1

Введение ........................................................................................................................................2
ГЛАВА 1. РИСК И НЕОПРЕДЕЛЕННОСТЬ ........................................................................3
1.1 Понятие риска и неопределенности ..........................................................................3
1.2 Классификация риска ..................................................................................................4
1.3 Снижение риска ............................................................................................................6
Глава2. Поведение потребителя в условиях риска и неопределенности. .........................8
2.1 Теория поведения потрибителя. .....................................................................................8
2.2 Принятие решений в условиях риска и неопределенности .....................................10
Вывод ...........................................................................................................................................12
 2

Введение

Потребитель - гражданин, имеющий намерение заказать или приобрести, либо

заказывающий, приобретающий или использующий товары (работы, услуги)
исключительно для личных, семейных, домашних и иных нужд, не связанных с
осуществлением предпринимательской деятельности.

Проблема потребительского выбора актуальна не только для самого потребителя, но и для

производителей товаров. Целью написания данной работы является анализ
характеристики поведения потребителя в условиях неопределённости и риска.

В данной работе анализируются проблемы, с которыми сталкивается потребитель,

выбирая тот или иной товар. Осуществляя свой выбор, потребитель в той или иной
степени сталкивается с риском и неопределенностью. Отношение к риску, умение его
минимизировать, а также цели потребителя определяют его поведение.

Цели работы:

 определить понятия «риск» и «неопределенность»;

 показать отношение потребителя к риску;
 выяснить, как оно влияет на поведение потребителя;
 показать поведение потребителя к неопределенности ;

Сейчас, чтобы оставаться первым, важно знать, чем живётся и думается участнику
рынка.
 3

ГЛАВА 1. РИСК И НЕОПРЕДЕЛЕННОСТЬ

1.1 Понятие риска и неопределенности

Когда человек не уверен в том, что произойдет в будущем, но ему известна вероятность
каждого из возможных результатов своих действий, принято считать, что он идет на риск
или рискует. При этом люди добровольно идут на риск, который сопровождает их
действия и поступки.

Во многих случаях выбор, производимый потребителями, связан со значительной

неопределенностью. Например, невозможно точно определить результаты, возникающие
при:

 покупке страхового полиса,

 участии в лотерее,
 покупке акций различных предприятий,
 выборе места работы и т.д.

Прежде чем приступить к более глубокому изучению проблемы потребительского выбора

в условиях риска и неопределенности, следует определить эти понятия.

Неопределенность - это ситуация, при которой полностью или частично отсутствует

информация о вероятных будущих событиях, то есть неопределенность - это то, что не
поддается оценке.

Риск - это определенная любым способом вероятность каждого из возможных событий.

Таким образом, в исследовании риска и неопределенности ключевое значение

имеет понятие "вероятность" Вероятность означает возможность получения
определенного результата. Различают два типа вероятности:

 математическую
 статистическую.
Вероятность первого типа определяется общими, заранее заданными принципами
(вероятность выпадения соответствующего числа на игральной кости составляет 1 /6) и
очень редко встречается в экономике.

Вероятность второго типа можно определить лишь эмпирически и именно она наиболее
часто встречается при решении экономических проблем.
 4

Вероятность обладает следующими свойствами:

• вероятность нс бывает отрицательной величиной;

• вероятность не может быть больше единицы;

• сумма вероятностей всех возможных результатов наблюдений равняется 1.

Для количественной оценки риска экономисты используют ряд показателей и методов. В

силу неопределенности результата наблюдатель должен оценивать средний, или
ожидаемый, результат. Ожидаемый результат – это взвешенная средняя величина всех
возможных результатов, где вес определяется вероятностью ее появления. Среднее
значение подсчитывается по формуле:

∑(Х)=Π1Х1+Π2Х2+...+ ΠnХn = ΠiХi, (1)

где Xi - возможный результат; Пi - вероятность соответствующего

результата

1.2 Классификация риска

Потребительский риск – это междисциплинарная категория, включающая
экономические, социальные, биологические, медицинские, правовые и поведенческие
аспекты. Он должен рассматриваться в единстве объективных и субъективных сторон. С
одной стороны, риск в личном потреблении, обусловленный техническим развитием,
существует независимо от желания людей. С другой стороны, степень риска зависит от
действия людей, диктуется их поведением и образом жизни. Характеризуя степень риска,
его подразделяют на максимальный, минимальный и оптимальный. Риск, являющийся
неотъемлемой частью рыночной экономики, никогда не будет нулевым, но он должен
приближаться к оптимальной величине. Значительные отклонения не позволят добиться
намеченных социальных целей. В науке различают следующие виды потребительских
рисков:
 5

 физический
 имущественный
 экономический.
Физический риск можно рассматривать как катастрофический и критический.
Катастрофический обусловлен факторами, не контролируемыми населением (случайные,
техногенные, природные), которые ведут к необратимым последствиям (угроза жизни).

Физический риск может быть приемлемым и неприемлемым (допустимым и

недопустимым, опасным и неопасным). На него влияют экологические факторы,
профессиональная принадлежность, качество потребляемой продукции, размеры дохода.

Потребители не всегда ведут себя рационально, что приводит к повышению

степени риска. Иногда они не получают удовольствия от приобретенного товара из-за
недостатка опыта при его эксплуатации и восприятии. Многим не удается приобрести
навыки потребления ввиду недостаточной информации, образования и культуры.
Нежелание учиться и приобретать соответствующие навыки, когда есть возможность, -
нерациональное поведение. Человек ведет себя иррационально, не покупая качественные
товары и употребляя вредные продукты. Некоторые потребители согласны платить за
дополнительную информацию.

Имущественный потребительский риск подразделяется на риск от потери

имущества в результате

 стихийных бедствий (пожаров, наводнений, землетрясений и т.п.),

 кражи и мошенничества,
 утраты или потери имущества в результате транспортировки.
Снизить эти риски можно с помощью страхования имущества, установки
сигнализации и охраны жилища, разработки жилищного законодательства.

Экономический потребительский риск более разнообразен:

 снижение дохода,
 возникновение непредвиденных затрат,
 упущенные выгоды.
Риск снижения дохода включает полную потерю дохода в связи с сокращением
численности персонала или банкротством предприятия, частичную потерю из-за
несвоевременной выплаты, недополучение дохода из-за приостановки производства
 6

(продукция не пользуется спросом, нет денег у её потребителей, реорганизация

производства, замена старой продукции на новую), вынужденных отпусков без
содержания, снижения прибыльности.

Риски непредвиденных затрат имеют более широкую палитру. Они возникают из-за
увеличения цены на продукцию, бытовые и коммунальные услуги, изменения курса
иностранной валюты, единовременного повышения налоговых ставок, отчислений,
штрафов. Дополнительные затраты возникают у потребителя после изменения методики
взимания налогов и исходной базы их исчисления.

Банковский и процентный риски имеют одинаковую природу (риски снижения

доходности) и означают частичную потерю дополнительного дохода или сбережений в
результате уменьшения размеров банковского процента по вкладам и снижения
дивидендов по ценным бумагам в связи с ухудшением деятельности предприятия. Рост
рыночной ставки процента по вкладам ведет к понижению курсовой стоимости ценных
бумаг, особенно облигаций с фиксированным процентом. При повышении процента
может начаться массовый сброс ценных бумаг населением.

Потребительский риск упущенной выгоды сопряжен с косвенным финансовым

ущербом (недополученным доходом) в результате неосуществления какого-то
мероприятия. Это может быть связано с неудачным вложением денег в акции
предприятия. Кроме того, риск возникает и тогда, когда не страхуются личное имущество
и жизнь человека.

1.3 Снижение риска

Важным элементом системы управления рисками является разработка мероприятий по их

снижению. Выделяют следующие мероприятия по снижению рисков компании:

 нормативный метод;
 создание страховых (резервных) фондов;
 страхование риска;
 страхование процентного риска;
 хеджирование;
 7

 диверсификация.

Нормативный метод - это установление определенных нормативов, лимитов,

ограничений на проведение определенных действий, а именно: установление предельного
объема выпуска продукции, предельного объема отгрузки продукции в кредит (с учетом
финансового положения потребителей), лимитов на привлечение заемных средств,
лимитов на объем инвестиций в определенную сферу деятельности .

Создание страховых (резервных) фондов включает, в частности, формирование

резервных фондов запасов сырья, материалов и готовой продукции, резервного остатка
денежных средств на расчетном счете предприятия, резервного фонда для выплаты
процентов по облигациям и дивидендов по привилегированным акциям и др.

Основными формами страхования риска является страхование работников от

несчастных случаев, имущественное страхование (грузов, транспорта, имущества и т.д.),
страхование финансовых рисков, страхование ответственности. Конечно, неплохо бы
застраховать все риски, но где найти предприятию свободные финансовые средства.

Для страховании процентного риска, который возникает при выпуске компанией

купонных облигаций и связан с возможностью убытков от снижения процентных ставок,
используется досрочное погашение облигаций, установление переменного (плавающего)
купона .

Хеджирование связано с возможным изменением цен на сырье, материалы готовую

продукцию, колебаниями валютного курса и т. п. Процедуры хеджирования сводятся к
заключению срочных контрактов на покупку (продажу) продукции или валютных
ценностей по фиксированным иенам в будущем. Основными видами хеджирования
являются форвардные контракты, предусматривающие взаимные обязательства сторон
по купле-продаже продукции в будущем по ценам, указанным в контракте, а также
форвардные контракты на валюту и валютные опционы.

Диверсификация - расширение технологически разнородных сфер деятельности

предприятия. Она включает диверсификацию выпускаемой продукции, когда предприятие
выпускает разнообразные виды продукции, отдельные из которых не связаны со
специализацией производства и требуют часто разработки новой технологии;
диверсификацию капитальных вложений по регионам и видам производства;
диверсификацию финансовых активов — приобретение различных видов ценных бумаг.
 8

Диверсификация — важный фактор снижения риска и вероятности банкротства

предприятий, однако она требует гибкости производства и больших затрат.

На практике компании используют совокупность способов снижения рисков, а менеджеры

на основе предыдущего опыта формулируют правила рискового менеджмента:

 нельзя рисковать больше, чем это может позволить собственный капитал;

 нужно думать о последствиях риска;
 нельзя рисковать многим ради малого;
 решение об инвестициях принимается лишь при отсутствии сомнений;
 при наличии сомнений такое решение не принимается;
 не следует исходить из того, что всегда присутствует только одно решение.

Глава2. Поведение потребителя в условиях риска и неопределенности.

2.1 Теория поведения потрибителя.

Теория поведения потребителя - часть экономической теории, посвященная тому, как

отдельные потребители распределяют свои доходы при покупке товаров и услуг.
Основной постулат теории состоит в том, что потребители стремятся максимизировать
полезность, или удовлетворение, получаемое от расходования фиксированного дохода.

Теория потребительского поведения изучает совокупность взаимосвязанных принципов и

закономерностей, руководствуясь которыми индивид формирует и реализует свой план
потребления различных благ, ориентируясь при этом на наиболее полное удовлетворение
своих потребностей.

В современной теории потребительского выбора предполагается, что:

 денежный доход потребителя ограничен;

 цены не зависят от количества благ, покупаемых отдельными домохозяйствами;
 все покупатели прекрасно представляют предельную полезность всех продуктов;
 потребители стремятся максимизировать совокупную полезность.
 9

Практическая неограниченность потребностей потребителя и ограниченность его

ресурсов приводят к необходимости выбора из различных комбинаций благ, то есть к
необходимости потребительского выбора.

Полезность блага - это удовлетворение, которое испытывает человек в процессе

потребления блага; в основе полезности лежат различные физические, химические,
биологические и прочие свойства блага. В экономической теории предполагается, что
потребитель блага каким-то образом определяет степень полезности от потребления блага,
а, зная полезность разных благ, он может сделать выбор из различных благ. Этот выбор
благ должен быть наилучшим с его точки зрения, то есть приносить ему наибольшую
полезность, наибольшую степень удовлетворения. Потребляя разные количества одного и
того же блага, мы замечаем, что чем больше благ потребляем, тем меньшее
удовлетворение мы получаем от потребления дополнительной единицы данного блага.
Первый съеденный нами беляш в университетской столовой приносит нам наибольшее
удовлетворение, второй беляш приносит меньшее удовлетворение, третий еще меньше.
Этим также руководствуется потребитель, покупая различные количества благ. В теории
данная закономерность получила название закона убывающей предельной полезности.

Предельная полезность любого блага представляет собой величину

дополнительной полезности одной дополнительной единицы потребляемого блага. Закон
убывающей предельной полезности предполагает зависимость между увеличением
количества потребляемого блага и дополнительной полезностью дополнительной
единицы этого блага. С увеличением количества потребляемых благ общая величина
полезности благ (совокупная полезность) увеличивается, но в меньшей степени, так как
каждая дополнительная единица блага добавляет уменьшающуюся величину полезности.

Закон убывающей предельной полезности состоит в том, что с увеличением

количества потребляемого блага предельная полезность блага уменьшается. Принципом
убывающей предельной полезности руководствуется потребитель, выбирая такой
потребительский набор, который приносит ему наибольшую полезность при данной цене
блага и при данном доходе потребителя.

Таким образом, мы можем кратко сформулировать некоторые принципы поведения

потребителя на рынке, то есть модель его поведения:

 выбирая блага для потребления, покупатель руководствуется своими

 10

предпочтениями;
 поведение потребителя является рациональным, в частности он выдвигает
определенные цели и руководствуется личным интересом, то есть действует в рамках
разумного эгоизма;
 потребитель стремится максимизировать совокупную полезность, другими
словами, стремится выбрать такой набор благ, который приносит ему наибольшую общую
величину полезности;
 на выбор потребителя и его субъективные оценки полезности покупаемых благ
влияет закон убывающей предельной полезности;
 при выборе благ возможности потребителя ограничены ценами благ и его
доходом; данное ограничение называется бюджетным ограничением.

2.2 Принятие решений в условиях риска и неопределенности

Большинство людей не склонны к риску, однако многие вкладывают сбережения в
акции или другие активы, связанные с риском.

Так как большинство активов связаны с риском, вкладчик не может точно знать,
какую прибыль он получит в дальнейшем. Сравнение рисковых активов осуществляется с
помощью расчета ожидаемой прибыли (то есть прибыли, которую актив принесет в
среднем).

При анализе поведения людей в условиях неопределенности и риска используется

кардиналистская теория предельной полезности. Логика рассуждений здесь следующая:
каждый потерянный доллар человеком оценивается дороже, чем каждый выигранный,
поэтому если имеется возможность выиграть $1000, но одновременно есть шанс и
проиграть $1000, то предельная полезность (MU) выигрыша будет цениться меньше, чем
предельная (потеря) полезность от проигрыша. Противник риска уклонится от риска, т. е.
поступит рационально и таким образом максимизирует общую полезность (TU).
Следовательно, поведение противников риска соответствует закону убывающей
предельной полезности.
Принятие человеком рационального решения в условиях неопределенности основано на
функции полезности. Американские ученые Дж. Нейман и О. Моргенштерн показали, что
при принятии решения человек будет стремиться к максимизации ожидаемой полезности,
т. е. из всех возможных решений он выберет то, которое обеспечивает наибольшую
ожидаемую полезность. Функция полезности Неймана-Мор- генштерна — это полезность,
 11

которую человек, принимающий решение, приписывает каждому возможному исходу. У

каждого человека своя функция полезности, которая показывает его предпочтение тем
или иным исходам в зависимости от его отношения к риску.

Графически функция полезности Неймана-Моргенштерна выглядит так (рис1)

Предположим, что потребитель удовлетворяет всего три потребности - A, B и C.

Допустим, что предельная полезность (MU) блага A равна 100, а его цена (P) - 10
долларов; предельная полезность блага B - 80, а его цена - 4 доллара; предельная
полезность блага C - 45, а его цена - 3 доллара. [Приложение 1, таблица 1]
 12

Вывод

Изучение потребительского поведения - сложная наука.

В своей работе я рассмотрела основные проблем потребительского поведения.

Поэтому, подводя черту, хотелось бы остановиться на основных выводах, сделанных в
ходе выполнения данной курсовой работы:

 выбирая блага для потребления, покупатель руководствуется своими

предпочтениями, а также стремится максимизировать совокупную полезность благ;
 максимальный размер риска, на который решится потребитель, зависит от его
отношения к риску;
 существуют расхождения между теоретической моделью поведения потребителя
и реальностью. Реальный потребитель отчасти подобен рациональному человеку-автомату
(оптимизирует свое поведение), а отчасти не похож на него (преодолевает высокую
сложность оптимизации). И, стало быть, совмещает в себе на первый взгляд
несовместимые способы поведения.
Таким образом, можно смело сказать, что по данной теме извлечены ключевые
моменты, которые дают нам наиболее четкую картину о проблемах, с которыми
сталкивается потребитель, как меняется поведение потребителя под влиянием каких-то
определенных факторов и чем мотивируется его выбор.

Неопределённость и риски в современных рынках являются естественной средой

потребителя. Использование их как ключевых механизмов участниками рынка должно
производиться с проявлением уважения к потребителю, соблюдая суверенность его
выбора и предпочтений.
 13

Приложение 1

Рис1

Таблица 1

Предельная полезность и цена благ

Блага Предельная полезность Цена, в долларах Взвешенная предельная

полезность

(MU) (P) (MU/P)

A 100 10 10

B 80 4 20

C 45 3 15
 14

Приложение 2
Неопределенность - это ситуация, при которой полностью или частично отсутствует
информация о вероятных будущих событиях, то есть неопределенность - это то, что не
поддается оценке.

Риск - это определенная любым способом вероятность каждого из возможных событий.

Хеджирование – страхование финансовых рисков путем занятия противоположной

позиции по активу на рынке.

Диверсификация – инвестирование средств в разные активы с целью снижения рисков.

При этом в идеале снижение риска должно минимально влиять на доходность портфеля.

Акция — вид долевой ценной бумаги, дающий владельцу право на получение части
чистого дохода от деятельности акционерного общества в виде дивидендов, а также на
часть имущества компании в случае ее ликвидации.

Tema 1. Organizarea activităţii bancare.

1. Definirea şi specificul activităţii băncii în economia de piaţă

Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care trebuie să asigure mobilizarea
disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor activităţi economice
eficiente.

Istoricii afirmă existenţa instituţiilor de tip bancar încă în epoca antică. Totuşi instituţiile bancare
în accepţia modernă au o mai largă recunoaştere pentru băncile italiene Veneţia (1171), Genova (1407) şi
pentru cele nordice Amsterdam (1609), Hamburg (1619), Roterdam (1635). Băncile comerciale au apărut
în legătură cu dezvoltarea comerţului şi acumularea capitalului bănesc – expresia a expansiunii
economiei. Deci, participând la dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale
(efectelor comerciale), băncile în mod firesc au primit atributul de „comerciale”.
Primii bancheri au fost zarafii şi cămătarii care erau principalii intermediari ai circulaţiei
monetare, iar conceptul de „bancă” provine de la cuvântul italian „banco” – scaunul zarafului sau masa
pentru bani.
În Republica Moldova, sistemul bancar este constituit din două nivele, pe de o parte Banca
Naţională a Moldovei, iar pe de cealaltă parte se plasează băncile. Banca Naţională este instituţia
financiară supremă aflată în fruntea întregului aparat bancar având atribuţiile de emisiune a banilor,
concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea creditelor acestora exercitând o
influenţă directă şi indirectă asupra costului creditelor, acordarea împrumuturilor statului şi păstrarea
tezaurului de stat. BNM este investită cu dreptul exclusiv de a elibera licenţă băncilor precum şi de a
modifica capitalul minim reglementat a băncilor care se înfiinţează la fel şi cota maximă a fiecărui
acţionar.

