le transmită artistul.
Regizorul transpune prin cuvânt (indicaţii regizorale) propria sa viziune asupra modului în care
trebuie să joace actorii, transformând, prin prisma subiectivităţii şi a imaginaţiei sale, scena jucată şi
creând ceva nou.
Sunt şi multe aspecte prin care reprezentările se deosebesc de percepţii:

1) Percepţia este o imagine primară, se formează numai prin acţiunea directă a obiectelor asupra
organelor senzoriale, în timp ce reprezentarea este o imagine secundară. formată pe baza
informaţiilor perceptive, dar în absenţa obiectelor din câmpul perceptiv;
2) Percepţia este o imagine integrală, bogată în conţinut. Această imagine structurează într-un
ansamblu, unitar şi integral elementele obiectului perceput şi cuprinde detalii ale acestuia.
Reprezentarea este o imagine schematică deoarece se reţin doar aspecte esenţiale ale obiectului
perceput anterior.
EXEMPLU
Dacă vedem o barcă, imaginea acesteia conţine detalii referitoare la mărime, culoare, materialul din
care este construită, prezenţa velelor etc.. În reprezentarea unui bărci rămân doar însuşirile importante,
caracteristice pentru obiectele care fac parte din această categorie. Aceste însuşiri vor fi legate mai ales
de forma obiectului care permite plutirea pe apă.
3) Percepţia este contextuală în timp ce reprezentarea este ruptă de contextul spaţio-temporal. Atunci
când percepem un obiect, percepem şi alte obiecte prezente în câmpul nostru perceptiv şi în acelaşi
timp avem informaţi despre momentul producerii fenomenului.
EXEMPLU
Să presupunem că vă aflaţi într-o excursie la mare şi admiraţi într-o dimineaţă senină răsăritul
soarelui. Imaginea soarelui care parcă apare din apă şi reflexia luminii vă fascinează, dar în acelaşi timp
observaţi în larg şi câteva vapoare ca navighează în apropierea ţărmului. Ştiţi că este dimineaţă şi
conştientizaţi momentul receptării imaginii. După un timp vă amintiţi de imaginea feerică a răsăritului de
soare. Această imagine este detaşată de contextul în care aţi perceput-o. Vapoarele nu mai apar şi nici
informaţiile referitoare la momentul în care aşi admirat răsăritul soarelui.
4) În percepţie există conştiinţa prezenţei obiectului în câmpul perceptiv în timp ce în reprezentare

avem conştiinţa absenţei obiectului. În percepţie există conştiinţa realităţii obiectului în timp ce în
reprezentare există o conştiinţă a subiectivităţii imaginii. De fapt în reprezentare realul este o
reconstrucţie mintală a lumii exterioare.
CITAT
„Sentimentul eului propriu întovărăşeşte succesiunea imaginilor. Imaginile formează un limbaj
personal, pe care omul şi-l rosteşte lui însuşi, e limbajul experienţei specifice pe care a trăit-o. De aceea
dorinţele, sentimentele pun o pecete viguroasă pe reprezentări. Deseori noi vedem persoanele, lucrurile
aşa cum le dorim, alteori le vedem prin prisma temerilor noastre, chiar dacă obiectiv ele nu sunt
fondate” (după A. Cosmovici, 1996, Psihologie generală, pp. 130).
43
5) Percepţia se limitează la aspectele aparente, de suprafaţă în timp ce reprezentarea trece dincolo

aparenţe şi devine o imagine panoramică, poate pătrunde în interioritatea obiectului perceput
anterior.
EXEMPLU
Să presupunem că aveţi în faţa voastră un ceas deşteptător. Dacă priviţi acest ceas din faţă,
atunci imaginea care se va forma cuprinde detalii despre forma, culoarea şi cadranul ceasului
(distribuţia acelor şi a numerelor care indică ora). Dar, în acelaşi timp puteţi activa şi informaţii despre
partea nevăzută a ceasului. Acestea vizează cheiţele plasate în spate care sunt folosite pentru
mişcarea acelor şi tensionarea arcului. Mai mult, chiar puteţi activa şi imaginea mecanismului interior
(roţi dinţate, angrenaje, arcul de oţel), elemente care determină funcţionarea ceasului. Toate aceste
elemente apar simultan în reprezentare, fapt care vă ajută să înţelegeţi modul de funcţionare al
acestuia.
6) Efectele generalizării intuitive sunt mai pronunţate în reprezentare faţă de percepţie. Imaginea din
reprezentare, nu este o reproducere fidelă a percepţiei, deoarece în producerea reprezentărilor sunt
implicate operaţiile intelectuale. În urma perceperii repetate a obiectelor din realitate, prin prelucrări
mintale, se reţin aspectele caracteristice, esenţiale şi se elimină cele mai puţin importante. Acesta
este un proces de abstractizare care contribuie la formarea unei imagini tip, un model sintetic. Apoi
modelul este extins la toate obiectele care aparţin unui grup, adică fac parte dintr-o categorie.
Reprezentările generalizate sunt numite preconcepte, deoarece imaginea tip este un „simbol
generalizator” şi poate să înlocuiască orice obiect din grupul de obiecte.
EXEMPLU
În imaginea tip a unui scaun se vor reţine elementele obiectului care folosesc susţinerii unei
persoane care se aşează (picioare, placa pe care ne aşezăm, spătar).
Aceasta este o posibilă imagine tip a scaunului. Această imagine tip este extinsă la toate obiectele
care fac parte din această categorie indiferent de numărul de picioare, forma spătarului, mărimea obiectului
sau culoarea materialul din care este confecţionat.
Acest simbol este extins şi la scaunele pe care le aveţi acasă, la cele dintr-o cofetărie, sală de
festivităţi etc.
Atunci când vorbim de generalizare intuitivă, prezentă în reprezentare, trebuie să menţionăm că

printr-o reconstrucţie mintală ne formăm imagini care nu au un corespondent în realitate. Acestea sunt
construcţii mintale noi care pornesc de la reprezentările individuale ale obiectelor din categoria
respectivă.
EXEMPLU
Să ne imaginăm copiii de la grădiniţă care sunt rugaţi de educator să selecteze dintr-o mulţime de
triunghiuri, cercuri, pătrate, romburi de culori şi dimensiuni diferite, doar cercurile. Exersând această
operaţie aceştia vor reuşi, după un timp, să realizeze o selecţie corectă. Apoi operaţia se selecţie se va
repeta şi pentru pătrate, romburi, dreptunghiuri. Exerciţiul poate continua introducând pe lângă forma
obiectelor şi alte criterii de selecţie (de exemplu numai pătratele mici şi roşii). Observăm că se percep şi
apoi se reprezintă succesiv elemente dintr-o categorie mai largă, cea de figuri geometrice. Figurile
geometrice sunt reprezentări generalizate, deoarece ele nu există în realitate decât prin formele
44

particulare (cercuri, pătrate etc.) care sunt introduse în această categorie. Tocmai aici intervin operaţiile
intelectuale, materializate, prin construcţii şi reconstrucţii mintale, în reprezentări generalizate.
7) În activităţile practice, imaginile din reprezentare au o mai mare libertate faţă de schema perceptivă
formată anterior.
În imaginea din stânga puteţi observa schema clasică a legării

becurilor în serie (cea întâlnită probabil în manualul de fizică), iar
+ în imaginea din dreapta observaţi dispunerea becurilor într-o
acţiune practică – la împodobirea bradului de Crăciun, unde
schema percepută anterior se modifică vizibil în funcţie de +
dorinţele noastre.
8) Percepţia se impune de la sine, este involuntară şi devine voluntară numai atunci când ne propunem
să observăm ceva sistematic. Dacă mergem pe stradă şi auzim un scârţâit de roţi, involuntar
întoarcem capul şi vedem maşina care a frânat brusc pentru a evita un accident. Imaginile din
reprezentare sunt voluntare, deoarece le activăm atunci când dorim şi avem posibilitatea să le
respingem din minte dacă vrem.
IMPORTANT
În concluzie reprezentarea este un intermediar între percepţie şi gândire, este o percepţie regândită.
Prin natura să intuitiv figurativă se apropie de percepţie, iar prin conţinutul său (simbol generalizat, o
imagine tip, prototip) se apropie de gândire. Fiind un „preconcept” sau un „concept figural” (după J.
Piaget) reprezentarea pregăteşte generalizarea conceptuală.
ABORDAREA COGNITIVISTĂ
Reprezentările pot fi clasificate după natura lor în interne şi externe. Fiecare din cele două
categorii au la rândul lor subcategorii care sunt prezentate în figura de mai jos.
IMPORTANT
REPREZENTĂRI
EXTERNE INTERNE
PICTORIALE LINGVISTICE
SIMBOLICE SUB‐SIMBOLICE
ANALOGICE PROPOZIŢONALE
45
REPREZENTĂRILE EXTERNE
După cum deducem din schema de mai sus reprezentările externe pot fi pictoriale sau
lingvistice. Pentru a putea diferenţia între ele facem apel la următorul exemplu.
EXEMPLU
Să presupunem că o echipă de cercetători s-a mutat într-o nouă clădire care are opt birouri dispuse de
o parte şi de alta a unui coridor, iar birourile sunt câte patru pe fiecare parte a acestuia aşa cum este
prezentat în imaginea de mai jos.
MARIA DAN IOANA BOGDAN

100 111 112 113
CULOAR
MARIUS DOINA ANA GEORGE
114 115 116 117
Schema de mai sus poate fi interpretată fie apelând la imaginea vizuală prezentată (imagine
pictorială) fie apelând la următoarele propoziţii (imagine lingvistică).
 Maria este în biroul 100
 Dan este în biroul 111
 Ioana este în biroul 112
 George este în biroul 117
 Ana este în biroul 116
Evident, ambele tipuri de reprezentări se referă la acelaşi aspect, cu toate că reprezentarea
pictorială este mai apropriară de concret, indicând clar poziţiile ocupanţilor fiecărui birou, dar şi poziţiile
relative ale acestora, uni faţă de alţii. Propoziţiile care descriu acelaşi aspect ca şi reprezentarea
pictorială nu precizează plasarea în mijloc a culoarului, că fiecare birou are aceeaşi dimensiune, că
biroul Mariei este situat vis-à-vis de cel al lui Marius etc. Pentru a include toate aceste elemente este
nevoie de cantitate mult mai mare de informaţii lingvistice, fapt care exemplifică dictonul "o imagine
valorează cât o mie de cuvinte".
IMPORTANT
Deoarece reprezentarea pictorială este mai apropiată de obiectul reprezentat din lumea reală, dată fiind
analogia dintre obiectul real şi reprezentarea acestuia, ea se mai numeşte şi reprezentare de tip
analogic.
Cu toate aceste deosebiri, cele două tipuri de reprezentări externe au în comun faptul că ele
sunt doar o sinteză, adică nu sunt complete şi nu reprezintă obiectul în totalitate, ci numai aspectele
importante, esenţiale. În exemplul prezentat nici una din cele două reprezentări nu ne oferă informaţii
despre culoarea mochetei din birouri, prezenţa tablourilor pe pereţi etc.
Există şi diferenţe între cele două tipuri de reprezentări. Imaginaţi-vă un desen în care este
înfăţişat un birou pe care se găseşte o carte. Reprezentarea pictorială ar fi tocmai acest desen, iar
reprezentarea lingvistică ar fi propoziţia "Cartea este pe birou". Pe baza acestui exemplu vom evidenţia
principalele deosebiri dintre aceste două tipuri de reprezentări:
46

IMPORTANT
1. Reprezentarea lingvistică este formată din simboluri discrete, iar cea pictorială nu conţine
astfel de simboluri. În reprezentarea lingvistică, fiecare literă este ea însăşi un simbol, dar litera nu
mai poate fi împărţită la rândul ei în ceva cu sens. De exemplu o jumătate din litera "a" nu semnifică
nimic. În reprezentarea pictorială este greu de stabilit care sunt simbolurile ce o conţin. Aici orice
linie poate să semnifice ceva, totul depinzând în cele din urmă de contextul întregii imagini;
2. Reprezentarea lingvistică are simboluri explicite pentru toate elementele conţinute în ea, ca şi
pentru relaţiile dintre elemente. În exemplul, "cartea este pe birou", în cazul reprezentării pictoriale
simbolurile sunt implicite, ca şi relaţiile dintre elemente, adică depind de context. Nu avem nici o
reprezentare grafică a relaţiei "pe";
3. Reprezentarea lingvistică este alcătuită pe baza unor reguli gramaticale care determină
combinarea simbolurilor, în timp ce acest lucru nu se regăseşte în reprezentarea pictorială;
4. Reprezentarea lingvistică este abstractă şi poate fi achiziţionată printr-o varietate de
modalităţi senzoriale (vizual, auditiv şi chiar tactil), în timp ce reprezentarea pictorială este concretă
şi achiziţionată predominant vizual.
PROPOZIŢIILE CA REPREZENTARE MENTALĂ
Reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţi explicite, discrete şi abstracte care

reprezintă conţinutul ideatic, mental. Ele reprezintă obiectele conceptuale şi relaţiile dintre acestea într-o
formă care nu depinde de limba folosită. De exemplu, oamenii îşi reprezintă propoziţional relaţia dintre o
carte şi o masă pe care este aşezată cartea în aceeaşi formă indiferent că o fac în ruseşte sau în
engleză şi indiferent de organele de simţ implicate (vizual, auditiv, olfactiv sau tactil). Cu alte cuvinte
reprezentările propoziţionale constituie un mod universal de reprezentare a tuturor activităţilor cognitive.
Aceste aspecte pot părea la prima vedere foarte confuze. Cum putem noi să caracterizăm
reprezentările propoziţionale dacă ele sunt abstracte, nu depind de limbaj şi nici de modalitatea
senzorială? Psihologii au rezolvat această problemă pornind de la unele noţiuni de logică.
IMPORTANT
Noţiunile de predicat şi argument descriu cel mai bine reprezentările propoziţionale. Un
predicat este orice poate avea sau lua argumente. În reprezentarea propoziţională "Cartea este pe
birou", predicatul este PE, iar argumentele sunt CARTE şi BIROU. Predicatele și argumentele se
notează în scris cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele obişnuite (pe, carte, birou), dar şi pentru
a înţelege că ele fac referire la reprezentarea mentală, propoziţională a obiectele menţionate.
Aşa cum se observă mai sus, predicatul are rolul de a lega într-un fel anume argumentele.
Uneori, predicatele mai pot indica anumite proprietăţi pe care le au argumentele. În exemplul nostru,
predicatul PE ne indică relaţia care există între cele două argumente, CARTE şi BIROU. Notarea sau
exprimarea grafică a acestei reprezentări mentale se face în felul următor:
PE (CARTE, BIROU)
Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două argumente. În
acelaşi timp un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului. Reprezentarea propoziţională
"Mărul este roşu" poate fi exprimată astfel: ROŞU (MĂR).
De asemenea şi reprezentări propoziţionale mai complicate por fi exprimate în scris. De
exemplu, reprezentarea propoziţională "Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit" se scrie:
47
LOVIT (DAN; MARIUS)

RĂNIT (MARIUS)
Chiar dacă avem de-a face cu două predicate, avem o singură reprezentare propoziţională.
IMAGINILE CA REPREZENTARE MENTALĂ
Structura reprezentărilor imagistice nu este pe deplin clarificată. Cu toate acestea psihologii

s-au preocupat de unele proprietăţi pe care la au acestea şi de legătura cu reprezentările
propoziţionale. Două direcţii de cercetare sunt mai importante: rotirea mentală a imaginilor şi scanarea
imaginilor.
Rotirea mentală a imaginilor
IMPORTANT
Experimentele clasice care au folosit rotirea mentală a imaginilor au două etape. În prima etapă se
prezintă participanţilor imagini ţintă (litere sau cifre). În a doua etapă se prezintă aceleaşi imagini ca în
faza precedentă, doar că ele sunt rotite sub diverse unghiuri. Sarcina subiecţilor este de a decide dacă
imaginea prezentată a doua oară este identică cu cea prezentată iniţial. Rezultatele indică faptul că cu
cât este mai mare unghiul de rotire a imaginii cu atât mai lung este şi timpul de decizie al subiecţilor. De
exemplu, timpul de decizie pentru o rotaţie de 300 este mai scurt decât cel pentru o rotaţie de 600.
Scanarea imaginilor mentale

Această tehnică ne oferă informaţii din altă perspectivă despre imaginile mentale.
IMPORTANT
În experimentele de acest tip subiecţii trebuie să scaneze (să parcurgă) mental o hartă imaginară.
Într-o primă etapă, subiecţii au de memorat o hartă pe care se găsesc diferite puncte de reper. Ei o
memorează până sunt în stare să o reprezinte corect grafic. În etapa experimentală propriu-zisă,
experimentatorul numeşte unul dintre obiectele existente pe hartă, apoi experimentatorul numeşte un al
doilea obiect de pe hartă, iar subiectul este rugat să îşi imagineze ruta de la primul obiect la al doilea.
Rezultatele dovedesc că cu cât distanţele dintre obiectele reale de pe hartă este mai mare, cu atât mai
lung va fi timpul de răspuns sau de decizie al subiecţilor.
Aceste dovezi experimentale denotă faptul că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi

spaţiale ca şi obiectele din lumea înconjurătoare pe care le reprezintă.
Există însă şi limite ale acestei abordări teoretice, limite recunoscute chiar de cercetătorii în
domeniu. Faptul că se demonstrează că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi ca şi imaginile
sau obiectele reale nu relevă foarte mult din aspectul fenomenologic (subiectiv), ci doar o parte din
aspectele funcţionale. Aceste limite vor fi discutate mai târziu în curs, în cadrul dezbaterii imagistic-
propoziţional.
DEZBATEREA IMAGISTIC-PROPOZIŢIONAL
Înainte de a trece propriu-zis la dezbaterea imagistic-propoziţional vom trata unele distincţii

empirice (experimentale) dintre cele două tipuri de reprezentări.
Din punct de vedere istoric, reprezentările imagistice au fost primele tipuri studiate de către
oamenii de ştiinţă.
48

IMPORTANT
Aristotel a considerat imageria vizuală (obs.: imagerie nu este totuna cu imaginaţie; imageria se
referă strict la reprezentările imagistice ale obiectelor sau fenomenelor exterioare şi sunt oarecum
asemănătoare reprezentărilor, aşa cum sunt ele tratate în manualul de liceu, în timp ce imaginaţia
înseamnă producerea de imagini, posibil şi a unor obiecte care nu există în realitate) ca fiind mediul
specific al gândirii. În timp, şi alţi filosofi au accentuat rolul jucat de imagerie în gândirea umană.
Odată cu apariţia teoriilor privind reprezentările propoziţionale s-a pus problema diferenţelor
care există între acestea şi cele imagistice. Teoria codării duale a lui Pavio se ocupă tocmai de
studierea diferenţelor de bază dintre cele două tipuri de reprezentări. Această teorie poate fi sintetizată
astfel:
IMPORTANT
• există două sisteme distincte şi interconectate de reprezentare, codare şi procesare a informaţiei
(reamintiţi-vă că un sistem cognitiv are două funcţii principale de reprezentare şi calcul), un sistem
verbal şi unul neverbal;
• ambele sisteme sunt specializate în codarea, organizarea, stocarea şi activarea unor tipuri distincte
de informaţii:
• sistemul nonverbal (imageria) este specializat în prelucrarea obiectelor şi a evenimentelor
nonverbale (ex. procesarea informaţiilor spaţiale) şi de aceea se va folosi de sarcini precum analiza
scenelor vizuale sau generarea de imagini mentale, sarcini care sunt predominant realizate în
paralel;
• sistemul verbal este specializat în manipularea informaţiei lingvistice implicate mai ales în
procesările de limbaj, iar sarcinile acestui sistem sunt în general sarcini seriale, tocmai datorită
faptului ca limbajul este de natură serială (adică un cuvânt urmează după alt cuvânt, o literă
urmează după alta etc.);
• ambele sisteme sunt, la rândul lor, divizate în subsiteme corespunzătoare sistemelor senzorio-
motorii (vizual, auditiv etc.);
• ambele sisteme au unităţi reprezentaţionale unice, logogeni (pentru sistemul verbal) şi imageni
(pentru sistemul non-verbal);
• cele două sisteme sunt interconectate prin legăturile dintre logogeni şi imageni.
Teoria lui Pavio este susţinută de numeroase experimente.
EXEMPLU
Unele studii au arătat că memoria pentru cuvinte este distinctă de cea pentru imagini. Acest tip de
experimente susţine ideea existenţei a două sisteme distincte de prelucrare a informaţiilor. Alte
experimente au demonstrat că performanţele mnezice sunt superioare atunci când ceva se codează
atât imagistic, cât şi verbal, decât atunci când codarea are loc fie numai imagistic, fie numai verbal.
Alte experimente au indicat superioritatea în memorare a sistemului imagistic faţă de cel verbal.
De exemplu, studiile în care subiecţilor le erau prezentate imagini sau cuvinte, iar apoi aceştia erau
rugaţi să le reproducă liber, au indicat că cei care au avut imagini la învăţare au performanţe mai bune
decât cei care au avut ca stimuli cuvinte. Acest fapt este explicat prin aceea că, în timpul prezentării
imaginilor, subiecţii au tendinţa de a denumi obiectul, deci respectivul stimul va fi codat atât imagistic,
cât şi verbal. În contrast, ceilalţi, care au avut ca stimuli numai cuvinte, vor coda stimulii folosind doar un
singur cod, cel verbal, ceea ce va duce la performanţe mnezice mai scăzute.
49
Un alt rezultat experimental, care vine să confirme teoria lui Pavio, este acela al diferenţei de
codificare a stimulilor abstracţi faţă de acei concreţi. Rezultatele arată că cu cât un stimul este mai
concret, cu atât mai bună este performanţa mnezică. În termenii teoriei lui Pavio, acest fapt ţine de
implicarea diferenţiată în codificare a celor două sisteme. Astfel, stimulii concreţi sunt codificaţi şi vizual
şi verbal (tocmai fiindcă sunt mai uşor de imaginat), în timp ce stimulii abstracţi sunt codificaţi numai
verbal.
În fine, un ultim argument în favoarea teoriei lui Pavio este de natură neuropsihologică. Astfel,
se ştie că există o anumită lateralitate şi dominanţă cerebrală şi că emisfera stângă este implicată mai
mult în prelucrarea informaţiei verbale, abstracte, în timp ce emisfera dreaptă este implicată mai mult în
sarcini de natură nonverbală.
Reprezentarea mentală este unul din subiectele de studiu cele mai importante. Tocmai de
aceea, există o puternică dezbatere privind implicarea celor două tipuri de reprezentări în funcţiile
sistemului cognitiv uman. Dezbaterea porneşte de la contestarea faptului că imaginile pot constitui un
tip distinct de reprezentare mentală. Cei care consideră că imaginile nu sunt distincte de reprezentarea
propoziţională, argumentează prin aceea că atunci când noi uităm părţi dintr-o imagine, noi uităm acele
părţi care au nu un înţeles, deci nu uităm la întâmplare, aşa cum s-ar întâmpla în cazul în care imaginile
ar fi diferite. Deci, presupun aceşti psihologi, că imaginile nu pot fi desprinse de un cod propoziţional
care stă la baza formării lor.
Un alt aspect care contribuie la menţinerea acestei dezbateri este acela că orice fenomen sau
proces psihic poate fi explicat utilizând exclusiv doar unul din tipurile de reprezentare menţionate, verbal
sau imagistic. Încă nu există suficiente dovezi privind natura diferenţelor dintre reprezentările
propoziţionale şi cele imagistice.
În orice caz, ceea ce psihologii consideră a fi unanim, este faptul că în orice reprezentare sunt
implicate în special procesările descendente de informații.
APLICAŢIE
1. Care sunt deosebirile dintre reprezentările pictoriale şi cele lingvistice?
2. Care este specificul reprezentărilor propoziţionale?
3. Care sunt deosebirile dintre reprezentările imagistice şi cele lingvistice?
50
COGNIȚIA – CARACTERISTICI GENERALE ȘI TEORII EXPLICATIVE ALE
PROCESELOR COGNITIVE
Gândirea şi limbajul ne fac unici, probabil mai mult decât alte aspecte ale naturii umane. Deşi
maimuţele, de exemplu, pot gândi, gândirea lor este limitată deoarece ele pot învăţa doar un limbaj
rudimentar. Abilităţile noastre de a gândi şi vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru civilizaţia
modernă. Generaţiile anterioare au găsit soluţii la multe dintre probleme şi le-au comunicat prin
intermediul limbajului. Noi am construit plecând de la cunoştinţele lor, dar în acelaşi timp noi vom
rezolva problemele noastre şi le vom comunica generaţiilor următoare. Mai mult decât alte specii avem
puterea de a controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun pentru a trăi. Ironic, tocmai aceste
abilităţi ne-ar putea fi fatale, pentru că le-am folosit pentru înarmare şi devastare.
DEFINIŢIE
Cogniţia poate fi definită ca un proces intelectual (la fel ca şi percepţia, memoria, gândirea şi
limbajul) prin care informaţia este obţinută, transformată, stocată, reactivată şi utilizată.
Prezentăm în continuare câteva aspecte importante ale cogniţiei:
IMPORTANT
1. Informaţiile sunt prelucrate de cogniţie. Informaţiile prelucrate reprezintă materialul cogniţiei:
materialul este preluat, transformat, păstrat şi folosit. Multe dintre informaţii sunt legate de categorii şi
concepte.
2. Cogniţia este activă. Informaţiile preluate din lumea externă sunt schimbate, păstrate şi folosite în
procesul cogniţiei. În cogniţie informaţia obţinută are un sens, este transformată prin procesul de
interpretare al percepţiei şi gândirii, stocată şi reamintită prin intermediul memoriei, folosită în procesul
de rezolvare de probleme şi limbaj.
3. Cogniţia este utilă, foloseşte unui scop. Gândim când nu înţelegem ceva, folosim limbajul pentru a
comunica ceva celorlalţi, creăm când avem nevoie de ceva care nu există. Oamenii folosesc cogniţia
pentru a supravieţui din punct de vedere fizic şi pentru a trăi în lumea socială.
GÂNDIREA
DEFINIŢIE
Gândirea se referă la utilizarea percepţiei, combinaţiilor mentale şi a reprezentărilor simbolurilor,
obiectelor sau conceptelor.
Când ne imaginăm ceva, rezolvăm probleme mentale, utilizăm limbajul intern, de fapt noi
gândim. Manipularea mentală a obiectelor este independentă de acţiunea fizică musculară.
52