Conform art. 3 al Legii cu privire la activitatea băncilor banca este „persoană juridică a cărei
activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea
de credite în cont propriu”

Banca este constituită ca societate pe acţiuni şi se consideră persoană juridică de la data

înregistrării sale la BNM, aceasta având dreptul să deschidă, în modul stabilit de lege şi de BNM, filiale şi
 15

reprezentanţe, întreprinderi afiliate şi societăţi dependente pe teritoriul Republicii Moldova, să le

atribuie drepturi în limitele prevederilor statutare.

Din punctul de vedere al funcţiunilor specifice şi al modului de participare la activităţile

sistemului, aparatul bancar poate fi structurat în trei mari categorii de instituţii:

- instituţii de credit;

- instituţii conexe;

- instituţii de reglementare şi supraveghere.

Noţiunea de instituţie de credit este specifică Uniunii Monetare Europene şi grupează, la rândul
ei, o serie destul de largă de entităţi.

bănci de afaceri, care se ocupă în principal cu investirea

depunerilor pe termen lung, primite de la clienți, în
bănci electronice, care utilizează serviciile calculatorului
participații la întreprinderile existente sau în formare,
electronic în operațiunile obișnuite efectuate
contribuind astfel la crearea si reorganizarea de mari
întreprinderi

Bănci

bănci de depozit (bănci comerciale), axate pe colectarea

bănci industriale, care îsi procura fondurile pe baza unor
depunerilor la vedere sau pe termen scurt, oricât de mici
forme de economisire pe termen lung (engl. investment
și de numeroase, pe care le fructifică prin acordarea de
share) și acordă credite pe termene, de asemenea, mai
credite cu scadențe foarte apropiate atât industriei, cît și
îndelungate, întreprinderilor industriale
comerțului

Figura 1.1. Categorii de bănci

Modele de bancă:

- modelul băncii dividende propus în 1995 de către Henry de Carmoy, al carui obiectiv prioritar
este rentabilitatea fondurilor proprii;

- modelul băncii fragmentate a fost propus de către economistul american L. Bryan, fiind
conceput ca un mod de regândire asupra noţiunii de intermediere clasică, prin separarea completă a
activităţilor de depozit şi de creditare. Diferitele funcţii ale unei bănci trebuie să fie exercitate de entităţi
juridice care alcătuiesc, de sine stătător, o bancă. După opinia autorului, banca fragmentată este mai
performantă, în măsura în care fiecare funcţie bancară este luată în considerare de o categorie de
operatori specializaţi şi competitivi în domeniul activităţii lor. Deja, în activitatea unor bănci se identifică
aspecte ale băncii fragmentate, prin aceea că îşi exprimă oferta de produse şi servicii financiare, prin
încredinţarea acestora unor firme din exteriorul băncii. Procesul de gestionare al riscurilor se realizează
prin acceptare şi negociere cu clienţii, prin metoda scoring-ului, ceea ce înseamnă a subnegociere a
funcţiilor băncii. Acelaşi proces se manifestă şi în sectorul mijloacelor de plată şi al moneticii, fiind
cunoscute acordurile încheiate de bănci cu societăţi specializate.
 16

- modelul băncilor la distanţă a apărut în anul 1989, în Marea Britanie, unde Miland Bank a
propus o formulă de bancă pentru toate operaţiunile bancare curente, constituindu-se o filială
independentă First Direct care, în prezent, gestionează mai mult de 500000 clienţi, printr-o platformă
telefonică. Propunerea formulată de banca engleză s-a fondat pe studii care indicau faptul că 50% dintre
clienţi nu şi-au întâlnit niciodată responsabilul bancar, iar 40% dintre clienţi se plângeau de lipsa de
atenţie din partea agentului bancar. Prin „banca la distanţă” se înregistrează un nivel mai scăzut al
costurilor, decât în relaţia dintre bancă şi agent. Sistemul furnizează un instrument de vânzare mai bun,
care permite majorarea frecvenţei contractelor cu fiecare client şi oferă mijloace de măsurare a
rentabilităţii clientului pentru toate produsele şi serviciile pe care le utilizează. First Direct a dobândit un
loc de primă importanţă pe piaţa băncilor la distanţă, în Europa, la baza succesului aflându-se trei
factori: informatica comercială integrată perfect în platforma telefonică; strategii bazate pe calitatea
serviciilor şi selectarea riguroasă a clientelei;

- modelul băncii virtuale, care va antrena distanţarea clientului faţă de bancă și depersonalizarea
relaţiilor cu clienţii, facilitând migraţia consumatorilor.

în funcţie de domeniile de specializare generate de predominanţa diferitelor categorii de

operaţiuni:

 bănci specializate în operaţiuni de retail, caracterizate printr-un număr mare de clienţi,

operaţiuni frecvente şi de valori relativ reduse, comisioane şi taxe nediferenţiate, produse
standardizate, marjă ridicată şi costuri operaţionale semnificative;
 bănci specializate în activităţi dedicate (private banking), care se adresează - în principal -
marilor fonduri de pensii, fundaţiilor şi clienţilor cu proprietăţi numeroase şi a căror dedicare
instituţională include activităţi de consulting şi sinteză informaţională;
în funcţie de domeniile de specializare generate de predominanţa diferitelor categorii de
operaţiuni:

 bănci specializate în activităţi de investiţii financiar-bancare (investment banking), caracterizate

printr-o penetrare semnificativă a pieţei de capital şi prin dezvoltarea acţiunilor de marketing financiar-
bancar, asigurând clienţilor inclusiv relaţii de parteneriat în afaceri;
 bănci specializate în operaţiuni de tip corporate, având ca specific: o clientelă redusă numeric,
operaţiuni de valoare mare, comisioane şi taxe negociabile, servicii şi produse adecvate, marjă redusă,
intervenţie consistentă pe piaţa interbancară şi pe pieţele internaţionale;
 bănci specializate în activităţi de asigurări bancare (insurance banking), care utilizează atât
produse proprii, cât şi produse ale unor companii de asigurări cu care se stabilesc relaţii de parteneriat.
Un alt criteriu este cel privind spaţiul geografic în care o bancă este autorizată să îşi
desfăşoare activitatea:

- bănci locale - sunt autorizate să opereze în cadrul unei ţări, într-un teritoriu, zonă
administrativă, deservind, de regulă, publicul şi întreprinderile mici şi mijlocii, nu dezvoltă operaţiuni cu
străinătatea, în care scop utilizează serviciile altor bănci autorizate în acest sens. Astfel sunt băncile
cantonale din Elveţia, băncile locale şi regionale din Japonia, unele din băncile statelor din SUA, băncile
landurilor din Germania;
- bănci cu arie de cuprindere naţională - sunt autorizate să efectueze operaţiuni pe tot
teritoriul unei ţări, au reţea de sucursale şi de cele mai multe ori sunt autorizate să dezvolte şi operaţiuni
cu străinătatea;
- bănci internaţionale - desemnează băncile care au centrala amplasată într-o ţară, centru
financiar sau teritoriu off-shore, dar a căror activitate se desfăşoară în totalitate sau preponderent în
străinătate prin sucursalele sau subsidiarele lor (instituţii financiare sau bancare internaţionale
independente, dar pe care le controlează, de regulă, în proporţie de 30-40% din totalul activelor). Acest
termen este utilizat şi pentru instituţii financiar-bancare interguvernamentale al căror capital provine
 17

din două sau mai multe ţări şi a căror activitate specifică, desfăşurându-se la nivel internaţional,
depăşeşte graniţele unei ţări (Banca Reglementelor Internaţionale; Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare; Banca Mondială etc.).
Din gama instituţiilor conexe sistemului bancar se pot enumera:

- fondurile de garantare a depozitelor;

- societăţile de transfer de fonduri şi decontare;

- fondurile de garantare a creditelor.

Banca are 5 caracteristici specifice ce rezultă din particularităţile activităţii sale:

1. Fondurile proprii ale băncii - totalitatea mijloacelor băneşti de care dispune o bancă la un
moment dat şi care în mare parte nu-i aparţine băncii cu drept de proprietate;
2. Mijloacele fixe - care participă la crearea produsului bancar si care au o influenta foarte mica
asupra lui (sistemele informaţionale, clădiri etc.). Aportul major la crearea produselor bancare
îl are personalul băncii de capacitatea lui de a funcţiona depinde stabilitatea băncii;
3. Produsul bancar costul căruia este dificil de a calcula reieşind specificul componentelor care îl
formează:

- sistemele electronice care sunt destul de fragile şi necesită modificări permanente;

- personalul bancar de care depinde capacitatea băncii de a obţine profit sau pierderi.

4. Activitatea bancară se desfăşoară în limitele de autofinanţare şi autogestiune fiind creată ca

societate pe acţiuni;

5. Reglementarea strictă a activităţii băncii din partea autorităţilor monetare cu scopul de a

garanta investitorilor bancari rambursarea plasamentelor sale.

Finanţarea
necesităţilor atât în
sfera de producţie
cât şi în sfera de
consum
Banca este un Crearea de posibilităţi
punct de transfer al de economisire şi
politicii monetar- stocare a mijloacelor
creditare a statului băneşti

Rolul
băncilor
Gestionarea
Intermediază procesul mijloacelor
de acumulare a băneşti la
mijloacelor băneşti şi cererea
investirea lor posesorului lor
ulterioară
Intermedierea
transferurilor

Figura 1.2. Definirea rolului băncilor în economia de piaţă

 18

2. Structura organizatorică a băncii

Structura organizatorică reprezintă totalitatea de unităţi teritoriale ale unii bănci coordonate printr-un
sistem unic de gestiune. Tipurile de structuri organizatorice sunt prezentate mai jos.

Bancă cu mai multe sedii:

Bancă cu un singur sediu centrală şi un număr de Holdingul bancar
sucursale, filiale, agenţii

Figura 1.3. Tipurile de structuri organizatorice ale băncii

Particularităţile de acţiune ale diferitor structuri organizatorice sunt:

1. Banca cu un singur sediu – toate serviciile sunt prestate într-un singur loc.

Pozitiv Negativ

Este mult mai rapid circuitul

informaţiei ce favorizează
clientul.
Concentrarea administraţiei bancare
şi a secţiilor comerciale ale băncii în
acelaş local presupune verificarea
strictă a personalului – optimizarea
activităţii lui.
Numărul limitat de clienţi
datorită arialului mic pe care-
l deserveşte banca.
Banca nu are diversificarea
riscului în teritoriu fiind foarte
dependentă de situaţia
economică a unei regiuni.

Economisirea cheltuielilor de
întreţinere a administraţiei.

Figura 1.4. Avantajele şi dezavantajele băncii cu un singur sediu

2. Banca cu mai multe sedii presupune o structură complexă formată din centrală şi o serie de
sucursale, filiale, agenţii.
 19

Pozitiv Negativ

• Apropierea băncii de clientelă – majorîndu-şi • Cheltuieli duble de administrare.

numărul clienţilor.
• Posibilităţile de diversificare a riscurilor pe
teritoriu.
• Posibilitatea de a lărgi sfera de activitate prin
implimentarea unor servicii pe teritoriu dat.
• Durata operaţiunilor este mai mare.
• Limitarea sferei decizionale în cadrul filialelor
– pierderea clientelei.
• Îndepărtarea în teritoriu a administraţiei
bancare de sfera comercială – ineficienţa
activităţii filialelor.

Figura 1.5. Elemente pozitive şi negative ale băncii cu mai multe sedii

3. Holdingul bancar presupune că banca este o componentă a unei companii financiare mari (nu
există bază legislativă). Există trei tipuri:

1. Holdinguri cu o singură bancă;

2. Holdinguri cu o bancă care are filiale;

3. Holdinguri cu mai multe bănci.

• Posibilitatea de diversificare pe piaţa financiară a serviciilor.

• Posibilitatea de a apela la capitalul firmei nebancare la
Avantaje necesitate.
• Posibilitatea acordării unui larg spectru de servicii unui şi
aceluiaşi client în acelaş loc.

• Asumarea de către bancă a tturor riscurilor financiare inclusiv

acelora din sfera nebancară.
Dezavantaje • Complicarea evaluării corecte a capitalului la un moment dat –
are loc eroarea între coeficienţii de performanţă a băncii.

Figura 1.6. Aspecte pozitive şi negative ale holdingului bancar

Referitor la băncile mixte germane, acestea îşi au originea în specificul economiei de la început
de secol, când s-a instituit „o osmoză” între sistemul industrial şi cel bancar, ceea ce a condus la
înregistrarea celui mai semnificativ progres din Europa. Băncile au intervenit în întreprinderi, fie prin
acordarea împrumuturilor pe termen lung, fie prin constituirea de fonduri proprii, ceea ce a permis
scoaterea întreprinderilor din starea de dificultate.

În prezent, ponderea băncilor germane în structurile întreprinderilor industriale sau comerciale

este sporită; marile bănci sunt prezente în 300 – 400 de consilii de supraveghere ale societăţilor. În faţa
transformărilor din peisajul financiar mondial, au devenit tot mai universale, pătrunzând şi în domeniul
imobiliar, cel al asigurărilor şi al preluărilor de participaţie.
 20

Fuziunea dintre băncile şi industria germană prezintă o similitudine cu cazul japonez, întrucât şi
în Japonia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, băncile au acceptat riscurile marilor întreprinderi, contribuind
la construcţia unor giganţi „industriali financiari”, care sunt în prezent urmaşii acelor întreprinderi
„zaibastu”. În contextul economiei japoneze, s-a dezvoltat o structură tricefală, grupul respectiv având în
centru fie o întreprindere industrială, fie o bancă, iar al 3-lea element specific fiind o societate de
comerţ.

În S.U.A., prin „Bank Holding Companies Act” din 1956 şi 1970, este consacrată, separarea
activităţilor bancare, de cea comercială şi industrială. Ca urmare a acestui cadru strict al reglementărilor,
inovaţiile financiare de diferite tipuri s-au multiplicat cu rapiditate în S.U.A. comparativ cu Europa. Deşi
în S.U.A. diversificarea activităţii bancare este admisă în plan geografic, din punct de vedere al activităţii
aceasta nu era încă asigurată, până în anul 1999 întrucât Glass Stegall Act a fost în vigoare până în acel
moment.

Singura bancă din S.U.A. care a reuşit să se declare universală este Citicorp, (prin fuziunea din
1998, dintre societatea Travelers şi grupul Citigroup), dorind să ofere astfel, clientelei din întreaga lume
toate tipurile de produse bancare pentru o categorie largă de beneficiari.

3. Funcţiile băncii şi atribuţiile BNM

În economia de piaţă sistemul bancar îndeplineşte rolul de atragere, concentrare a economiilor

societăţii şi de canalizare a acestora prin procesul de acordare a creditelor, efectuând cele mai eficiente
investiţii. În executarea acestui rol băncile, ca verigi de baza ale sistemului bancar, urmăresc modul în
care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură şi facilitează efectuarea plăţilor, oferă
servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii
monetare.

Prin activitatea de colectare a resurselor financiare, concomitent cu plasarea lor pe piaţă prin
intermediul creditelor şi a altor operaţiuni pe piaţa financiară, băncile joacă rolul de intermediar între
deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.

În exercitarea acestei diversităţi de operaţiuni, băncile acţionează individual, pe cont propriu,

depunătorii şi creditorii neavând nici o legătură de drept între ei. Băncile gestionează depozitele şi
mijloacele de plată din economie. Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării
eficiente a acestora, cu randament maxim, în beneficiul propriu şi al depunătorilor.

În vederea realizării obiectivelor sale, banca centrală urmăreşte stabilitatea valorii interne şi
externe a monedei naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia economiei naţionale a cantităţii
optime de monedă, necesară creşterii economice.

În accepţiunea Corneliei Grigoriţă, băncile comerciale au diverse funcţii, printre care cele mai
principale sînt:
1. Funcţia de depozit prevede:
- efectuarea operaţiunilor de depozit la vedere şi la termen, în cont cu numerar şi cu titluri,
constând în atragerea resurselor băneşti de la persoane juridice şi fizice în vederea păstrării şi fructificării
lor;
- efectuarea de operaţiuni de depozitare şi păstrare a obiectelor de valoare aflate în proprietatea
persoanelor fizice şi juridice.
2. Funcţia de credit/de investiţii prevede:
 21

a) acordarea de credite în moneda naţională şi în valută persoanelor fizice şi juridice din ţară şi
din străinătate;
b) participarea în calitate de acţionar la înfiinţarea unor instituţii bancare sau nebancare în ţară ori
în străinătate;
c) achiziţionarea activelor financiare în nume propriu.
3. Funcţia comercială prevede:
1) realizarea de încasări şi plăţi în moneda naţională şi în valută, generate de activităţi de export,
import, servicii de decontări interne şi internaţionale, operaţiuni cu caracter financiar, necomercial şi alte
operaţiuni legate de încasări şi plăţi între persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate;
2) cumpărare şi vânzare, în ţară şi în străinătate, a valutei; efecte de comerţ exprimate în moneda
naţională şi în valută;
3) efectuarea operaţiunilor de schimb valutar şi a operaţiunilor de arbitraj pe pieţele monetare
internaţionale din cont propriu sau din contul clienţilor;
4) participarea la tranzacţii externe financiare de plăţi şi de credit, încheind cu bănci şi instituţii
financiare străine angajamente şi convenţii de plăţi;
5) emiterea efectelor de comerţ ca: bilete de ordin, cambii (trate), cecuri în favoarea unor
beneficiari din ţară şi din străinătate;
6) efectuarea operaţiunilor de scontare şi rescontare a efectelor de comerţ;
7) efectuarea operaţiunilor de brokeraj sau dealer cu valorile mobiliare corporative şi cu cele
emise de stat;
8) lansarea de obligaţiuni, ce asigură mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligaţiuni,
garantează emisiunea şi plasează obligaţiunile pe piaţa secundară;
9) prestarea serviciilor bancare, expertiza tehnică, economică şi financiară a diferitelor proiecte,
acordarea asistenţei în probleme de gestiune financiară şi de evaluare etc.
Activitatea bancară se întrepătrunde cu activitatea economică, penetrând mecanismul economic al
acesteia, având totodată rolul de a servi procesul decizional şi luarea măsurilor în legătură cu politica
monetar-financiară a statului.
Astfel, pentru a realiza acumularea mijloacelor băneşti şi distribuirea acestora sub diferite
forme, a apărut sistemul bancar - ca o necesitate a societăţii, realizând funcţia de intermediar între
agenţii economici.

Banca centrală este institutul bancar aflat în fruntea întregului aparat bancar, care are atribuţii:
emisiunea banilor, concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea creditelor
acestora, influenţarea directă şi indirectă a volumului şi costului creditelor, acordarea de împrumuturi
statului şi păstrarea tezaurului de stat. În Republica Moldova funcţiile băncii centrale le îndeplineşte
Banca Naţională a Moldovei.

Banca Naţională a Moldovei (BNM) este o persoană juridică publică autonomă şi este
responsabilă faţă de Parlamentul Republicii Moldova. Obiectivul principal al Băncii Naţionale este de a
realiza şi a menţine stabilitatea monedei naţionale.

În Republica Moldova, BNM are următoarele atribuţii fundamentale:

Autorizeaz
ă,
Acţioneaz
ă ca supravegh
Stabilirea ează şi
politicii bancher şi
Acordă reglemente
agent
credite
monetare ază
fiscal al
şi valutare activitatea
băncilor şi statului
al ţării băncilor
statului

Conform atribuţiilor stipulate prin lege, BNM îndeplineşte următoarele funcţii:

 22

a) de emisiune monetară, adică organizează circulaţia banilor pe teritoriul RM, emite bancnote şi
stabileşte cursul monetar în raport cu valutele străine;
b) stabileşte şi conduce politica monetară şi valutară a ţării;
c) bancă a băncilor, adică eliberează autorizaţii, reglementează, supraveghează şi controlează
activitatea instituţiilor bancare;
d) organizează achitărilor între băncile comerciale prin SAPI (Sistema Automatizată de Plăţi
Interbancare);
e)agent fiscal şi bancher al statului.
4. Principiile şi atribuţiile organelor de administrare a băncii

Banca activează ţinând cont de anumite principii:

 liberalism în decizii;
 toate relaţiile cu clientela bancară se formează în relaţii de piaţă;
 banca îşi autofinanţează integral activitatea;
 banca se supune integral cerinţelor de reglementare a statului.
 Banca va stabili mărimea şi componenţa organului său de conducere şi mecanismul său de
guvernanţă, considerând natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente, conform modelului de
afaceri şi activităţilor desfăşurate de bancă.
Fiecare bancă are următoarele organe de administrare:

Adunarea generală a acţionarilor este organul suprem de conducere al băncilor. Aceasta se convoacă şi
se desfăşoară în conformitatea cu Legea privind societăţile pe acţiuni, alte acte normative şi statutul
băncii. Ea are următoarele atribuţii exclusive:

a) aprobă statutul băncii în redacţie nouă sau modificările şi completările aduse în statut, inclusiv cele ce
ţin de schimbarea claselor şi numărului de acţiuni, de convertirea, consolidarea sau fracţionarea
acţiunilor băncii, cu excepţia completărilor şi modificărilor ce ţin de competenţa Consiliului băncii;

b) decide modificarea capitalului social;

c) aprobă regulamentul consiliului băncii, alege membrii lui şi încetează înainte de termen
împuternicirile lor, stabileşte cuantumul retribuţiei muncii lor, remuneraţiilor anuale şi a compensaţiilor,
precum şi decide cu privire la tragerea la răspundere sau eliberarea de răspundere a membrilor
Consiliului băncii;

d) aprobă regulamentul Comisiei de Cenzori, alege membrii ei şi retrage înainte de termen

împuternicirile lor, stabileşte cuantumul retribuţiei muncii lor şi compensaţiilor, precum şi decide cu
privire la tragerea la răspundere sau eliberarea de răspundere a membrilor Comisiei de Cenzori;

e) confirmă organizaţia de audit şi stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor ei;

f) decide încheierea de către bancă a tranzacţiilor de proporţii, prevăzute de art. 83 alin. (2) al Legii
privind societăţile pe acţiuni;

g) decide cu privire la emisiunea obligaţiunilor convertibile;

h) examinează darea de seamă anuală a băncii, aprobă darea de seamă anuală a Consiliului Băncii şi pe
cea a Comisiei de Cenzori;

i) aprobă normativele de repartizare a profitului băncii potrivit propunerii Consiliului băncii;

 23

j) decide cu privire la repartizare profitului anual, inclusiv plata dividendelor anuale sau acoperirea
pierderilor băncii;

k)decide cu privire la reorganizarea sau lichidarea băncii;

l) aprobă bilanţurile de divizare, consolidat sau de lichidare ale băncii;

m) decide cu privire la crearea comisiei de numărare a voturilor la adunarea generală a acţionarilor sau
delegarea împuternicirilor ei registratorului bănci

Consiliul băncii îşi desfăşoară activitatea sa în conformitate cu Legea privind activitatea băncilor, Legea
instituţiilor financiare, alte acte normative, prin Statutul băncii şi Regulamentul Consiliului băncii.

Consiliul este organul de conducere al băncii cu atribuţii de supraveghere a performanţei băncii,

aprobând şi monitorizând implementarea de către organul executiv al băncii a obiectivelor strategice,
cadrului de guvernare şi culturii corporative şi poartă responsabilitatea per ansamblu privind activitatea
băncii.

Consiliul băncii stabileşte modul în care banca reglementează şi organizează activitatea sa. În acest scop,
consiliul defineşte cadrul de administrare al activităţii băncii, prin asigurarea elaborării, aprobării,
implementării, monitorizării implementării permanente şi revizuirii periodice ale reglementărilor interne
primare în toate domeniile de activitate ale băncii.

Consiliul are următoarele responsabilităţi:

1) realizarea atribuţiilor prevăzute la art.41 din Legea nr.202/2017;

2) realizarea responsabilităţilor atribuite comitetului de numire şi comitetului de remunerare, dacă

acestea nu au fost constituite la nivelul băncii;

3) aprobarea unui cod de conduită care determină clar comportamentul acceptabil şi inacceptabil al
personalului, inclusiv activităţile nepermise şi asumarea de riscuri excesive pentru bancă, precum şi
modul de gestionare al conflictelor de interes la nivelul băncii;

4) supravegherea modului de implementare şi conformare cu codul de conduită al băncii, în special

identificarea, gestionarea şi prevenirea unor conflicte de interes potenţiale şi/sau actuale;

5) supravegherea şi asigurarea eficacităţii activităţii funcţiilor de control intern (funcţia de administrare a

riscurilor, funcţia de conformitate şi de audit intern), care raportează direct consiliului, în special
menţinerea independenţei activităţii acestora;

6) aprobarea şi monitorizarea procesului de implementare a planului de audit intern, după examinarea

prealabilă de către comitetul de administrare a riscurilor şi de comitetul de audit intern;

7) aprobarea şi supravegherea implementării politicii privind numirea organului executiv şi a

personalului care deţine funcţii-cheie;

8) aprobarea şi supravegherea implementării politicilor în domeniul administrării riscurilor şi asigurarea

instruirii personalului băncii antrenat în domeniul corespunzător.

Comitetele specializate
 24

Consiliul băncii poate determina numărul şi structura comitetelor pentru facilitarea propriilor activităţi.
Existenţa comitetelor nu exonerează în niciun fel consiliul de la îndeplinirea colectivă a sarcinilor şi a
responsabilităţilor sale

Comitetele specializate vor susţine consiliul băncii în anumite domenii specifice şi vor contribui la
dezvoltarea şi perfecţionarea cadrului de administrare al activităţii băncii.

Comitetele specializate trebuie să dispună de un regulament general sau separat pe fiecare comitet,
aprobat de consiliul băncii, cu privire la rolul, scopul şi modul de activitate a acestora, de asemenea
trebuie să conţină reguli de activitate a membrilor comitetului.

Comitetele specializate sunt formate, în exclusivitate, din membri ai consiliului băncii. La şedinţele
comitetelor pot fi invitate să participe şi alte persoane, la decizia comitetului, datorită experienţei
specifice sau datorită faptului că îndrumările oferite de acestea sunt relevante pentru un anumit
aspect/domeniu.

Numărul membrilor unui comitet specializat nu poate fi mai mic de 3 persoane. Preşedintele comitetului
este numit de către consiliul băncii din cadrul membrilor aleşi ai comitetului.

Comitetele specializate trebuie:

1) să aibă acces la toate informaţiile relevante şi datele necesare pentru a-şi îndeplini rolul, inclusiv la
date şi informaţii de la funcţii relevante şi funcţii de control intern;

2) să primească rapoarte periodice şi informaţii în caz de necesitate, comunicări şi opinii de la şefii

funcţiilor de control intern în vederea realizării responsabilităţilor atribuite;

3) să revizuiască periodic şi să decidă cu privire la conţinutul, formatul şi frecvenţa informaţiilor privind

riscul care va fi raportat acestora;

4) dacă este necesar, să asigure implicarea corespunzătoare a funcţiilor de control intern şi a altor funcţii
relevante în domeniile lor specifice de expertiză şi/sau să solicite consultanţă din partea unui expert
extern

Comitetul de audit

Preşedintele comitetului de audit trebuie să fie un membru independent. Preşedinte al comitetului de

audit nu poate fi preşedintele consiliului băncii, inclusiv în cazul reunirii acestui comitet cu alte comitete.

Preşedintele comitetului de audit trebuie să dispună de experienţă de specialitate în aplicarea

principiilor de audit, contabilitate şi a proceselor de control intern.

Cel puţin unul din membrii comitetului de audit trebuie să aibă experienţă relevantă domeniului
financiar sau contabilităţii sau legată de activitatea financiară şi/sau de control/audit.

Comitetul de administrare a riscurilor oferă suport consiliului cu privire la apetitul la risc şi la strategia
de risc actuale şi viitoare ale băncii şi sprijină consiliul în monitorizarea aplicării acestei strategii de către
organul executiv. Responsabilitatea generală privind riscurile îi revine în continuare consiliului băncii.

Comitetul de administrare a riscurilor acordă suport consiliului în stabilirea naturii, volumului,

formatului şi frecvenţei informaţiilor privind riscurile.
 25

Pentru a sprijini crearea unor politici şi practici de remunerare fiabile, comitetul de administrare a
riscurilor verifică, fără a aduce atingere sarcinilor comitetului de remunerare, dacă stimulentele oferite
de sistemul de remunerare ţin seama de riscuri, capital, lichidităţi, precum şi de probabilitatea şi
prognoza câştigurilor.

Comitetul de administrare a riscurilor are accesul corespunzător la informaţiile privind profilul de risc al
băncii şi, după caz, la funcţia de administrare a riscurilor şi la consultanţă de specialitate externă.

Comitetul de numire - Cel puţin unul din membrii comitetului de numire trebuie să aibă experienţă
adecvată cu privire la procesul de selecţie şi evaluare a adecvării candidaţilor pentru posturile în organul
de conducere al băncii şi pentru funcţiile-cheie, după caz.

Comitetul de remunerare

- trebuie să fie format într-un mod care să-i permită realizarea responsabilităţilor cu competenţă şi
independenţă cu privire la politicile şi practicile de remunerare şi la stimulentele create în vederea
gestionării riscurilor, a administrării capitalului şi a lichidităţilor.

- trebuie să colaboreze cu alte comitete specializate (comitetul de administrare a riscurilor, comitetul de

audit, comitetul de numire a consiliului) ale căror activităţi pot avea un impact asupra formulării şi bunei
funcţionări a politicilor şi practicilor de remunerare şi să furnizeze informaţii adecvate cu privire la
activităţile desfăşurate consiliului şi, după caz, adunării generale a acţionarilor.

1) să aibă acces la toate datele şi informaţiile referitoare la procesul decizional al consiliului, cu privire la
formularea, punerea în aplicare, supravegherea şi revizuirea politicilor şi practicilor de remunerare;

2) să aibă resurse financiare adecvate şi acces nelimitat la toate informaţiile şi datele provenite de la
funcţiile de control intern, inclusiv de la funcţia de administrare a riscurilor;

3) să asigure implicarea adecvată a funcţiilor de control intern şi a altor funcţii relevante în domeniile de
expertiză respective şi să solicite consultanţă externă atunci când este necesar.

Comitetul de Conducere al băncii este organul executiv al acestuia este care efectuează conducerea
activităţii curente a băncii. Acesta este compus din 7 membri, inclusiv Preşedintele Comitetului de
Conducere al băncii fiind numiţi de către Consiliul băncii, care aprobă Regulamentul Comitetului de
Conducere. Acesta îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare a
Republicii Moldova, statutului băncii şi regulamentelor interne ale băncilor şi are următoarele atribuţii:

a) implementează obiectivele strategice, strategia privind administrarea riscurilor şi cadrul de

administrare a activităţii băncii, inclusiv codul de guvernanţă corporativă, aprobate de consiliul băncii;

b) asigură o structură organizatorică adecvată şi transparentă pentru bancă, inclusiv separarea

responsabilităţilor în cadrul acesteia;

c) realizează monitorizarea adecvată a personalului din subordine;

d) asigură repartizarea sarcinilor şi responsabilităţilor ce revin personalului băncii şi stabileşte o

structură de gestionare care promovează în cadrul băncii o activitate responsabilă şi transparentă;

f) aprobă recomandaţiile Comitetului ALCO pe perioade;

g) aprobă acordarea creditelor în limitele competenţei sale;

 26

h) dirijează executarea politicii de administrare a riscurilor şi poziţiei de platibilitate a băncii;

f) îndeplineşte orice alte atribuţii ce decurg din prezenta lege sau din actele normative emise în aplicarea
acesteia

Comisia de cenzori are următoarele împuterniciri:

 stabileşte pentru bancă proceduri de evidenţă şi de control contabil în temeiul regulamentului BNM,
supraveghează respectarea lor şi controlează conturile şi alte documente ale băncii;
 controlează respectarea legilor şi a regulamentelor aplicabile băncii şi prezintă consiliului băncii
rapoarte respective;
 prezintă avize în problemele solicitate de consiliul băncii şi în alte probleme pe care le consideră
necesare.

Banca

Departament
e

Coordonare/ Contabilitate/ Sisteme

Marketing
Strategie Control informaţionale

Decontări/
Valori
Instrumente de Creditare Juridic
mobiliare
plată

Operaţiuni
Casierie/ Investiţii Organizare/
valutare/
Trezorerie financiare Resurse umane
externe

Figura 1.8. Elementele componente ale structurii organizatorice a băncii

Principalele departamente/direcţii ale băncii comerciale sînt:

1) departamentul de coordonare şi strategie este responsabil de activitatea în ansamblu

privind elaborarea bazelor de funcţionare a băncii, gestionarea activelor şi pasivelor, elaborarea
strategiilor de activitate pe viitor, înfiinţarea altor unităţi subordonate băncii etc.;

2) departamentul de decontări şi instrumente de plată se ocupă de efectuarea plăţilor

prin virament, prin diferite documente de plată; organizarea plăţilor prin carduri, cecuri;
emiterea diferitelor instrumente de credit; cambii, certificate de depozit etc.;

3) departamentul de casierie şi trezorerie efectuează operaţiunile cu numerar şi cu alte

valori, coordonate cu clienţii. Astfel, acest compartiment al băncii se ocupă de încasările şi
plăţile în numerar, de efectuarea plăţilor prin bancomate, încasarea şi transportarea
numerarului de la clienţi la bancă, de la filiale, agenţii la sediul central al băncii, de la băncile
comerciale la BNM, ţine evidenţa numerarului băncii şi asigură păstrarea acestuia etc.;

4) departamentul de contabilitate şi control asigură organizarea şi conducerea activităţii

contabile, exercitarea controlului asupra operaţiunilor contabile, finanţarea şi plăţile efectuate
de unităţile operative ale băncilor pentru clienţii lor, organizarea şi exercitarea controlului
 27

asupra plăţilor reciproce între unităţile teritoriale ale băncii, elabrorarea proiectelor bugetelor
de venituri şi cheltuieli, efectuarea periodică a controlului patrimonial asupra valorilor
materiale ale băncii, întocmirea bilanţurilor şi rapoartelor lunare şi anuale ale băncii;

5) departamentul de relaţii externe şi operaţiuni valutare efectuează transferuri rapide

de numerar şi decontări internaţionale prin anumite modalităţi de plată în favoarea
persoanelor fizice sau juridice, efectuează decontări interbancare internaţionale, angajează linii
de credit bancare externe, evaluează cererile de credite bancare în valută, deschid şi
gestionează conturi în valută pentru persoanele fizice şi juridice, efectuează operaţiuni de
schimb valutar şi alte operaţiuni în valută străină;

6) departamentul de creditare poate fi specializat în funcţie de valoarea creditelor, tipul

de clienţi şi termenul de creditare şi asigură efectuarea operaţiunilor de creditare. Acest
departament are următoarele atribuţii – stabilirea politicii de credit a băncii, analiza cererilor de
credit şi evaluarea performanţelor finanţiare şi nefinanciare ale solicitanţilor de credit,
monitoringul creditelor, urmărirea creditelor nerambursate la scadenţă, lichidarea şi prevenirea
acestora etc.;

7) departamentul de sisteme informaţionale vizează informatizarea activităţii

decizionale, de analiză, proiectarea, implimentarea şi întreţinerea subsistemelor informatice în
legătură cu toate operaţiunile derulate de bănci, exploatarea aplicaţiilor respective, asigurarea
telecomunicaţiilor interbancare etc.;

8) departamentul operaţiuni cu valorile mobiliare desfăşoară activităţi operaţionale cu

valorile mobiliare corporative şi cele de stat din cont propriu, din ordinul şi contul clienţilor pe
piaţa valorilor mobiliare, participă pe piaţa secundară a valorilor mobiliare de stat organizată de
BNM, emite acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare;

9) departamentul de investiţii financiare are ca obiectiv efectuarea operaţiunilor de

investiţii în valorile mobiliare de stat şi corporative, gestiunea portofoliilor investiţionale,
acordarea consultaţiilor privind investiţiile, administrarea şi păstrarea valorilor mobiliare şi a
altor valori etc.;

10) departamentul de marketing desfăşoară cercetarea pieţei bancare naţionale şi

străine, stabilirea strategiilor de preţuri la operaţiunile şi serviciile bancare prestate,
segmentarea clienţilor bancari, promovarea şi gestionarea produselor etc.;

11) departamentul juridic asigură legalitatea în desfăşurarea activităţii băncii şi în

apărarea intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale proprii activităţii bancare;

12) departamentul de organizare şi resurse umane se ocupă de structura organizatorică

a băncii, organizarea, normarea şi asigurarea condiţiilor de muncă ale salariaţilor, selecţionarea,
încadrarea şi utilizarea forţei de muncă, elaborarea împreună cu celelalte departamente a
proiectelor şi prognozelor trimestriale şi anuale privind activitatea băncii în vederea executării
lor, recalificarea funcţionarilor bancari.
 28

1.5.

În vederea desfăşurării activităţii în Republica Moldova, fiecare bancă trebuie să dispună de o

licenţă eliberată de Banca Naţională a Moldovei. Banca Naţională a Moldovei este învestită cu dreptul
exclusiv de a elibera licenţe băncilor. Banca Naţională a Moldovei acordă licenţă unei bănci numai dacă
este pe deplin convinsă că banca respectivă poate asigura desfăşurarea unei activităţi în condiţii de
siguranţă şi de respectare a cerinţelor unei administrări prudente şi sănătoase, care să asigure
protejarea intereselor deponenţilor şi ale altor creditori şi buna funcţionare a sistemului bancar, sens în
care trebuie să fie respectate dispoziţiile Legii cu privire la activitatea băncilor şi ale actelor normative
emise în aplicarea acesteia.

Banca Naţională a Moldovei acordă licenţă unei bănci numai dacă cel puţin trei persoane fizice conduc
activitatea curentă a băncii solicitante. Persoanele fizice cărora le sînt încredinţate responsabilităţi, în
calitate de membri ai organului de conducere al băncii pentru care se solicită licenţierea, trebuie să
îndeplinească cerinţele prevăzute la art.43 din legea privind activitatea băncilor.

Băncile pot desfăşura, în limita licenţei acordate, următoarele activităţi:

a) atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

b) acordarea de credite, printre altele: credite de consum, contracte de credit legate de bunuri imobile,
factoring cu sau fără recurs, finanţarea tranzacţiilor comerciale (inclusiv forfetare);

c) leasing financiar;

d) prestarea serviciilor de plată în conformitate cu Legea cu privire la serviciile de plată şi moneda

electronică;

e) emiterea şi administrarea cecurilor de călătorie, cambiilor şi altor instrumente de plată în măsura în

care o astfel de activitate nu se încadrează la lit.d);

f) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;

g) tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu oricare dintre următoarele: instrumente ale pieţei
monetare (cecuri, efecte de comerţ, certificate de depozit etc.); valută străină; contracte futures şi
contracte cu opţiuni pe instrumente financiare; instrumente având la bază cursul de schimb şi rata
dobânzii; valori mobiliare şi alte instrumente financiare;

h) participarea la emisiunile de valori mobiliare şi alte instrumente financiare şi prestarea de servicii

legate de aceste emisiuni;

i) consultanţa acordată persoanelor juridice cu privire la structura capitalului social, strategia de afaceri
şi alte aspecte legate de afaceri comerciale, precum şi consultanţă şi servicii referitoare la fuziuni şi
achiziţii de persoane juridice;

j) brokeraj monetar (intermediere pe pieţele interbancare);

k) administrarea de portofolii şi consultanţa legată de aceasta;

l) custodia şi administrarea de instrumente financiare;

 29

m) servicii de informaţii privind creditele;

n) servicii de păstrare în casete de siguranţă;

o) emiterea de monedă electronică în conformitate cu Legea cu privire la serviciile de plată şi moneda

electronică;

p) orice alte activităţi sau servicii, permise de Banca Naţională a Moldovei, în măsura în care acestea se
circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează
respectivele activităţi.