Conceptele: unităţi de bază ale gândirii
DEFINIŢIE
Conceptele sunt definite drept categorii de idei, evenimente sau calităţi care sunt legate între
ele prin anumite trăsături comune, în ciuda diferenţelor dintre ele
EXEMPLU
Dacă luam conceptul “barcă”, fiecare dintre noi recunoaşte o barcă chiar dacă arată diferit de
alte bărci pe care le-am văzut până atunci. A barcă nouă poate fi inclusă în concept pentru că are
calităţi comune cu întreaga clasă de obiecte pe care noi o denumim bărci. Bărcile aparţin unei categorii
conceptule mai largi, şi anume vehicule de transport. Existenţa unor concepte, cum ar fi barcă, clădire,
câine este foarte utilă. Multe dintre obiectele şi ideile cu care ne intersectăm zilnic aparţin unor categorii
familiare, deşi ele pot să ne apară ca fiind diferite.
Aplicând conceptele putem să înţelegem imediat noile idei sau obiecte, pentru că putem să le
legăm de clase de obiecte similare cu care suntem familiarizaţi. Noi ştim la ce să ne aşteptăm de la un
obiect chiar dacă îl întâlnim pentru prima dată. Astfel economisim o mare cantitate de efort pe care ar
trebui să-l cheltuim de fiecare dată pentru a învăţa ce este fiecare obiect.
Iată şi un alt exemplu.
EXEMPLU
Fiecare act de generozitate este diferit de la o persoană la alta, dar ele pot fi grupate deoarece
împart o calitate comună, generozitatea. Când dăm o definiţie a termenului de generozitate, definiţia va
fi o afirmaţie care include toate actele de generozitate şi le exclude pe cele de negenerozitate.
IMPORTANT
Unele concepte se bazează pe o singură trăsătură comună, cum ar fi conceptul de “roşu”. Acestea sunt
considerate ca fiind concepte simple.
Dacă un lucru este roşu, el aparţine conceptului de “roşu” fără a ţine seama de alte
caracteristici. Merele roşii, mingiile roşii şi tricourile roşii sunt exemple ale conceptului de roşu, în ciuda
altor aspecte care fac ca aceste obiecte să fie diferite. Alte concepte sunt mai complexe.
DEFINIŢIE
Conceptele conjunctive sunt definite prin prezenţa simultană a două sau mai multe caracteristici
comune.
Conceptul de “mătuşă domnişoară (necăsătorită)” este un exemplu de concept conjunctiv

pentru că are trei caracteristici simultan (femeie, necăsătorită şi sora unuia dintre părinţi).
53
IMPORTANT
Conceptele disjunctive sunt definite prin prezenţa uneia sau alteia dintre caracteristicile comune
sau a ambelor.
EXEMPLU
O persoană poate fi considerată schizofrenă dacă are permanent experienţe senzoriale
distorsionate sau are permanent idei false (crede că este rege sau agent CIA) sau pe ambele.
Conceptul de “persoană schizofrenică” este un concept disjunctiv deoarece este definit de prezenţa fie
a uneia fie a alteia dintre caracteristici sau de prezenţa ambelor.
Formarea conceptelor: învăţarea de noi concepte

Formarea conceptelor a fost studiată în laborator folosindu-se concepte arbitrare.
EXPERIMENT
Subiecţilor le erau prezentate o serie de cartonaşe, fiecare dintre ele conţinând câte o figură
geometrică. Figura putea fi un cerc sau un triunghi, putea avea culoare neagră sau cărămizie. Figurile
erau prezentate câte una pe fiecare cartonaş sau în pereche şi puteau fi mici sau mari. Fiecare cartonaş
era prezentat subiectului cu precizarea că numai unele dintre ele aparţin unei anumite categorii iar alte
nu. Subiectul trebuia să înveţe ce concept era. După ce subiectul vedea un cartonaş trebuia să
ghicească dacă acesta era sau nu membru al conceptului, experimentatorul precizând corectitudinea
răspunsului. Conceptul ilustrat în acest exemplu este un triunghi mare. Cercetările în domeniul formării
conceptelor au evidenţiat mai multe aspecte ale cogniţiei. De exemplu, conceptele cu mai multe
dimensiuni irelevante (număr şi culoare irelevante ca în exemplul anterior) sunt mai greu de învăţat.
Experienţa umană şi contextul joacă un rol foarte important în formarea conceptelor.
TEMĂ DE REFLECŢIE
Gândiți-vă la un exemplu în care contextul a a avut un rol important în formarea unui concept.
Noi dezvoltăm concepte prin clasificarea obiectelor în acord cu asemănările cu alte obiecte,
clasificările putând să apară chiar când asemănările sunt foarte abstracte. Tindem să clasificăm
obiectele şi ideile care par să fie similare într-un singur concept. Aceleaşi obiecte pot să împartă mai
multe categorii conceptuale, care se bazează pe cunoştinţele persoanei despre asemănările şi
diferenţele dintre obiecte.
Concepte naturale
Rosch (1973) a sugerat că nu toate conceptele sunt la fel de uşor de învăţat. Unele sunt mai
naturale decât altele. Suntem biologic pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite lucruri. Din această
perspectivă suntem pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite concepte în comparaţie cu altele. Din punctul
de vedere al lui Rosch conceptele au două caracteristici primare, sunt concepte de bază şi prototipice.
54

DEFINIŢIE
Un concept de bază are un grad mediu de cuprindere. Cuprinderea se referă la numărul de
membri care sunt incluşi într-un concept.
IMPORTANT
Rosch distinge trei nivele de cuprindere:
1. Conceptele supraordonate, care sunt foarte cuprinzătoare şi au un număr foarte mare de membri.
De exemplu, vehicul este un concept supraordonat care conţine foarte mulţi membri (maşini,
biciclete, atelaje etc.).
2. Conceptele de bază care au un grad mediu de includere. Maşina este un exemplu de concept de
bază deoarece are o cuprindere mai mică decât conceptul supraordonat de vehicul, dar include
mulţi membri.
3. Conceptele subordonate au cel mai mic nivel de cuprindere. De exemplu, conceptul subordonat de
“Dacia” include mult mai puţini membri în comparaţie cu conceptul supraordonat de vehicul sau
conceptul de bază, maşină.
APLICAŢIE
Descrieți un concept de bază la alegere, specificând conceptele supraordonate și subordonate.
Conceptele de bază sunt mai naturale şi de aceea mai uşor de învăţat şi folosit. Acest aspect
este demonstrat de modul în care copii învaţă conceptele. Copiii, în general, învaţă mai întâi conceptele
de bază cum ar fi maşină şi apoi conceptele supraordonate (vehicul), sau conceptele subordonate
(Dacia). Explicaţia acestui aspect este legată de caracteristicile conceptelor de bază care se potrivesc
mai bine intelectului uman.
IMPORTANT
Caracteristicile conceptelor de bază sunt:
1. Conceptele de bază posedă atribute comune. De exemplu, toţi membrii conceptului de bază
şurubelniţă sunt folosiţi pentru a răsuci şuruburile şi au un capăt metalic iar la celălalt capăt un
mâner. Membrii categoriei supraordonate de unealtă au mai puţine caracteristici comune. Membrii
categoriei subordonate de şurubelniţă din crom au multe caracteristici comune, doar unele dintre
acestea nefiind comune cu cele ale membrilor conceptului de bază şurubelniţă.
2. Membrii conceptelor de bază au forme similare. Toate şurubelniţele au aceeaşi formă, dar nu se
poate spune acelaşi lucru despre unelte. Formele şurubelniţelor din crom sunt asemănătoare, ele
distingându-se de alte şurubelniţe prin materialul folosit în construcţia lor.
3. Membrii conceptelor de bază presupun folosirea aceloraşi mişcări motrice. Mişcările motrice
asociate membrilor conceptului de bază sunt aceleaşi, răsucirea şurubelniţelor. Nu acelaşi lucru se
poate spune despre conceptele supraordonate, fiecare membru din această categorie presupune
mişcări motrice diferite. Membrii conceptului subordonat şurubelniţă din crom presupune aceleaşi
mişcări musculare cu cele ale membrilor conceptului de bază.
4. Conceptele de bază sunt uşor de denumit. De exemplu, dacă se cere unei persoane să
denumească obiectele dintr-o încăpere atunci cele mai multe cuvinte folosite se referă la conceptele
55
de bază cărora aparţin obiectele. La vederea unei şurubelniţe din crom persoana va spune
şurubelniţă şi nu unealtă sau şurubelniţă din crom.
Aceste patru caracteristici ale conceptelor de bază le fac mai naturale, adică mai uşor de
învăţat şi folosit în sistemul uman de procesare a informaţiei.
A doua caracteristică a conceptelor naturale se referă la faptul că acestea sunt exemple bune
pentru o categorie sau prototipuri. Dacă cerem unei persoane să dea un exemplu pentru categoria
supraordonată “jucărie”, există o probabilitate mai mare ca persoană să spună “păpuşă sau maşinuţă”
decât “găletuşă de nisip”. La fel pentru categoria supraordonată “fruct” răspunsul prototipic este “măr”.
REZOLVAREA DE PROBLEME
O modalitate de utilizare a conceptelor este rezolvarea de probleme.
DEFINIŢIE
Rezolvarea de probleme este definită ca un proces cognitiv în care informaţia este folosită
pentru atingerea unui scop blocat de anumite obstacole.
Cercetătorii consideră că există trei tipuri principale de operaţii cognitive implicate în rezolvarea
de probleme, operaţii care se desfăşoară într-o anumită ordine. Mai întâi trebuie să percepem şi să
formulăm problema, pentru a stabili cu ce tip de problemă ne confruntăm. Apoi trebuie să evaluăm
elementele problemei pentru a decide care sunt informaţiile şi instrumentele necesare rezolvării
problemei. În final trebuie să elaborăm o listă de soluţii şi să le evaluăm.
Formularea problemei
Înainte de a rezolva o problemă trebuie să o definim. Uneori problema este evidentă. De
exemplu, ce fac dacă doresc să ajung la Suceava şi nu am bani de benzină. Alteori problema nu este
prea clară. De exemplu, dacă o persoană doreşte să avanseze la locul de muncă ea are mai multe
posibilităţi: să muncească mai mult şi mai bine, să se pună bine cu superiorul sau să ceară insistent
promovarea.
Posner (1973) evidenţiază importanţa acestei etape în rezolvarea de probleme.
EXEMPLU
În cazul problemei din fig. 1 se dă raza cercului şi se cere să aflăm lungimea segmentului “BD”
A D A D
B C B C
FIG. 1 FIG. 2
Nu trebuie să gândim rezolvarea problemei prin implicarea triunghiului “ABD”. Formularea problemei în
acest fel blochează găsirea soluţiei. După cum se vede în fig. 2, problema poate fi uşor rezolvată dacă
56

considerăm segmentul “BD” ca diagonală a dreptunghiului “ABCD”. Raza cercului, care este cealaltă
diagonală a dreptunghiului, este cunoscută. Pe baza principiilor geometriei, diagonalele unui dreptunghi
sunt egale (AC = BD), iar diagonala “AC” este raza cercului. Deci “BD” este un segment egal cu raza
cercului. Observăm că este important să trecem de la o formulare la alta pentru a găsi o formă care ne
poate duce spre soluţia corectă.
Înţelegerea elementelor problemei

După formularea problemei trebuie să facem un inventar al elementelor problemei, a
informaţiilor şi resurselor utile. Adesea rezolvarea efectivă a problemei solicită o interpretare flexibilă a
semnificaţiei şi utilităţii acestor elemente. Multe dintre problemele cotidiene necesită o reorganizare a
elementelor problemei. Lipsa de flexibilitate în evaluarea elementelor problemei poate duce la eşec.
EXPERIMENT
Într-un experiment, s-a cerut subiecţilor să-şi imagineze că au la dispoziţie trei vase de diferite
mărimi (A=18 ml, B=43 ml, C=10 ml). Aceştia trebuiau să obţină o cantitate de apă care nu era egală cu
volumul nici unui vas. De exemplu, li s-a cerut să obţină într-un vas 5 ml. Rezolvarea acestei probleme
presupune parcurgerea următoarelor etape. Din vasul B de 43 ml se umple vasul A de 18 ml. În vasul B
rămân 25 ml de apă. Apoi se umple de două ori vasul C de 10 ml, în acest fel în vasul B rămân 5ml.
Soluţia poate fi exprimată algebric astfel B - A - 2C. După ce subiecţii au rezolvat încă cinci probleme
folosind vase de mărimi diferite, dar care implicau acelaşi algoritm de rezolvare, subiecţilor li s-a dat o
altă problemă. Măsuraţi 20 ml când vasul A are 24 ml, vasul B are 52 ml, iar vasul C 4 ml. Subiecţii au
încercat să rezolve problema folosind acelaşi algoritm. Soluţia corectă era mai simplă, A - C. Explicaţia
acestui comportament constă în faptul că subiecţii au folosit în rezolvarea acestei probleme rutina
mentală formată atunci când au rezolvat problemele anterioare.
IMPORTANT
Concluzia este că atunci când evaluăm elementele unei probleme facem apel la rutine mentale
sau seturi cognitive. Termenul de set cognitiv se referă la o modalitate obişnuită de abordare sau
percepere a problemei. Acest set cognitiv împiedică utilizarea flexibilă a elementelor unei probleme.
Generarea şi evaluarea soluţiilor alternative.

Deseori o problemă are mai multe soluţii posibile. În acest caz sarcina este de a genera o listă
de soluţii posibile, prin evaluarea fiecărei soluţii încercăm să prevedem efectele sau consecinţele
acestora, alegerea celei mai bune soluţii şi apoi dezvoltarea unei modalităţi de implementare a acesteia.
Nu este posibilă o rezolvare ideală a problemelor care apar, dar există strategii de îmbunătăţire a
capacităţilor de rezolvare care cuprind mai multe etape:
1. Identificarea problemei este etapa în care situaţia problematică trebuie precizată cât mai exact.
2. Generarea tuturor opţiunilor posibile. În această etapă variantele posibile nu trebuie evaluate critic
deoarece pot să apară variante neobişnuite. Este indicat să se producă cât mai multe variante
posibile, acceptându-se combinarea acestor variante.
3. Eliminarea variantelor evident inconvenabile.
4. Examinarea opţiunilor rămase. Se procedează la realizarea unei liste care să cuprindă toate
consecinţele negative posibile pentru fiecare opţiune. Acelaşi lucru se va face şi pentru consecinţele
pozitive ale opţiunilor. Apoi se elimină opţiunile care au consecinţe preponderent negative şi în final
se compară opţiunile rămase şi se alege opţiunea care are cele mai multe efecte pozitive.
5. Generarea tuturor modalităţilor posibile de implementare a opţiunii.
57
6. Implementarea unei strategii pentru rezolvarea problemei.
Algoritmica şi euristica
Strategiile de rezolvare a problemelor pot fi algoritmice sau euristice.
DEFINIŢII
Algoritmii sunt modele sistematice care garantează rezolvarea unei probleme. Rezolvarea
algoritmică a unei probleme implică căutarea sistematică a fiecărei modalităţi posibile de soluţionare.
Euristicile sunt strategii care măresc probabilitatea de a găsi o soluţie corectă. Deoarece nu
evaluează sistematic toate soluţiile posibile, euristica nu garantează găsirea soluţiei corecte.
Se pare că oamenii folosesc mai mult strategiile euristice decât pe cele algoritmice. Explicaţia
ţine de dificultatea elaborării algoritmilor, dar şi de faptul că nu s-au realizat algoritmi pentru multe
situaţii problematice.
Tversky (1973) a identificat două euristici frecvent utilizate în rezolvarea de probleme:
reprezentativitatea şi utilitatea.
IMPORTANT
Euristicile reprezentative fac predicţii bazate pe asemănarea dintre informaţiile pe care le
avem şi rezultatele pe care le putem obţine. Putem face predicţii asupra profesiei unei persoane pe
baza trăsăturilor de personalitate specifice, necesare profesiunii respective. Aceasta poate fi o bună
strategie, dar nu avem posibilitatea folosirii altor informaţii utile (preferinţa profesională, nivelul de
şcolarizare, motivaţie etc.).
Euristica utilă presupune luarea deciziilor pe baza utilităţii sau valabilităţii informaţiilor din
memorie. În acest caz vom utiliza informaţiile pe care ni le reamintim. Astfel predicţia profesiei unei
persoane se va face reamintindu-ne trăsăturile de personalitate ale unui subiect care exercită deja
profesiunea respectivă, trăsături pe care le posedă şi persoana pentru care facem predicţia. Această
strategie este eficientă din punct de vedere al efortului depus, dar nu duce întotdeauna la rezolvarea
efectivă a problemei.
Rezolvarea creativă a problemelor

A fi creativ înseamnă a produce ceva nou în opoziţie cu ceea ce este vechi, uzual, banal.
Aspectul de noutate trebuie evaluat după gradul de originalitate. Originalitatea se referă la distanţa
dintre produsul nou şi ceea ce există deja, este cunoscut şi uzual în domeniul respectiv.
Psihologii au asociat frecvent creativitatea cu inteligenţa. Practic se observă o legătura între
acestea, în sensul că subiecţii creativi posedă un nivel de inteligenţă ridicat. Dar s-a observat că nu
întotdeauna acest lucru este valabil, unii subiecţi creativi având un nivel de inteligenţă mediu, vorbindu-
se chiar şi despre creativii imbecili. Guilford (1950), interesat de rezolvarea acestei probleme, face
distincţia dintre gândirea convergentă şi cea divergentă.
DEFINIŢIE
Gândirea convergentă presupune elaborarea unor inferenţe pornind de la aspecte particulare
pentru a ajunge o singură soluţie. Demersul gândirii divergente parcurge un drum invers, de la un
aspect particular al realităţii spre cât mai multe soluţii diferite.
58

S-a considerat că subiecţii la care nivelul gândirii divergente este mai ridicat sunt mai creativi.
Cercetările ulterioare au demonstrat că gândirea divergentă este importantă pentru rezolvarea creativă
a problemelor, dar în combinare cu gândirea convergentă nivelul creativităţii este mai ridicat.
APLICAŢIE
1. Care este diferenţa dintre conceptele simple şi cele conjunctive?
2. Care sunt caracteristicile conceptelor de bază ?
3. Care sunt nivele de cuprindere ale unui concept?
4. Diferenţiaţi euristica reprezentativă de euristica utilă.
59
LIMBAJUL – CARACTERIZARE ŞI SPECIFIC, STRUCTURA LIMBAJULUI,
ETAPELE ÎNSUŞIRII LIMBAJULUI
Unii cercetători consideră că limbajul derivă dintr-o abilitate cognitivă generală. Alţii susţin că
limbajul este rezultatul combinării abilităţilor cognitive, care include aptitudini intelectuale (utilizarea
gramaticii), informaţie verbală (semnificaţia cuvintelor), strategii cognitive (organizarea unei propoziţii pe
baza regulilor gramaticale şi a semnificaţiei cuvintelor), abilităţi motorii (mişcările buzelor şi limbii în
timpul vorbirii). Există şi părerea conform căreia limbajul este o aptitudine specială, specific umană,
diferită de alte aptitudini cognitive. Se consideră că limbajul poate afecta gândirea atât de puternic încât
gândirea poate fi modificată sau limitată de cuvintele utilizate în limbaj. Aceasta înseamnă că oamenii
pot gândi doar în limitele limbajului pe care îl posedă. Limbajul facilitează modul în care oamenii se
raportează la probleme şi fac discriminări.
DEFINIŢIE
Limbajul se bazează pe folosirea unor semne sau simboluri care au o semnificaţie şi care
respectă anumite reguli gramaticale. Gramatica este un ansamblu de reguli care specifică relaţiile care
se stabilesc între aceste semne sau simboluri
ÎNSUŞIREA LIMBAJULUI
Teoriile însuşirii limbajului

Au fost elaborate mai multe teorii ale însuşirii limbajului, care pot fi împărţite în trei categorii
principale: teorii behavioriste, nativiste şi sociale.
a. Teoriile behavioriste. Abordarea behavioristă a însuşirii limbajului a fost propusă de Skinner (1957)
care susţinea că însuşirea limbajului apare ca rezultat al unui proces de condiţionare operantă. El
consideră că punctul de plecare în însuşirea limbajului îl reprezintă gânguritul copilului. Când un copil
gângureşte, produce diverse foneme. Fiinţele umane sunt capabile să producă un număr foarte mare de
foneme distincte. Atunci când un copil gângureşte, el produce întreaga gamă de foneme pe care le
folosesc fiinţele umane din întreaga lume. Skinner susţinea că acesta este comportamentul operant,
condiţionat apoi de interacţiunea copilului cu mediul său.
Când copilul gângureşte, ajunge să lege accidental câteva foneme pe care părinţii săi le
consideră a fi primul cuvânt, cum ar fi “mama”. Când acest lucru se întâmplă, părinţii sunt foarte
satisfăcuţi, iar copilul este recompensat pentru comportamentul său. Această recompensă măreşte
probabilitatea de repetare a comportamentului.
IMPORTANT
Treptat, printr-un proces de încercare şi eroare şi de formare a comportamentului (în care
copilul este recompensat doar pentru anumite sunete), se formează din ce în ce mai multe cuvinte pe
care ajunge să le spune la momentul oportun.
Viziunea lui Skinner asupra felului în care copilul deprinde limbajul are două caracteristici principale:
62

a1. Este o teorie behavioristă, considerând limbajul produsul unui anumit tip de comportament
(comportamentul verbal) şi susţinând că sunetele au doar rolul de a transmite o semnificaţie, deoarece
sunt asociate cu anumiţi stimuli din ambianţă.
a2. Este o teorie reducţionistă deoarece încearcă să reducă deprindea limbajului la elementele simple
ale legăturii stimul-răspuns.
b. Teoriile nativiste. Lingvistul Chomsky a criticat abordarea lui Skinner, aducând patru argumente:
1. Dacă toţi copiii ar deprinde limbajul prin acest proces de încercare şi eroare, atunci fiecare şi-ar
însuşi limbajul în felul său. Dar, limbajul şi învăţarea acestuia de către copii prezentă aceleaşi
structuri de bază peste tot în lume;
2. Timpul necesar unui copil pentru a deprinde limbajul este prea scurt pentru a valida învăţarea
acestuia prin încercare şi eroare. Ar fi imposibilă însuşirea unui sistem atât de complex în
aproximativ 2 ani de la primul cuvânt, dacă procesul s-ar realiza prin condiţionare operantă;
3. Se pare că există un fel de “predeterminare” a copiilor pentru a fi atenţi la cei care vorbesc în mediul
lor, fără a da atenţie celorlalte sunete, iar acest aspect necesită o explicaţie;
4. Trebuie explicat de ce, deşi nimeni nu-i învaţă pe copii să vorbească, ei reuşesc să extragă suficient
din fragmentele incomplete şi deseori negramaticale pe care le aud de la alţii, deprinzând în acest fel
reguli şi principii lingvistice.
IMPORTANT
Chomsky susţine ideea moştenirii mecanismului de deprindere a limbajului, care operează prin
extragerea regulilor de bază, din ansamblul cuvintelor auzite de copil. Copilul nu trebuie să fie învăţat să
vorbească, deoarece poate identifica regulile limbajului doar auzindu-i pe alţii vorbind. Pentru
funcţionarea mecanismului de deprindere a limbajului copilul trebuie doar să asculte limba vorbită.
Sistemul este înnăscut, automat.
Nu se pune problema că moştenim limbajul sau toate regulile gramaticale specifice oricărei
limbi. Chomsky susţine că regulile gramaticale de care suntem conştienţi sau pe care le deprindem
atunci când învăţăm o limbă nouă, reprezintă doar structura de suprafaţă a limbii respective. Structura
de suprafaţă diferă de la o limbă la alta, dar sub aceasta se găseşte structura profundă, care este
identică pentru toate limbajele umane. Copilul posedă la naştere structurile profunde ale limbajelor,
care-i dau posibilitatea să recunoască substantive sau verbe atunci când aude limba vorbită.
Teoria lui Chomsky este o abordare reducţionistă chiar dacă nu este în acord cu reducţionismul
lui Skinner. Considerând deprinderea limbajului un proces genetic, copilul rămâne inactiv în acest
proces, deoarece învăţarea are loc mai mult sau mai puţin automat. Deprinderea limbajului este redusă
mai curând la acţiunea genelor decât la realizare conexiunilor stimul-răspuns.
IMPORTANT
Teoria lui Lenneberg reprezintă o altă abordare nativistă în explicarea deprinderii limbajului. El
susţinea că limbajul este o capacitate biologică moştenită a fiinţei umane, aspect demonstrat prin faptul
că limbajul este deprins de copii fără ca aceştia să fie învăţaţi. Limbajul trebuie să fie însuşit într-o
perioadă critică din viaţa copilului, iar dacă acest lucru nu are loc la momentul oportun, atunci nu va mai
avea loc niciodată. Această perioadă critică se situează înainte de pubertate, deoarece mai târziu
zonele creierului implicate în funcţia limbajului devin prea rigide şi inflexibile pentru învăţarea unui nou
limbaj.
63
Adulţii care învaţă o limbă străină, nu o învaţă niciodată aşa cum au învăţat limba maternă.
Justificarea acestei idei provine din studiile făcute asupra ariilor corticale ale limbajului. Aceste arii sunt
situate în emisfera stângă a creierului, iar deteriorarea lor la adult duce la o disfuncţie permanentă a
limbajului. Dacă o astfel de deteriorare are loc la copii, până la vârsta pubertăţii, funcţiile limbajului trec
de obicei în cealaltă parte a creierului şi astfel copilul este capabil să se refacă complet după
deteriorare.
EXEMPLU
Ipoteza lui Lenneberg a fost pusă sub semnul întrebării în urma studiului efectuat asupra unui
copil, care a fost închis într-o mansardă de la vârsta de 1 an şi 8 luni până la 13 ani, când trecuse de
pubertate. În această perioadă copilul nu auzise niciodată limba vorbită şi nu poseda nici o formă de
limbaj. Luat sub supraveghere într-o instituţie specializată, copilul a deprins limbajul foarte rapid. Deşi a
învăţat să utilizeze limbajul au existat unele diferenţe semnificative, copilul neajungând la o fluenţa
gramaticală deplină.
Interpretarea nativistă s-a dovedit utilă pentru studierea mecanismului de înţelegere a

limbajului, pentru că a evidenţiat predispoziţia copiilor pentru limbaj şi dobândirea foarte rapidă a
acestuia. Totuşi Chomsky şi Lenneberg au exagerat în susţinerea acestor idei. Nu putem contesta că
există o tendinţă moştenită de deprindere a limbajului, dar această tendinţă nu o putem considera ca
acţionând automat şi independent aşa cum au sugerat aceştia.
c. Teoriile sociale. Brown (1973) a observat că teoriile anterioare asupra dobândirii limbajului au omis
deseori scopurile şi semnificaţiile care stau la baza utilizării limbajului de către copil. El a elaborat o
teorie în care a evidenţiat aspectele sociale ale dezvoltării limbajului.
IMPORTANT
Această teorie porneşte de la ideea că limbajul provine din nevoia copilului de a comunica şi
este cunoscută sub denumirea de gramatică a relaţiilor semantice. Conform acestei teorii pentru copil
este important sensul, intenţia indicată prin ceea ce spune. Versiunile scurtate ale enunţurilor copiilor
sunt numite vorbire telegrafică, deoarece vorbirea lor seamănă cu o telegramă din care se omit
cuvintele de legătura fără a se pierde însă semnificaţia. Astfel, o frază ca “Dă lapte” ar fi adecvată
mesajului “Aş mai dori puţin lapte dacă se poate.” Omiterea cuvintelor de genul articolelor, prepoziţiilor
şi conjuncţiilor duc la o versiune prescurtată a limbajului, fără a se pierde conţinutul semantic.
EXPERIMENT
Efectuând studii longitudinale asupra vorbirii copiilor, el a evidenţiat faptul că însuşirea
limbajului se desfăşoară într-o succesiune care parcurge aproximativ cinci etape. În prima etapă, copilul
articulează doar propoziţii simple de două cuvinte “Vreau maşinuţă” sau “Mama plecat”. Pe măsură ce
intră în a 2-a etapă începe să folosească forme flexionale şi articole, spunând “Uite o pisică” sau “Am
plecat”. În etapa a 3-a copilul începe să pună întrebări, de la cele relativ uşoare, cum ar fi “ce?”, “unde?”
şi “când?” până la “cum” şi “de ce ?“. Etapa a 4-a este caracterizată prin introducerea frazelor simple,
cum ar fi “eu am băut lapte şi căţeluşul a băut lapte”. În a 5-a etapă copilul este capabil să lege
propoziţii prin elemente de relaţie şi să utilizeze propoziţii subordonate: “Eliza care locuieşte acolo
merge la şcoala noastră.” În această etapă copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii
64

gramaticale specifice adulţilor, dezvoltarea ulterioară a limbajului realizându-se în principal prin

îmbogăţirea vocabularului.
ETAPELE ÎNSUŞIRII LIMBAJULUI
La naştere copii nu posedă limbaj. Pe parcursul dezvoltării copiilor se dezvoltă şi limbajul.
IMPORTANT
Etapele dezvoltării limbajului sunt asemănătoare indiferent de cultura din care fac parte aceştia.
La vârsta de 6-7 luni copii emit un număr mare de sunete, multe dintre ele vor fi necesare
limbajului pe care ei şi-l vor forma ulterior. Acest proces este denumit expansiune fonetică. Deoarece
repertoriul copiilor se dezvoltă ei încep să gângurească. Între 9 şi 14 luni copii vor orienta utilizarea
fonemelor spre cei care sunt în anturajul lor şi le vorbesc. În această fază ei achiziţionează viteza şi
ritmul limbajului. Perfecţionare pronunţiei unor foneme presupune un feedback. În acest fel ei vor imita
fonemele percepute anterior. Motivul pentru care copiii gânguresc şi nu pot imita propoziţii întregi este
acela că cuvintele individuale pot fi discriminate sau recunoscute doar după ce ele au fost asociate cu
obiecte, acţiuni sau circumstanţe particulare. Acest proces se desfăşoară pe tot parcursul dezvoltării.
Până când aceste asociaţii apar, adică atunci când sunetele capătă un sens, copilul distinge doar
sunete.
EXEMPLU
Să presupunem că o persoană este plasată dintr-un areal absolut necunoscut, unde se
vorbeşte o limbă străină. Persoana nu va putea distinge cuvintele. După un timp persoana respectivă
poate conştientiza câteva dintre aspectele limbajului, când sunetele încep şi când se termină, când se
schimbă ritmul şi tonalitatea vocii sau atunci când apar diferenţe între sunete. În această situaţie
persoana nu poate comunica pentru că deşi poate imita sunetele nu cunoaşte semnificaţia acestora.
Această formă de imitaţie este facilă pentru majoritatea oamenilor. La fel cum un actor imită un limbaj
care pentru el nu are nici o semnificaţie, la fel şi copilul imită limbajul nativ.
Primul cuvânt este pronunţat la vârsta de aproximativ 10-12 luni. Acest prim cuvânt este legat
de obiecte concrete sau acţiuni din propria experienţă. Pentru a ne reprezenta acest aspect să ne
imaginăm o persoană aflată într-o lume necunoscută. Primele cuvinte pe care le va folosi vor fi cele
legate de obiecte concrete prezente sau acţiuni necesare. La fel se întâmplă şi în cazul copiilor. Ei vor
achiziţiona mai întâi substantive concrete sau verbe, cum ar fi papa, mama, bunu etc.
Copii vor achiziţiona cuvintele concrete, cum ar fi “câine”, înainte de a învăţa substantivele
supraordonate, cum ar fi “mamifer” sau subordonate, ca de exemplu “caniş”. Categoria “mamifer” este
prea largă, iar cea de “caniş” este prea mică. Categoria de câine este cea mai potrivită pentru că este
un concept de bază, simplu şi real (clar). Un astfel de concept de bază şi concret este cunoscut şi sub
denumirea de protoconcept. De exemplu, este uşor să ne imaginăm un câine. Imaginea unui “caniş”
necesită cunoştinţe specializate despre câini, iar imaginea unui mamifer (nu a unui câine, iepure sau a
vaci, ci a unui “mamifer”) este imposibilă pentru că este prea abstractă.
Conceptele abstracte se formează după ce sunt achiziţionate substantivele şi verbele. Primele
cuvinte abstracte învăţate sunt adjectivele, cum ar fi “roşu”, “înalt”, “mare”. Apoi sunt achiziţionaţi
termenii care se referă la aşezarea spaţială: “pe”, “între” “deasupra” etc. În final copii învaţă cuvinte
65
foarte abstracte, cum ar fi “libertate”, “tangenţial”. De fapt sunt învăţate definiţiile verbale ale acestor
cuvinte abstracte şi nu relaţiile lor cu obiectele reale.
În jurul vârstei de 18-24 de luni copiii încep să formuleze propoziţii formate din două cuvinte. Pe
parcursul acestei etape copii îşi însuşesc funcţia limbajului pentru exprimarea conceptelor, în special
pentru comunicarea dorinţelor lor altor persoane. Copii încep să folosească diferite forme descriptive
existente în limbaj, şi anume nominative (de exemplu, “acea casă”), posesive (de exemplu, “cartea lui
Dan”) şi acţiuni (“copilul merge”). Ei exersează diferite forme de limbaj înainte de a încercarea
extinderea limbajului.
IMPORTANT
În următorii câţiva ani copii se exprimă folosind propoziţii scurte, această etapă purtând
denumirea de vorbire telegrafică.
Vorbirea lor este asemănătoare telegramelor, în care cuvintele inutile sunt excluse, mesajele
fiind scurte şi clare. Un exemplu tipic de vorbire telegrafică îl întâlnim în filmul Tarzan, în care personajul
foloseşte doar cuvinte importante, substantive şi verbe (de exemplu, “Tarzan o ajută pe Cheetah” sau
“Jane pleacă acum”). În această etapă de dezvoltare a limbajului morfemele gramaticale lipsesc, nu
apare pluralul, conjuncţiile, articolele, prepoziţiile, conjugările.
EXEMPLE
Cercetările indică faptul că pretutindeni copiii achiziţionează morfemele gramaticale cam în
acelaşi mod. Mai întâi se achiziţionează prepoziţiile, apoi pluralul, prenumele posesiv, articolele hotărâte
şi nehotărâte, conjugarea verbelor. Nu se ştie de ce morfemele sunt achiziţionate în această ordine, dar
se pare că ordinea este legată de complexitatea acestora. Alţi cercetători consideră că nu complexitatea
morfemelor determină ordinea de achiziţie, ci funcţionalitatea lor. Ordinea de achiziţie este determinată
de multitudinea funcţiilor acestor morfeme. De exemplu, exprimarea pluralului şi localizarea obiectelor
este mult mai utilă în conversaţia zilnică decât folosirea articolului sau conjugarea verbelor. Morfemele
gramaticale au o structură semantică sau o semnificaţie. De exemplu, utilizarea la plural a substantivului
“câine” semnifică faptul ce se fac referiri la mai multe exemplare ale acestei categorii.
Structura semantică şi sintactică a limbajului

Psiholingviştii au studiat limbajul uman pentru a descoperi cum oamenii decid să spună ceva.
Procesul nu este simplu. Să presupunem că o persoană, într-o zi toridă de vară, este însetată. Cum îşi
exprimă persoana dorinţa de a bea un pahar cu apă? Cum exprimă această semnificaţie într-o
propoziţie structurată. Pur şi simplu va spune “Vreau un pahar cu apă”. Aparent lucrurile sunt simple,
dar cum ajunge persoana să formuleze această propoziţie? Cum a pus cuvintele împreună? Sunt unele
cuvinte mai importante decât altele? Probabil că persoana nu a început să caute în întregul vocabular
cuvântul “vreau” pe care a decis să-l folosească ca prim cuvânt. Oamenii aleg întreaga propoziţie
înainte de a o spune. Ei construiesc sintaxa unei propoziţii astfel încât aceasta să exprime un anumit
înţeles, înainte de exprimarea verbală.
DEFINIŢIE
Sintaxa cuprinde regulile care precizează modul în care cuvintele pot fi puse în legătură pentru
a forma propoziţii cu sens.
66

Unele cuvinte din propoziţie sunt mai importante decât altele. Într-o propoziţie, substantivele şi
verbele, au funcţii principale în jurul lor fiind organizate alte cuvinte care ajută la exprimarea
semnificaţiei. Acest aspect a fost demonstrat experimental.
EXEMPLU
Subiecţii erau condiţionaţi clasic să saliveze atunci când auzeau anumite propoziţii. Apoi, li
s-au prezentat cuvinte individuale selectate din aceste propoziţii, măsurându-se cantitatea de salivă.
Deşi articolele, adjectivele şi prepoziţiile erau la fel de numeroase ca şi substantivele şi verbele, s-a
constatat că substantivele şi verbele generau un răspuns salivar mai intens.
Nu se cunoaşte încă modul în care oamenii construiesc o propoziţie. Unii cercetători consideră
că se folosesc strategii de procesare cognitivă necunoscute încă, care pornesc de la o semnificaţie la
sintaxa folosită pentru exprimarea acestei semnificaţii. Alţii susţin că formularea unei propoziţii este
legată atât de semnificaţie cât şi de regulile gramaticale necesare exprimării semnificaţiei.
APLICAŢIE
Care sunt criticile aduse teoriilor nativiste cu privire la limbaj?
RELAŢIA DINTRE GÂNDIRE ŞI LIMBAJ
Pentru explicarea relaţiei dintre gândire şi limbaj au fost elaborate mai multe teorii.
1. Psihologul behaviorist Watson considera că gândirea nu este altceva decât limbaj. Watson (1930)
considera că nu există o activitate mentală internă, oamenii nu gândesc ci doar emit răspunsuri la
anumiţi stimuli pentru care au fost condiţionaţi. Din punctul lui de vedere gândirea nu este “activitate
mentală” ci vorbire subvocală, adică o activitate musculară. Cu alte cuvinte oamenii nu gândesc ci
vorbesc cu ei înşişi, dar atât de încet încât aparent se pare că nu vorbesc. Măsurările făcute la nivelul
muşchilor, limbii au indicat o uşoară mişcare în timp ce ei “vorbeau” cu ei înşişi. Dacă Watson are
dreptate, înseamnă că noi gândim atunci când suntem angajaţi în vorbirea subvocală. Watson
consideră că şi persoanele care sunt mute pot avea răspunsuri musculare sub forma semnelor mâinilor
sau altor gesturi care pot fi considerate reprezentări musculare a ceea ce se presupune a fi gândirea
internă. Această idee a convenit behavioriştilor deoarece ei doreau să evite conceptele de minte sau
mental.
EXPERIMENT
Un mod de testare a ipotezei lui Watson este de a paraliza complet o persoană (fără a mai
putea respira sau clipi) şi de a descoperi dacă aceasta mai gândeşte atât timp cât muşchii nu se pot
mişca. Acest experiment a fost realizat de Simth, Brown, Toman şi Goodman în 1947. Subiect a fost
unul dintre cercetători, Smith. S-a folosit un aparat special de respiraţia pentru a menţine în viaţă. După
experiment subiectul a raportat că deşi a fost paralizat total a fost capabil să gândească şi să înţeleagă
tot ceea ce s-a întâmplat în jur. Aceste rezultate indică faptul că gândirea este o activitate mentală
internă, independentă de răspunsurile musculare. Astfel teoria lui Watson a fost infirmată.
2. Teoria lui Wittgenstein, reprezintă o versiune a ipotezei lui Watson, susţine că gândirea este pur
lingvistică şi că tipurile de procese mentale identificate la animale sau la copii mici nu reprezintă o formă
67
de gândire. Acest raţionament este preluat de la Descartes, care considera fiinţele umane total diferite
de animale deoarece animalele reacţionează instinctiv la stimuli în timp ce oameni pot gândi. Deşi
aceste opinii au importanţă filosofică, ele au avut o influenţă şi asupra unor psihologi.
Cercetătorii moderni consideră că nu se pot ignora studiile efectuate asupra rezolvării de
probleme la animale sau capacităţile de gândire ale copiilor foarte mici.
EXEMPLU
Într-un studiu efectuat de Humphrey (1951), care a vizat modul de formare al conceptelor, s-a
demonstrat că subiecţii au reuşit de multe ori să utilizeze corect anumite concepte, fiind însă incapabili
să explică în cuvinte regulile pe care s-au bazat. Concluzia este că nu trebuie neapărat să fim capabili
să verbalizăm conceptele pentru a le putea folosi. Deci, oamenii beneficiază de forme de gândire care
reprezintă mai mult decât simpla utilizare a limbajului.
3. Teoria relativităţii lingvistice consideră că gândirea depinde într-o anumită măsură de limbaj.
Această teorie a fost exprimată într-o formă extremistă de Sapir (1927) şi Whorf (1952) care au sugerat
că, pentru a ne putea gândi la ceva, limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele care desemnează acel
lucru. Astfel, dacă o persoană ar cunoaşte doar trei cuvinte pentru denumirea culorilor ar fi incapabilă să
gândească sau să distingă mai mult de trei nuanţe. Cercetările interculturale au arătat că gândirea nu
este dependentă de limbaj într-o asemenea măsură.
EXEMPLU
Cercetând membrii tribului Dani, Rosch (1974) a arătat că, deşi aceştia au doar două cuvinte
pentru a desemna culorile pot totuşi să perceapă variaţii de culoare, ei descurcându-se la fel de bine ca
şi indivizii care cunosc mai multe cuvinte pentru denumirea culorilor.
Există şi o formă moderată a acestei teorii. Dacă o persoană are la îndemână, în limba
maternă, un număr de cuvinte, acest lucru determină o înţelegere diferenţiată a experienţelor. De
exemplu, laponii care au 27 de cuvinte diferite pentru zăpadă, au resurse mai bogate la care pot apela
în interpretarea şi observarea diferitelor tipuri de zăpadă, în comparaţie cu europenii care cunosc doar
2-3 cuvinte de acest gen.
4. În concepţia lui J. Piaget limbajul, cel puţin în forma în care îl foloseşte un copil foarte mic,
reprezintă o formă externă a procesului de gândire. Dacă Watson spunea că gândirea este limbaj,
Piaget susţine că limbajul este gândire.
IMPORTANT
Când un copil începe să vorbească, vorbirea sa este foarte egocentrică, nefiind folosită în scop
social, ci din nevoia copilului de a-şi organiza şi structura problemele apărute în interacţiunea sa cu
mediul.
Copilul spune, pur şi simplu, ceea ce crede, cu voce tare. El ajunge treptat să-şi dea seama că
limbajul poate fi utilizat şi în scopul comunicării a ceea ce gândeşte, acest lucru se întâmplă însă numai
datorită faptului că limbajul este perceput de copul ca un instrument important pentru rezolvarea de
68

probleme. Gândirea este pentru Piaget foarte importantă, iar copilul îşi dezvoltă limbajul doar pentru că
este un instrument util gândirii.
5. Vîgotsky (1962) consideră că însuşirea limbajului de către copil are origini sociale, provenind din
nevoia de comunicare cu alte persoane.
IMPORTANT
El considera că limbajul se dezvoltă direct din primele interacţiuni sociale pe care copiii le au cu
cei din jur, iar majoritatea cercetărilor moderne referitoare la interacţiunea părinte copil par să sprijine
această idee.
Vîgotsky susţinea că la copiii se manifestă necesitatea puternică de a interacţiona cu alte

persoane şi limbajul se dezvoltă pentru că permite copilului să se angajeze mai eficient în interacţiunea
socială.
Vîgotsky nu a negat faptul că limbajul ar putea să reprezinte şi un instrument la gândirii. El
considera comportamentul copiilor care vorbesc singuri în timp ce se joacă (comportament numit
vorbire egocentrică de Piaget) drept un exemplu pentru ceea ce el a numit funcţia expresivă a
limbajului. Acest tip de limbaj este folosit pentru a monitoriza şi comanda structurile gândirii interne a
copilului. Această formă de utilizare a limbajului permite copilului să-şi reorganizeze şi să-şi
restructureze problemele, la nivel cognitiv. Cu toate acestea funcţia socială de comunicare a limbajului
rămâne cea mai importantă.
APLICAŢIE
1. Care sunt etapele însuşirii limbajului ?
2. Care sunt cele mai importante puncte de vedere referitoare la relaţia dintre gândire şi limbaj?
69