Banca Naţională a Moldovei ţine registrul băncilor persoane juridice din Republica Moldova şi al
sucursalelor băncilor din alte state, în care se înscrie seria, numărul şi data acordării licenţei, denumirea,
adresele sediului acestora şi ale sucursalelor şi reprezentanţelor băncii, informaţia privind reperfectarea
licenţei, eliberarea copiilor şi duplicatelor de pe aceasta. Banca Naţională a Moldovei publică pe pagina
web oficială şi actualizează în mod regulat o listă cu denumirile tuturor băncilor care au primit licenţă,
inclusiv ale sucursalelor băncilor din alte state.

Băncile persoane juridice din Republica Moldova sau sucursalele băncilor din alte state ale căror licenţe
au fost retrase sînt radiate din registru prin înserarea unei note speciale care include data şi numărul
deciziei privind retragerea licenţei. Radierea nu reprezintă excluderea fizică a datelor despre bancă din
registru.

1.6. Extinderea activităţii băncii în teritoriu

Există două tipuri de gestiune a băncii comerciale cu multe sedii: gestiunea centralizată şi
decentralizată.
Gestiunea centralizată presupune limitarea absolută în drepturi de decizie a filialelor cu stabilirea
setului de probleme asupra căruia filiala poate acţiona independent.
Gestiunea decentralizată presupune înzestrarea filialelor cu drepturi decizionale asupra unui
spectru larg de probleme, lăsând în competenţa centralei doar deciziile ce prevăd strategia de dezvoltare
precum şi cele implică riscuri financiare majore. Tot ce este pozitiv la sistemul centralizat este negativ la
sistemul decentralizat.
 30

Dezavantaje
Avantaje - excluderea dublării funcţiei; - posibilitatea d
pierdere a clientulu
- posibilitatea de a utiliza un personal mult datorită scăder
mai competent şi calificat pentru luarea operativităţii
deciziilor la nivel de centrală; deservirii lui;
- micşorarea riscului datorită controlului
permanent asupra filialei; - îngreuneaz
- economia cheltuielilor pentru prelucrarea transferul informaţie
documentelor; de la filială l
centrală în unel
- posibilitatea de a verifica în permanenţă cazuri generân
activitatea filialelor şi de a planifica viitorul riscuri operaţional
ei; (posibilităţi de erori)
- posibilitatea de a transfera excesul de - monopolizare
mijloace băneşti de la o filială cu excedent deciziilor de central
de resurse la alta care are necesităţi (deficit nu dau posibilitate
de resurse) financiare. de formare
personalului
competent la nivel d
filială.
Figura 1.7. Avantaje şi dezavantaje ale gestiunii centralizate

Băncile au dreptul de a înfiinţa filiale în următoarele condiţii:

- banca care intenţionează să creeze o filială trebuie să deţină capitalul minim necesar conform
autorizaţiei eliberate şi coeficientului capitalului normativ total, corelat cu activele ponderate la risc;
- banca trebuie să activeze minimum un an de zile după acordarea autorizaţiei şi cel puţin o dată
să fie supusă controlului de la BNM;
- banca trebuie să îndeplinească prevederile legilor Republicii Moldova şi ale actelor normative
bancare ale BNM;
- banca nu trebuie să fie obiectul aplicării măsurilor de sancţionare şi remediere din partea BNM.
Banca poate deschide filiale, reprezentante numai cu aprobarea prealabilă a BNM.

• persoană juridică aflată în relaţie cu o întreprindere-mamă, în una

dintre situaţiile prevăzute la noţiunea “întreprindere-mamă”.
filială Filialele unei filiale se consideră filiale ale întreprinderii care este
întreprinderea-mamă iniţială;

• subdiviziune separată a băncii, care este o parte dependentă din

punct de vedere juridic de banca respectivă şi care desfăşoară direc
sucursală toate sau unele dintre tranzacţiile specifice activităţii băncilor;

• subdiviziune separată, situată în afara sediului băncii, jurid

reprezentanţă dependentă de bancă, care reprezintă şi apără interesele ei;

Figura 1.8. Definiţii

Modul de organizare şi funcţionare a filialei, reprezentanţei se stabileşte în regulamentul filialei,

reprezentanţei, iar pentru oficiul secundar - în regulamentul filialei în cadrul căreia a fost deschis oficiul
 31

secundar, în regulamentul oficiului secundar respectiv sau în regulamentul-tip al oficiului secundar, ce

reglementează activitatea tuturor oficiilor secundare aprobat de Consiliul băncii.

Denumirea filialei, reprezentanţei trebuie să includă indicarea faptului că este filială, respectiv,
reprezentanţa băncii care a deschis-o.

Denumirea oficiului secundar trebuie să conţină indicarea tipului acestuia (agenţie, punct de
schimb valutar) şi apartenenţa la filiala concretă în cadrul căreia a fost deschis.

Banca prezintă la BNM, pe suport hîrtie, anual, cel tîrziu pînă la data de 15 ianuarie după anul
gestionar informaţia privind filialele, reprezentanţele şi oficiile secundare.

Tema 3.

3.1.

Instrumentele de fonduri proprii reprezintă instrumentele de capital emise de bancă care se califică
drept instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, instrumente de fonduri proprii de nivel 1
suplimentar sau instrumente de fonduri proprii de nivel 2.

Astfel structura capitalului bancar include:

 Fonduri proprii (resurse proprii)

 Capital împrumutat (resurse atrase)
Diferenţele dintre aceste două componente sunt

Fonduri proprii Capital împrumutat

• aparţine băncii cu drept de proprietate • nu aparţine băncii cu drept de proprietate, se află doar
• nu necesită rambursare custodia ei
• nu are termeni de scadenţă • are termeni de scadenţă
• se utilizează pentru finanţarea proiectelor de lunga durată • necesită rambursare în funcţie de termenul de scadenţ
şi necesităţi proprii ale băncii • finanţează proiecte de scurtă durată
• nu generează costuri sub formă de dobânzi • este plătibil cu dobânzi
• este plătibil prin dividende • este relativ mai puţin costisitor

Instrumentele de capital se califică drept instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază numai dacă
sunt îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii:


instrumentele sunt emise direct de bancă cu acordul prealabil al acţionarilor băncii sau al
organului de conducere a acesteia;
 instrumentele sunt achitate integral cu mijloace băneşti, iar achiziţionarea lor nu este finanţată
în mod direct sau indirect de bancă;
 instrumentele îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii referitoare la clasificarea lor:
 se califică drept capital propriu subscris de acţionari;
 sunt clasificate drept capitaluri proprii în sensul cadrului contabil;
 sunt clasificate drept capitaluri proprii în scopul stabilirii activului net negativ;
 instrumentele sunt prezentate în mod clar şi distinct în bilanţ în situaţiile financiare ale băncii;
Elementele de fonduri proprii de nivel 1 de bază ale băncii constau din:
 32

• instrumente de capital, inclusiv acţiuni ordinare emise de bancă sub rezerva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legislaţ
1
• conturi de prime de emisiune aferente instrumentelor menţionate la subpunctul 1);
2
• rezultatul reportat;
3
• alte elemente ale rezultatului global acumulate;
4
• alte rezerve.
5

Elementele de fonduri proprii de nivel 2 constau în:

• instrumente de capital, inclusiv acţiuni preferenţiale, care nu au clauza de convertire în instrumente de fonduri propr
1 nivel 1 de bază şi împrumuturi subordonate;

• conturile de prime de emisiune aferente instrumentelor menţionate la subpunctul 1);

2

• ajustările generale pentru riscul de credit, înainte de impozite, de până la 1,0% din cuantumurile ponderate la risc ale
3 expunerilor calculate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente tratamentului ris
de credit pentru bănci potrivit abordării standardizate.

Instrumente de fonduri proprii de nivel 2

 Instrumentele de capital şi datoriile subordonate se califică drept instrumente de fonduri proprii

de nivel 2 dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. instrumentele sunt emise sau, după caz, datoriile subordonate sunt obţinute şi plătite integral;
2. instrumentele nu sunt achiziţionate sau, după caz, datoriile subordonate nu sunt acordate de
niciuna dintre următoarele:
 bancă sau filialele sale;
 o întreprindere în care banca deţine o participaţie ce constă în deţinerea, directă sau prin
control, a cel puţin 20% din drepturile de vot sau din capitalul întreprinderii respective;
3. achiziţionarea instrumentelor sau, după caz, acordarea împrumuturilor subordonate nu este finanţată
în mod direct sau indirect de bancă;

4. creanţa asupra principalului instrumentelor, în temeiul dispoziţiilor care reglementează instrumentele

sau, după caz, creanţa asupra principalului împrumuturilor subordonate, în temeiul dispoziţiilor care
reglementează datoriile subordonate, este în întregime subordonată creanţelor tuturor creditorilor
nesubordonaţi;

 instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate nu sunt garantate şi nici nu fac obiectul unei
garanţii care creşte rangul de prioritate la plată al creanţelor, de niciuna dintre următoarele:
a) bancă sau filialele sale;
b) întreprinderea-mamă a băncii sau filialele sale;
c) societatea financiară holding-mamă sau filialele sale;
d) societatea holding cu activitate mixtă sau filialele sale;
e) societatea financiară holding mixtă sau filialele sale;
f) orice întreprindere care are legături strânse cu entităţile menţionate la litera a) – e);
 instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate nu fac obiectul nici unei dispoziţii care creşte
rangul de prioritate la plată al creanţelor înregistrate în temeiul instrumentelor sau, respectiv, al
 33

împrumuturilor subordonate;
 instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate au o scadenţă iniţială de cel puţin cinci ani;
 dispoziţiile care reglementează instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate nu includ
niciun stimulent pentru rambursarea sau, după caz, răscumpărarea cuantumului principalului acestora
de către bancă înainte de scadenţă;
 în cazul în care instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate includ una sau mai multe
opţiuni de cumpărare sau de restituire anticipată, după caz, opţiunile se exercită la discreţia exclusivă a
emitentului sau a debitorului, după caz;
Băncile nu includ în elementele de fonduri proprii următoarele:

• rezervele rezultate din evaluarea la valoarea justă, reprezentând câştiguri sau pierderi generate
de acoperirile fluxurilor de trezorerie ale instrumentelor financiare care nu sunt evaluate la
valoarea justă, inclusiv fluxurile de trezorerie previzionate;
• câştigurile sau pierderile înregistrate de bancă din evaluarea la valoarea justă a datoriilor şi care
rezultă din modificarea riscului de credit al acesteia;
• câştigurile şi pierderile din evaluarea la valoarea justă a datoriilor care provin din instrumente
financiare derivate ale băncii care rezultă din modificarea riscului de credit al acesteia.
Stabilirea valorii capitalului bancar se poate face în trei modalităţi:
1) la valoarea contabilă, ca diferenţă între totalul activelor şi pasive, ca o mărime folosită pentru
raportare;
2) la valoarea de piaţă, folosind cursul acţiunilor aflate în circulaţie, multiplicat cu numărul
acestora;
3) la valoarea nominală a acţiunilor.
Scopurile cheie ale capitalului sunt acelea de a oferi stabilitate şi de a absorbi pierderile,
furnizând astfel o măsură de protecţie pentru deponenţi şi alţi creditori în cazul lichidării. Astfel, capitalul
unei bănci trebuie să posede 3 caracteristici importante:
- trebuie să fie permanent;
- nu trebuie să genereze cheltuieli fixe obligatorii;
- trebuie să permită subordonarea legală faţă de drepturile deponenţilor şi ale altor creditori.
3.2.

Resursele băncii comerciale sunt constituite din resurse proprii, resurse atrase şi resurse împrumutate.
Resursele proprii ale băncii comerciale sunt constituite din capital subscris de acţionari şi din beneficiile
distribuite şi înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc, plus profitul anului în curs, şi anilor
precedenţi şi fondurile constituite de bancă. Deţinerea capitalului propriu contribuie în mare măsură la
asigurarea stabilităţii băncii şi a eficienţei activităţii ei.

Capital intern fondurile proprii ale băncii necesare pentru acoperirea pierderilor viitoare neaşteptate, la
un nivel de încredere selectat pentru un anumit orizont de timp. Acesta reprezintă o formă de
cuantificare a riscului şi leagă capitalul de riscurile specifice băncii, indiferent de existenţa activelor;

Din punct de vedere al gradului de stabilitate resursele pot fi:

- resurse stabile – care pot fi plasate pe termen lung, constituite din capital social, fondul de
rezervă, primele legate de capital social;
- resurse temporare – care pot fi plasate pe termen scurt, constituite din rezervele pentru
pierderi la credite, dividende de plată, fonduri şi rezerve constituite temporar.
Din cauza că băncile utilizează în afacerile sale mijloacele băneşti ale depunătorilor, este
important ca ele să aibă un grad înalt de lichiditate, adică să poată acoperi în orice moment cererea
solicitanţilor care au depus banii la prima cerinţă. În acest scop băncile trebuie să deţină fonduri proprii.

La rîndul său fondurile proprii îndeplinesc trei funcţii importante:

 34

1) funcţia de protecţie înseamnă protecţia deponenţilor şi a creditelor băncii. În acest caz de

falimentare a băncii, din acest fond sunt achitate toate obligaţiile faţă de clienţii băncii. Aceasta este
funcţia primordială a capitalului propriu.
2) funcţia operativă constă în asigurarea mijloacelor financiare pentru desfăşurarea activităţii
băncii în mod normal. În cadrul acestei funcţii se asigură caracteristica operaţiunilor bancare în
dependenţă de sarcinile băncii.
3) funcţia de reglementare se referă la interesul tuturor categorii de clienţi ai băncii pentru a
asigura o funcţionare cu succes a băncii, la respectarea legislaţiei în vigoare.
Din toate cele expuse rezultă că funcţia primordială a fondurilor proprii constă în asigurarea
stabilităţii băncii.
Raportarea lunară a nivelului fondurilor proprii de către societăţile bancare se face pe baza
datelor înscrise în balanţa contabilă a fiecărei luni la Direcţia Supraveghere din cadrul BNM, luându-se în
considerare următoarele principii:

a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în condiţiile

înregistrării unui nivel pozitiv al fondurilor proprii ;

b) datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în proporţie de maximum 50% din
capitalul propriu şi va trebui să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii:

- să fie în întregime angajată;

- în cazul datoriei subordonate - la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie de cel puţin 5 ani,
cunoscut fiind faptul că aceasta este ultima care se plăteşte de către bancă; o scadenţă nedeterminată
ar putea duce la concluzia de afectare a nivelului fondurilor proprii;

- la calculul nivelului fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate va fi gradual redus cu 20%
pe an, în ultimii 5 ani anterior scadenţei;

- contractul de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei subordonate în alte

circumstanţe decât lichidarea băncii;

- cazul lichidării băncii, datoria subordonată este ultima plătită.

Pe măsura dezvoltării băncii, au loc modificări ale capitalului ce se efectuează atât din nevoia
de menţinere a imaginii de bancă solidă, fie din necesităţi strategice ale băncii ce vizează o creştere a
prezenţei sale pe diverse pieţe, fie în vederea încadrării în limitele unor reglementări în domeniu.
3.3.

Capitalul bancar este un element bilanţier, regăsit în partea de pasiv al bilanţului bancar,
structura-i fiind determinată de sursele de provenienţă a elementelor lui. Astfel, putem desemna două
elemente majore ale capitalului propriu – aportul acţionarilor băncii, element parvenit din exterior, şi
capital realizat prin redimensionarea profiturilor anilor precedenţi şi a celui din anul în curs de gestiune,
fiind un element de creaţie internă a băncii.
 35

Sursa externă –
aportul Sursa
acţionarilor: internă-
profiuri
Acţiuni simple; realizate
Acţiuni Fondurile Capital
priveligiate; propriu
Obligatorii
Surplus de capital,
realizat din Neobligatorii
emisiunea Beneficiul
acţiunilor simple şi nerepartizat
a celor priveligiate

Figura 3.1. Părţile componente ale capitalului propriu

Elementele capitalului propriu, formate prin atragerea mijloacelor financiare din exterior sunt:
1. Acţiuni simple sau ordinare sînt acţiunile ce dau dreptul participării acţionarilor la formarea
capitalului, aduc venit în formă de dividend, dau dreptul la vot la adunarea acţionarilor. Mărimea
dividendului nu se fixează şi depinde de beneficiul realizat de bancă în anul curent. În conformitate cu
Articolul 14 al Legii privind Societăţile pe Acţiuni, acţiunea ordinară conferă proprietarului ei:
- dreptul la un vot în adunarea generală a acţionarilor;
- dreptul de a primi o cota-parte din dividende;
- o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia.
Drepturile patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni ordinare pot fi realizate numai după
satisfacerea tuturor drepturilor patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni preferenţiale. Nu există nici o
obligaţiune de a achita dividende aferente acţiunilor ordinare;
2. Acţiunile privilegiate sau preferenţiale se caracterizează prin faptul că dividendul este stabilit
şi nu depinde de beneficiu. Posesorii acţiunilor date au facilităţi în caz de faliment, au dreptul la
înaintarea reclamaţiilor faţă de bancă. Ele pot fi:
- nelimitate, ce nu au termen de stingere;
- convertibile, ce conţin menţiuni despre schimbarea lor contra unui anumit număr de acţiuni
simple pe o perioadă determinată;
- cu termen nelimitat, ce se cumpără după o dată determinată avizată preliminar.
Ele, ca obiect de investigaţie, beneficiază de un risc mai mic şi un nivel mediu a dividendelor, de
aceia, în conformitate cu Legea privind Societăţile pe Acţiuni, o acţiune preferenţiala nu da drept de vot
proprietarului ei, însă, conferă proprietarului ei drepturi suplimentare faţă de proprietarul acţiunii
ordinare referitor la ordinea primirii dividendelor şi la cuantumul dividendelor; şi (2) la ordinea primirii
unei părţi din bunurile societăţii care se distribuie în cazul lichidării ei.
În conformitate cu Articolul 15 al Legii privind Societăţile pe Acţiuni, acţiunile preferenţiale pot
fi cu dividende fixate sau nefixate. În cazul acţiunilor cu dividende fixate, dividendele se stabilesc într-o
suma fixată pe o acţiune sau în procent fixat faţă de valoarea nominală a acţiunii. Acţiunile
preferenţiale cu dividende fixate pot fi cumulative, parţial cumulative şi necumulative. Acţiunile
cumulative acordă proprietarilor lor dreptul de a primi, printr-un singur vărsămînt toate dividendele
acumulate într-o anumită perioadă de timp, sau dreptul de a primi dividende în următoarea perioadă
de timp dacă societatea nu le-a plătit în perioada precedentă. Acţiunile parţial cumulative dau dreptul
de a primi o parte din dividendele acumulate, dar acţiunile necumulative nu dau un asemenea drept.
Surplusul de capital se formează în proces de plasament atât al acţiunilor simple, cât şi a celor
privelegiate ca diferenţa dintre preţul de emisiune a lor şi valoare nominală, indicată în prospectul de
emisiune.
 36

Elementele capitalului propriu, formate pe parcursul activităţii băncii în urma realizării unei
activităţi profitabile sunt:
A. Fondurile, care reprezintă părţi de profit net, stocate la decizia acţionarilor băncii sau prin
urmare a acţiunii unor acte de reglementare, fiind condiţionate spre utilizare de anumite scopuri. Astfel
de fonduri pot fi obligatorii, formate la cerinţa unor acte normative sau neobligatorii, lăsate la discreţia
acţionarilor.
Printre fondurile obligatorii menţionăm:
1. Fondul de rezervă, format de către bancă ca societate pe acţiuni sub incidenţa legii „Cu
privire la societăţile pe acţiuni” prin defalcarea anuală a 5% din profit net până la constituirea a 15% din
capitalul social, dacă statutul băncii nu prevede altceva. Acest fond poate fi utilizat numai în cazul
insuficienţei de profit şi este destinat acoperirii pierderilor băncii şi/sau plata dobânzilor la obligaţiunile
plasate de bancă. Mijloacele acestui fond sunt plasate doar în active cu lichiditate înaltă.
2. Fondul de risc, destinat acoperirii pierderilor, survenite ca urmare a implicării băncii în unele
activităţi specifice cu un grad înalt de risc.
3. Fondul de amortizare sau fondul de reevaluare a mijloacelor fixe, destinat compensării uzurii
mijloacelor fixe, fiind utilizat pentru renovarea sau înlocuirea lor.