CALITĂȚILE ȘI FORMELE ATENȚIEI
Omul se află permanent într-o ploaie de stimuli care produc numeroase senzaţii: vizuale,
auditive, olfactive, tactile, interne etc. Volumul de informaţii receptat de organele senzoriale ajunge până
la 100.000 de biţi pe secundă (bitul este unitatea de informaţie exprimată printr-un logaritm în baza doi;
un bit este egal cu 2' deci cu o alternativă a două posibilităţi). Din această cantitate nu ajung în
conştiinţă decât 25-100 de biţi pe secundă. Deci se realizează o importantă selecţie a stimulărilor. În
acest proces, un rol central îl îndeplineşte atenţia, ea fiind o focalizare a conştiinţei. În orice moment
există o zonă de maximă claritate a conştiinţei - cea a atenţiei, înconjurată de aspecte neclare şi de
stimuli subconştienţi.
DEFINIŢIE
Atenţia constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice cognitive asupra unui obiect sau
fenomen.
Ea realizează astfel o optimizare a cunoaşterii unui sector din lumea înconjurătoare sau din
viaţa psihică internă.
Dintre manifestările și efectele atenției amintim:
a) Orientarea conştiinţei într-o direcţie asigură o selecţie a unor impresii, ce apar cu maximă claritate, în
raport cu altele care sunt mai şterse.
EXEMPLU
De exemplu, când citim o carte interesantă, textul ne absoarbe toate gândurile, iar ceea ce se
petrece în jur: zgomote, convorbiri nu este înregistrat. Uneori suntem aşa de cufundaţi în lectură, încât
nu mai ştim dacă este dimineaţă sau după amiază.
b) Concentrarea, intensificarea impresiei.
EXEMPLU
E. Titchner a demonstrat experimental că dacă prezentăm unor subiecţi o succesiune rapidă de
stimuli când puternici, când slabi, cerându-le să urmărească cu atenţie producerea stimulilor slabi,
diferenţele percepute între stimuli apar mai mici decât atunci când atenţia se fixează la cei puternici.
După Lev Tolstoi, marele romancier, orice obiect, cât de mic, poate deveni enorm dacă i se acordă
mereu atenţie. O mică umflătură sub piele, de care cineva se teme că ar fi de natură canceroasă şi o
urmăreşte necontenit, ajunge să-i copleşească existenţa. La fel, floarea pe care un pensionar o
îngrijeşte mereu capătă o importanţă majoră şi furtul ei declanşează o catastrofă morală!
c) Claritatea unui obiect asupra căruia ne concentrăm atenţia sporeşte. Nu e vorba numai de
acomodarea vizuală când privim, deoarece claritatea sporeşte mult şi în cazul urmăririi unei conversaţii.
Ea rezultă din intensificarea procesului conştient.
d) Rapiditatea perceperii unui eveniment: când urmăresc atent sosirea unui prieten într-o piaţă
aglomerată îl observ mult mai repede decât atunci când nu aştept venirea lui.
71
e) Modificările motorii si expresive sunt caracteristici bine cunoscute ale concentrării atenţiei. Când
aştept un eveniment îndepărtat, ridic capul, sprâncenele, apar cute orizontale pe frunte, ochii sunt larg
deschişi. Dimpotrivă, în atenţia interioară, căutând să-mi amintesc cât mai bine un text, apar reacţii
inverse: plecarea capului, coborârea sprâncenelor, ochii aproape se închid etc.
Asemenea reacţii erau caracterizate de IR Pavlov ca fiind „reflexe de orientare": orientarea capului,
a corpului, acomodarea senzorială (a cristalinului şi a pupilei), concomitentă cu inhibarea altor mişcări,
creşterea tonusului muscular, toate constituie o pregătire pentru reacţia promptă. Modificările se
datorează sistemului nervos central şi vegetativ, implicând totodată mecanisme respiratorii şi circulatorii.
Reacţia de orientare este declanşată de o variaţie în situaţia actuală, de intervenţia a ceva nou. Desigur,
ea poate surveni şi în urma unei iniţiative a persoanei, ca un act de voinţă.
1. FORMELE ATENȚIEI
Se pot distinge mai multe forme ale atenţiei. P. Guillaumme deosebea, după obiectul ei:
a) atenţia în expectativă; b) atenţia exterioară şi c) atenţia interioară.
IMPORTANT
Se manifestă atenţia în expectativă când aşteptăm un anumit eveniment sau semnal la care trebuie
să reacţionăm prompt. Se vorbeşte în acest caz de vigilenţă, aspect foarte important în industria
modernă, când operatorul trebuie să urmărească numeroase tablouri de comandă, cu multiple
indicatoare de control al mersului maşinilor, instalaţiilor. Vigilenţa asigură reacţii prompte, de ea depinde
siguranţa în exploatare.
EXPERIMENT IMPORTANT
Experimental, s-a constatat că vigilenţa începe să scadă după jumătate de oră, dar poate continua o
oră şi jumătate. Ea scade dacă semnalele critice sunt rare şi când apar multe semnale necritice, fără
importanţă.
DEFINIŢIE
Atenţia exterioară e prezentă când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambient ori mişcările,
acţiunile noastre.
Atenţia interioară se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra propriilor
imagini, gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.
Se mai poate efectua o clasificare a atenţiei după proprietăţile intrinseci:

a) Atenţia involuntară care se realizează de la sine, fără efort. Ea este pasivă când orientarea este
provocată de excitanţi exteriori, de obicei noi ori puternici. I.P. Pavlov o caracteriza ca reflex de
orientare.
b) Atenţia voluntară presupune un efort de voinţă (ca atunci când trebuie să învăţăm un curs
neinteresant).
c) în fine, unii vorbesc şi de atenţie postvoluntară: ne concentrăm asupra unei activităţi care nu ne
place, dar în virtutea exerciţiului şi experienţei ea începe să ne atragă şi ajungem să o efectuăm cu
plăcere, fără să mai fie nevoie de efort voluntar.
72

EXEMPLU
E cazul copilului pus să înveţe să cânte la un instrument muzical - plictisit de exerciţiile monotone
necesare, dar care, după ce dobândeşte dexteritate, începe să-i placă muzica şi nu mai e necesară
intervenţia voinţei.
2. CONDIȚII CARE FAVORIZEAZĂ CONCENTRAREA ATENȚIEI
Există atât factori externi cât și factori interni care favorizează concentrarea atenției.
IMPORTANT
Condiţii externe care favorizează concentrarea atenției:
a) Noutatea obiectelor, fenomenelor, situaţiilor ne atrage cu uşurinţă atenţia;
b) Intensitatea stimulilor este un al doilea factor. O lumină, un sunet puternic ne atrag imediat
atenţia. De asemenea, obiectele mari, mai degrabă decât cele mici. Culorile vii, mai mult decât cele
pale. Dar intensitatea trebuie considerată în mod relativ. în funcţie de contrast, un zgomot mic ne poate
atrage atenţia (într-o clasă în care e o linişte deplină, sesizăm şi bâzâitul unei muşte), iar unul mare nu
(într-o hală unde se nituiesc cazane, un zgomot, chiar puternic, nu este observat);
c) Mişcarea, schimbarea, variaţia atrag atenţia. De aceea, filmul reţine mai uşor atenţia decât
simplele fotografii ori planşe.
Dar există şi factori interni contribuind la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul.
Ceea ce ne interesează ne atrage cu uşurinţă atenţia. Interesul e subordonat motivaţiei, trebuinţelor

noastre. Dacă ne e foame, ne sar în ochi vitrinele tuturor cofetăriilor. Când căutăm o anumită carte
vedem de departe orice stand de cărţi. Când interesul intră în contradicţie cu unul din factorii obiectivi, el
se dovedeşte mai puternic.
EXEMPLU
Un student de la biologie (din Iaşi) a avut ocazia să facă o excursie la Bucureşti şi să viziteze marele
muzeu de ştiinţe ale naturii „Grigore Antipa". întors la cămin, colegii l-au asaltat cu întrebări. Dar
studentul era colecţionar pasionat de fluturi şi el nu mai termina cu descrierea marilor colecţii existente
la muzeu. Un coleg îl întrebă însă: „Dar mamutul l-ai văzut?" Şi s-a constatat că studentul nostru,
căutând fluturii, a trecut pe lângă uriaşele schelete fără să le observe! Interesul său 1-a împiedicat să
vadă cele mai mari exponate.
3. ATRIBUTE ALE ATENȚIEI
Unele calităţi, însuşiri ale atenţiei pot să varieze de la o persoană la alta, ele putând fi considerate
aptitudini în legătură cu exercitarea unor profesii. Dintre atributele atenției amintim:
a. Capacitatea de concentrare, de intensitate a atenției. Gradul în care ne adâncim în studiul unei
lucrări se poate măsura prin rezistenţa la excitanţi perturbatori, în special la zgomot.
73
EXEMPLU
Zgomotul din ambianţă poate stânjeni foarte mult în muncile unde trebuie să distingi un aspect puţin
aparent, acolo unde se cere mare concentrare. Dar un zgomot slab sau de intensitate moderată poate
favoriza munca, dacă ea este monotonă ori când suntem obosiţi. De aceea, unii lucrează (mai ales
noaptea) pe fondul unei muzici discrete. în această privinţă, un rol îl joacă şi deprinderile.
b. Stabilitatea atenției. Este o caracteristică variabilă, desemnând posibilitatea unei concentrări

mai îndelungate sau mai scurte. Stabilitatea depinde de particularitățile individuale ale
persoanei și de natura obiectivelor urmărite.
EXEMPLU
Un obiect cu structură simplă şi nemişcat ne reţine foarte puţin atenţia (1-2 minute). Pe când un altul
complex şi în mişcare poate fi observat multă vreme, fără întreruperi.
c. Volumul se referă la numărul de elemente care pot fi cuprinse deodată în centrul atenției.
IMPORTANT
Americanul G. Miller a stabilit că numărul de unităţi ce pot fi sesizate dintr-o dată este de 7 + 2.
Numărul 7 a fost considerat de el un număr „magic", fiind prezent mereu în conştiinţa oamenilor
(săptămâna are 7 zile; au fost 7 minuni ale lumii etc.).
d. Distribuția este o proprietate a atenției mult discutată. Aceasta constă în capacitatea de a

urmări simultan mai multe surse de informație, obiecte sau activități.
EXEMPLU
Unii psihologi contestă această posibilitate. De exemplu, E. Cherry (în 1953) a realizat următoarea
experienţă. Subiecţilor li se puneau căşti pe urechi. Prin cele două căşti erau transmise însă mesaje
diferite; li se cerea să urmărească cu atenţie numai cel difuzat la urechea stângă. Persoanele puteau să
relateze amănunţit ceea ce auziseră în urechea stângă, dar nu ştiau mai nimic din ce se difuzase prin
cealaltă cască: nici măcar dacă s-a citit proză sau poezie. Totuşi, sesizau dacă a vorbit un bărbat sau o
femeie ori dacă se schimba vorbitorul. De aici, E. Cherry a conchis că există două „filtre" în actul de
atenţie: unul foarte grosier, capabil să ne furnizeze doar impresii de ansamblu şi un altul „semantic",
permiţând sesizarea de detalii şi de înţelesuri.
Totuşi, s-a observat că subiectul îşi dădea seama dacă în cealaltă cască se pronunţa numele
său. Deci sensul ar putea fi sesizat şi în casca ce nu constituie obiect de atenţie. Lucrul acesta a fost
verificat de către A. Treisman (1960). Şi în experienţele sale se emiteau mesaje deosebite în cele 2
căşti, subiecţii urmărind pe cel dintr-o singură cască. După derularea unei părţi din text în stânga
(urmărită de subiect), brusc textul se întrerupe în stânga şi se continuă în dreapta. Subiecţii sesizau cu
toţii acest lucru, continuând urmărirea textului în casca cealaltă împotriva consemnului. Deci Treisman a
dedus că nu sunt două filtre ale atenţiei, existând un singur filtru cu două componente: una slabă şi alta
intensă, cu posibilităţi de intervertire rapidă.
74

e. Mobilitatea atenției. Constă în comutarea rapidă de la o informație la alta.
IMPORTANT
Deplasarea atenției de la o sursă la alta se realizează în 0,05 secunde, adică 1/20 dintr-o
secundă.
Similare sunt dificultăţile de a urmări desfăşurarea a două acţiuni pe care le efectuăm simultan.
Posibilităţile sunt limitate. Reuşim totuşi dacă acţiunile sunt simple, dar când sunt complexe, ele se
stânjenesc reciproc.
EXEMPLU
Totuşi, pilotul de avion desfăşoară numeroase acţiuni în acelaşi timp (urmăreşte orizontul şi
zeci de cadrane, ascultă informaţiile din căşti, manevrează manşa, acţionează cu picioarele ş.a.). Acest
lucru e posibil prin gradul înalt de automatizare a conduitei, încât nu e nevoie decât de o minimă
supraveghere atentă, ea oscilând rapid de la un aspect la altul.
Aşa încât, decât să vorbim de distribuţia atenţiei, poate ar fi mai bine să ne referim la
mobilitatea ei.
APLICAŢIE
1. Descrieți principalele manifestări ale atenției.
2. Descrieți care sunt principalii factori care favorizează concentrarea atenției.
3. Descrieți principalele atribute ale atenției.
75

MEMORIA ȘI PROCESAREA DE INFORMAȚII – CARACTERISTICI DEFINITORII,
TEORII EXPLICATIVE ALE MEMORIEI
Informaţiile din memorie sunt folosite în fiecare zi. Fără memorie noi nu am avea sensul
continuităţii, nu am putea beneficia de experienţă şi de ceea ce învăţăm. Fără memorie ar fi imposibil să
funcţionăm. Toate imaginile şi informaţiile sunt stocate în memorie.
Dar memoria nu este perfectă, mintea noastră nu este asemenea unui bande de magnetofon,
unele informaţii sunt uitate, alte sunt modificate. Modul în care putem să folosim amintirile influenţează
abilitatea noastră de a gândi şi înţelege.
1. TEORII EXPLICATIVE ALE MEMORIEI
1.1. Teoria engramării

Există mai multe teorii care consideră că anumite elemente chimice sau fenomene electrice ale
celulei nervoase ar explica stocarea informaţii în creier.
IMPORTANT
În 1917, Lashley K. a elaborat teoria engramării, care susţinea structura biochimică a
conţinutului memoriei. Autorul a concluzionat că fiecare tip de informaţie nu se găseşte doar într-un
anumit loc din creier, ci mai curând este distribuită peste tot în creier (teoria echipotenţialităţii).
Structura biochimică a engramării sau a urmelor de memorie nu este încă cunoscută.

Cercetătorii nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte modul de stocare a informaţiilor în memorie şi a
localizării acestora.
Behavioriştii consideră că nu putem explica comportamentul uman doar ca rezultat al
răspunsurilor simple, inconştiente şi condiţionate. Teoriile cognitiviste, de asemenea, afirmă că
animalele şi oamenii gândesc şi acţionează pe baza unor imagini mentale.
Studiile asupra memoriei sunt abia la început, dar dovezile experimentale susţin existenţa a
două tipuri de memorie: procedurală şi declarativă.
DEFINIŢII
Memoria procedurală este accesibilă doar prin “acţiune, prin angajarea deprinderilor şi
operaţiilor cu ajutorul cărora cunoştinţele sunt întipărite”. Informaţiile stocate în acest tip de memorie
par să fie achiziţionate conform principiului condiţionării clasice şi operante.
Memoria declarativă este accesibilă “conştiinţei şi include fapte, episoade, şiruri de evenimente din
viaţă.”. Cunoştinţele cognitive, cum ar fi hărţile mentale şi diferitele abilităţi necesare pentru gândire şi
rezolvarea de probleme se găsesc în memoria declarativă. Memoria procedurală se dezvoltă, probabil,
înaintea celei declarative, aceasta explicând de ce suntem capabili să învăţăm în copilărie, iar ca adulţi
să nu avem amintirea feţelor şi evenimentelor din copilărie.
77
APLICAŢIE
Diferențiați memoria procedurală de cea declarativă.
1.2. Teoria procesării de informaţii

Majoritatea teoriilor din ultimii ani explică memoria făcând apel la procesarea informaţiilor.
Aceste teorii se bazează pe analogia dintre modul în care creierul uman şi computerele procesează
informaţia. Nu se poate spune că computerele şi creierul funcţionează la fel, dar există suficiente
asemănări pentru a afirma că modelul procesării informaţiei poate fi utilizat ca model explicativ al
memoriei.
IMPORTANT
În cazul modelului procesării informaţiei, se consideră că informaţia care intră în sistem este
prelucrată, transferată, controlată, modificată, stocată, reactivată, iar pentru utilizarea acesteia se
folosesc o varietate de mecanisme de control.
În modelul explicativ al memoriei prin prelucrarea de informaţie, informaţia întră în sistemul de

memorie prin receptorii senzoriali într-o formă neprelucrată. Atenţia este un mecanism de control al
memoriei şi operează la acest nivel selectând informaţia care va fi prelucrată ulterior. Informaţia
senzorială brută, selectată, este codificată în anumite forme (sunete, imagini vizuale, concepte) care pot
fi utilizate în următoarele blocuri ale memoriei. Procesele de control continuă să guverneze “soarta”
informaţiilor.
EXEMPLU
De exemplu, prin repetare mentală anumite informaţii nu vor fi pierdute din memorie. Un alt
mecanism de control transferă informaţia selectată în depozite de memorie de mai lungă durată. Atunci
când este nevoie de o informaţie, aceasta este reactivată din memorie, dar din motive diferite anumite
informaţii nu mai pot fi reamintite. Când ne uităm în cartea de bucate ca să vedem cât zahăr trebuie să
adăugăm în reţeta unei prăjituri, trebuie să ne amintim un bit de informaţie pentru câteva secunde.
Numele fratelui trebuie însă să ni-l reamintim întreaga viaţă. Unele informaţii trebuie să fie stocate în
memorie pentru scurte perioade de timp, altele însă sunt reţinute permanent.
1.3. Teoria blocurilor memoriei

În teoria blocurilor de memorie (Atkinson şi Shiffrin, 1968) presupun că există trei depozite de
memorie. Acestea dau posibilitatea stocării informaţiilor pentru perioade variabile de timp. Pentru fiecare
dintre acestea există anumite reguli după care funcţionează şi ele servesc anumitor scopuri. Deoarece
informaţia trebuie să treacă prin fiecare depozit de memorie pentru a ajunge în cel permanent, vorbim
de trei blocuri de memorie legate între ele şi nu de trei memorii separate. Cele trei blocuri de memorie
sunt: registrul senzorial, memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată. Dworetzky (1989) consideră
că aceste trei depozite de memorie constituie părţi ale modelului memoriei declarative.
78

IMPORTANT
Reprezentarea grafică a modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968)
Memorie Memoria de Memoria de

Stimuli
senzorială scurtă durată lungă durată
Memoria senzorială
Lumea exterioară este plină de lumini, sunete şi alţi stimuli senzoriali, dar noi nu-i reţinem pe
toţi. Când percepem pentru prima dată un stimul particular, noi îl păstrăm pentru o fracţiune de secundă
în memoria senzorială, sau registru senzorial. Dacă nu am da atenţie senzaţiei şi nu am codifica-o cu
succes în memoria senzorială, senzaţia ar slăbi şi s-ar pierde. Slăbirea senzaţiei apare în 1/4 dintr-o
secundă după ce senzaţia a fost înregistrată în memoria senzorială.
DEFINIŢIE
Registrul senzorial este acel depozit al memoriei în care o anumită imagine provenită din
experienţa senzorială este păstrată până când acea imagine este procesată complet
Se pare că noi reţinem o copie a fiecărei experienţe senzoriale în registrul senzorial suficient
timp pentru a localiza biţii de informaţie relevanţi şi pentru a-i transfera în următoarele depozite ale
memoriei. Informaţia este stocată în registrul senzorial pentru puţin timp şi se pare că este o copie
completă a experienţei senzoriale.
EXPERIMENT
Acest fapt a fost demonstrat experimental de Speling (1960). Autorul a prezentat subiecţilor un
şir de 12 litere aranjate pe trei rânduri, cu câte 4 litere pe fiecare rând:
G K E Q
R Y H T
C M L A
Litere au fost arătate timp de 1/20 dintr-o secundă, cerându-se apoi subiecţilor să-şi
reamintească toate literele de pe un singur rând. El nu spunea subiecţilor care dintre cele trei rânduri de
litere trebuia memorat. Rândurile erau semnalizate folosind un sunet cu tonalitate înaltă pentru a indica
primul rând, un sunet cu tonalitate medie pentru a indica al 2-lea rând, iar tonalitatea scăzută indica
rândul al treilea. S-a constat că dacă sunetul apărea foarte repede după prezentarea şirurilor de litere,
subiecţii îşi aminteau cele mai multe dintre literele aflate pe rândul respectiv. Dacă întârzierea era mai
mare de un sfert de secundă subiecţii îşi aminteau în medie doar o literă din rândul respectiv. Acesta
dovedeşte cât de repede este pierdută informaţia din registrul senzorial.
Informaţia vizuală din registrul senzorial se pierde foarte repede şi este înlocuită cu alte
informaţii noi, încât nu suntem conştienţi că avem o astfel de memorie. Uneori pot fi observate urme ale
informaţiei auditive asemănătoare ecoului.
79
EXEMPLU
Să luăm, de exemplu, situaţia în care suntem absorbiţi de ceea ce citim în timp ce altă
persoană ne vorbeşte. Dacă ne distragem suficient de repede atenţia de la ceea ce citim, putem auzi
ceea ce persoana respectivă ne spune. Acest lucru este posibil datorită “ecoului sau copiei” senzaţiei
auditive stocate în memoria senzorială.
Memoria de scurtă durată(MSD)

Când un bit de informaţie trebuie să fie stocat pentru mai mult timp, decât permite registrul
senzorial, acesta este transferat în memoria de scurtă durată. Acest transfer nu este intenţional. În
general este suficient să dăm atenţie unei informaţii pentru ca acesta să treacă în memoria de scurtă
durată. Numărul de telefon al unui prieten poate fi transferat în memoria de scurtă durată dacă îl
memorăm intenţionat. Putem să ne amintim cât a costat masa la restaurant după 20 de secunde când
descoperim că ospătarul ne-a dat restul greşit, fără însă să fi încercat să memorăm costul mesei la
restaurant. Memoria de scurtă durată este activă. Dacă am face comparaţia cu un computer, acest tip
de memorie ar reprezenta materialul care ar fi activat pe ecranul computerului la un moment dat. În
MSD este stocată informaţia activă, la care suntem atenţi.
Repetiţia
Acest tip de memorare permite stocarea temporară a informaţiei, în general mai puţin de un
minut. Informaţia nouă din MSD este pierdută dacă nu este repetată. Probabil că uitarea informaţiilor noi
pe care le-am folosit o singură dată este benefică pentru că altfel am reţine tot ceea ce am cunoscut:
toate numele de străzi pe care am mers, toate numerele de telefon, numele tuturor persoanelor pe care
le-am întâlnit. Unii oameni nu au abilitatea de a uita informaţiile la care au fost expuşi o singură dată,
transferându-le cu uşurinţă în memoria de lungă durată. Nu este o situaţie atât de fericită, după cum s-
ar crede la prima vedere, pentru că în mintea lor se găseşte o mare cantitate de informaţii inutile care le
ascund pe cele utile sau importante.
Informaţia stocată în memoria de scurtă durată este de diferite tipuri: mirosul unui parfum, o
melodie, gustul unui fruct, poziţia unui deget pe clapele pianului, o listă de nume etc. S-a constat că
oamenii au tendinţa de a transforma informaţia în cuvinte făcând astfel posibilă stocarea acesteia în
MSD. Dacă s-ar cere memorarea unui şir de litere (B. P, V, M, L etc. ) este mult mai posibil ca literele să
fie reţinute prin “numele” lor (be, pe, ve etc.) decât prin forma literelor. Probabil că în MSD utilizăm cât
mai mult posibil sunetele, deoarece repetarea mentală a sunetelor este mult mai uşoară în comparaţie
cu repetarea formei semnelor, a mirosurilor sau mişcării. Totuşi în MSD poate fi stocată orice fel de
informaţie care intră în creier prin intermediul organelor de simţ.
Capacitatea memoriei de scurtă durată
IMPORTANT
Memoria de scurtă durată are capacitate limitată. Aceasta variază în funcţie de tipul de
informaţie. Miller (1956) consideră că putem să ne amintim în medie 7  2 elemente.
EXEMPLU
Estimarea capacităţii MSD s-a făcut cerând subiecţilor să memoreze liste de numere, litere sau
cuvinte fără legătură între ele. S-a constat că foarte rar oamenii pot reţine mai mult de 5-9 biţi de
informaţie, în funcţie de tipul de informaţie.
80