Fonduri

fondurile fondurile
obligatorii neobligatorii

Fondul Fondul de stimulare şi

Fondul de Fondul de
(capitalul) remunerare a
risc amortizare
de rezervă personalului

Fonduri cu
destinaţie
specială

Figura 3.2. Tipurile de fonduri bancare

Fondurile neobligatorii sunt:
1. Fondul de stimulare şi remunerare a personalului, destinat achitării primelor şi altor
suplimente ce sunt în afara salariilor angajaţilor băncii;
2. Fonduri cu destinaţie specială, formate de bancă la decizia Adunării Generale a Acţionarilor.
B. Beneficiul nerepartizat reprezintă suma beneficiului acumulat ce rămîne în posesia băncii
după repartizarea profitului realizat în cadrul exerciţiului de gestiune. Volumul beneficiului nerepartizat
depinde de mărimea dividendelor, achitate acţionarilor din profitul net, rămas după impozitare şi de
cotele defalcate în diverse fonduri. Utilizarea beneficiului nerepatrizat este necondiţionată de anumite
scopuri, ca în cazul fondurilor, rămînînd la discreţia managementului bancar. El poate fi destribuit în
cadrul expansiunei activităţii bancare la deschiderea de noi filiale şi reprezentanţe, pentru
implimeentarea unor produse şi servicii noi sau a unor tehnologii performante.
Capitalul social al băncii se formează în dependenţă de forma organizatorico – juridică a
acesteia. În cazul când banca este o S.A. acestea se formează prin emiterea acţiunilor ordinare şi
preferenţiale. Toate acţiunile oferă drepturi şi obligaţiile acţionarului în funcţie de tipul acţiunilor
deţinute. Dacă banca este o societate cu răspundere limitată atunci capitalul social se formează din
cotele de participare a membrilor fondatori.
 37

Capitalul sau fondul de rezervă trebuie să constituie nu mai puţin de 15% din valoarea
capitalului social al băncii, fiind format din defalcările anuale din profitul net pînă la atingerea mărimii
prevăzute în statutul băncii. Volumul defalcărilor este stabilit de Adunarea Generală a Acţionarilor şi
trebuie să constituie nu mai puţin de 5% din profitul net al băncii.
Capitalul de rezervă este plasat la bancă în active cu o lichiditate înaltă, care asigură utilizarea
lor în orice moment. El este folosit numai în cazul insuficienţei de profit şi se repartizează pentru
acoperirea pierderilor băncii şi / sau plata dobînzii sau a altor venituri aferente obligaţiunilor plasate de
ea.
Pe lîngă fondul de rezervă bancă poate să-şi creeze o diversitate de fonduri: fondul de risc,
fondul de reevaluare a mijloacelor fixe, fondul de stimulare economico – materială şi alte fonduri cu
destinaţie specială.
Profitul nerepartizat reprezintă profitul acumulat pe parcursul perioadei de gestiune după
impozitare şi plata dividendelor. La sfirşitul anului de gestiune repartizarea profitului se va aproba prin
majoritatea voturilor la Adunarea Generală a Acţionarilor. Profitul poate fi distribuit în diverse scopuri,
însă unul principal îl constituie repartizarea mijloacelor băneşti în fondul de rezervă.
Asupra volumului şi structurii de fonduri proprii a băncii influenţează o serie de factori:

Factori exogeni

 Reglementările BNM privind nivelul minim al capitalului necesar pentru autorizarea şi

funcţionarea societăţilor bancare (în prezent nivelul minim este stabilit la 200 milioane lei).
 Reglementările BNM privind rata fondurilor proprii totale prin care se stabileşte la minimum
16,25% a raportului dintre fondurile proprii şi cuantumul total al expunerii la risc
 Gradul de dezvoltare a pieţii financiare, de care depinde diversitatea instrumentelor financiare,
pe care le poate utiliza banca pentru a-şi majora capitalul
 Situaţia economică în arealul de funcţionare a băncii. Relaţia dintre volumul capitalului şi situaţia
economică este directă: cu cât este mai evidentă evoluţia pozitivă a indicatorii macroeconomici, cu atât
este mai productivă activitatea băncii, generând capital propriu intern şi stimulând interesul acţionarilor
băncii de a investi în ea.
Factori endogeni

• Profiturile perioadei curente ce se repartizează în fonduri prin decizia proprietarilor băncii în

cadrul Adunării Generale a Acţionarilor. Astfel, volumul profiturilor anuale, rămase la dispoziţia băncii
este în relaţie indirectă cu vorinţa acţionarilor de a incasa dividendele;
• Pierderile perioadei curente ce se suportă din fondurile proprii ( în special din cel de rezervă)
determinate din repartizările profitului perioadelor anterioare;
• Decizia proprietarilor băncii de a majora capitalul în vederea realizării unor obiective strategice,
ce se fructifică prin noi emisiuni de acţiuni.
3.4.

Băncile îşi calculează ratele capitalului după cum urmează:

 rata fondurilor proprii de nivel 1 de bază reprezintă fondurile proprii de nivel 1 de bază ale
băncii exprimate ca procent din cuantumul total al expunerii la risc;
 rata fondurilor proprii de nivel 1 reprezintă fondurile proprii de nivel 1 ale băncii exprimate ca
procent din cuantumul total al expunerii la risc;
 rata fondurilor proprii totale reprezintă fondurile proprii ale băncii exprimate ca procent din
cuantumul total al expunerii la risc.
Amortizorul anticiclic de capital are ca scop creşterea rezilienţei sectorului bancar la pierderile
potenţiale induse de o creştere excesivă a creditării. Amortizorul se constituie în perioada de creştere
 38

excesivă a creditării, ca supliment la amortizorul de conservare a capitalului, şi poate fi eliberat în faza

de contracţie cu scopul absorbţiei pierderilor.

 amortizor de conservare a capitalului - fondurile proprii pe care o bancă este obligată să le

menţină
 rata amortizorului anticiclic - rata procentuală pe care băncile trebuie să o aplice pentru a
calcula amortizorul anticiclic de capital specific băncii şi care este stabilită conform
Regulamentului cu privire la amortizoarele de capital ale băncilor
Cerința de capital pentru băncile din Republica Moldova va varia între 13,5% și 16,25%, în funcție de
structura acționariatului și de importanța sistemică a băncii. Anterior se aplica cerința de capital de 16%
pentru toate băncile.

Cuantmul Total al Expunerii la Risc sunt activele băncii şi unele conturi condiţionale (ce
reprezintă un risc pentru bancă) care se clasifică în categorii cu anumite ponderi ale riscului. Ponderea
riscului atribuită unui anumit activ sau unui cont condiţional determină procentul activului dat care se
sumează cu toate celelalte active ponderate la risc pentru a determina suma totală a activelor
ponderate la risc ale băncii.

Asupra conturilor extrabilanţiere (care reprezintă un risc pentru bancă), anterior aplicării
ponderii riscului se aplică factorul de transformare creditară şi apoi fiecare categorie transformată este
atribuită unei categorii de ponderare la risc în conformitate cu tipul activelor sau cu tipul partenerului cu
care se efectuează tranzacţia.

Astfel, pentru determinarea Cuantmului Total al Expunerii la Risc, toate activele bancare se clasifică în 4
categorii mari, pornind de la posibilitatea de a le pierde în urma factorilor de risc de credit (de
nerambursare) şi se ponderează cu coeficienţii de risc 0%, 20%, 50% şi 100%, după cum urmează:

1. Categoria 0%:

 Numerar
 Conturile la BNM, inclusiv rezervele minime obligatorii;
 Cambii de trezorerie;
 Partea creditelor asigurate cu depozite băneşti consemnate la banca care a acordat creditul.
2. Categoria 20%:

 Numerar – instrumente în proces de încasare

 Hârtii de valoare de stat;
 Creditele garantate de către Guvernul RM sau asigurate prin Hârtii de valoare de stat;
 Depozitele în băncile Moldovei şi ale ţărilor membre ale OCDE;
 Plasamentele la termen mai mare de un an în băncile Moldovei şi ale ţărilor membre ale OCDE.
3. Categoria 50%:

 Activele asigurate prin prima ipotecă rezidenţială, în stare de acumulare a dobânzii;

 Depozitele şi plasările pe termen scurt în băncile altor ţări (cu excepţia OCDE şi Republicii Moldova);
 Acreditivele pentru care banca poartă răspundere materială în cazul neexecutării.
4. Categoria 100%:

 Teren, clădiri, utilaje;

 Credite curente şi fără dobândă;
 Altele, nereflectate în alte categorii.
Trebuie să ţinem cont de faptul că băncile sunt din ce în ce mai implicate în operaţiuni
extrabilanţiere, care nu presupun utilizări efective ale resurselor bancare, ci numai angajamente luate
 39

de bancă în favoarea terţilor. Aceste angajamente, însă, determină o expunere la risc a instituţiei
bancare. Astfel, pe baza unor coeficienţi de conversie, se pot include la determinarea activelor
ponderate la risc şi aceste operaţiuni. Se utilizează următoarele clase de risc:

- clasa de risc de 20% - scrisori de credit comercial;

- clasa de risc 50% - facilităţi de emitere a obligaţiunilor;

- angajamente şi linii de credite mai mari de un an;

- clasa de risc 100% - convenţii de vînzare şi răscumpărare de active;

- garanţii de credit.

Factorii calitativi care influenţează la suficienţa fondurilor proprii sunt:

Sistemul fiscal, de care

Capacitatea acţionarilor de a
depinde nivelul impozitului
aduce noi aporturi în proces
pe profit, respectiv volumul
de emisiune suplimentară şi
profitului net, rămas la
subscriere la acţiuni
dispoziţia băncii

Modul de formare şi Capacitatea băncii de a

estimare a profitului satisface necesităţile
financiare actuale şi cele
viitoare

Gradul de eficienţă a Gradul de evoluţie a

managementului băncii, de care pieţii produselor
depinde volumul de beneficiu Factorii
bancare, ce determină
nerepartizat, ce va rămâne la calitativi
gradul de risc, implicat
dispoziţia băncii la sfârşitul activităţii bancare
exerciţiului financiar

Figura 3.3. Componenţa factorilor calitativi care influenţează asupra suficienţei capitalului bancar

Profitul care rămîne băncii va fi diferenţa dintre dobînzile încasate de bancă (di) aferente
activului valorificat şi cele plătite de bancă (dp) pentru resurse împrumutate.

P= (Cp+Ci) x di–Ci x dp
(3.1)

Rata rentabilităţii capitalului propriu va fi:

P
ROE= x 100 %
Cp
(3.2)

unde R – rata rentabilităţii capitalului propriu; P – profitul care rămâne băncii; Cp – capital
propriu.
 40

Rentabilitatea capitalului propriu al băncii creşte direct proporţional cu gradul de

îndatorare al băncii (Ci/Cp).

În practica sistemului bancar american sunt recomandaţi următorii indicatori de analiză a riscului
de capital prezentaţi în tabelul ce urmează.

Tabelul 3.1

Indicatori de analiză a riscului de capital

Indicator Explicaţia indicatorului

K1= Fonduri proprii/Active Demonstrează în ce măsură activele sunt acoperite de fondurile proprii sau câte
totale x 100% toate activele banca poate să-şi permită să le piardă; banca poate să le acoper
fonduri proprii mai mult de 5; 10% din active totale;

K2= Fonduri proprii/Active Demonstrează procesul de utilizare a fondurilor proprii, adică raportul în care act
profitabile x 100% profitabile au fost acoperite din sursele fondurilor proprii (limitele se stabilesc de b
independent).

K3= Fonduri Demonstrează gradul de îndatorare a băncii, determinând raportul dintre fond
proprii/Depozite totale x proprii şi depozitate, adică indică dependenţa solvabilităţii băncii de fondurile propri
100% cu cât este mai mic cu atât riscul de insolvabilitate este mai mare.

EM= Active totale/Fonduri Determină gradul de îndatorare a băncii deoarece conform egalităţii bilan
Proprii A=Fp+Datorii totale. În literatura de specialitate se mai numeşte multiplicat
capitalului sau efect de pârghie

Tema 4. Resursele atrase ale băncii comerciale

4.1.

Evoluţia de ansamblu a resurselor băncii de la înfiinţare şi pînă în prezent poate fi susţinută

printr-o serie de factori caracteristici, dintre care vom evidenţia:
a) creşterea continuă a resurselor şi plasamentelor, începînd din 1993, creştere evaluată în
echivalent U.S.D. pentru eliminarea deprecierii monedei naţionale şi posibilitatea comparării datelor din
finalul fiecărui an;
b) încheierea cu profit a fiecărui exerciţiu financiar ce a permis asigurarea unei baze solide a
programelor proprii de dezvoltare şi strategie;
c) susţinerea economiei naţionale prin intermediul procesului de creditare la costuri acceptabile
pentru agenţii economici aflaţi în plin proces de restructurare şi modernizare;
d) asigurarea derulării activităţilor de comerţ exterior pentru clienţii băncii, prin utilizarea unor
produse şi servicii bancare specializate;
e) extinderea bazei de clienţi şi consolidarea resurselor băncii atrase de la persoanele fizice şi
juridice, eliminîndu-se dependenţa de resursele clienţilor bancari;
f) consolidarea permanentă a imaginii deţinute în piaţa bancară internă şi internaţională prin
 41

activitatea desfăşurată pînă în prezent, întărirea poziţiei dominante în piaţa financiară

Legea privind activitatea băncilor defineşte că pe teritoriul Republicii Moldova un depozit este
sumă de bani depusă, care satisface cumulativ următoarele cerinţe:
a) urmează să fie rambursată fie la vedere, fie la termen, cu sau fără dobândă ori cu orice alt
beneficiu, fie în condiţiile convenite în comun de către deponent (persoana care depune banii) sau de
împuternicitul acestuia şi de banca ce acceptă banii;
b) nu se raportă la datorii subordonate, la dreptul de proprietate ori la servicii, inclusiv la
serviciile de asigurare;
c) este atestată de orice evidentă scrisă ori de orice chitanţă, certificat, notă sau de un alt
document al băncii care acceptă banii.
Resursele atrase constituie partea cea mai activă din resursele băncii, practic, pe seama acestora
banca îşi poate îndeplini funcţia de investiţii în economie, resursele proprii având o pondere neînsemnată
în investiţiile făcute de bancă.
După Berdilă A. resursele atrase reprezintă partea cea mai activă a resurselor băncii deoarece pe
seama lor banca poate face investiţii în economie, resursele proprii deţinând o pondere neînsemnată în
investiţiile băncii.
Resursele atrase reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti, ce necesită rambursare, utilizate de
către bancă pentru realizarea operaţiunilor sale active. Operaţiunile bancare se bazează, în principiu, pe
resursele atrase, fapt pentru care băncile oferă clienţilor lor o gamă largă de instrumente de economisire în
funcţie de:
- perioada de constituire a depozitelor;
- concurenţa existentă pe piaţa interbancară;
- structura şi veniturile populaţiei;
- factorii economici.
În accepţinea lui Nicolescu O. resursele atrase reprezintă disponibilităţi în lei şi în valută, aflate în
conturile curente sau în conturile de depozit ale clienţilor, astfel, toate disponibilităţile clienţilor aflate în
aceste conturi la bănci intră în categoria depozitelor. Totodată, banca se poate împrumuta pe piaţa
interbancară, la Banca Centrală sau pe piaţa de capital sub formă de plasamente de obligaţiuni, cambii
bancare sau certificate de deposit. Şi acestea sunt resurse atrase, idem depozitelor, mobilizate de către
bancă pentru a finanţa plasamentele sale sub formă de credite sau investiţii în valori mobiliare, emise de
terţi.
În practica bancară internaţională toate resursele atrase după sursa de provinienţă sunt grupate
după cum este reflectat în figura 4.1.

Depozitare Nondepozit

Figura 4.1. Clasificarea resurselor atrase după sursa de provinienţă

1. Resurse depozit, pe care banca le poate avea în portofoliul ei. Dintre acestea fac parte:
conturile de disponibilităţi ale agenţilor economici, ale persoanelor fizice, ale instituţiilor financiare şi
publice, ale băncilor şi Trezoreriei statului; Depozitele la vedere şi la termen ale persoanelor fizice şi
juridice; certificatele de depozit; depozitele instituţiilor financiare internaţionale; depozitele
corespondente ale altor bănci; sumele în tranzit între unităţile băncii;

2. Resurse nondepozit, pe care banca le poate procura în situaţii dificile, cum ar fi lipsa de
lichidităţi. Dintre acestea fac parte: împrumuturi de la Banca Naţională a Moldovei; împrumuturile de pe
piaţa interbancară de la alte bănci; vînzarea temporară a bonurilor de trezorerie şi altor titluri de stat
sau valorilor mobiliare corporative pe care le are în portofoliul ei; emiterea obligaţiunilor, cambiilor
bancare.
 42

Cota principală a resurselor atrase o constituie depozitele, resursele monetare depuse la bancă
de clienţi- persoane fizice şi juridice în diferite tipuri de conturi şi utilizate de către aceştia în
conformitate cu regimul contului şi reglementările bancare.

Rolul resurselor atrase este reflectat în figura 4.2.

Formează
imaginea
băncii

Finanţează
activitatea
băncii Stau la baza
exercitării funcţiei
principale a băncii
şi anume de
depozitare

Figura 4.2. Rolul resurselor atrase

Ponderea esenţială în totalul resurselor bancare o deţin cele atrase, care variază mult de la
bancă la bancă. Odată cu evoluţia relaţiilor de piaţă structura resurselor atrase s-a modificat
considerabil, lucru determinat de apariţia unor metode noi, netradiţionale de acumulare a resurselor
monetare temporar libere de la persoanele fizice şi juridice.