MSD serveşte şi altor scopuri decât celui de stocare temporară a informaţiilor. Spaţiul MSD este
folosit atunci când informaţiile anteriore sunt aduse temporar din memoria de lungă durată pentru a fi
actualizate sau utilizate. Spaţiul MSD este folosit atunci când gândim. Acest lucru explică faptul că nu
putem reţine numărul de telefon pe care abia l-am privit atunci când începem să ne gândim la ceea ce
vom vorbi la telefon. Ideea despre convorbire au luat locul numărului de telefon. Dificultatea de a gândi
la probleme care implică mai mult de 72 consecinţe se explică tot prin faptul că gândirea utilizează
MSD. Uităm anumite aspecte ale problemei deoarece acestea depăşesc capacitatea limitată a
memoriei de scurtă durată.
Avantajul este că putem căuta cu uşurinţă în depozitul MSD. Când încercăm să ne reamintim
ceva din MSD se pare că examinăm fiecare element, fiecare item stocat.
EXPERIMENTE
Experimentele realizate au confirmat exhaustivitatea de fiecare dată când sunt căutate
informaţiile din memoria de scurtă durată. Autorii au cerut subiecţilor să memoreze o listă care conţinea
un număr diferit de cifre. Apoi se arăta subiecţilor o cifră şi erau întrebaţi dacă aceasta se afla în lista de
cifre memorate. Subiecţilor le lua mai mult timp să răspundă atunci când lista memorată era mai lungă
decât atunci când lista era scurtă. Timpul necesar pentru a răspunde creştea constant, cu 0,4 dintr-o
secundă pentru fiecare item din MSD.
Există câteva modalităţi prin care noi putem să depăşim aceste limite ale memoriei. Una dintre
ele este să învăţăm informaţia pentru a o transfera în memoria de lungă durată, care nu are limite de
spaţiu. O altă modalitate este de a grupa informaţiile în 72 unităţi de memorie. Miller (1956) numeşte
aceste unităţi de memorie “bucăţi” (chuncks) de memorie. Putem să ne amintim 72 unităţi de memorie,
dar fiecare dintre ele pot să conţină mai mulţi biţi de informaţie. Dacă am citi rapid o listă de 12 cuvinte:
est, primăvară, rochie, pălărie toamnă, vest, cămaşă, pulover, iarnă, nord, vară, sud, nu am fi capabili
să ne-o reamintim exact 10 secunde mai târziu, pentru că cele12 unităţi de memorie depăşesc
capacitatea de memoriei de scurtă durată. Dacă vom organiza materialul în trei unităţi de memorie
(puncte cardinale, anotimpuri, obiecte de îmbrăcăminte) şi apoi îl vom memora, ne vom putea aminti
mai uşor lista. Această strategie este valabilă dacă vom regrupa lista în unităţi cu sens.
IMPORTANT
MSD este un depozit de memorie cu o capacitate limitată în care informaţia, adesea stocată
sub formă verbală, este pierdută rapid dacă nu este repetată. Capacitatea MSD poate creşte prin
creşterea cantităţii de informaţie din fiecare unitate de memorie.
Ce se întâmplă atunci când memoria este supraîncărcată cu 20 de itemi? Probabil vor fi reţinuţi
primii şi ultimii itemi, aproximativ 7 în total. Itemii din mijloc sunt mai dificil de reţinut. Primii itemi vor fi
mai uşor reţinuţi pentru că încercăm să-i reţinem, ştiind că urmează şi alţii. Curând, însă, vom fi copleşiţi
de numărul mare de itemi şi vom pierde mulţi dintre ei. Ne vom reaminti mai bine ultimii itemi pentru că
au fost ultimii la care am fost expuşi.
IMPORTANT
Această secvenţă de reamintire este cunoscută sub numele de efectul poziţiei seriale, efectul
primatului pentru primii itemi din listă şi efectul recenţei pentru ultimii itemi.
81
Materialul din memoria senzorială este codat în memoria de scurtă durată pentru a fi reţinut, la
fel şi materialul din MSD va fi stocat în memoria de lungă durată.
Memoria de lungă durată
DEFINIŢIE
În memoria de lungă durată se găseşte informaţia care trebuie reţinută pentru o lungă perioadă
de timp: zile, săptămâni, ani sau întreaga viaţă. MLD poate stoca aproximativ 100 de trilioane de biţi de
informaţie.
MLD nu este doar o versiune mai durabilă a MSD, ci un alt tip de memorie. MLD diferă de MSD
în ceea ce priveşte modul cum sunt reamintite informaţiile, cum apare uitarea şi forma în care
informaţiile sunt stocate.
IMPORTANT
Pentru a examina un item stocat în memoria de lungă durată trebuie mai întâi să-l aducem în
memoria de scurtă durată sau memoria de lucru. Aici aproximativ 7 unităţi de informaţie pot fi examinate
la un moment dat, apoi se reîntorc în memoria de lungă durată, de unde pot fi reactivate dacă este
nevoie.
Un bit de informaţie nu este căutat în toată MLD, deoarece aici se găseşte o mare cantitate de
informaţie. De fapt, MLD are anumiţi indici. Noi reactualizăm informaţia din MLD folosind semne
asemănătoarea numărului utilizat pentru a localiza o carte în bibliotecă. Reamintirea poate fi
intenţionată (vrem să ne reamintim numele fostului diriginte din liceu) sau neintenţionată (de exemplu, o
melodie ascultată ne aduce aminte despre o iubire din trecut). Stocarea automată este legată de
semnificaţia şi importanţa experienţei. Alteori pentru a reţine informaţia trebuie să depunem efort.
Mulţi dintre noi ne plângem din când în când că am uitam anumite lucruri. Am văzut că în MSD
pot fi reţinute 7 unităţi de informaţie, iar dacă aceste unităţi de informaţie au înţeles este mult mai uşor
pentru noi să reţinem informaţia. Se pare că memoria se bazează pe înţeles. Este dificil să ne reamintim
informaţii care nu au înţeles. Din păcate noi suntem bombardaţi de astfel se informaţii fără sens în
fiecare zi.
EXEMPLU
De exemplu, chiar dacă numărul 8 înseamnă ceva, 8 obiecte, 8 = 4 x 2, ce înseamnă 8 atunci
când este inclus în numărul de telefon 8319011? La fel se întâmplă şi în cazul imaginilor. Indivizii care
au o anumită imagine în minte (de exemplu, imaginea unui circuit electric) îşi vor aminti mai bine
această imagine în comparaţie cu cei care au privit imaginea şi au încercat să o memoreze.
Schemele mnezice reprezintă sisteme de reamintire sau de ajutor ale memoriei. Există mai
multe astfel de sisteme de reamintire, cel mai cunoscut fiind metoda localizării.
EXEMPLU
Să presupunem că vrem să reţinem o listă de 10 itemi. Să ne gândim la un drum familiar nouă,
de exemplu drumul de la serviciu spre casă. Putem asocia fiecărui item din listă unul dintre obiectele
82

familiale întâlnite în drumul nostru: o statuie, o şcoală, trecerea de pietoni, cutia poştală, etc. În acest fel
obiectele familiare pe care le întâlnim în drumul nostru spre casă ne vor ajuta să ne reamintim itemii din
lista de memorat care au fost asociaţi acestor obiecte
James considera că există trei modalităţi în care ne reamintim lucrurile: metode mecanice, care
implică un studiu intens, repetiţie (în acest fel învaţă copii alfabetul), metode judicioase, care se
bazează pe logică, clasificări şi analize, metode ingenioase, care includ schemele menezice.
Memoria de lungă durată diferă de cea de scurtă durată prin felul în care apare uitarea. Există
motive să credem că informaţia stocată în memoria de lungă durată nu este doar durabilă ci şi
permanentă. Însă nu toţi psihologii sunt total de acord cu această afirmaţie. Dacă MLD este într-adevăr
permanentă, înseamnă că “uitarea” apare nu pentru că informaţia s-a pierdut ci pentru că nu suntem
capabili să ne-o reamintim din anumite motive.
MLD diferă de MSD din punctul de vedere al informaţiilor care sunt stocate. În MSD sunt
stocate, de obicei, calităţile fizice din experienţa anterioară (ceea ce vedem, gustăm, auzim etc.). În
MLD se stochează informaţia în termeni de semnificaţii. Asta nu înseamnă că nu putem să ne
reamintim, de exemplu, gustul unui pui prăjit pe care l-am mâncat într-un restaurant, dar cel mai
frecvent MLD stochează înţelesurile, nu imaginile senzoriale.
1.4. Memoria episodică versus memoria semantică

Distincţia între aceste două tipuri de memorie a fost făcută de Tulving (1972).
DEFINIŢII
Memoria episodică se referă la memoria unor experienţe specifice care pot fi definite în termeni
de spaţiu şi timp.
Memoria semantică se referă la memoria înţelesurilor, a semnificaţiilor fără referire la timp şi
spaţiu.
Când ne amintim că ieri am văzut o maşină de pompieri trecând în viteză pe o stradă centrală a
oraşului vorbim despre memoria episodică. Abilitatea de a spune că maşina de pompieri este de
culoare roşie şi este dotată cu anumite dispozitive de stingere a incendiilor, se datorează faptului că
informaţia provine din memoria semantică, de la termenul de maşină de pompieri. Deşi ambele tipuri de
memorie există în memoria de lungă durată, memoria semantică este mai durabilă decât cea episodică.
EXPERIMENT
S-a demonstrat experimental uşurinţa cu care pot fi folosite informaţiile stocate în MLD. S-a
cerut subiecţilor să asculte pasaje care conţineau un număr diferit de propoziţii. După intervale de timp
variabile se cerea subiecţilor să asculte alte propoziţii şi să spună dacă erau exact aceleaşi propoziţii
din primul pasaj citit. Unele dintre propoziţii erau acelaşi, altele însă erau schimbate ca formă sau ca
înţeles. De exemplu, o propoziţie din primul pasaj era “Maria o urmărea pe Ioana.”. Aceasta a fost
modificată în “Ioana era urmărită de Maria.” (se modica forma nu şi înţelesul) sau în “Ioana o urmărea
pe Maria.” (se modifica atât forma cât şi înţelesul). S-a constat că subiecţii puteau spune dacă
propoziţia a fost modificată ca formă sau ca înţeles dacă intervalul între cele două prezentări era de 30
de secunde. Se pare că informaţiile despre înţelesul propoziţiilor au fost păstrate în MLD de tip
semantic, în timp ce detaliile despre forma, structura propoziţiilor în memoria episodică şi erau uitate
după ce dispăreau din MSD.
83
Organizarea informaţiilor în MLD

Organizarea MLD are rolul de a uşura actualizarea informaţiilor din vasta cantitate de informaţii
stocate în memorie.
EXEMPLU
În anii 40 s-au realizat cercetări pentru a demonstra că informaţiile din MLD sunt organizate. Sarcina
subiecţilor a fost să-şi reamintească categorii de animale sau automobile memorate anterior. S-a
constat că ei îşi aminteau un grup de itemi legaţi între ei, urma o pauză, apoi o îşi reaminteau un alt
grup de itemi etc. Grupările de itemi reamintiţi reflectă modul cum este organizată informaţia în
memorie. Când subiecţii memorau o nouă listă de itemi care puteau fi grupaţi, subiecţii aveau tendinţa
de a şi-i reaminti tot grupaţi. S-a cerut subiecţilor să memoreze o listă de 60 de cuvinte care puteau fi
grupaţi în patru categorii: animale, vegetaţie, nume şi profesiuni. Chiar dacă cuvintele erau prezentate
în ordine aleatoare subiecţii îşi reaminteau cuvintele grupate pe categorii. Studiul evidenţiază faptul că
aceste cuvinte erau stocate în MLD conform categoriilor cărora aparţineau.
Într-un alt experiment, au cerut subiecţilor să memoreze 12 liste de câte 10 cuvinte, ca aceasta:
băiat, barcă, câine, vagon, fantomă, volan, casă, lapte, pălărie, gălăgie.
Jumătate din subiecţii au primit indicaţia s-ă memoreze listele în orice ordine, iar celorlalţi să
creeze povestiri folosind cuvintele din listă. Pentru fiecare listă trebuia imaginată o povestire. Grupul de
subiecţi care au avut sarcina de a realiza povestiri şi-au reamintit 90% dintre cuvinte, în timp ce subiecţii
care au avut doar sarcina de memorare şi-au reamintit doar 15% dintre cuvinte.
Modul cum sunt organizate informaţiile în MLD nu este bine cunoscut. Se pare că informaţiile sunt
organizate primar sub forma unor categorii de semnificaţii, dar şi în funcţie de cât de frecvent s-au
asociat cu evenimentele din experienţa noastră anterioară. Cu cât există mai multe legături între
informaţiile stocate cu atât mai logică va fi reamintirea itemilor de informaţie. Aceste legături fac ca
reactualizarea să fie mai eficientă.
1.5. Teoria dublei codări

Această teorie susţine faptul că memoria declarativă conţine atât informaţii senzoriale cât şi
verbale (Paivio, 1971). Această idee se bazează pe faptul că oamenii se pare că îşi amintesc mai bine
imaginile decât cuvintele.
EXEMPLU
Experimental s-a constat că oamenii cu o bună memorie vizuală îşi pot aminti toate sau aproape
toate obiectele care le-au fost prezentate timp de 30 de secunde. Imaginile sunt clare, ca şi cum
subiecţii ar mai avea încă obiectele în faţă. Aceste imagini neobişnuite şi puternice din ochii minţii sunt
cunoscute sub numele de imagini eidetice. O imagine eidetică poate dura 4 minute având o claritate de
cristal. Abilitatea de a utiliza imaginile eidetice este denumită memorie fotografică şi apare în mod
obişnuit la copii.
Să luăm cazul unui cuvânt fără sens: "KARNOBLIK".

Cuvântul poate fi memorat ca imagine vizuală, dar este mult mai probabil ca să fie împărţit în
silabe şi reţinut în formă verbală. Probabil ne vom aminti cuvântul sub forma: "KAR-NO-BLIK".
84

IMPORTANT
Această teorie argumentează faptul că odată cu codificarea senzorială se poate realiza şi o
codificare verbală (folosind limbajul) pentru a stoca informaţiile. Astfel putem stoca informaţie atât în
formă senzorială cât şi sub formă de cuvinte.
1.6. Teoria reţelei de afirmaţii

Deşi există dovezi că anumite amintiri pot fi stocate ca imagini şi cuvinte, se pare că cea mai
mare parte din memoria noastră se bazează pe o reţea de reprezentări abstracte care au anumite
semnificaţii.
EXEMPLU
Să presupunem, de exemplu, că ne întâlnim pe stradă cu un prieten care ne povesteşte ce i s-a
întâmplat cu o zi înainte. Dacă o altă persoană ne cere să-i explicăm ceea ce a relatat anterior prietenul
nostru, noi nu vom repeta cuvânt cu cuvânt ceea ce acesta ne-a spus, ci vom folosi propriile noastre
cuvinte. Deci, memoria stochează semnificaţiile informaţiilor nu cuvinte sau senzaţii.
Conceptul de reţea de memorie nu este nou.
IMPORTANT
Hebb (1949) a descris pentru prima dată o astfel de reţea neuronală. Autorul considera că
amintirile se fixează direct în căile nervoase din creier. Hebb considera că sinapsele erau modificate de
fluxul continuu de impulsuri electrice iar schimbările produse se păstrează şi după ce impulsurile dispar
creându-se astfel o reţea de neuroni care stochează amintiri specifice. Autorul considera că activarea
unui neuron sau doi din reţeaua neuronală ar determina şi activarea altor neuroni, astfel reactivându-se
amintirile stocate.
Cea mai cunoscută teorie a modului de stocare a semnificaţiilor se bazează pe afirmaţii

(Anderson, 1983). Termenul este împrumutat din logică.
DEFINIŢIE
O afirmaţie este “cea mai mică unitate cu sens pe baza căreia se poate judeca adevărul sau
falsitatea”.
EXEMPLU
Să luam ca exemplu următoarea frază: “Ion a cumpărat Mariei o Dacie nouă, Maria fiind
logodnica sa.” Această frază poate descompusă fi într-un număr de idei simple, implicate în fraza
iniţială: “Ion a cumpărat Mariei o Dacie”, “Dacia era nouă”, “Maria este logodnica lui Ion”. Acestea sunt
afirmaţii pentru că fie sunt adevărate fie false.
Stocăm informaţiile în funcţie semnificaţia lor şi probabil mai puţin în funcţie de structura sau
felul cum arată. Aceasta implică reprezentarea afirmaţiilor mai curând decât reprezentarea verbală sau
vizuală. Teoria reţelei de afirmaţii susţine că atunci când dorim să ne reamintim cum arată un obiect sau
85
care este structura lui trebuie mai întâi să ne reamintim semnificaţia obiectului şi plecând de la aceasta
să reconstruim reprezentarea senzorială sau verbală.
Deoarece MLD conţine o multitudine de astfel de afirmaţii, între ele trebuie să existe
interacţiuni. În cadrul reţelei neuronale fiecare afirmaţie este reprezentată de un cerc care este conectat
la componentele afirmaţiei prin săgeţi. Componentele sunt denumite noduri, iar săgeţile legate la noduri
sunt denumite legături. Fiecare săgeată indică un anumit tip de legătură. Afirmaţia (1) “Ion a cumpărat
o Dacie nouă Mariei” ar putea să apară în MLD astfel:
cumpărat
trecut
relaţia
timp
Ion 1
agent
Dacie
obiect
recipient
Maria
Amintirile se pare că sunt legate în diferite moduri. Unele noduri sunt foarte apropiate şi legate
de altele, astfel că dacă ne amintim unul ni le reamintim şi pe celelalte. Unele noduri pot fi foarte
departe de altele şi foarte slab legate, în acest caz amintirea lor ne ajută foarte puţin să reactualizăm
celelalte componente.
Cele două teorii prezentate anterior explică organizarea informaţiei verbale. Să vedem ce să
întâmplă cu informaţia senzorială.
EXPERIMENT
Pentru a studia această problemă Anderson a conceput feţe umane, combinând părţi ale
diferitor feţe umane. Investigând cunoştinţele subiecţilor despre fiecare porţiune a feţei, care era stocată
în memorie şi testând cu atenţie cum sunt activate aceste informaţii, Anderson (1983) a putut
demonstra că “procesul de reactivare a informaţiilor verbale este valabil şi pentru materialul vizual”. Cu
alte cuvinte imaginile vizuale par să fie stocate sub formă de reţele. Deşi materialul verbal şi vizual este
stocat în zone diferite ale creierului mecanismele de stocare sunt asemănătoare. Dacă s-ar demonstra
că şi alte informaţii senzoriale (tactile sau acustice) sunt stocate în acelaşi fel, s-ar putea demonstra că
aceasta este modalitatea principală prin care s-ar organiza informaţiile în memorie, indiferent dacă este
informaţie senzorială sau verbală.
1.7. Nivele de procesare: o alternativă la modelul blocurilor de memorie

Cercetările recente indică faptul că modelul celor trei blocuri de memorie este prea simplist.
IMPORTANT
Craik şi Lockhart (1972) au imaginat un model al nivelurilor de procesare, sugerând că
distincţia dintre memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată este o problemă de grad mai curând
decât de blocuri diferite ale memoriei.
Autorii consideră că există numai o singură memorie în afara memoriei senzoriale. Durabilitatea
informaţiei stocate depinde de cât de bine au fost prelucrate şi codate informaţiile în memorie.
86

Informaţiile vor fi păstrate puţin timp dacă vor fi procesate la un nivel superficial. Conform
acestui model de abordare, diferenţele dintre MSD şi MLD, care au fost descrise anterior, nu se referă
la două sisteme de memorie care operează după principii diferite, ci vizează nivele diferite de procesare
a informaţiei. Din punctul de vedere al autorilor putem vorbi despre un continuum al nivelurilor de
procesare care merge de la foarte simplu la complex.
Dar, care este diferenţa între procesarea superficială şi cea profundă?
DEFINIŢIE
Procesarea superficială implică o codare superficială a informaţiei perceptuale, în timp ce
procesarea profundă implică semnificaţiile.
EXEMPLU
Să presupunem că avem următoarea listă de adjective: moale, dulce, cald, frumos, îngrijit,
inteligent. Jumătate dintre subiecţi au sarcina de a procesa superficial lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5
secunde şi încercuiţi adjectivele care conţin litera i”. Cealaltă jumătate avea sarcina de a procesa
profund lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care credeţi că vă descriu”.
Ambele grupe de subiecţi au apoi sarcina de a-şi reaminti cât mai multe cuvinte după 10 minute. Craik
şi Lockart au constatat că subiecţii din al 2-lea grup îşi reamintesc mai multe adjective, deoarece aceşti
subiecţi au procesat cuvintele mai profund, gândind la înţelesul lor.
Un punct de vedere mai recent sugerează că diferenţele dintre nivelurile de procesare sunt mai
generale decât distincţia dintre codare în termeni de percepere a caracteristicilor intuitive sau a
înţelesului.
DEFINIŢIE
O procesare profundă presupune o mai mare elaborare pe parcursul codării frazelor decât în
timpul procesării superficiale. Elaborarea este definită ca fiind crearea de asociaţii între noile informaţii
şi cele care deja există în memorie.
EXEMPLU
De exemplu, dacă citim un paragraf şi stăm câteva momente pentru a lega conţinutul acestuia
cu informaţiile din capitolul anterior sau cu propria noastră experienţă de viaţă, elaborăm, adică facem
legături cu experienţa anterioară. Procesarea profundă a informaţiei noi ajută la reţinerea paragrafului.
Din perspectiva acestui punct de vedere chiar şi prelucrarea superficială a informaţiei perceptuale poate
fi îmbunătăţită prin elaborare, ca în cazul relaţionării unui nou număr de telefon cu amintirile existente
despre persoana pe care o sunăm.
Nu se ştie încă dacă punctul de vedere al nivelurilor de procesare a informaţiei va înlocui

modelul blocurilor de memorie sau doar îl va modifica clarificând temenii de memorie de scurtă,
respectiv de lungă durată.
87
APLICAŢII
1. Diferenţiaţi memoria semantică de memoria episodică.
2. Comparaţi teoria blocurilor de memorie cu teoria nivelelor de procesare ale informaţiilor.
88

MEMORIA ȘI PROCESAREA DE INFORMAȚII – TEORII EXPLICATIVE ALE UITĂRII
Nu întotdeauna ne amintim informaţiile stocate anterior. Care sunt cauzele uitării? De ce unele
amintiri sunt pierdute sau nu mai pot fi reactualizate? Există o serie de teorii care explică apariţia uitării:
teoria ştergerii urmelor, care susţine că timpul face ca urmele de memorie să slăbească; teoria
interferenţei care sugerează că alte informaţii pot interfera cu cele pe care dorim să ni le reamintim;
teoria reconstrucţiei care susţine că urmele de memorie sunt denaturate de timp, uneori devenind de
nerecunoscut; teoria uitării motivate, care sugerează că informaţia uitată este neplăcută şi
ameninţătoare.
1. TEORIA ŞTERGERII URMELOR
IMPORTANT
Conform acestei teorii anumite modificări fiziologice, numite “urme de memorie” rămân în creier
după învăţare şi treptat slăbesc în timp dacă nu sunt reactivate, adică reamintite din când în când.
Uitarea apare pur şi simplu pentru că timpul trece.
Această teorie este contestată în ultimul timp. Uitarea este un fenomen mult mai complicat
decât slăbirea urmelor de memorie datorită trecerii timpului şi implică şi alţi factori în afara de timp.
IMPORTANT
Se pare că teoria se verifică în cazul memorie senzoriale şi de scurtă durată. Slăbirea
informaţiilor din memoria de lungă durată se pare că nu se datorează trecerii timpului. “Urmele” de
memorie sunt “permanente” odată ce au intrat în MLD.
Alţi autori consideră că unii itemi pot fi însă pierduţi sau pot slăbi. Toate teoriile biochimice ale
memoriei susţin ideea că itemii din MLD pot slăbi deoarece structura chimică a lor se poate rupe sau
rearanja din anumite motive. Aceştia sunt pierduţi pentru că au o structură chimică slabă. Ei nu au fost
importanţi sau nu au fost bine reţinuţi.
2. TEORIA INTERFERENŢEI
DEFINIŢIE
Uneori informaţiile din MLD pe care încercăm să ni le reamintim pot interfera cu alte amintiri,
influenţa acestora fiind cunoscută sub numele de efect de interferenţă.
91
EXEMPLU
Să presupunem că suntem interesaţi de pictorii impresionişti francezi şi că citim o carte despre
tehnica lui Degas, Monet sau Matisse. Nu este mare lucru să învăţăm tehnicile celor trei pictori, dar să
presupunem că învăţăm şi despre tehnicile altor trei pictori impresionişti, apoi ale altor trei. În curând
reamintirea devine dificilă deoarece informaţii asemănătoare interferează cu amintirea altora. La fel se
întâmplă când încercăm să ne reamintim, de exemplu, mai multe numere de telefon sau formule
matematice. Acest lucru a fost demonstrat experimental. Un grup de subiecţi a avut sarcina de a
memora 6 liste de câte trei combinaţii de cifre (632, 785, 877). Subiecţii sunt tot mai încurcaţi pe măsură
ce memorează mai multe liste. Listele memorate anterior interferează cu reamintirea noii liste. Celui de
la doilea grup i s-a cerut să memoreze 5 liste de combinaţii de câte 3 litere şi o listă de numere
asemănătoare celor folosite pentru primul grup. S-a constat că subiecţii îşi reamintesc progresiv din ce
în ce mai greu combinaţiile de litere datorită interferenţei, dar îşi amintesc foarte bine a şasea listă, de
numere, deosebită de primele. În această situaţie interferenţa nu a apărut pentru că informaţiile nu erau
asemănătoare. Interferenţele iniţiale se datorează faptului că informaţiile erau similare.
În acest experiment interferenţa vine de la informaţiile care au fost achiziţionate înainte de a

învăţa lista. Memorarea anterioară a unui material similar cauzează interferenţa cu reamintirea noului
material învăţat. Interferenţa poate fi cauzată şi de informaţii care au fost învăţate după memorarea
materialului.
IMPORTANT
Psihologii denumesc interferenţa datorată învăţării anterioare, interferenţă proactivă, iar
interferenţa provocată de învăţarea ulterioară, interferenţă retroactivă.
Interferenţa proactivă
EXPERIMENT
În paradigma interferenţei proactive subiecţii memorau două seturi de materiale asemănătoare, cum
ar fi memorarea a două liste de cuvinte similare, mai târziu fiind testată memorarea celei de a doua liste.
Amintirea celei de a doua liste era comparată cu a cea a subiecţilor din grupul de control. Grupul de
control a avut înainte de a învăţa prima listă o sarcina fără legătură. Procedeul are următoarea schemă:
Grup învăţarea învăţarea testarea
Experimental listei A listei B listei B
Grup sarcină învăţarea testarea

de control fără legătură listei B listei B
Dacă performanţa primului grup este mai mică decât cea a grupului de control, putem concluziona
că amintirea listei A a interferat cu amintirea listei B.
Interferenţa retroactivă
EXPERIMENT
În această paradigmă subiecţii învaţă lista A şi B apoi li se cere să-şi reamintească lista A. Grupul de
control învaţă lista A, apoi realizează o sarcină care nu are legătură cu materialul listelor. Procedeul are
următoarea schemă:
92

Grup învăţarea învăţarea testarea

Experimental listei A listei B listei A
Grup învăţarea sarcină testarea

de control listei A fără legătură listei A
Dacă subiecţii din grupul experimental sunt mai puţin capabili să-şi reamintească lista A în
comparaţie cu subiecţii grupului de control, putem trage concluzia că lista B învăţată ulterior a interferat
cu reamintirea listei A.
Utilizând aceste paradigme cercetătorii au putut să studieze proprietăţile interferenţei asupra

amintirilor şi să demonstreze că aceasta este o cauză importantă a uitării.
IMPORTANT
Interferenţa nu este o cauză a uitării doar pentru memoria de lungă durată ci şi pentru cea de
scurtă durată. Interferenţa în cazul MSD acţionează diferit: prin încărcarea sau slăbirea capacităţii
acesteia sau eliminarea unui item din depozitul de memorie. Dacă privim un număr de telefon, 689-2354
şi cineva spune “probabil este 689-5423” înainte de a forma numărul, putem spune că am experimentat
interferenţa.
3. TEORIA RECONSTRUCŢIEI
S-a sugerează că anumite urme de memorie pot fi modificate de trecerea timpului putând deveni de
nerecunoscut. Amintirile devin astfel mai puţin complexe, mai consistente şi mai congruente cu ceea ce
individul deja ştie şi crede.
EXEMPLU
De exemplu, ascultăm o lungă poveste despre Mircea (persoană pe care nu o simpatizăm), în
poveste fiind relatate şi aspecte pozitive dar şi negative. Povestea o vom relata altui prieten, mai scurt şi
mai puţin detaliat. Dacă părerea preconcepută despre Mircea este una negativă, este mai probabil să
omitem faptele pozitive şi să le exagerăm pe cele negative. Modificările de memorie au fost
demonstrate experimental. Cercetătorii au arătat subiecţilor figuri ambigui, dând informaţii verbale
despre ce înseamnă fiecare dintre aceste figuri. S-au folosit două grupe experimentale şi pentru fiecare
grup s-a dat o listă diferită de semnificaţii ale desenelor prezentate.
De exemplu:
Figură reprodusă Grupul 1 Figura stimul Grupul 2 Figură reprodusă
Şapte Patru
Ulterior subiecţilor li s-a cerut să reproducă desenele figurilor. Desenele au fost distorsionate
pentru a fi în acord cu semnificaţiile date pentru figurile ambigui.
Alte studii experimentale au demonstrat că distorsiunile de memorie nu apar treptat ci în timpul

procesului reamintirii. Studiul prezentat anterior a fost reluat mai târziu. Acesta a observat că nu apar
diferenţa între cele două grupe de subiecţi atunci când li se cerea să recunoască stimulii originali. Se
93
pare că mesajul verbal nu a alterat ceea ce a fost stocat în memorie sau modul cum a fost stocat.
Situaţia este alta atunci când semnificaţiile (de exemplu, şapte sau patru) figurilor sunt date puţin înainte
de a cere subiecţilor să reproducă figurile. Uitarea reconstructivă apare în timpul procesului de
reamintire.
Această teorie are au punct de vedere interesant legat de uitarea informaţiilor din MLD, dar în
ultimii ani un impact mai slab în cercetările asupra memoriei. Acest lucru se datorează faptului că Barllet
a utilizat în explicaţie termeni vagi. Ultimele versiuni ale teoriei folosesc distincţia lui Tulving între
memoria episodică şi semantică.
IMPORTANT
Bransford şi Franks (1971) au sugerat că noi avem tendinţa de a distorsiona sau reconstrui
amintirile deoarece în MLD noi reţinem semnificaţiile evenimentelor mai curând decât detaliile
episodice.
Dacă încercăm să ne amintim un eveniment mai târziu, este mult mai probabil să ne reamintim
semnificaţiile acestuia şi mai puţin detaliile. Fără a fi conştienţi de acest lucru, noi inventăm detalii care
sunt în concordanţă cu semnificaţia a ceea ce ne amintim.
EXPERIMENT
S-a încercat testarea acestei versiuni a teoriei reconstrucţiei. Subiecţii ascultau un pasaj ca
acesta:
“Era târziu în noapte când telefonul a sunat şi o voce începe să plângă în hohote.
Spionul aruncă documentul secret în şemineu cu doar 30 de secunde înainte de a fi prea târziu.”
Mai târziu subiecţiilor li s-a cerut să precizeze dacă au auzit următoarea propoziţie:
“Spionul a ars documentul secret cu 30 de secunde înainte de a fi prea târziu.”
Observăm că această propoziţie nu a fost ascultată anterior. Propoziţia originală nu spune nimic despre
arderea documentului (putea să nu ardă focul în şemineu). Cei mai mulţi dintre subiecţi au spus că au
auzit afirmaţia. Autorii consideră că semnificaţia propoziţiei, care implică puternic ideea că documentul a
fost ars, este reactivată din memoria de lungă durată, dar detaliile au fost reconstruite pentru a completa
această semnificaţie. După cum spune Bartlett (1932) memoria este parţial o “reconstrucţie imaginativă”
a experienţei noastre anterioare.
4. UITAREA MOTIVATĂ
Freud considera că uităm informaţii pentru că acestea sunt, într-un anumit fel, ameninţătoare
pentru noi.
DEFINIŢIE
Freud consideră că conştiinţa împinge informaţiile neplăcute sau periculoase în inconştient, prin
fenomenul numit represie.
Această teorie nu a fost testată în laborator, dovezile provenind din domeniul clinic. Există
multe cazuri de pierdere a memoriei datorate unor evenimente foarte stresante cum ar fi accidente sau
crime.
94

IMPORTANT
Aceste dovezi nu reprezintă un suport puternic al teoriei din trei motive. În primul rând pentru că
istoria cazurilor nu a implicat un control experimental atent, unele cazuri de pierdere a memoriei putând
fi cauzate, de exemplu, de lovituri la cap în timpul unui accident. În al doilea rând, s-a constat că stresul
are efect de întrerupere a proceselor biologice de consolidare a urmelor de memorie în MLD şi mai
puţin de a determina reprimarea informaţiilor în inconştient. Un alt argument este acela că uitarea
motivată poate face parte din viaţa noastră zilnică, fiind legată de evenimentele stresante inutile.
EXPERIMENT
Teoria lui Freud a fost studiată experimental. Subiecţilor li s-a arătat o listă de cuvinte, iar mai
târziu şi li s-a cerut să şi-o reamintească. S-a constat că aceştia îşi reaminteau mai bine cuvintele cu un
impact emoţional pozitiv decât pe cele cu impact emoţional negativ. Cuvintele neutre au fost reţinute cel
mai slab, ceea ce nu este în concordanţă cu teoria lui Freud.
Deşi Freud afirma că ne amintim mai bine experienţele emoţionale pozitive în comparaţie cu
cele negative, există motive să credem că experienţa emoţională, în general, ne-o amintim mai bine
decât cea neutră. Viaţa de zi cu zi susţine această afirmaţie. Mulţi dintre noi ne putem aminti în detaliu
un eveniment cu puternice implicaţii emoţionale. Ambele tipuri de emoţii, pozitive sau negative,
îmbunătăţesc reamintirea, dar după cum a afirmat şi Freud este mai dificil să ne reamintim amintirile
negative.
APLICAŢIE
Rezumați cele mai importante teorii ale uitării.
95


MOTIVAȚIA – SPECIFICUL MOTIVAȚIEI, CLASIFICAREA TIPURILOR DE MOTIVE,
TEORII EXPLICATIVE ALE MOTIVAȚIEI
Psihologii sunt interesaţi de studiul motivaţiei deoarece doresc să înţeleagă de ce apare un

comportament şi care sunt procesele de bază care activează comportamentul.
DEFINIŢIE
Motivaţia a fost definită ca un proces care activează, direcţionează şi menţine comportamentul uman.
Deoarece nu poate fi direct observată, motivaţia este atribuită plecând de la comportamentul

direct observabil. De exemplu, putem atribui motivaţia de sete unei persoane care bea un sfert de litru
de apă.
Conceptul de motivaţie ajută în explicarea fluctuaţiilor de comportament. Dacă cineva mănâncă
într-o dimineaţă trei prăjituri, iar a doua zi doar una, nu înseamnă că s-a modificat personalitatea.
Schimbarea se datorează motivaţiei de foame.
Behavioriştii, care au studiat comportamentul în termenii stimul-răspuns, nu au considerat
necesar să analizeze motivaţia, deoarece o considerau ca făcând parte din categoria fenomenelor
psihice care nu puteau fi în mod direct observabile. Behavioriştii au constatat că un animal nu mânca
întotdeauna hrana care îi era servită în aceleaşi circumstanţe. Deoarece condiţiile externe erau aceleaşi
psihologii au considerat că schimbările se datorează unor modificări ale stării interne a animalului.
Foamea era cea care determina comportamentul de alimentaţie. Dar foamea nu putea fi observată
direct, de aceea acest motiv poate doar fi atribuit în urma observării comportamentului de alimentare.
De aceea, mulţi autori au studiat comportamentul motivat, care poate fi observat şi nu motivaţia.
Psihologii nu ajuns la un acord în ceea ce priveşte înţelesul conceptului de motivaţie. Unii
psihologi limitează motivaţia la evenimentele interne care sunt imediate şi cauzează direct acţiunea.
Utilizând această definiţie, mulţi cercetători au studiat modificările biologice sau fiziologice, cum ar fi
nivelul hormonilor sau neurotransmiţătorii care activează o secvenţă motorie sau o acţiune. Alţi
cercetători au preferat o definiţia mai largă a motivaţiei, incluzând orice stare sau condiţie (cognitivă sau
fiziologică) care poate orienta organismul spre acţiune În această perspectivă, credinţele sau gândurile
pot fi considerate ca motive într-o situaţie dată. Dworetzty (1995) consideră că motivaţia include orice
stare sau condiţie care face ca organismul să producă sau să inhibe un răspuns motor sau o acţiune.
IMPORTANT
Motivaţia este legată de emoţii, reacţii generale pozitive sau negative faţă de situaţiile stimul.
Ele sunt însoţite de manifestări fiziologice şi comportamente specifice. Motivele şi emoţiile sunt strâns
legate între ele: emoţiile activează dar motivele menţin acţiunea, motivele sunt acompaniate de emoţii
(de exemplu, motivaţia de a face cât mai bine un test este însoţit de anxietate), emoţiile au proprietăţi
motivaţionale proprii (o persoană îndrăgostită caută să fie cu persoana iubită).
1. MOTIVELE BIOLOGICE
Probabil că cele mai evidente motive sunt cele care derivă din nevoile fizice: hrană, apă, somn,
căldură, evitarea durerii ş.a.m.d. Dacă o persoană este însetată ea va căuta să-şi satisfacă această
97
nevoie, creşterea nevoii de apă determinând intensificarea acţiunilor pentru a o satisface. Aceste
experienţe sunt comune pentru existenţa umană, motivele şi instinctele putând fi atribuite prin
observarea comportamentelor. Dacă cineva caută mâncare este clar că persoana respectivă este
înfometată, dacă vrea apă atunci înseamnă că ea este însetată.
IMPORTANT
Aceste motive sunt considerate de specialişti ca fiind motive primare, ele trebuie satisfăcute
altfel pot determina moartea (dacă motivul sexual nu este satisfăcut, speciile nu mai asigură
reproducerea şi deci supravieţuirea).
Cercetătorii consideră că motivele apar datorită schimbărilor produse în organism. Motivele

biologice sunt înnăscute (oameni nu învăţă să le fie sete!). Dacă o anumită perioadă de timp nu se
ingerează apă sau alimente, la un moment dat va apărea automat motivaţia de a satisface setea şi
respectiv foamea. După consumarea unei anumite cantităţi de mâncare şi apă această nevoie dispare.
DEFINIŢIE
Tendinţă de restabilire a echilibrului organismului este cunoscută sub numele de homeostazie.
Mecanismele homeostazice sunt reglatoare, încearcă să menţină un nivel optim. Cele mai
multe dintre motivele primare au la bază nevoile organismului de a menţine un anumit nivel al
elementelor esenţiale: un anumit nivel al glucidelor din sânge, o anumită cantitate de apă etc. Aceste
nivele critice sunt reglate de mecanismele homeostazice. Aceste mecanisme sesizează dezechilibrele
care apar în organism şi determină acţiunea pentru restabilirea echilibrului. Răspunsurile organismului
pentru restabilirea echilibrului pot implica reacţii interne dar şi comportamente vizibile.
EXEMPLU
De exemplu, atunci când nivelul de apă din organism ajunge la un nivel critic, se transmite un
semnal la rinichi pentru a nu se elimina apă în urină, iar un alt semnal este transmis spre creier pentru a
fi căutate şi consumate lichide. Mecanisme homeostazice asemănătoare sunt implicate în cazul nevoii
de hrană sau pentru menţinerea temperaturii corpului.
a. Foamea
S-au făcut numeroase studii experimentale pentru a afla mecanismele apariţiei şi satisfacere a
foamei.
EXPERIMENT
Într-unul dintre experimente, s-a introdus în stomacul unei persoane înfometate un mic balon
ataşat de un tub. S-a constat că atunci când balonul era umflat, astfel încât să preseze asupra pereţilor
stomacului, persoana nu putea să mai mănânce şi senzaţia de foame dispărea. S-a observat însă că
pacienţii cărora li s-a extras stomacul (datorită de cancerului) continuau să simtă senzaţia de foame sau
de saturaţie. Aceste date indică faptul că mecanismele homeostazice ale foamei şi satisfacerii ei nu
sunt localizate doar la nivelul stomacului.
98

IMPORTANT
În 1954, Elito Stelar a emis ipoteza că centrul foamei este situat în hipotalamus. Se consideră
că foamea este reglată de două sisteme: un sistem de alimentare, care iniţiază alimentarea atunci când
pare nevoia de hrană şi unul de saţietate care opreşte alimentarea atunci când o cantitate suficientă de
hrană a fost consumată.
EXPERIMENT
S-a demonstrat că două zone ale hipotalamusului au rol reglator în cadrul acestor două
sisteme. Atunci când partea hipotalamusului asociată sistemului de alimentare era stimulată electric,
animalele care erau deja sătule începeau să mănânce din nou. Dacă această parte a hipotalamusului
era distrusă şobolanii nu se mai alimentau deloc, murind de foame (fenomen denumit afagie). Dacă era
distrusă partea hipotalamusului asociată sistemului de saţietate şobolanii mâncau excesiv, continuu pe
toată perioada zilei.
Cercetările recente au demonstrat că mecanismele biologice implicate sunt mult mai complexe.
Se pare că şi alte structuri cerebrale au rol reglator. Cercetătorii consideră că hipotalamusul, ca centru
de reglare a mecanismului foamei, primeşte informaţii de la diferite organe:
1. Stomacul oferă cele mai rapide informaţii, contracţiile stomacului semnalizează sistemul de
alimentare, iar stomacul plin activează sistemul saţietăţii.
2. Nivelul de zahăr din sânge. S-a constat că hipotalamusul are în structura sa neuroni
specializaţi pentru detectarea nivelul de glucoză din sânge. De asemenea, ficatul şi duodenul
monitorizează nivelul de glucoză din sânge. Când nivelul glucozei scade sub nivelul optim se activează
sistemul de alimentare. Când se obţine un nivel suficient de glucoză este activat sistemul de saţietate şi
alimentarea este oprită.
EXPERIMENT
Rolul glucozei în reglarea foamei a fost demonstrată experimental. Insulina injectată în sângele
unei persoane care era sătulă, a cauzat scăderea nivelului de glucoză, persoanei respective făcându-i-
se foame. Injectarea de glucagon unei persoane căreia îi era foame, a produs creşterea nivelului de
glucoză din sânge, dispărând senzaţia de foame. Experienţele făcute pe şobolan au arătat că dacă unui
şobolan care a fost înfometat i se injectează sângele unui alt şobolan care abia a mâncat, acesta refuză
hrana. Deci, nivelul de glucoză din organism este un element cheie al mecanismului de control a
foamei.
3. Nivelul lipidelor din sânge. Cercetările au indicat că menţinerea în timp a greutăţii corpului
este realizată de către un alt mecanism. Probabil că hipotalamusul monitorizează nivelul de lipide din
sânge. Când un individ creşte în greutate, nivelul de glicerol creşte. Această creştere poate fi detectată
de hipotalamus, care poate semnaliza fie descreşterea alimentaţie fie creşterea nivelului de activitate al
organismului pentru a arde caloriile.
IMPORTANT
Deşi foamea este un motiv biologic, sunt implicaţi şi factori psihologici. Astfel, învăţarea are un
rol important asupra comportamentului alimentar. Emoţiile joacă, de asemenea un rol important.
99
Persoanele anxioase mestecă şi înghit de mai multe ori decât este normal, iar cele depresive îşi pot
pierde apetitul pentru o lungă perioadă de timp.
b. Setea
Setea este şi ea controlată de mecanisme homeostazie. Dorinţa de a bea este determinată de
felul în care apa este distribuită în întregul organism şi există cel puţin două mecanisme care
controlează echilibrul apei din corp. Apa nu este distribuită uniform în corp: 65% din apă se găseşte în
celule, 25% din apă se găseşte în spaţiul dintre celule, 10% din apă se găseşte sânge. Mecanismele
intracelulare au la bază un senzor de înregistrare a cantităţii de apă din interiorul celulelor, mecanismele
intercelulare înregistrează cantitatea de fluid din jurul celulelor. Cele două mecanisme nu sunt afectate
simultan.
Fluidul extracelular, de exemplu, poate fi afectat de pierderea de sânge sau dezhidratare, fără
ca să fie afectate şi mecanismele intracelulare.
O altă modalitate de control al echilibrului de fluide este reprezentată de receptorii din creier
sensibili la concentraţia de sodiu. Sodiul extrage apa din celule prin procesul de osmoză. Celule
receptoare sunt capabile să regleze echilibrul de apă, deoarece sunt sensibile la cantitatea de apă
eliminată din celulele creierului.
EXPERIMENT
S-a constat că injectarea de sodiu în hipotalamus a determinat apariţia dorinţei de a bea. Se
pare că şi glanda pituitară poate afecta cantitatea de apă eliminată din organism.
La fel ca şi în cazul foamei, nu se cunosc încă pe deplin toate mecanismele care controlează
apariţia nevoii de a bea.
Factorii psihologici au rol în reglarea setei. Învăţarea influenţează ceea ce se bea (de exemplu,
nepalezii preferă să bea lapte de yak în loc de lapte de vacă) şi când se bea (de exemplu, bem un
pahar de suc la micul dejun). Vederea unui pahar de bere poate activa setea, chiar dacă înainte de
vederea paharului persoana respectivă nu era însetată.
IMPORTANT
Stresul şi emoţiile au un efect mai slab asupra setei în comparaţie cu efectul pe care-l au
asupra nevoii de alimentare. Excepţie fac persoanele consumatoare de băuturi care conţin alcool sau
stimulanţi (cafea, ceai etc.)
În anii 60 s-a constat că atunci când animale erau private de hrană, acestea consumau o
cantitate mult mai mare de apă. Setea excesivă “înlocuia” comportamentul de alimentare, atunci când
animalele nu aveau acces la hrană. Această constatare a determinat cercetătorii să presupună că de
fapt foamea şi setea sunt reglate de mecanisme homeostazice similare.
c. Motivaţia sexuală
Fără o motivaţie sexuală, oamenii şi alte animale care se reproduc pe cale această cale ar
dispărea.
100

IMPORTANT
În timp ce foamea, setea şi alte motive primare sunt necesare pentru supravieţuirea individului,
motivaţia sexuală este un motiv primar esenţial pentru supravieţuirea speciilor. Sexualitatea implică mai
multe emoţii şi are o importanţă mai mare la oameni în comparaţie cu alte motive primare.
Aceleaşi mecanisme biologice de bază sunt implicate în motivaţia sexuală a mamiferelor, dar
controlul biologic al comportamentului sexual este mai puţin semnificativ la oameni.
Baze biologice ale motivaţiei sexuale.