-2-
Una din principalele funcţii ale băncilor moderne constă în constituirea şi utilizarea depozitelor
bancare. Depozitele bancare au un caracter dublu. Pe de o parte depozitele constituie obligaţii ale unor
bănci faţă de depunători, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, căi importante de
constituire a resurselor creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare prezintă pentru
depunător, creanţa creditoare faţă de bancă, mijloacele de plată pe care aceştia le pot utiliza în orice
moment la efectuarea plăţilor de către persoanele terţe, prin operarea în cont.
Depozitul este forma de exprimare a relaţiilor dintre bancă şi client în vederea oferirii băncii
comerciale de către cei din urmă a mijloacelor băneşti în folosire temporară. Depozitul în traducere din
latină înseamnă un lucru dat spre păstrare şi, respectiv, depozit poate fi orice cont deschis de client la
bancă pe care se păstrează mijloacele băneşti.
Depozitele bancare reprezintă forma principală de mobilizare a capitalurilor şi economiilor
temporar disponibile în economie, o formă de existenţă a banilor, respective a banilor de cont sau
scripturali. Depozitele bancare constituie pe de o parte obligaţii ale băncilor faţă de deponenţi, rezultate
din mobilizarea capitalurilor disponibile, căi importante de constituire a resurselor de creditare ale
băncii, iar pe de altă parte, creanţe faţă de bancă, mijloace de plată pe care depunătorii le pot utiliza
pentru efectuarea plăţilor prin operarea în cont.
Legea instituţiilor financiare defineşte depozitul drept suma de bani depusă care:
- urmează să fie rambursată fie la vedere, fie la termen, cu sau fără dobândă ori cu orice alt
beneficiu, fie în condiţiile convenite în comun de către deponent (persoana care depune banii) sau de
împuternicitul acestuia şi de banca ce acceptă banii;
- nu se raportă la datorii subordonate la dreptul de proprietate ori la servicii, inclusiv la serviciile
de asigurare;
 43

- este atestată sau nu de orice evidenţă scrisă ori de orice chitanţă, certificat, notă sau de un alt
document al băncii care acceptă banii.
Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcţii ale băncii.
Păstrarea disponibilităţilor băneşti ale clienţilor reprezintă funcţia primordială a băncilor, caracterizată
printr-o relaţie specială dintre persoanele fizice şi juridice, pe de o parte, şi bănci, pe de altă parte.
Depozitele reprezintă cuantumul major al resurselor atrase ale băncii care sunt atrase de ea cu
obligaţia de ale rambursa în anumite condiţii de termen şi plată. Depozitele au caracteristici specifice
indicate în figura 4.3

Reprezintă capacitatea de
Formează gradul de În caz de faliment al Stau la baza formării
exercitare a băncii, a
încredere a populaţiei în băncii, deponenţii sunt relaţiei dintre bancă şi
funcţiei sale, funcţia de
bancă rambursaţi primii client
depozitare

Se consideră cea mai

ieftină resursă

Figura 4.3. Caracteristici specifice ale depozitelor

În majoritatea ţărilor conturile de depozit sunt clasificate după următoarele criterii:

- timpul depozitării pînă la momentul retragerii resurselor;
- categoria deponenţilor;
- categoria valutei în care se deschide contul de depozit;
- modul de calculare şi de achitare a dobînzii.
În dependenţă de modul de retragere şi a scopului plasării mijloacelor depozitate se deosebesc:
1. Depozitele la vedere se caracterizează prin stare de flexibilitate, în sensul că depunătorii pot dispune

oricînd utilizarea lor sub forma plăţilor sau retragerilor din cont. Datorită acestui aspect, depozitele la
vedere, cel puţin formal, dau impresia unei incertitudini în ceea ce priveşte asigurarea resurselor. Cu
toate acestea, practica bancară ne arată că în mod normal, o parte a plăţilor efectuate de către unii
titulari de conturi se evidenţiază ca încasări în conturile altor clienţi, la aceeaşi bancă, iar plăţilor făcute
în conturi deschise la alte bănci le corespund, în general, încasări de la alte bănci, astfel că suma din
conturile de depozite la vedere înregistrează dimensiuni relativ constante.
Se poate aprecia că evoluţia disponibilităţilor constituite pe seama depozitelor la vedere se
caracterizează printr-o anumită marjă de variaţie a sumei soldurilor, delimitîndu-se un sold minim
permanent care, de fapt, exprimă o resursă certă de creditare. Cu toate acestea, utilizarea
disponibilităţilor provenite din depozitele la vedere necesită din partea băncilor o anumită prudenţă,
deoarece antrenarea acestor sume în proporţii exagerate ar putea genera dificultăţi privind starea de
lichiditate, mai ales atunci cînd clienţii ar suprasolicita retragerile;
2. Depozitele la termen se constituie potrivit unei convenţii încheiate între deponent şi bancăprivind

durata şi condiţiile de depunere, în special, privind nivelul dobînzilor bonificate, constituind o modalitate
sigură de justificare în procesul de creditare. Depozitele se clasifică în următoarele categorii:
- depozite pe termen scurt (scadenţa pînă la 1 an);
- depozite pe termen mediu (scadenţa de la 1 an pînă la 5 ani);
- depozite pe termen lung (cu o scadenţă de la 5 ani şi mai mult).
 44

Depozite de economii sunt mijloacele depuse de către populaţie în scopul păstrării şi

economisirii. Aceste depozite pot fi atît la vedere, cît şi la termen ca ulterior să fie utilizate de posesor
conform necesităţilor sale.
În funcţie de categoria de depunători se deosebesc:
1. Depozitele persoanelor fizice, care se mai numesc şi depozite personale. Persoanele fizice pot
să depoziteze mijloacele băneşti atît în conturi de depozit în monedă naţională, cît şi în valută, la vedere,
cît şi la termen
2. Depozitele persoanelor juridice, adică ale agenţilor economici şi ale organizaţiilor de stat.
Ponderea cea mai mare a depozitelor agenţilor economici o reprezintă depozitele la vedere;
3. Depozite ale băncilor şi altor instituţii financiare. Depozitele atrase de la bănci reprezintă
resurse pe termen scurt care variază, de obicei, între o zi şi un an şi apar ca obiect al reciprocităţii în
relaţiile de decontare dintre bănci pe piaţa interbancară. Ele reprezintă principala modalitate de
completare a resurselor unei bănci pe termen scurt.
În dependenţă de valuta în care se depune depozitul se deosebesc:
- depozite în monedă naţională;
- depozite în valută.
Conform modului de calculare şi de achitare a dobînzii depozitele se clasifică în:
a) depozite la vedere şi conturi curente fară dobînzi;
b) depozite cu dobînzi.
Banca deschide şi închide conturi de depozit persoanelor fizice rezidente şi nerezidente. precum
şi efectuează operaţii în contul deponentului cu respectarea legislaţiei în vigoare, actelor normative ale
Băncii Naţionale a Moldovei şi prevederilor Regulamentului cu privire la ordinea efectuării operaţiunilor
la conturile de depozit ale persoanelor fizice. Informaţia despre operaţiile efectuate în cont poate fî
furnizată numai la cererea deponentului sau a reprezentantului acestuia. Banca poate prezenta o astfel
de informaţie terţelor persoane numai în cazul şi în modul prevăzut de legislaţia în vigoare.
Conturi de depozit pot fi deschise în conformitate cu condiţiile de atragere a mijloacelor băneşti
la tipul respectiv de depozit în orice subdiviziune a băncii care efectuează astfel de operaţiuni. Orice
operaţiune privind conturile de depozit se efectuează numai la prezentarea actului de identitate a
ordonatorului {deponent, reprezentant sau persoana terţă). Fiecare persoană fizică poate avea un
număr nelimitat de conturi deschise în subdiviziunile băncii. Se interzice deschiderea unui cont de
depozit în cadrul unei subdiviziuni a băncii pe numele a mai multor persoane. Conform prevederilor
Legea instituţiilor financiare depozitele persoanelor fizice reprezintă depozite personale.
Avantajele oferite de contul de depozit sunt:
• obținerea unei rate mai mari a dobânzii
• Accesul la dobânda lunară, care poate fi depusă într-un cont curent
• Posibilitatea împrumutului fără garanții
Contul de economii este un produs bancar ce combină caracteristicile unui cont current cu cele
ale unui depozit. De regulă, un cont de economii are următoarele particularităţi:

- se pot depune oricând sume de bani, cu respectarea unor niveluri minime şi frecvente;

- se pot efectua retrageri oricând, dar atunci când soldul scade sub nivelul minim stabilit se
obţine dobânda la vedere;

- rata dobânzii este variabilă, diferenţiată pe tranşe valorice şi se calculează lunar;

- pot să existe facilităţi de overdraft asociate.

 45

• diverse • valuta
opțiuni depozitului

Tipul
Denumire
depozitulu
a băncii
i

Datele de
Scadența
identitate
depozitulu
ale
i
clientului
• data • tipurile
constituirii ratei
depozitului dobânzii

Figura 4.4. Părţile component ale contractului de depozit

Băncile indică în contract o multitudine de opţiuni, printre care:

Opţiunea de capitalizare (acumulare) a dobânzii:

- fără capitalizare – dobânda simplă (liniară);

- cu capitalizare – dobânda compusă (exponenţială).

Opţiunea de plată a dobânzii achitată persoanelor fizice:

- periodic, de regulă lunar;

- la început sau la scadentă.

Opţiunea de prelungire automată a depozitului:

- cu prelungire automată;

- fără prelungire automată.

Comisioane de retragere:

- la data scadentei, de regula 0;

- nu se permit retrageri.

Resursele depozitare formează cuantumul majoritar al resurselor atrase din motivele

reflectate în figura 4.5.
 46

existenţa volumul
Formează Relaţiile prin intermediul
necesităţii unui depozitelor
funcţia depozitare stau sunt cele mai depozitelor se
depozit pentru realizează formează
principală a la baza relaţiei ieftine din toate posibilitatea de
efectuarea volumul
băncii – de între bancă şi resursele atrase economisire a
decontărilor populaţiei
încrederii în
depozitare client
bancare bancă

Figura 4.5. Atractivitatea resurselor depozitare

Cu toate acestea, toate băncile respectă câteva principii de bază în organizarea şi desfăşurarea
operaţiunilor de depozit, ce constau în următoarele:

- operaţiunile de depozit trebuie să contribuie la obţinerea profitului sau să creeze condiţii

pentru obţinerea profitului în viitor;

- operaţiunile de depozit trebuie să fie diverse şi efectuate de persoane diferite;

- o atenţie sporită în procesul de organizare a operaţiunilor de depozit se va acorda depozitelor

cu dobîndă;

- trebuie să se asigure legătura reciprocă între operaţiunile de depozit li cele de credit după
termene şi sumele depozitelor şi creditelor;

- organizînd operaţiunile de depozit şi de creditare banca trebuie să tindă spre reducerea

mijloacelor sale temporar libere;

- banca trebuie să ia măsuri de dezvoltare a serviciilor ce vor asigura atragerea depozitelor.

Soldul contului de depozit poate să rămână nemodificat într-o anumită perioadă de timp sau
poate suferi modificări de la o zi la alta, ca urmare a plăţilor şi încasărilor, respectiv a depunerilor sau a
retragerilor operate prin contul respectiv.

Din moment ce mijloacele atrase sunt folosite ca sursă principală pentru acordarea de credite,
băncile comerciale respectă în permanenţă următoarele principii: termenul, lichiditatea, riscul
nerambursării, profitabilitatea. Când resursele sunt plasate, se studiază în profunzime: perioada de
plasare, posibilul risc de nerambursare a respectivelor resurse, apărut în urma plasării şi dacă rata
profitului la credite va acoperi cheltuielile suportate de bancă în scopul atragerii acestor mijloace.

Băncile nu fixează restricţii depunătorilor privind numărul de conturi de depozit deschise şi

sumele depuse. Depunătorii efectuează operaţiuni de primire şi restituire a depozitelor în acele bănci în
care au fost deschise conturile respective.

Retragerea depozitelor poate fi efectuată numai de depunătorii (titularii contului de depozit) de

vârstă majoră. Depunătorul poate delega dreptul său de depozit altei persoane numai prin procură
 47

autentificată, în care se menţionează datele de identificare ale persoanei respective şi cota de primire a
depozitului (parţial sau în integral), termenul de gestionare a contului de depozit şi alte condiţii.

Depunătorii au dreptul de a face dispoziţii testamentare privind depozitele personale pentru

cazuri de deces. Suma de depozit poate fi atribuită prin dispoziţia testamentară unei sau mai multor
persoane care intră sau nu în cercul de moştenitori legitimi, precum şi persoanelor juridice sau statului.
în dispoziţia testamentară se va indica numele şi prenumele persoanei căreia i se atribuie depozitul, data
întocmirii şi legalizării documentului respectiv.

Costul depozitelor bancare

Constituirea unui depozit nu este, în general, comisionată de către bănci. Operaţiunea

este însă condiţionată de deschiderea unui cont curent, ceea ce conduce în majoritatea
cazurilor la apariţia unor comisioane. Cele mai multe bănci practică la aceste produse
comisioane de administrare, care se percep lunar. Costul lor nu este întotdeauna neglijabil,
deoarece poate ajunge şi peste 2 euro pe lună.

Rata dobânzii este cel mai important cost. În sens restrâns, dobânda reprezintă
excedentul ce revine proprietarului capitalului dat cu împrumut, din remuneraţia proprietarului
capitalului împrumutat ca răsplată pentru cedarea dreptului de folosinţă a numerarului pe un
timp determinat.

Banca plăteşte deponentului o dobânda în mărimea şi în modul prevăzut de condiţiile

depozitului. Modul de calcul al dobânzilor poate fi simplu şi capitalizat. Dobânzile bonificate de
către bănci la conturile de depozit depuse spre fructificare se calculează după formula clasică:

D = (S x T x Rd) / 360 (365) x 100,

(4.1)

unde: D este suma dobânzii; S - soldul contului de depozit; T - timpul pentru care se calculează
dobânda (în zile); Rd - rata procentuală a dobânzii.

Băncile propun clienţilor dobânzi capitalizate la depozite în cazul stimulării atragerilor de

resurse băneşti disponibile. Băncile vor calcula dobânda bonificată în mod capitalizat utilizând
următoarea formulă:

D= S1 –S-S1 = S (1+Rd) x ,t
(4.2)

unde: S1 - suma totală a depozitului; Rd este stabilită în funcţie de perioada supusă capitalizării;
t - timpul (numărul capitalizărilor).

Pentru a putea retrage banii mai uşor, fără sa stai la coada la ghişeu, multe produse
bancare de economisire au ataşat un card de debit. În funcţie de strategia băncii, cardul poate fi
oferit fără taxă de emitere şi administrare sau va trebui ca deponentul să plătească şi aceste
comisioane. Deschiderea şi lichidarea depozitului sau vizualizarea soldului acestuia prin internet
banking presupune plata unui abonament la acest serviciu. La unele bănci serviciul de internet
banking este gratuit.
 48

Lichidarea depozitului înainte de termen duce la pierderea dobânzii. Un aspect

important este că dacă posesorul contului apelează la fondurile din depozit înainte de expirarea
termenului, el poate pierde aproape toata dobânda în funcţie de condiţiile contractului. Pentru
lichidarea depozitului înainte de termen, băncile acordă doar dobânda la vedere (foarte scăzută
comparativ cu dobânda la depozite, de circa 2% ) sau nu plătesc nici un fel de dobândă.

Garantarea depozitelor în sistemul bancar autohton

Un sistem eficient de garantare a depozitelor trebuie să se bazeze pe un număr de

elemente externe sau precondiţii. Aceste precondiţii, deşi sunt în majoritate în afara jurisdicţiei
sistemului de garantare a depozitelor, au un impact direct asupra sistemului şi includ:

regim de
comunicare
cadru legal
publică bine
dezvoltate
guvernanţa solidă a supraveghere şi
entităţilor reglementare
responsabile de prudenţială
asigurarea solide
stabilităţii financiare

evaluarea elementele
permanentă a sistemului
regim de
economiei şi a eficient de
răspundere
sistemului garantare a
bancar depozitelor

Figura 4.6. Părţile componente ale sistemului eficient de garantare a depozitelor

Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:

1. În funcţie de modul de funcţionare:

- structuri mutuale - utilizat pentru acoperirea cheltuielilor aferente satisfacerii

obligaţiilor băncilor falimentare. Sistemul mutual utilizat cu precădere în practica băncilor
americane presupune răspândirea solidară pentru toate băncile membre privind acoperirea
cheltuielilor, necesitate de satisfacere a obligaţiilor băncilor declarate în stare de faliment;

- sisteme organizate sau propriu-zise bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop.
Sistemul asigurării organizate presupune existenţa unui asigurator care să administreze fondul
de asigurare constituit prin aportul băncilor asigurate.

Şi în sistemul asigurării depozitelor se pune problema alegerii între soluţia publică şi cea
privată. Teoretic şi practic se promovează şi sisteme de asigurare mixtă.

2. În funcţie de modul de administrare:

 49

fondurile administrate public - create şi administrat de organe publice centrale sau

locale;

fondurile administrate privat – create şi administrat de persoane private.

3. În funcţie de modul de caracterul contribuţiilor:

- fondurile obligatorii presupun participarea obligatorie a tuturor băncilor din sistem;

- fondurile facultative participare la dorinţa băncii.

Sistemul asigurării organizate a depozitelor implică de asemenea opţiunea între

obligatoriu şi facultativ. Unele opinii consideră că opţiunea, respectiv gradul de angajare
abăncilor în procesul de asigurare depinde de severitatea supravegherii bancare, astfel:

- dacă reglementările bancare sunt formale ele vor determina pentru bănci atitudini
agresive în managementul bancar;

- dacă normele de supraveghere bancară sunt mia severe, băncile agresive sunt cele mai
interesate în promovarea asigurării.

În Republica Moldova, Fondul de garantare a depozitelor a fost constituit ca persoană

juridică. Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu. Fondul de
garantare a depozitelor în sistemul bancar garantează, în condiţiile şi în limitele prevăzute de
Legea nr.575-XV din 26.12.2003 privind garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul
bancar, depozitele în moneda naţională şi în valuta străină deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi
persoane fizice în băncile autorizate.

Fondul garantează depozitele ce au forma unui sold creditor care rezultă din fondurile
existente în conturile persoanelor fizice sau din situaţii tranzitorii create prin operaţiuni
bancare, ce urmează a fi restituit de către bancă în condiţii legale şi contractuale aplicabile,
precum şi cele ce au forma unei datorii către o persoana fizică, reprezentată printr-un titlu de
creanţă emis de bancă. Informaţiile privind tipurile de depozite (operaţiuni bancare) garantate
se găsesc în materialele destinate informării publicului despre serviciile acordate de către
bancă.

 Mărimea actuală a sumei garantate este de 50000 lei.

Consiliul de administraţie al lui este compus din cinci membri:

- un membru propus de Asociaţia Băncilor din Moldova;

- un membru propus de Ministerul Justiţiei;

- un membru propus de Ministerul Finanţelor;

- un membru propus de Banca Naţională a Moldovei;

- un membru propus de Ministerul Economiei.

 50

Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar (FGDB) îndeplineşte în prezent (în

afară de funcţia de garantare a depozitelor) şi funcţii din aria stabilizării bancare.

Este vorba de patru astfel de funcţii de stabilitate bancară:

- transferul total sau parţial de active şi pasive ale unei instituţii de credit către una sau
mai multe instituţiile eligibile;

- administrator delegat şi, după caz, acţionar la o instituţie de credit în dificultate, dacă
anterior s-a dispus măsura suspendării drepturilor de vot în privinţa acţionariatului care deţine
controlul asupra instituţiei de credit respective;

- transferul de active şi pasive de la o instituţie de credit către o bancă-punte care se

constituie în acest scop;

- exercitarea calităţii de acţionar unic şi a atribuţiilor consiliului de supraveghere al unei

bănci-punte.

Potrivit FGDB, „indiferent de responsabilităţile specifice schemelor de garantare a

depozitelor, modalitatea în care se realizează reglementarea şi supravegherea bancară, precum şi
modul în care sunt soluţionate situaţiile băncilor cu probleme au un impact major asupra costurilor şi a
altor aspecte ale activităţii schemelor de garantare a depozitelor.

TEMA 5. Operaţiuni bancare

Tema pentru seminar:

1. Definirea şi clasificarea operaţiunilor bancare

2. Definirea creditelor bancare

3. Tipologia creditelor bancare

4. Costurile aferente creditului bancar

-1-

Prin operaţiuni bancare se înţelege fonduri încredinţate de public, operaţiunile de credit pe care
le gestionează o bancă sau punerea la dispoziţia clientelei a mijloacelor de plată şi a altor servicii
bancare.