Ca şi în alte motive primare, hipotalamusul are un rol important în reglarea comportamentului
sexual. Centrii hipotalamici şi alte structuri cerebrale sunt implicaţi în iniţierea comportamentului sexual.
Extirparea acestor centri determină dispariţia comportamentului sexual. Alte structuri cerebrale duc la
inhibarea comportamentului sexual, iar distrugerea acestor structuri determină hipersexualitatea.
La animale hormonii joacă un rol important în reglarea motivaţiei sexuale. Femelele câini, pisici
şi şoareci sunt receptive la relaţiile sexuale doar atunci când sunt în perioada de ovulaţie. Masculii
acestor specii sunt mai puţin influenţaţi de hormoni decât femelele, putând fi receptivi în orice moment
la stimularea sexuală. La alte specii, cum sunt cerbii sau ţapii, masculii se angajează în relaţii sexuale
doar în anumite perioade ale anului şi numai atunci produc spermă. Comportamentul sexual al
animalelor este limitat la anumite perioade de timp când fertilizarea şi reproducerea este propice.
IMPORTANT
Motivaţia sexuală la oameni este mai puţin influenţată de factori hormonali, relaţiile sexuale
producându-se indiferent dacă reproducerea este posibilă sau nu. Legătura slabă între sexualitate
și reproducere reprezintă principala diferenţă între comportamentul sexual uman şi animal.
Motivaţia sexuală umană nu este guvernată de secreţiile hormonale, dar nu trebuie să credem
că între sexualitate şi hormoni nu există nici o legătură. Experimental s-a constatat că atunci când
bărbaţii se excitau sexual vizionând un film erotic, nivelul de testosteron din sânge creştea. S-a
considerat că nivelul testosteronului are un rol important pentru sănătatea bărbaţilor. Stimularea sexuală
determină secreţia de testosteron, care este benefică pentru sănătatea organismului.
IMPORTANT
Pentru a înţelege motivaţia sexuală o vom compara cu celelalte motive primare.
1. Controlul hipotalamic. La fel ca foamea şi setea motivul sexual este controlat de sisteme cerebrale,
centrii hipotalamici jucând un rol important;
2. Rolul stimulării externe. La fel cum foamea poate fi stimulată de stimuli externi, şi motivaţia sexuală
este sensibilă la această categorie de stimuli. Persoana care iniţial nu era excitată sexual poate fi
stimulată de fotografii erotice sau fantezii romantice;
3. Rolul învăţării. Am constatat deja că învăţarea are un rol important în modelarea motivelor primare.
Ceea ce, când şi cât de mult mâncăm este influenţat de experienţa anterioară. Şi motivaţia sexuală
este influenţată de învăţare. Varietatea de comportamente sexuale întâlnite la membrii unei culturi
demonstrează rolul învăţării. De exemplu, în anumite culturi stimularea organelor genitale este
considerată normală, în timp ce în alte culturi este o “crimă împotriva naturii”. Marshall (1971, apud.
Dworetzky, 1995) a raportat că relaţiile sexuale pentru obţinerea plăcerii este principala preocupare
101
pentru polinezienii, tineri şi bătrâni, din insula Mangaia. Copiii sunt obişnuiţi cu relaţiile sexuale de la
vârste de 12-14 ani. Cei mai mulţi tineri încep relaţiile sexuale cu o femeie mai în vârstă şi cu
experienţă, care îi învaţă o varietate de comportamente sexuale. Această practică determină
renunţarea la onanism şi înlocuirea acestuia cu relaţii sexuale normale. Nivelul intens al sexualităţii
se menţine şi în perioada maturităţii, bărbaţii cu media de vârstă de 20 de ani raportând două, trei
orgasme pe noapte, şase nopţi pe săptămână. Ambii parteneri experimentează intense plăceri
sexuale. Cea mai mare insultă pentru un bărbat din Mangaia este să fie acuzat că atinge orgasmul
prea repede şi că nu este interesat de plăcerea partenerei (Lahey şi Ciminero, 1980).
4. Rolul emoţiilor. Stresul, anxietate şi depresia duc la descreşterea motivaţiei sexuale. Acestea duc la
stimularea sistemului autonom simpatic care are o activitate opusă sistemului parasimpatic, cu rol
de mediere a motivaţiei sexuale. În anumite situaţii anxietate şi depresia pot determina creşterea
motivaţiei sexuale.
2. MOTIVE PSIHOLOGICE
Aceste motive nu sunt direct legate de supravieţuirea biologică a individului sau a speciei. De
acestea depinde fericirea şi starea de confort a persoanei.
IMPORTANT
Mai mult decât motivele primare, motivele psihologice sunt legate de experienţă. Unele motive
psihologice sunt înnăscute şi se întâlnesc şi la diferite specii de animale, în timp ce altele sunt învăţate.
a. Nevoia de stimulare
Mulţi oameni se plictisesc dacă stimularea este slabă sau dacă aceasta rămâne neschimbată.
Oamenii, dar şi alte animale, se pare că au un motiv înnăscut de căutare de noi stimuli.
EXPERIMENT
Într-un experiment, un şobolan a fost aşezat într-un labirint în formă de “T”, în care trebuia să
aleagă între a merge la dreapta pe o alee vopsită în gri sau să meargă pe aleea din stânga, care era
dungată. Şobolanul explora mai întâi aleea cea mai interesantă, apoi explora aleea gri. Maimuţele ţinute
într-o cuşcă plictisitoare vor depune mult efort pentru a deschide o fereastră prin care puteau privi alte
maimuţe sau obiecte în mişcare. Dacă maimuţele aveau la dispoziţie un puzzle, atunci ele erau
preocupate de joc, chiar dacă cuşca era la fel de plictisitoare.
Oamenii sunt motivaţi să manipuleze şi să investigheze mediul înconjurător. După un timp, în

lipsa unei stimulări psihice oamenii simt nevoia unei activităţi. Nu se cunosc mecanismele care
controlează nevoia de stimuli noi, dar este evident faptul că oamenii au nevoie de o anumit nivel de
stimulare pentru a se simţi confortabil. Dacă stimularea este prea slabă apare tendinţa de a o
intensifica, dacă este prea puternică apare tendinţa de a găsi o modalitate de descreştere a acesteia.
De exemplu, atunci într-o cameră este prea mult zgomot, apare tendinţa de a căuta liniştea, deci de a
reduce stimularea.
102

IMPORTANT
Există un nivel optim de stimulare, fiecare individ căutând să-şi menţină acest nivel optim de
stimulare. Stimularea se referă la starea de alertă sau de activare a unei persoane. O persoană activă
are un nivel mediu de stimulare.
Persoanele anxioase sau aflate în panică au un nivel ridicat de stimulare. Stimularea este
legată de activitatea formaţiunii reticulare şi de cea a sistemului nervos vegetativ simpatic. Nu se ştie
dacă există o nevoie biologică pentru menţinerea unui nivel moderat al stimulării. Indivizii pot supravieţui
la un nivel ridicat sau foarte scăzut de stimulare deşi sunt motivaţi pentru atingerea unui nivel optim de
stimulare. Acest concept este legat de eficienţa activităţii în diferite situaţii. Dacă stimularea este prea
mică activitatea neadecvată, iar dacă este prea puternică activitatea este întreruptă şi dezorganizată. În
funcţie de natura activităţii nivelul ideal al stimulării diferă. De exemplu, fotbaliştii au nevoie de un nivel
ridicat de stimulare pentru un meci, iar un ceramist are nevoie de un nivel de stimulare mai scăzut.
b. Motivaţia de afiliere
Ca fiinţe sociale, oamenii sunt motivaţi să desfăşoare activităţi în grup. S-a observat existenţa
unor diferenţe individuale în legătură cu intensitatea acestui motiv. Sunt persoane care au un nivel
ridicat al acestui motiv, preferând să stea în compania celorlalţi şi neglijând chiar satisfacerea altor
motive.
EXEMPLU
S-a constatat că persoanele cu un nivel ridicat a motivaţiei de afiliere şi cu un nivel scăzut al
motivaţiei de realizare de sine, aleg un prieten cu care să lucreze, fără a ţine seama de competenţa
acestuia. Cei cu nivel scăzut a motivaţiei de afiliere şi cu un nivel ridicat a motivaţiei de realizare de sine
îşi aleg partenerul pe care-l consideră cel mai competent.
Există două teorii explicative ale motivaţiei de afiliere. Una dintre acestea afirmă că motivaţia de
afiliere este înnăscută, bazându-se pe selecţie naturală. În perioadele preistorice, participanţii la o
vânătoare aveau mai multe şanse de succes dacă se organizau în grupuri, decât dacă vânau individual.
Astfel, şansele lor de supravieţuire erau mai mari. A doua teorie afirmă că motivaţia de afiliere se
dobândeşte prin experienţă. Deoarece copiii sunt asistaţi de cei din jur atunci când îşi satisfac nevoile
de hrană, căldură, igienă etc., ceilalţi oameni devin “stimuli pozitivi” prin procesul de condiţionare
clasică. Astfel, comportamentul de afiliere devine o întărire pozitivă.
IMPORTANT
Motivaţia de afiliere pare să fie mai puternică atunci când este ameninţată existenţa.
EXEMPLU
S-a constatat că subiecţii care erau făcuţi să se simtă mai anxioşi au manifestat un nivel mai
ridicat a nevoii de afiliere, în timp ce subiecţii cu un nivel scăzut de anxietate au manifestat tendinţe de
afiliere mai mici.
103
c. Motivaţia de autorealizare
Acest tip de motivaţie se referă la nevoia psihologică de succes în situaţii competitive (în
activitatea şcolară, sportivă, profesională). Indivizi care au un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare
sunt mai puţin anxioşi în situaţii de eşec şi îşi aleg profesiuni în care au şanse de succes. Atunci când
realizează succesul aceste persoane se bucură de reuşita lor mai mult decât majoritatea indivizilor.
IMPORTANT
Persoanele cu un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare trebuie să înveţe să echilibreze
solicitările profesionale cu nevoia de relaxare. Cei care au un nivel scăzut al motivaţiei de autorealizare
nu sunt interesaţi de atingerea unui statut social sau de succesul material şi-şi canalizează energia spre
alte domenii. Aceştia sunt foarte anxioşi în situaţii competitive şi au o teamă mare de eşec. Ei evită
profesiunile de competiţie deoarece simt un disconfort accentuat.
Unii cercetători au arătat că există şi o teamă de succes. Indivizii se tem de succes deoarece sunt
preocupaţi de responsabilităţile şi presiunile asociate succesului sau se tem de respingerea celorlalţi
atunci când obţin succesul.
3. FORMELE MOTIVAŢIEI
Psihologii au distins între motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă.
DEFINIŢIE
Motivaţia intrinsecă presupune motivarea persoanei prin natura activităţii desfăşurate sau
consecinţele naturale ale acesteia sau de ambele.
De exemplu, maimuţele care rezolvă un puzzle, fără a fi recompensate pentru a aceasta, putem
spune că sunt motivate intrinsec pentru a rezolva puzzle. În mod asemănător, oamenii care fac donaţii
anonime, nedorind să fie recunoscuţi sunt motivaţi intrinsec să ajute alte persoane.
DEFINIŢIE
Motivaţia extrinsecă este externă activităţii desfăşurate, nu este parte a acesteia.
Dacă un copil, căruia nu-i place să-şi facă tema la matematică, este încurajat dându-i-se
ciocolată, acesta este motivat extrinsec. Copilul lucrează pentru a obţine ciocolata şi nu din interes
pentru matematică.
EXEMPLU
Se pune problema modalităţii de utilizare a motivaţiei intrinseci şi extrinseci în efortul de
creştere a motivaţiei. Experimental s-a constat că atunci când un comportament nu a apare frecvent,
deci motivaţia intrinsecă a acestuia este scăzută, poate fi folosită cu succes motivaţia extrinsecă pentru
a creşte frecvenţa de apariţiei a acelui comportament. Dacă, însă, subiectul este motivat intrinsec
pentru a anumită acţiune, adăugarea de motivaţie extrinsecă duce la scăderea motivaţiei intrinseci. De
104

exemplu, dacă unui copil căruia îi place să deseneze i se dă o diplomă de bun desenator, el va desena
mai puţin în continuare, în comparaţie cu un alt copil care nu a primit o astfel de diplomă.
4. TEORII ALE MOTIVAŢIEI
a. Teoria proceselor oponente în achiziţionarea motivelor (Solomon, 1980)

Această teorie explică modul de achiziţionare a unor comportamente cum ar fi dragoste, saltul
cu paraşuta, consumul de droguri etc.
IMPORTANT
Două sunt conceptele importante ale acestei teorii:
a. Fiecare sentiment pozitiv este urmat, în contrast, de un sentiment negativ şi invers;
b. Orice sentiment, fie pozitiv, fie negativ, dacă a fost experimentat de mai multe ori scade treptat în
intensitate.
EXEMPLU
Sentimentul puternic de dragoste faţă de o persoană este urmat de un sentiment contrastant,
care apare în lipsa partenerului. Atunci când partenerul lipseşte apar sentimente negative, dar cu toate
acestea iubirea devine mai intensă. Dacă se încearcă separarea totală de partener, deoarece
sentimentele pozitive au dispărut, atunci sentimentele negative ale lipsei partenerului motivează
reluarea legăturii. În acest fel se explică dificultatea încheierii unei relaţii de iubire. Nu fericirea menţine
relaţia ci simptomele negative ale lipsei celuilalt.
b. Teoria lui Maslow (1970)

Conform acestei teorii motivele umane sunt organizate într-o structură ierarhică. La bază se
găsesc motivele de biologice, iar spre vârf cele specific umane, psihologice. Motivele de bază sunt
comune pentru majoritatea oamenilor.
APLICAŢIE
1. Comparați motivația sexuală cu celelalte motive primare.
2. Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a foamei?
105

VOINȚA – ETAPE ȘI TEORII ASUPRA ACTULUI VOLUNTAR
Activitatea umană presupune o înlănțuire de scopuri, un proiect de existență care începe să se

contureze, de obicei, o dată cu adolescența. El se elaborează mai mult sau mai puțin conștient. Sunt
tineri care știu exact ce doresc, pe când alții se preocupă de viitorul apropiat. Această alegere cere
reflexiune, decizie căci se ivesc tot felul de situații, alternative sau conflicte. În asemenea momente,
intervine aceea capacitate pe care o numim voință și are o mare importanță în urmărirea consecventă a
scopurilor propuse, trecând peste tot felul de obstacole. De aceea considerăm activitatea umană ca
fiind una voluntară, spre deosebire de cea desfășurată de animale: activitate instinctivă.
DEFINIŢII
Voința este procesul psihic complex de reglaj superior care constă în acțiuni de mobilizare și
concentrare a energiei psihonervoase, în vederea depășirii obstacolelor și atingerii scopurilor
conștient stabilite.
Voința este capacitatea de a acționa în vederea realizării unui scop conștient, înfrângând anumite
bariere interioare sau exterioare.
IMPORTANT
Actul de voință este un act de sinteză, foarte complex, în care este antrenată întreaga
personalitate a individului: memoria și gândirea, sentimentele și deprinderile, trăsăturile de temperament
și caracter.
EXEMPLU
Să presupunem că un student, învățând pentru un examen important și dificil care are loc a
doua zi primește un telefon de la un prieten. Acesta îi spune că azi e ultima zi când se proiectează filmul
pe care demult dorea să-l vadă. Dacă studentul nostru lasă totul baltă și merge la cinema, el nu are
voință.
Asigurând energia necesară desfăşurării activităţilor și mai ales concentrând-o în direcţia unică a
scopului urmărit, voința este una dintre condițiile subiective cele mai importante ale reușitei activității și
a obținerii unor înalte performanțe în orice tip de activitate.
Efortul voluntar exprimă caracteristica specifică cea mai importantă a voinţei prin care aceasta se
deosebeşte de toate celelalte procese psihice. Efortul voluntar este trăit de către o persoană ca o stare
de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în vederea depăşirii obstacolului.
Intensitatea efortului voluntar, specificitatea mecanismelor psihice mobilizate şi desfăşurate, reflectă
particularităţile obstacolului.
108

IMPORTANT
Calităţile și defectele voinţei
Principalele calităţi ale voinţei precum şi opusul acestora (care se constituie in factori limitativi ai oricărei
activităţi), sunt (după Neveanu, Crețu, Zlate):
a. puterea voinței, care reprezintă intensitatea efortului realizat pentru învingerea obstacolelor și este
în funcție de valoarea scopului urmărit de către subiect; la polul opus se află slăbiciunea voinței, sau
incapacitatea unui individ de a realiza efortul voluntar cerut de o activitate;
b. perseverența, presupune realizarea efortului voluntar pe o durată mai mare de timp, chiar în condiții
nefavorabile, ostile, de desfășurare a activității; opusul este încăpăţânarea, acțiunea de urmărire a
unui scop în absența șanselor reale de îndeplinire a acestuia;
c. independența voinței se exprimă în tendința individului de a lua decizii pe baza propriilor judecăți și
raționamente și în asumarea de responsabilități; sugestibilitatea ca însușire negativă face referire la
adoptarea necritică a influențelor exterioare și diminuarea propriilor răspunderi;
d. promptitudinea voinței este rapiditatea cu care omul deliberează în situații complexe și urgente și
adoptarea celei mai adecvate soluții; nehotărârea, tergiversarea (ca laturi negative) se manifestă prin
oscilații îndelungate și nejustificate ale persoanei între mai multe motive, scopuri și mijloace.
1. FAZELE ACTULUI VOLUNTAR
a. Apariția conflictului. În această fază, individul constată dificultatea alegerii unei soluții și
consecințele mai mult sau mai puțin grave ale unei posibile alegeri.
b. Deliberarea. Constă în analiza fiecărei alternative precum și a consecințele neglijării ei.
EXEMPLU
De exemplu, studentul se întreabă ce se întâmplă dacă întrerupe învățarea? Apoi analizează dacă și
cum poate ocoli obstacolele: „Să mă scol mâine mai devreme și să recuperez timpul pierdut sau să mă
înțeleg cu colegii ca să intru în examen la amiează și până atunci să mai am timp de repetat?”
Deliberarea presupune și alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau micșora riscurile în
cazul alegerii unei alternative. Ea poate dura multă vreme, ca în cazul alegerii unei cariere, însă uneori
e extrem de scurtă.
EXEMPLU
De exemplu, unui șofer îi sare în față un copil, pe neașteptate și îl lovește. Îi poate veni în gând
să fugă, nefiind nici una martor. Sau, imediat se opește și acordă copilului ajutorul cuvenit.
Uneori, deliberarea e formală, iluzorie, hotărârea fiind luată. Doar se caută argumente pentru a
o justifica în fața altora sau în fața propriei sale conștiințe.
EXEMPLU
De exemplu, ca în cazul unei persoane care refuză să ofere ajutor cuiva, din comoditate, dar
afirmă că nu are timp.
109
c. Decizia e momentul caracteristic al voinței. Unii indivizi sunt capabili să se hotărască foarte repede.
Alții sunt foarte oscilanți și ezită foarte multă vreme, uneori chiar trece timpul în care decizia ar
putea fi utilă. Pare a fi o caracteristică de nuanță temperamentală. Sunt însă profesii unde e nevoie
de decizii prompte: conducerea automobilelor și pilotarea avioanelor.
d. Executarea hotărârii. Această etapă este edificatoare în privința calităților de voință a unei
persoane. Nu e suficient să iei o hotărâre, trebuie să poți lupta împotriva dificultăților rezultate din
decizia respectivă.
EXEMPLU
Un alcoolic hotărăște să nu mai bea „nici o picătură”. Decizia e respectată două zile, dar într-a
treia se întâlnește cu un prieten de pahar care-l înformează că la „local” s-a adus un vin „strașnic”, eroul
nostru nu rezistă și decizia … s-a spulberat! Actul de voință a rămas trunchiat de ceea ce este esențial:
respectarea deciziei luate.
2. TEORII ASUPRA ACTULUI VOLUNTAR

a. Teorii intelectualiste. În special în Grecia antică a predominat punctul de vedere după care rațiunea
joacă rolul principal în actul voluntar, scoțându-se în evidență rolul deliberării.
IMPORTANT
Aristotel socotea că la baza oricărui act de voință stă un silogism, decizia fiind concluzia
raționamentului.
Rolul gândirii, al raționamentului în etapa deliberării este evident, însă argumentele nu au un

suport logic, ele fiind influențate de stări afective și dorințe.
EXEMPLU
De pildă, un fumător pasionat poate enumera toate dezavantajele fumatului, totuși nu este
capabil să se lase de fumat.
b. Punctul de vedere psihofiziologic, prezent și la B. Skinner, simplifică și mai mult problema.
IMPORTANT
În opinia lui Skinner, actul voluntar ca un rezultat al complicării legăturilor temporare, ca un
reflex condiționat instrumental. Actul voluntar este un act ideomotor.
Desigur, orice act voluntar este ideomotor, fiind declanșat de o anume imagine sau idee, dar nu
orice act ideomotor este și voluntar. Acesta nu presupune doar imaginarea unor efecte, ci și eliminarea
altor consecințe, oprirea asociațiilor perturbatoare.
110

EXEMPLU
Când studentul care învață își imaginează filmul, lasă totul baltă și fără a mai sta pe gânduri
fuge la cinematograf, el nu realizează un act propriu-zis de voință: acesta presupune conflict, relfexiune,
depășirea unor bariere, înfrângerea unor tendințe puternice.
c. Aspectul afectiv. Scoțând în evidență rolul afectivității, psihologii se apropie mai mult de problemele
esențiale ale voinței. Astfel, la baza actului voluntar și a deciziilor stă afectivitatea. Vorbim de voință
atunci când hotărârea se ia pe baza unui sentiment important pentru individ.
EXEMPLU
De exemplu, un hoț pătrunde prin efracție într-o casă de unde știe că proprietarii sunt plecați.
Ajungând în camera unde se află un seif cu bani și bijuterii, găsește acolo, pe masă, tot felul de bunătăți
culinare. Chiar dacă tâlharul e mort de foame, el va neglija mâncarea și se va ocupa de spargerea
seifului, mult mai importantă pentru el.
În actul de voință, anumite dorințe prezente sunt inhibate pentru a putea realiza în viitor altele
mai importante.
d. Sublinierea aspectului specific. Dorințele se lovesc de un „trebuie”, ca un perete ce opune o mare
rezistență, dar lipsit de atracție. Este vorba aici de conștiința morală.
IMPORTANT
După W. James actul de voință este următorul: ne hotărâm să acționăm împotriva unei dorințe
prezente care e puternică, arzătoare, pentru a face altceva lipsit de atracție, antipatic, silnic.
EXEMPLU
De exemplu, un student care învață pentru examenul de a doua zi primește o invitație la o
petrecere aniversară. Chiar dacă își dorește nespus să meargă la petrecere, acesta decide cu greutate
să rămână acasă și să continue să învețe, chiar dacă nu conținutul cursului este considerat captivant.
e. Problema inițiativei. Reliefarea aspectului afectiv ca și a celui imperativ clarifică anumite acte de
voință.
EXEMPLU
Când o tânără trebuie săaleagă între doi tineri care au cerut-o în căsătorie și îl alege pe acela la
care ține mai mult, sentimentul mai puternic este hotărâtor și conștiința morală nu are nici un rol. Dacă
se pune problema de a tranșa între iubire și onoare, ca în piesele lui Corneille, atunci imperativele
sociale sunt implicate. Dar în nici una din aceste două situații nu apare inițiativa.
A avea inițiativă presupune a rupe cu unele prejudecăți, obiceiuri, cutume, ba chiar cu unele
legi consfințite în acte oficiale și a începe o acțiune vizând modificarea lor. E vorba de o analiză și apoi
de o sinteză: conceperea unui plan de acțiune, a unui alt mod de organizare. Inițiativa este de fapt un
111
act de imaginație, un act creator care nu rămâne însă în plan imaginar, ci dă naștere la aspirații și
sentimente ce dirijează întreaga activitate.
APLICAŢIE
Care sunt principalele caracteristici ale teoriilor asupra voinței? Prin ce se deosebesc și se
aseamănă acestea?
112

AFECTIVITATEA ȘI TEORII ASUPRA EMOȚIILOR
DEFINIŢIE
Majoritatea psihologilor acceptă existenţa a patru caracteristici definitorii pentru emoţii:
a. situaţii stimul care provoacă reacţia;
b. o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă conştientă a experienţei;
c. anumite manifestări fiziologice produse de sistemul nervos vegetativ şi glandele endocrine;
d. un comportament care însoţeşte în general emoţiile.
Deşi există o mare varietate de emoţii, psihologii nu au ajuns încă la un acord în privinţa
tipurilor acestora. Izard (1972) consideră că există nouă tipuri de emoţii de bază: atracţie, bucurie,
surprindere, mâhnire, furie, dezgust, dispreţ, ruşine şi frică. Celelalte emoţii rezultă din combinarea
acestora. De exemplu, anxietatea este o combinare între frică şi una sau mai multe emoţii de bază
(furie, ruşine, mâhnire). Plutchik (1980) consideră că există opt tipuri de emoţii de bază din combinarea
cărora rezultă emoţiile complexe.
Emoţiile ne dau informaţii vitale despre persoanele din jur. Deseori ne analizăm sentimentele şi
chiar le expunem logic pentru a înţelege de ce ne comportăm într-un anumit fel.
DEFINIŢIE
Emoţiile reprezintă un complex de stări emoţionale care implică experienţe conştiente sau mai
puţin conştiente, care duc la răspunsuri psihice ce inhibă sau facilitează motivaţia comportamentului.
Exprimarea emoţiilor faţă de alte persoane, precum şi decizia a ceea ce simţim poate fi
confuză. Faţă de un obiect stările emoţionale pot fi un amestec de sentimente pozitive şi negative, de
amintiri plăcute şi neplăcute.
EXEMPLU
De exemplu, soldaţii se pot simţi fericiţi pentru că şi-au salvat propria viaţă şi pe cea a
camarazilor ucigând soldaţii inamici. În acelaşi timp ei pot să simtă regret şi compasiune pentru cei care
au fost ucişi. Aceste emoţii amestecate sunt confuze şi greu de înţeles. Încercând să spunem altora
ceea ce simţim putem fi frustraţi pentru că majoritatea timpului nu suntem siguri de ceea ce simţim.
Emoţiile sunt legate de anumite aspecte ale comportamentului. De exemplu, dacă o persoană
introduce o monedă pentru a primi o cafea de la un automat, iar acesta fiind defect nu produce cafeaua,
atunci persoana se poate înfuria. Emoţia de furie va determina un comportament agresiv faţă de
automatul de cafea.
Emoţiile puternice sunt bine memorate. Bucuria de a te îndrăgosti, jena de a fi întrebat de
profesor atunci când nu eşti pregătit, frustrarea că nu ai auzit ceasul şi ai pierdut o întâlnire foarte
importantă sunt experienţe memorabile. Dacă aceleaşi experienţe sunt trăite de o altă persoană, atunci
am putea evoca cu uşurinţă aceste răspunsuri.
114

IMPORTANT
Oamenii comunică emoţional. Expresivitatea facială a unei persoane oferă informaţii despre
ceea ce simte persoana respectivă. În acelaşi timp, informaţiile pe care le primim de la alte persoane
reprezintă referinţe sociale prin care verificăm propriile noastre interpretări.
EXEMPLU
Folosirea sistemului numit panta vizuală imaginat de Gibson şi Walk (1960) în experimentele în
care subiecţii erau copii de un an, au demonstrat că expresia emoţională a mamei influenţează
comportamentul copiilor. Dacă mama manifestă teamă atunci probabilitatea ca prăpastia să fie trecută
de copii este mai mică. Dacă mama pare fericită atunci această probabilitate creşte.
1. TEORII ALE EMOŢIEI
a. Teoria lui James-Lange

W. James, consideră incorectă explicaţia emoţiilor ca efecte ale evenimentelor din mediu. El
susţine că experienţele din mediu duc la apariţia unor răspunsuri musculare şi viscerale, iar aceste
răspunsuri determină apariţia emoţiilor.
IMPORTANT
Emoţia urmează comportamentul şi nu-l produce.
De exemplu, dacă întâlnim un urs în pădure apar modificări fiziologice asociate pericolului
(tremur, paloare etc.). Conştientizarea acestor modificării reprezintă emoţia. Deci, emoţia este simţită
după ce comportamentul a apărut. James consideră că acest punct de vedere este corect deoarece
anumite comportamente apar atât de repede încât nu există timpul necesar pentru a simţi o emoţie
înainte de acţiune. Lange urmează aceeaşi linie în explicarea emoţiilor considerând că emoţiile apar in
urma răspunsurilor musculare sau viscerale.
IMPORTANT
Explicaţia tradiţională a emoţiilor
1 2 3
Eveniment stimul Emoţie Reacţie
Întâlnirea cu ursul Frică Fuga
115
Explicaţia lui James-Lange

1 2 3
Eveniment stimul Reacţii viscerale şi Evaluarea emoţiei

musculare care depind plecând de la reacţiile
de evenimentul stimul viscerale şi musculare
Întâlnirea cu ursul Fuga Senzaţia de frică

datorată fugii
Teoria lui James-Lange a evidenţiat importanţa modificărilor fiziologice, mai ales în cazul
emoţiilor şoc, care fuseseră neglijate în teoriile anterioare.
De asemenea, prin această teorie se atrage atenţia asupra faptului că în anumite situaţii reacţia
emotivă poate fi în relaţie cu un instinct.
EXEMPLU
Un copil de câteva luni se sperie dacă ai tendinţa de a-l scăpa din braţe, cu toate că până în acel
moment el nu a căzut vreodată. Deci, simpla percepţie a evenimentului declanşează emoţia înainte
oricărei interpretări.
Limita acestei teorii derivă din faptul că nu se constată o relaţie direct proporţională a trăirilor
afective cu manifestările corporale exterioare.
EXEMPLU
Trăirea unui eveniment trist poate provoca multă agitaţie din partea unei persoane, manifestată pe o
durată scurtă, în timp ce altă poate rămâne imobilă, fiind influenţată mult timp de evenimentul respectiv.
În acest caz cea de a 2-a persoană este mai puternic afectată de eveniment, însă manifestările ei
exterioare, precum şi modificările fiziologice sunt mai slabe în comparaţie cu cele ale primei persoane.
De asemenea, dacă injectăm adrenalină unei persoane apar multe modificări fiziologice caracteristice
unui şoc emoţional (creşterea ritmului cardiac, a respiraţiei, înroşire etc.) dar totuşi persoana nu
manifestă nici o emoţie.
b. Teoria lui Canon-Bard

Cei doi autori au plecat de la teoria lui James şi Lange.
IMPORTANT
Ei au arătat că modificările fiziologice asociate emoţiilor de furie, fericire supărare erau
asemănătoare. Atunci când aceste emoţii apar creşte cantitatea de adrenalină, ritmul cardiac şi
respirator, pupilele se dilată.
Pentru Cannon şi Bard, experienţa emoţională conştientă şi modificările fiziologice sunt două
evenimente simultane şi independente.
Există puţine diferenţe fiziologice între aceste emoţii. Aceste diferenţe nu sunt suficiente pentru
a explica diversitatea emoţiilor. Autorii consideră că modificările fiziologice şi musculare nu cauzează
116

emoţia ci mai degrabă emoţiile şi aceste modificări apar simultan. Pornind de la aceste idei ei au
formulat o teorie în care rolul esenţial în producerea emoţiilor îl are talamusul. Informaţia provenită de la
un stimul este transmisă talamusului. De aici informaţia este simultan orientată spre cortex unde se
produce experienţa emoţională, şi spre hipotalamus şi sistemul nervos vegetativ, care produce
modificările fiziologice care pregătesc răspunsul.
c. Teoria cognitivă a emoţiilor (Stanley Schachter)
Deşi mai mulţi psihologi au contribuit la dezvoltarea diferitelor aspecte ale teoriei constatăm
existenţa unei teorii cognitive unitare.
IMPORTANT
Această teorie pune accentul pe interpretarea cognitivă a stimulilor emoţionali luându-se în
consideraţie două aspecte:
 interpretarea stimulilor proveniţi din mediul extern;
 interpretarea stimulilor interni;
Interpretarea stimulilor externi. Această perspectivă cognitivă a interpretării stimulilor relevanţi

pentru producerea emoţiei face trimitere la filosoful grec Epicur care spunea “oamenii nu sunt afectaţi
de evenimente ci de modul cum le interpretează”.
EXEMPLU
Dacă o persoană primeşte prin poştă un pachet din care se aude un sunet asemănător celui
produs de un ceas, în funcţie de numele expeditorului ea pate fi speriată sau bucuroasă. Dacă
expeditorul este un duşman, atunci persoana poate gândi că în pachet este o bombă şi va fi speriată.
Dacă expeditorul este un bun prieten atunci persoana se va bucura, gândindu-se că în pachet este un
ceas.
Observăm că interpretarea stimulului şi nu stimulul însuşi cauzează reacţia emoţională.
IMPORTANT
Din perspectiva teoriei cognitive a emoţiei, informaţia ajunge mai întâi la cortex, unde este
interpretată prin raportare la experienţa anterioară, apoi mesajul este trimis spre sistemul nervos
vegetativ care determină modificările fiziologice ale organismului.
EXPERIMENT
Experimental s-a demonstrat importanţa stimulilor exteriori în producerea emoţiilor. Subiecţii au
vizionat un film care prezenta operaţii de circumcizie realizate fără anestezie asupra copiilor unui trib de
arborigeni din Australia. Un grup de subiecţi vedea filmul fără sunet. Al doilea grup auzea sunetul care
exprima durerea trăită de cei operaţi. Al treilea grup auzeau un mesaj care descria operaţia în termeni
ştiinţifici. Al patrulea grup primea un mesaj care ignora durerea operaţiei, prezentându-se aspecte
irelevante. Deşi toţi subiecţii vedeau acelaşi film sunetul a avut un efect puternic asupra interpretării
cognitive a situaţiei. Subiecţii din grupul care a auzit sunetele ce exprimau durerea au avut modificări
vegetative mai puternice şi au considerat filmul mai trist în comparaţie cu subiecţii celorlalte grupe.
Interpretarea cognitivă a sunetelor receptate a modificat semnificaţia emoţională a filmului.
117
Interpretarea stimulilor interni. Această teorie sugerează că interpretarea stimulilor interni este
mai importantă decât stimulii înşişi.
IMPORTANT
Schachter şi Singer (1962) consideră că modificările vegetative sunt difuze şi nu sunt specifice
pentru diferitele emoţii.
Interpretarea cognitivă a acestor modificări are un rol important în experienţa emoţională.

Această teorie ne ajută să explicăm de ce dragostea poate fi confundată cu atracţia sexuală sau de ce
deţinuţii pot dezvolta sentimente de prietenie faţă de cei care-i păzesc. Deoarece senzaţiile produse de
sistemul nervos vegetativ, în diferite situaţii emoţionale, nu sunt distincte, este uşor să apără interpretări
greşite ale acestora.
EXPERIMENT
Acest aspect a fost verificat prin realizarea următorului experiment. Subiecţilor li s-a spus că
vor participa la un experiment în care se vizează studierea efectelor unei vitamine asupra vederii. După
injectarea presupusei vitamine li se spunea că vor trebui aşteptaţi şi alţi subiecţi pentru începerea
experimentului. Aceştia erau de fapt complicii experimentatorului. Subiecţilor din grupul experimental li
s-a injectat de fapt epinefrin, un hormon care are efecte de stimulare a sistemului cardiac şi a altor
organe. Autorii erau interesaţi de modul în care subiecţii vor interpreta cognitiv această stimulare, în
circumstanţe diferite. Într-o situaţie, complicii manifestau o bună dispoziţie, iar în alta se enervau şi
deveneau irascibili. S-a constatat că forma de comportament a complicilor a influenţat modul de
interpretare cognitivă a modificărilor fiziologice produse de hormonul injectat. Atunci când complicii erau
veseli subiecţii afirmau că au aceeaşi trăire, iar când complicii erau nervoşi şi subiecţii spuneau că sunt
nervoşi. Acest efect nu apărea atunci când subiecţii erau informaţi despre adevăratul efect al substanţei
injectate. Comportamentul complicilor nu le influenţa starea emoţională, ei atribuind substanţei injectate
modificările fiziologice.
IMPORTANT
Teoria lui James-Lange Teoria Cannon-Bard Teoria cognitivă
Cortex Cortex Cortex
Stimuli Talamus Stimuli Talamus Stimuli Talamus
Hipotalamus Hipotalamus Hipotalamus
Reacţiile organismului Reacţiile organismului Reacţiile organismului
118

d. Teoria feedback-ului facial (Tomkins)
IMPORTANT
Dispoziţiile emoţionale ale oamenilor pot fi evaluate în funcţie de expresia facială a acestora.
Putem recunoaşte expresia facială a unei persoane şi pe baza ei să spunem care este emoţia
pe care aceasta o trăieşte. Această abilitate apare şi la triburile care nu au contacte cu mass media sau
culturile occidentale. În general, oamenii au aceleaşi expresii faciale pentru exprimarea emoţiilor.
IMPORTANT
Se consideră că există cinci expresii faciale universale: bucuria, furia, dezgustul, tristeţea şi
frica.
Mulţi consideră că aceste expresii sunt înnăscute, adică există o organizare predeterminată
pentru activarea anumitor muşchi faciali în timpul unei trăiri emoţionale. Cu toate că sunt înnăscute
expresiile emoţionale pot fi controlate. De exemplu, oamenii se pot abţine să râdă într-o situaţie
amuzantă în care momentul nu este potrivit pentru o astfel de manifestare.
Evaluarea stărilor emoţionale se bazează şi pe postura şi mişcările corpului. Observarea
posturii şi mişcărilor corpului ajută la interpretarea expresiei faciale.
Cercetătorii s-au întrebat dacă feedback-ul transmis de propria noastră expresie ne ajută să
ştim ce emoţie trăim. Tomkins, consideră că acest feedback este un precursor muscular al emoţiei. La
fel ca James şi Lange, el crede că diferitele acţiuni musculare preced apariţia diferitelor emoţii.
EXPERIMENT
Pentru verificarea teoriei s-a cerut subiecţilor să producă diferite expresii faciale atunci când
realizau diferite sarcini. Apoi subiecţii relatau trăirile emoţionale pe care l-au avut. Scopul era de a
verifica dacă expresiile faciale modificate deliberat influenţează starea emoţională. Rezultatele au fost
neconcludente.
Mai târziu, Paul Ekman (1983) a examinat care sunt muşchi implicaţi în şase expresii faciale
universale (surpriză, dezgust, supărare, furie, frică, bucurie).
EXEMPLU
Au fost măsurate modificările fiziologice asociate fiecărei expresii (ritmul cardiac, temperatura
mâinilor). Subiecţilor nu li s-a cerut să producă o anumită expresie emoţională, ci li s-a indicat doar care
muşchi trebuie contractaţi. Subiecţilor din grupul de control li s-a cerut să contracte muşchii faciali care
nu erau implicaţi în expresia facială a unei anumite emoţii. Rezultatele au evidenţiat faptul că nu numai
construirea unei expresii faciale a dus la modificări fiziologice, ci şi tipurile de modificări fiziologice
asociate celor şase expresii faciale erau diferite unele de altele.
Pentru a verifica dacă stările fiziologice distincte, create de expresiile faciale, sunt asociate
emoţiilor Ekman a cerut subiecţilor să evoce experienţe emoţionale legate de cele şase emoţii. De
exemplu, un subiect trebuia să se gândească la ceva foarte trist şi apoi să evalueze cât de trist se simte
119
pe o scală cu opt trepte. Experienţele evocate şi evaluate la un nivel ridicat au creat aceleaşi modificări
fiziologice ca şi expresiile faciale.
Aceste date susţin teoria lui James şi Lange pentru că :

 diferite reacţii musculare şi viscerale duc la apariţia diferitelor emoţii;
 emoţiile sunt create de reacţii musculare care apar înainte de emoţia însăşi.
În acelaşi timp aceste cercetări sugerează modificarea teoriei cognitive a emoţiei. Cogniţia este
importantă, dar nu putem spune că cogniţia este necesară înainte de apariţia emoţiei. Unii cercetători
consideră că în multe situaţii emoţiile sunt separate de gândurile noastre. Din acest punct de vedere
informaţia senzorială este orientată direct spre circuitele neuronale care duc la apariţia emoţiei. Alţii,
cred că emoţiile nu pot exista înainte ca procesele mentale sau activitatea cognitivă să apară pentru a
ajuta la interpretarea senzaţiilor şi la stabilirea semnificaţiei acestora şi apoi este generată starea
emoţională.
e. Teoria evoluţionistă a emoţiilor (Plutchik)

Deşi multe dintre comportamentele emoţionale sunt rezultat al învăţării şi proceselor cognitive,
unele dintre acestea sunt înnăscute. Această afirmaţie este susţinută de faptul că există expresii facile
şi reacţii emoţionale care apar la toţi membrii speciei umane, precum şi de apariţia unor expresii facile
similare celor umane la alte specii de animale. Apariţia expresiile emoţionale şi la alte specii de animale
este justificată de faptul că acestea ajută probabil la supravieţuirea speciilor respective. În acest sens
emoţiile există pentru că servesc unei anumite funcţii.
DEFINIŢIE
Plutchik (1980) consideră că emoţiile sunt pattern-uri comportamentele înnăscute, ele având
funcţii importante şi putând fi modificate pe parcursul experienţei. Autorul defineşte emoţia ca “o
succesiune complexă de evenimente, care conţine elemente de înţelegere cognitivă, sentimente,
impulsuri spre acţiune şi comportamente direct observabile.”
Autorul consideră că anumite emoţii sunt fundamentale sau primare, celelalte tipuri de emoţii
fiind o combinare a emoţiilor primare.
IMPORTANT
Există opt emoţii primare: tristeţe, frică, surpriză, furie, dezgust, bucurie, anticipare şi acceptare
(sub forma receptivităţii sexuale). Aceste emoţii apar într-o mare varietate de situaţii şi indiferent de tipul
de personalitate.
Teoria lui Plutchik nu se referă doar la aspectele comportamentale ale emoţiilor, ci şi la cele
funcţionale, care ajută organismul să supravieţuiască. Fiecare dintre cele opt emoţii de bază sunt
funcţionale, adică servesc unui scop, acesta fiind motivul pentru care ele au fost selectate în procesul
de evoluţie. De exemplu, emoţia de frică are funcţia de protecţie a organismului.
120

IMPORTANT
În concepţia lui Plutchik emoţia are cinci componente: un eveniment-stimul, cogniţia evenimentului,
evaluarea sentimentului, un comportament ghidat de mecanisme înnăscute şi bazat pe evaluare şi
funcţia la care serveşte comportamentul.
Acest model explicativ se deosebeşte de teoria lui James-Lange. Aceştia argumentează că un

animal fuge atunci când îi este frică, Plutchik însă consideră că un animal fuge nu pentru că îi este frică
ci pentru a se proteja (acesta fiind valoarea sau funcţia emoţiei). Această teorie se asemănă cu cea a lui
Schachter prin faptul că emoţia apare după ce a fost făcută evaluarea cognitivă. Totuşi, în teoria lui
Plutchik emoţia nu se bazează doar pe evaluarea cognitivă, ci implică şi mecanisme fiziologice
înnăscute care ghidează comportamentul spre un anumit scop.
APLICAŢIE
Care sunt diferenţele între teoriile lui Plutchik şi James-Lange, Schachter, precum şi între teoria
lui Tomkins şi cea a lui Plutchik?
121

Introducere in Psihologie II PDF

Загружено:

Сведения о документе

Оригинальное название

Авторское право

Доступные форматы

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Доступные форматы

Introducere in Psihologie II PDF

Загружено:

Авторское право:

Доступные форматы

CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Senzaţiile exteroceptive furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe:

Senzaţiile proprioceptive furnizează informaţii despre poziţia membrelor, a trunchiului şi a capului,

Senzaţiile interoceptive furnizează informaţii despre mediul intern şi pot fi:

Teoria imaginii sau semnului

Teoria percepţiei directe

Pe parcursul experienţei noi am învăţat că obiectele nu îşi modifică mărimea.

Constanţa formei se realizează, de asemenea pe parcursul experienţei. Obiectele sunt

INFLUENŢE INDIVIDUALE ŞI CULTURALE ASUPRA PERCEPŢIEI

Factorii culturali influenţează aspectele de bază ale percepţiei.

Muller-Lyer Segmente perpendiculare

Autorii au plecat de la ipoteza că dacă factorii de organizare înnăscuţi sunt determinanţi ai

Modele computaţionale. Teoria computaţională a lui D. Marr

Procesarea Procesarea Detectarea Procesarea Procesarea

Schiţa intermediară 2+1/2 D

Schiţa primară de bază

Schiţa primară complexă

Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D

Reprezentarea sau schiţa intermediară suferă de o mulţime de dezavantaje, limitări. Astfel, ea

Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente)

Detaliile privind aceste procesări vă vor fi prezentate în partea cursului ce se ocupă de

În fine, la un nivel superior de procesare a informaţiilor, oamenii pot identifica obiectele ca

Descriere a obiectului dependentă de

Clasificarea perceptuală implică compararea şi “potrivirea” informaţiilor vizuale obţinute cu

MODELUL COMPUTAŢIONAL AL LUI MARR

MODELUL LUI BIEDERMAN (1987)

Detectarea proprietăţilor Segmentarea obiectelor în

Teoria descrierilor structurale

RECUNOAŞTEREA FEŢEI UMANE

Aceşti pacienţi manifestă în general şi tulburări privind recunoaşterea obiectelor. Pornind de la

MODELUL INFORMAŢIILOR CONFIGURALE

Modelul lui Bruce şi Young (1986, 1990)

Informaţii semantice Unităţi de recunoaştere

DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA REPREZENTĂRILOR PRIN COMPARAŢIE CU PERCEPŢIA

Rolul reglator al cuvântului pentru reprezentare se manifestă prin:

Sunt şi multe aspecte prin care reprezentările se deosebesc de percepţii:

4) În percepţie există conştiinţa prezenţei obiectului în câmpul perceptiv în timp ce în reprezentare

5) Percepţia se limitează la aspectele aparente, de suprafaţă în timp ce reprezentarea trece dincolo

Atunci când vorbim de generalizare intuitivă, prezentă în reprezentare, trebuie să menţionăm că

În imaginea din stânga puteţi observa schema clasică a legării

MARIA DAN IOANA BOGDAN

PROPOZIŢIILE CA REPREZENTARE MENTALĂ

Reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţi explicite, discrete şi abstracte care

LOVIT (DAN; MARIUS)

IMAGINILE CA REPREZENTARE MENTALĂ

Structura reprezentărilor imagistice nu este pe deplin clarificată. Cu toate acestea psihologii

Rotirea mentală a imaginilor

Scanarea imaginilor mentale

Aceste dovezi experimentale denotă faptul că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi

Înainte de a trece propriu-zis la dezbaterea imagistic-propoziţional vom trata unele distincţii

Teoria lui Pavio este susţinută de numeroase experimente.

Prezentăm în continuare câteva aspecte importante ale cogniţiei:

Conceptele: unităţi de bază ale gândirii

Conceptul de “mătuşă domnişoară (necăsătorită)” este un exemplu de concept conjunctiv

Formarea conceptelor: învăţarea de noi concepte

Experienţa umană şi contextul joacă un rol foarte important în formarea conceptelor.

O modalitate de utilizare a conceptelor este rezolvarea de probleme.

Înţelegerea elementelor problemei

Generarea şi evaluarea soluţiilor alternative.

6. Implementarea unei strategii pentru rezolvarea problemei.

Rezolvarea creativă a problemelor

Teoriile însuşirii limbajului

Interpretarea nativistă s-a dovedit utilă pentru studierea mecanismului de înţelegere a