În cadrul operaţiunilor bancare se includ două grupe mari:

1) operaţiuni bancare fundamentale ;

2) operaţiuni bancare accesorii.

Operaţiunile bancare fundamentale – sunt acelea prin care se realizează funcţionarea pro-prie a
băncii, adică funcţia de intermediar în operaţiunile de credit fie că se acţionează pentru a adu-na
economiile, fie că se acţionează pentru întrebuinţarea economiilor mobilizate. La rândul lor, operaţiunile
 51

fundamentale cuprind: operaţiuni pasive – acelea la care banca participă calitate de debitor pentru că ea
primeşte un credit, de exemplu în cazul unui depozit bancar; operaţiuni active acelea la care banca
participă în calitate de creditor, ea făcând în acest caz o creditare, de exemplu când se acordă un credit.

Operaţiunile accesorii – sunt acelea în cursul cărora banca nu este nici debitoare nici creditoare,
dar asigură o prestare de servicii, ca de exemplu serviciul de depozit în păstrare de titluri de valori,
serviciul încasări de titluri şi a altor documente etc. În timp ce operaţiunile fundamentale sunt operaţiuni
tipice ale activităţii bancare şi nu pot fi efectuate în afara exerciţiului băncii, nu acelaşi lucru se poate
spune despre operaţiunile auxiliare, chiar dacă, cel mai adesea în practică sunt conexe exerciţiului activ
al băncii.

Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni în care băncile îşi angajează resursele
în vederea îndepliniri funcţionalităţii lor statutare a obţinerii de profit. Activele şi pasivele băncii
comerciale sunt strâns legate între ele. Efectuând operaţiunile sale băncile permanent controlează stare
a pasivelor sale, resurse libere, costul capitalului atras şi a economiilor. Dacă fluxul mijloacelor băneşti se
micşorează banca va fi obligată să modifice politica sa în domeniul operaţiunilor active, să se dezică de
propunerile rentabilităţii, să vândă o parte din subdiviziuni din portofoliul său, etc.

La rândul său operaţiunile active se grupează în patru grupe mari:

a) operaţiuni de creditare, în urma cărora se formează portofoliul de credit al băncii;

b) de investiţii, ce constituie baza formării portofoliului de investiţii;

c) de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor săi;

d) alte operaţiuni.

Orice operaţiune desfăşurată de băncile comerciale presupune un risc potenţial. La nivelul

băncilor comerciale se desfăşoară trei mari tipuri de operaţiuni:

􀂾 operaţiuni pasive;

􀂾 operaţiuni active;

􀂾 operaţiuni desfăşurate în afara bilanţului.

Toate tipurile de operaţiuni bancare presupun fluxuri de fonduri şi deci, riscuri de

nerambursare.

Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de utilizare a resurselor

mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a contractării de împrumuturi
sau din alte surse în vederea îndeplinirii funcţiilor specifice.

Aşa cum se cunoaşte, o bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor sale,
aşa încât plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen scurt, mediu şi lung atrase.

Operaţiunile pasive sunt direct corelate cu cele active. Pe de o parte, din punct de vedere al
maturităţilor, iar pe de altă parte, din punct de vedere al dobânzilor.

-2-
 52

În economia de piaţă contemporană un rol important îl ocupă creditul bancar care poate fi
definit ca reprezentând operaţiunea prin care împrumutatul (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse
băneşti în schimbul unei promisiuni/angajament de rambursare viitoare, însoţite de plata unei dobânzi
ce remunerează banca. Prin urmare, creditul bancar presupune acordarea de credite sub formă
bănească, constând în punerea la dispoziţia unui debitor a unui anumit capital pentru un timp delimitat,
cu promisiunea acestuia de a restitui capitalul la expirarea termenului şi de a plăti dobânda aferentă.

În Republica Moldova creditul este definit drept una din următoarele situaţii:
 orice angajament de a acorda bani ca împrumut, cu condiţia rambursării lor, a plăţii dobânzii şi a
altor plăţi aferente;
 orice prelungire a termenului de rambursare a datoriei;
 orice garanţie emisă, precum şi orice angajament de a achiziţiona o creanţă sau alte drepturi de a
efectua o plată
Creditul bancar joacă un rol esenţial în cadrul economiei, concretizat în figura 4.1:
mobilizează resursele băneşti disponibile la un moment dat în
economie, redistribuindu-le sporeşte puterea de acţiune productivă a
capitalului, punând în mişcare forţe economice latente şi
contribuind la creşterea avuţiei reale a societăţii;

diminuează iniţiativele nerentabile, păguboase;

asigură transformarea economiilor în investiţii, fiind un important

factor al creşterii economice;

promovează relaţiile economice internaţionale (comerţul exterior);

contribuie la stăvilirea fenomenului inflaţionist prin reglarea ratei

dobânzii şi la asigurarea stabilităţii preţurilor, reglând dimensiunile
cererii şi ofertei de mărfuri.

Figura 5.1. Rolul creditului în economie

Pentru evidenţierea principiilor creditării bancare, a funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este

necesară prezentarea elementelor incluse în relaţiile de credit, dintre care enumerăm:

a) participanţii la raportul de credit;

b) promisiunea de rambursare;
c) scadenţa;
d) dobânda (preţul creditului).
Creditorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul care acordă împrumutul.
Debitorul, alt participant la relaţiile creditare, subiectul căruia i se acordă împrumutul.

Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi

dimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a
creditorilor şi debitorilor, se disting: populaţia; statul, agenţii economici.

Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin
rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa
monetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de
 53

creditare a activităţilor unităţilor deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor şi al altor
instituţii financiare.

Potenţialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi evidenţiat prin

analiza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţii la
capitalul social al altor agenţi economici şi ca subscriitori la titlurile emise de stat.

Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-

se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare. Pentru anii 2006 - 2008, de exemplu,
potenţialul de economisire al populaţiei, reflectat în volumul depozitelor în lei şi valută, l-a depăşit pe cel
al agenţilor economici. O asemenea tendinţă este specifică şi ţărilor dezvoltate, unde aportul populaţiei
la formarea resurselor de creditare este aproximativ egal cu cel al întreprinderilor.

Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de

excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul
asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii.

În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane,
ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.

Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă,

valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului.

Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în
incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar,
ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de
nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere:
poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma juridică şi
raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.

Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.

Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie

de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi
garanţia personală.

Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de

particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite. Astfel,
există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate
medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare.

Între scadenţă şi modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele
pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen mijlociu şi lung
implică rambursarea eşalonată.

Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprinde din

literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat, sau „chiria”, pe care o plăteşte debitorul pentru
dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu
rata profitului obţinută de întreprinzător. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei
dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
 54

Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte
favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rată a
dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de credite [8, p. 67 - 68].

Principiile fundamentale ale activităţii de creditare tradiţională, cât şi de promovare a

produselor creditare noi, în cadrul băncilor sunt:

1. Minimizarea riscurilor bancare – de nerambursare a creditului acordat şi de neplată a

dobânzii (pe întregul sistem de administrare a creditelor, inclusiv etapa de examinare a cererilor
solicitanţilor, etapa de acordare şi etapa de monitorizare);
2. Folosirea după destinaţie a creditelor – utilizarea în strictă corespundere cu destinaţia lor,
conform contractului de credit şi documentaţiei respective;
3. Garantarea creditului sub toate formele corespunzătoare, prevăzute de Legislaţia Republicii
Moldova (legea „Cu privire la gaj”, Codul Civil al Republicii Moldova, Regulamentul B.N.M. „Cu privire la
activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova”);
4. Creditul se acordă contra unei plăţi, determinată de destinaţia, forma de garantare, durata
termenului, gradul de risc şi valoarea resurselor atrase;
5. Solvabilitatea beneficiarului de credit (se acordă credite doar solicitanţilor care pot să
asigure rambursarea lor în termenul stabilit şi să achite dobânzile cuvenite, şi ai căror indicatori de
solvabilitate se menţin în limitele normelor în vigoare). Deci, solvabilitatea se calculă în baza a câtorva
formule elaborându-se un scoring. Apoi se elaborează o concluzie privind acordarea creditului.
6. Exigibilitatea creditării. Este acordarea diverselor tipuri de credite, inclusiv, produse şi
servicii de credit moderne, şi optimizarea modului de abordare a minimizării maxime a riscurilor de
credit şi altor categorii de riscuri financiare [30, p. 45 - 47 ].
-3-

Potrivit literaturii de specialitate se deosebesc un şir de principii de clasificare a creditelor

bancare. Mai jos vom cîteva din ele care după părerea noastră sînt cele mai importante.

a) Credite care se oferă după perioada de acordare se pot grupa în: credite la vedere şi credite
la termen.
1. Creditele la vedere sînt credite care se acordă pe termene foarte scurte agenţilor economici
cu o situaţie financiară şi economică foarte bună care, din anumite motive, nu pot face temporar faţă
plăţilor. Aceste credite sînt eliberate la solicitarea agenţilor economici prin intermediul contului curent
în limita unui plafon stabilit de bancă. Asemenea credite se acordă pentru acoperirea decalajului ce se
manifestă în cadrul fluxului de lichidităţi, ca urmare a întîrzierii încasărilor faţă de plăţi.

2. Creditele la termen se împart la rîndul lor în:

a) credite acordate pe termen scurt (acordate pe o durată de la 1 lună la 12 luni);

b) credite acordate pe termen mediu (termenul cuprins între 1 an şi 5 ani);
c) credite acordate pe termen lung (acordate pe o durată mai are de 5 ani).
Creditele pe termen scurt sînt acordate pentru finanţarea stocurilor sezoniere. Creditele pentru
finanţarea stocurilor sezoniere de materii prime şi produse se acordă agenţilor economici care constituie
astfel de stocuri (produse agricole, agroalimentare, de provenienţă vegetală sau animală, precum şi
orice alte stocuri care nu sînt de natura celor curente şi se consumă într-o perioadă mai mare de un
trimestru, fără a depăşi 12 luni de la constituire). În vederea acordării creditelor, ofiţerii de credite vor
analiza şi verifica la faţa locului existenţa stocurilor sezoniere, condiţiile de păstrare, calitatea acestora,
asigurarea desfacerii prin contracte şi comenzi ferme.

Credite pentru export au ca destinaţie finanţarea necesităţilor curente sau excepţionale ale
clienţilor ocazionate de activitatea de export cu condiţia existenţei contractelor de export sau
 55

comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari, care fac
obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea şi felul mărfii, condiţiile şi graficul de livrare,
modalitatea şi termenele de plată. Creditele pentru export se acordă pentru aprovizionări cu materii
prime şi materiale, combustibili, energie, etc. Din ţară şi din import, în vederea realizării de produse cu
desfacere asigurată la export, fără a depăşi 12 luni de la acordare, cu excepţia produselor cu ciclu lung
de fabricaţie.

Obiectul creditelor pentru echipament pe termen scurt îl constituie acoperirea temporară a

decalajului dintre resursele proprii şi cheltuielile pentru finanţarea investiţiilor productive (corporale şi
necorporale) ale agenţilor economici. Creditarea pe termen scurt se face pe total activitate de investiţii
sau pe obiective ori acţiuni de investiţii. Termenul maxim de creditare este de 12 luni. Principalele cauze
care pot determina lipsa temporară de resurse proprii pentru investiţii sînt: decalajul între constituirea
resurselor proprii, conform bugetului de venituri şi cheltuieli şi necesităţile de plată, rezultate din
derularea contractelor cu furnizorii şi atreprenorii pentru investiţii; realizarea în avans a unor cheltuieli
de investiţii reprezentînd lucrări şi/sau achiziţii de utilaje.

Creditele pe termen mediu şi lung se acordă pentru realizarea unor obiective de investiţii,
respectiv:

- achiziţionarea unor maşini şi utilaje predestinate lucrărilor din agricultură, comerţ, industrie şi
transport;

- amenajarea, transformarea, reutilarea capacităţilor de producţie sau a spaţiilor comerciale;

prestările de servicii, asigurarea cu spaţii proprii ori închiriate în concesiune sau locaţie de gestiune;

- achiziţionarea animalelor de producţie, reproducţie şi tracţiune;

- procurarea acţiunilor de către asociaţiile salariaţilor şi membrii societăţilor comerciale care se

privatizează;

- achiziţionarea de linii noi de fabricaţie, tehnologii noi;

- construirea fabricilor, centrelor comerciale, centrelor turistice.

Acordarea creditelor pe termen mediu şi lung pentru realizarea unor obiective de investiţii se va
efectua doar acelor agenţi economici, care prezintă garanţii materiale şi morale cu privire la posibilităţile
de rambursare a obligaţiilor faţă de bancă.

b) Credite acordate în funcţie de tipul beneficiarilor de credit sînt:

- credite acordate populaţiei;

- credite acordate agenţilor economici;

- credite interbancare;

- credite acordate statului.

1. Credite acordate populaţiei. Acestea de regulă sînt credite acordate pe termen scurt şi mediu.
Ele necesită garanţii din partea populaţiei. Ca garanţii pot servi mărfurile procurate din aceste credite cît
şi garanţii suplimentare.
 56

Băncile comerciale contribuie în mod substanţial la ridicarea nivelului de trai al populaţiei prin
acordarea creditelor de consum, creditelor pentru educaţie şi învăţămînt, pentru procurarea,
reconstrucţia imobilelor.

Creditele acordate populaţiei pot avea următoarea destinaţie:

- pentru cheltuieli curente ca împrumuturi personale, se acordă pe termen de la 3 luni pînă la 2

ani. Pentru Franţa acestea nu depăşesc veniturile titularului pe 3 luni;

- procurarea mărfurilor mai puţin preţioase ca: televizoare, mobilă, maşini de spălat, tehnică de
bucătărie, etc. Aceste credite sînt acordate pe termen scurt;

- pentru procurarea foilor turistice şi tratamentelor medicale;

- pentru procurarea automobilelor. Acestea se acordă pe termen de 1-5 ani şi se procură direct
de la producător sau de la comercianţii înregistraţi oficial;

- credite pentru studii. Aceste credite nu sînt profitabile pentru bănci, dar în schimb sînt
profitabile pentru investirea în capitalul uman. Ele asigură întreţinerea studenţilor pe parcursul anului de
studiu şi acoperă total sau parţial taxele şcolare;

- credite pentru procurarea locuinţelor sau construcţia lor. De obicei locuinţa dată serveşte ca
ipotecă pentru creditul acordat.

2. Credite acordate agenţilor economici. Creditarea agenţilor economici atrage după sine
prosperarea economiei naţionale a unei ţări. Se cunosc mai multe modalităţi de acordare a creditelor
persoanelor juridice:

Avansurile în cont curent reprezintă creditele acordate de bancă pentru necesităţile curente
privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil. Aceste credite nu impun scadenţe
fixe de rambursare şi se bazează pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii. Ele de obicei, nu
necesită garanţii materiale, dar sînt asigurate prin garanţii morale. Aceste credite, de regulă, se acordă
pe termen scurt. O pondere destul de mare a acestor credite o întîlnim în Anglia şi SUA.

Linia de credit reprezintă o modalitate generală de acordare a creditelor. Creditarea se

efectuează în cont curent sau într-un cont separat de împrumut. Creditul acordat în cont curent se face
în urma unei cereri aprobate de către bancă, în limitele unui plafon stabilit de aceasta.

Se mai întîlneşte o formă a liniei de credit care funcţionează după sistemul revolving, în baza
unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute
clientelei fonduri utilizabile în mod fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de
credit, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credit aprobat.
Utilizările din deschideri de linii de credit se pot acorda fie pentru creditarea de ansamblu a activităţii
curente de aprovizionare, producţie, desfacere, fie a unor subactivităţi, proiecte, contracte, etc, care
prin natura lor se efectuează şi se evidenţiază distinct. Aceste credite se deschid, de regulă, pe cel mult
12 luni, termenele uzuale de acordare e acestora fiind de 90 sau de 180 zile.

Credite de scont se folosesc pentru subscrierea de titluri de credit şi pentru finanţarea agenţilor
economici la bursă. Băncile comerciale vor acorda astfel de credite cu următoarele condiţii:

- posesorului titlului de credit să fie client al băncii la care se solicită scontarea;

 57

- titlul să fie acceptat legal la plată;

- intervalul de timp, din momentul prezentării la scont şi scadenţa să nu depăşească 12 luni.

Portofoliul titlurilor de credit, în vederea scontării, va fi însoţită de o cerere de scontare din care
trebuie să rezulte: datele de identificare ale beneficiarului, denumirea trasului şi banca acestuia, data
emiterii titlurilor, suma, data scadenţei, precum şi obligaţia expresă de a achita băncii taxa de scont.
Toate titlurile depuse spre scontare se înscriu într-un registru special.

Creditele pentru activităţi de leasing şi factoring. Acestea se acordă societăţilor specializate în

activităţi de leasing şi factoring.

Creditele de factoring se acordă în baza unei cereri, însoţită de un borderou al facturilor care să
cuprindă următoarele elemente obligatorii: numărul şi data facturii, valoarea şi plătitorul, banca
acestuia şi scadenţa. Se vor evalua condiţiile de bonitate şi aspectele nefinanciare ale clienţilor în
calitate de solicitanţi de credite. Se va verifica dacă facturile date nu au fost creditate prin alte
modalităţi sau nu au fost asigurate de o altă sursă de finanţare.

Societăţilor de leasing li se acordă credite pe un termen de 5 ani pentru cumpărarea de active

care fac obiectul tranzacţiilor de leasing. Nivelul creditelor nu poate depăşi 85% din preţul de achiziţie a
activelor ce urmează a fi închiriate. Acordarea creditelor pentru operaţiuni de leasing presupune
respectarea următoarelor condiţii:

- existenţa contractelor de leasing;

- activele care fac obiectul contractului de leasing să fie asigurate;

- termenul de acordare a creditului să nu depăşească durata contractului de leasing;

- plata chiriei să se efectueze din contul societăţilor de leasing.

Ca garanţii pentru creditul de leasing vor servi activele ce fac obiectul contractului de leasing şi
cesiunea de creanţă asupra încasărilor chiriilor.

3. Credite acordate altor bănci. Creditele împrumutate de la alte bănci sau de la Banca Naţională
a Moldovei sub formă de mijloace băneşti sau hîrtii de valoare, au ca scop menţinerea situaţiei
rezervelor obligatorii şi solvabilităţii faţă de clienţii băncii date. De obicei ele se solicită pe termen scurt,
de la 1 zi pînă la maximum un an. Aceste credite sînt mai sigure în comparaţie cu cele acordate
populaţiei şi agenţilor economici şi au o dobîndă mai mică.

4. Credite acordate statului. Aceste tipuri de credite sînt acordate de banca centrală a statului cu
următoarele scopuri: finanţarea sectorului social (construcţia şcolilor, spitalelor); construcţia clădirilor
de stat; construcţia şi instalarea sistemelor energetice; cazuri de forţe majore, calamităţi naturale;
construcţia şi instalarea traseelor de combustibili; întreţinerea orfelinatelor, caselor de bătrîni;
întreţinerea cheltuielilor armatei; acoperirea deficitului bugetar.

Drept asigurare pentru creditele acordate statului pot servi valorile mobiliare de stat şi garanţiile
de stat.

c)În funcţie de destinaţie creditele se clasifică în:

- credite productive;
 58

- credite consumative.

Creditele productive se împart în două categorii: pentru activitate curentă şi pentru activitate de
investiţii.

Creditele pentru activitate curentă sînt creditele acordate pe termen scurt şi sînt acordate
agenţilor economici pentru desfăşurarea activităţii economice curente. Drept asigurare pentru astfel de
credite poate servi ipoteca, garanţiile bancare, cauţiunile, etc.

Creditele pentru investiţii sînt credite acordate pe termen mediu şi lung cu scopuri
investiţionale. Acest tip de credit implică în sine un risc mai mare de nerambursare şi de aceea băncile
recurg la o analiză mai minuţioasă a situaţiei economico-financiare actuale şi studiului de fezabilitate a
solicitantului pe următorii 2-3 ani de activitate. La aceste credite se stabileşte un grafic fix de rambursare
care poate fi: trimestrial, simestrial, anual. De asemenea aceste credite se pot acorda cu perioadă de
graţie. Garanţiile la aceste credite, de obicei, este însăşi investiţia dată de rînd cu alte garanţii
suplimentare ale agenţilor economici.

Creditele consumative se acordat pe termen scurt şi mediu pentru acoperirea costurilor

bunurilor şi serviciilor de care beneficiază populaţia. Soldul creditului şi dobînzile aferente se
rambursează din veniturile lunare ale populaţiei.

Garanţiile propuse în acest caz sînt obiectele procurate din acest credit cît şi obiectele materiale
ale solicitantului.

d) În funcţie de calitatea lor creditele se împart în:

- credite performante;
- credite neperformante.
Creditele performante sînt acele credite care nu implică în rambursarea lor achitarea dobînzii
restante.

Creditele neperformante reprezintă creditele neachitate în termenele stabilite în contractul de

credit. În cazul în care debitorul nu-şi achită la timp obligaţiile, creditul se trece pe un cont separat de
credite restante, corespunzător mărindu-se rata dobînzii şi aplicarea penalităţilor.

Creditele neperformante se împart la rîndul lor în: credit renegociat, credit prolongat, credite în
stare de acumulare, credite în stare de neacumulare.

e) După tipul de garantare creditele se împart în :

- credite garantate;

- credite negarantate.

Creditele garantate se divizează în: ipotecă, gaj, depozit bancar, cauţiune, garanţie bancară,
asigurarea, mărfurile şi bunurile acordate din credit.

Creditele negarantate sînt creditele care nu implică în sine garanţii materiale, ci garanţii morale.
Sînt credite acordate pe termen scurt, clienţilor permanenţi ai băncii cu o situaţie economico - financiară
foarte bună.

- persoanelor fizice – pentru desfăşurarea activităţii economice legale, inclusiv pe bază de patent,
 59

pentru consum, pentru procurarea bunurilor în rate

b) credite, acordate reieşind din durata creditului:
1) credite acordate pe termen scurt (acordate pe o durată de la 1 lună la 12 luni);
2) credite acordate pe termen mediu (termenul cuprins între 1 an şi 5 ani);
3) credite acordate pe termen lung (acordate pe o durată mai are de 5 ani).
c) credite, acordate în funcţie de destinaţia indicată în contractul de credit:
- pentru activităţi în agricultură/industrie alimentară – ex.: creşterea, păstrarea şi comercializarea
recoltei; creşterea, îngrăşarea şi vinderea şeptelului; pescuitul; lucrări în silvicultură etc.;
- pentru activităţi în industrie/comerţ – ex.: producerea, comercializarea cu amănuntul sau
engross; prestarea serviciilor: hoteliere, de spălătorie, medicale, consultaţii juridice şi contabile etc.;
- pentru executarea lucrărilor în industria energetică şi a combustibilului – ex.: producerea, import
sau export, transportare, distribuire, păstrare şi vînzare a resurselor energetice în orice formă: electricitate,
benzină, cărbune, alt combustibil.
- pentru procurarea imobilului/executarea lucrărilor de construcţie şi dezvoltare ex.: achiziţionare,
construcţie, reconstrucţie clădiri comerciale, industriale sau proprietăţi rezidenţiale; achiziţionare şi
ameliorare de terenuri prelucrate şi neprelucrate destinate amplasării construcţiilor sau zonelor de
agrement etc;
- pentru consum – exemplu: procurarea imobilului, automobilelor personale, tehnicii de uz casnic,
mobilei pentru achitarea cheltuielilor privind studiile în instituţiile de învăţămînt etc.
d) credite acordate reieşind din tipul de valută:
- în lei moldoveneşti, destinate utilizării în RM sau, după convertire, folosite pentru executarea
operaţiunilor de import;
- în valută străină, destinate pentru executarea operaţiunilor de import, cu excepţia creditării din
resursele organizaţiilor financiare internaţionale.
e) credite acordate reieşind din modul de acordare:
- în numerar – suma creditului în lei, eliberată debitorului prin casieria băncii;
- prin virament – suma creditului în lei sau în valută, transferată în contul curent al debitorului,
deschis în Bancă, sau transferată direct în contul curent al partenerului de afaceri a debitorului.
f) credite, potrivit modalităţilor de acordare şi de rambursare a lor:
- ordinare, se acordă integral în baza unui document de plată şi se rambursează conform
înţelegerii părţilor expusă în contractul de credit şi în graficul de rambursare a creditului şi a dobînzii
aferente: integral la data finală din contractul de credit; în rate egale, periodic: lunar, trimestrial,
semestrial, anual.
Creditul se consideră achitat complet în ziua, în care suma creditului devine egală cu zero, dar cu
condiţia că toate plăţile aferente creditului, calculate la această dată, sunt achitate indeferent de data finală
a contractului de credit.
- linia de credit se acordă în rate (de mărime egală sau arbitrare), pînă la concurenţa sumei,
indicată în contractul de credit (suma disbursărilor nu trebuie să depăşească suma conform contractului de
credit) şi fiecare rată se eliberează în baza unui document de plată şi se rambursează, conform înţelegerii
părţilor stipulată în contractul de credit, în rate (de mărime egală sau diferită) la discreţia debitorului, dar
cu prevenirea Băncii sau conform graficului de rambursare.
Linia de credit se consideră rambursată complet în ziua, în care suma liniei de credit devine egală
cu zero, cu condiţia că toate plăţile aferente creditului, calculate la această dată, sunt achitate indeferent
de data finală din contractul de credit.
Linia de credit revolving este asemănătoare cu linia de credit. Diferenţa constă în posibilitatea
utilizării sumei creditului pînă la data finală din contractul de credit, efectuînd mai multe operaţiuni de
debursare şi rambursare a creditului în limita sumei conform contractului de credit.
La data finală din contractul de credit debitorul este obligat să ramburseze complet linia de credit
revolving şi toate plăţile aferente, calculate la această dată. Avantajul liniei de credit revolving constă în
posibilitatea oferită debitorului pe parcursul întregii perioade de validitate a contractului de credit de a
întoarce o parte sau integral suma creditului şi de a o lua iar parţial sau integral, ori de cîte ori consideră
necesar. Suma (soldul) creditului egală cu zero în cazul liniei de credit revolving nu este semnal de
rambursare definitivă a creditului, precum este în cazul liniei de credit obişnuite.
Linia de credit şi linia de credit revolving se acordă în funcţie de specificul activităţii, durata
ciclurilor tehnologice de producere, a proceselor biologice, modalitatea de vînzare şi plată, care determină
situaţia economico-financiară, şi, respectiv, capacitatea de rambursare a fiecărui împrumutat. De
 60

exemplu, în construcţii şi investiţii, mai frecvent, este utilizată linia de credit, pe cînd în comerţ şi unele
tipuri de procese industriale – linia de credit revolving.
Credite standard (A) reprezintă tipul de credite ce nu implică riscuri în privinţa rambursării
ratelor scadente şi achitării dobînzii la termen. Acestea se acordă clienţilor solvabili, care desfăşoară o
activitate rentabilă.

Credite supravegheate (B) se acordă agenţilor economici cu o stare economico – financiară

bună, în prezent, dar pentru care, în perspectivă se prevăd unele greutăţi în menţinerea performanţelor
financiare la acelaş nivel , ca urmare a unor posibile probleme de natură organizatorică, de personal,
legate de obiectul sau ramura de activitate. Riscul este minim.

Credite substandarde (C) sînt credite acordate unor clienţi care, deşi în prezent au o situaţie
economico-financiară satisfăcătoare, tendinţa de înrăutăţire a activităţii lor este evidentă, existînd riscul
imposibilităţii de a-şi onora obligaţiunile integral faţă de bancă. Asemenea credite necesită o atenţie
deosebită din partea conducerii băncii, deoarece există probabilitatea ca banca să suporte pierderi dacă
nu vor fi înlăturate neajunsurile.

Credite dubioase (D) sînt împrumuturi incerte din punct de vedere al rambursării creditelor şi
plăţii dobînzilor. Activitatea împrumutaţilor este nerentabilă, neasigurînd fondurile necesare onorării
datoriilor. Probabilitatea pierderilor este extrem de mare, dar există factori importanţi, concreţi şi bine
argumentaţi care în timpul apropiat se vor realiza şi vor contribui la ameliorarea situaţiei de rambursare
a creditului.

Credite compromise (E) sînt împrumuturile care prezintă un risc pentru bancă. Activitatea
nerentabilă a împrumutaţilor determină incapacitatea acestora de a-şi onora obligaţiile faţă de bancă şi,
în consecinţă, acumulările de debite eronează garanţiile, banca neavînd posibilitate de a se proteja
împotriva riscului de neplată.

Băncile clasifică activele şi angajamentele condiţionale cel puţin trimestrial, în corespundere cu

prezentul Regulament şi cu politica şi procedurile proprii, elaborate de fiecare bancă în corespundere cu
acesta. Activele şi angajamentele condiţionale noi trebuie clasificate la momentul apariţiei activelor în
bilanţul băncii, iar angajamentele condiţionale la momentul luării în evidenţă la conturile extrabilanţiere.
În baza clasificării, mărimea necesară a mijloacelor rezervate în conturile reduceri/provizioane pentru
pierderi la active/angajamente condiţionale se determină în conformitate cu prezentul Regulament.

Mijloacele rezervate în contul reduceri pentru pierderi la active se utilizează pentru acoperirea
activelor clasificate compromise (pierderi). Aceste active se trec la scăderi din contul reducerilor pentru
pierderi la active, în corespondenţă cu conturile activelor în decursul următorului trimestru după data
gestionară la care au fost clasificate în acest mod. Concomitent, aceste active sunt înregistrate la contul
memorandum.

Activele clasificate compromise (pierderi) la data gestionară nu trebuie reflectate în bilanţul

băncii la următoarea dată gestionară.

Suma necesară a mijloacelor pentru rezervarea în conturile reduceri/provizioane pentru pierderi

la active/angajamente condiţionale se formează în următoarele mărimi de la suma activelor
/angajamentelor condiţionale din fiecare categorie de clasificare:

1. Standard 2 %;
 61

2. Supravegheate 5 %;

3. Substandard 30 %;

4. Dubioase (îndoielnice) 60 %,

5. Compromise (pierderi) 100 % [14].

Completarea conturilor reduceri/provizioane pentru pierderi la active/angajamente condiţionale

până la nivelul necesar se efectuează în volum integral din contul cheltuielilor (conturile „Defalcări
pentru reduceri pentru pierderi la active” şi „Cheltuieli cu provizioane la angajamente condiţionale”) şi
se reflectă în bilanţul contabil şi în raportul privind rezultatele financiare ale băncii.

-4-

Când o persoană doreşte să contracteze un credit, primul lucru la care se gândeşte este valoarea
dobânzii percepute de bancă. Însă, de cele mai multe ori comisioanele sunt cele care fac un credit ieftin
sau scump.

În schimbul punerii la dispoziţie a creditului, banca percepe o remuneraţie, pe care părţile, în

principiu, sunt libere să o stabilească de comun acord, chiar dacă în practică ea este impusă de bancă.
Remuneraţia băncii, care pentru client reprezintă costul creditului, cuprinde două componente
principale (comisionul si dobânda), la care se poate adăugă penalizarea pentru rambursarea cu
întârziere a creditului sau plata cu întârziere a dobânzilor.

Comisionul poate avea trei ipostaze, în funcţie de fundamentul său economic:

a) comisionul iniţial de angajament, perceput de bancă pentru punerea la dispoziţia clientului a

fondurilor, calculat procentual la valoarea creditului;

b) comisionul de neutilizare, totală sau parţială, a creditului acordat. Banca îşi rezervă prin
contract dreptul de a fi remunerată chiar dacă clientul nu a utilizat creditul, total sau parţial, întrucât,
punând la dispoziţia acestuia suma respectivă, banca a fost în imposibilitate de a o fructifica într-un alt
mod. Comisionul de neutilizare a creditului se exprimă fie într-un procent anual raportat la suma
neutilizată (soldul creditului) şi la perioada de neutilizare, fie într-o sumă forfetară;

c) comisionul de urmărire (gestionare) a respectării condiţiilor contractuale, perceput pentru

operaţiunile băncii în legătură cu utilizarea creditului, care cunoaşte, la rândul său, mai multe ipostaze:
comisionul de mişcare (calculat pe baza valorii totale a remiterilor) şi comisionul pentru cea mai ridicată
descoperire lunară sau trimestrială (în cazul contractului de deschidere de credit în cont curent);
comisionul pentru încasarea titlurilor de credit scontate; comisionul pentru serviciile de casierie pe care
le implică utilizarea creditului etc..

Există mai multe tipuri de comisioane practicate de bănci ce ţin de derularea unui credit, acestea
putându-se structura în comisioane percepute la acordarea creditului şi comisioane de administrare a
creditului.

Tabelul 5.1

Tipologia comisioanelor percepute de bănci de la beneficiarii de credite

Tipul comisionului Caracteristica comisionului

 62

Comisioane la acordarea creditului

Comision de analiză dosar Poate fi un procent din suma acordată sau poate avea o valoare minimă. În cazul
existenţei unei sume fixe minime, acest lucru poate constitui un dezavantaj pentru
clienţii care contractează un credit de o valoare mică (un nivel procentual al acestui
tip de comision ar fi fost mai avantajos pentru creditele mici). Poate fi un procent din
suma acordată sau poate avea o valoare minimă. În cazul existenţei unei sume fixe
minime, acest lucru poate constitui un dezavantaj pentru clienţii care contractează un
credit de o valoare mică (un nivel procentual al acestui tip de comision ar fi fost mai
avantajos pentru creditele mici).
Comision de deschidere Orice operaţiune a unui client prin intermediul băncii se derulează prin intermediul
cont contului curent. Astfel, pentru acordarea unui credit este necesara în prealabil
deschiderea unui cont curent. Pentru acest lucru, băncile percep un comision specific.
Comision consultare a Ca documentaţie a dosarului de credit, clienţii băncilor trebuie sa completeze
Biroului de Credit acordurile de consultare a bazelor de date ale Biroului de Credit.
Pentru interogarea acestor baze de date, banca percepe aceste comisioane de
consultare, de obicei stabilite în sumă fixă (flat).
Comision emitere card Beneficiarii de carduri de debit şi credit plătesc pentru eliberarea unei cârti de debit şi
credit acest tip de comision.

Comisioane de gestiune a creditului

Comision de administrare În general, acest tip de comision se plăteşte lunar, este inclus în rata lunară a
credit creditului şi se calculează ca procent din soldul curent al creditului.
Comision de administrare a Similar cu costul deschiderii contului curent, banca poate percepe şi un comision de
contului curent administrare a contului curent (lunar sau anual).
Comision de risc financiar Băncile încheie convenţii de asigurare a riscului de neplată pentru creditele acordate
persoanelor fizice. În baza acestor convenţii, banca plăteşte societăţii de asigurare o
primă de asigurare pentru creditele care fac obiectul contractului. Suma asigurată
(baza de calcul a acestei prime) este reprezentată de valoarea creditului (sau soldul
creditului), şi poate include şi un anumit număr de dobânzi din planul de rambursare.
La suma asigurată se aplică procentul de primă, stabilit în convenţiile de asigurare. În
funcţie de modul de plată a acestei prime, se reglementează prin normele interne ale
băncii modul de percepere de la client a acestui comision de risc financiar. Astfel,
acesta poate fi încasat la acordarea creditului (ca procent din valoarea creditului –
plafonul acordat) sau poate fi inclus în rata lunară a împrumutului, ca procent din
soldul curent al creditului.
Prime de plata aferentă Primele de plată aferente asigurărilor solicitate de bancă pot fi aferente: asigurărilor
asigurărilor de viaţa, asigurării imobilului ipotecat, asigurării autovehiculului gajat în cazul
persoanelor fizice.
Comision de neutilizare Pentru neutilizarea plafonului de credit, dincolo de perioada de angajare a creditului,
băncile percep comision de neutilizare, calculat ca procent din soldul neutilizat
(înregistrat în extrabilanţ).
Comision de rambursare În cazul în care se doreşte achitarea creditului în avans faţă de perioada din contractul
anticipată de credit, se percepe un comision de rambursare anticipată.
Comision de reeşalonare, Reeşalonarea, rescadenţarea, reactivarea reprezintă metode de restructurare a unui
rescadenţare, reactivare credit la care banca poate recurge atunci când clientul întâmpină dificultăţi în
rambursarea debitelor scadente. Pentru aceste facilităţi acordate de bancă se percep
comisioane specifice.
Comision emitere SGB Costul emiterii unei scrisori de garanţie bancară constă în comisionul perceput de
bancă pentru emitere. Asociat acestui produs de creditare sunt şi comisioanele pentru
modificarea scrisorii de garanţie bancară.
Comision refacere grafic În cazul în care clientul doreşte mutarea scadenţelor intermediare ale creditului în alte
de rambursare zile decât cele stabilite în planul iniţial de rambursare, se reface scadenţarul, cu
perceperea unui comision pentru aceasta operaţiune.
Comision administrare Similar comisionului de administrare a contului curent este şi acest comision de
 63

cont de card administrare a contului de card, pentru beneficiarii de cărţi de debit şi credit.
Comision retragere bani de Retragerile banilor de pe card reprezintă o alta sursă de venit pentru bănci. Astfel, la
pe card fiecare extragere este perceput un comision din suma retrasă. Daca banii sunt scoşi de
la bancomatul unei alte bănci, atunci comisionul perceput este mai mare.

Comision eliberare extras La cererea clientului, pentru vizualizarea operaţiunilor efectuate într-o anumită
de cont perioadă prin contul bancar, se poate elibera un extras de cont, pentru care se percepe
comision.

Comisionul de analiză dosar nu are un impact prea mare asupra costului total al creditului, chiar
şi atunci când nivelul sau este ridicat. În schimb, comisioanele lunare, chiar dacă pot părea
nesemnificative au impact mult mai mare. În plus, baza de calcul la care se aplică are o foarte mare
importanţă.

Aşa dar, nu trebuie ignorate nici comisioanele. Acestea au început să deţină o pondere tot mai
importantă în costul total al creditului, în special comisioanele lunare.

Exemplu: Să luam cazul unui credit de 50.000 euro pe 25 ani cu o rată a dobânzii de 8%. Plata
unui comision de 200 euro la acordare face ca DAE să urce la aproximativ 8,4%, fără alte costuri
suplimentare. Acum să consideram un credit care are doar un comision lunar de 0,2%, calculat la sold.
DAE urcă în acest caz la 10,9%. Pe lângă costurile clasice asociate unui credit, dobânzi şi comisioane, în
relaţia de creditare intervin şi alte tipuri de costuri.

• În cazul creditelor în valuta care sunt utilizate şi rambursate în monedă naţională intervin aceste costuri de
schimb valutar. Fluctuaţiile cursurilor de schimb EUR/MDL, USD/MDL pot provoca creşteri şi scăderi
semnificative ale ratelor şi datoriei totale la creditele în valută, prin raportare la moneda naţională. De
Costurile de aceea, o importanţă deosebită o are corelarea veniturilor folosite pentru rambursarea ratelor (moneda la
schimb valutar care se raportează ele) cu ratele creditului şi cursul de schimb valutar la care se face conversia fiecărei
rate.

• Evaluarea garanţiilor se efectuează de către bancă, corespunzător prevederilor cuprinse în reglementările

Costuri de interne de evaluare ale băncii, privind evaluarea bunurilor de natura activelor imobilizate corporale şi
evaluare a necorporale. Costurile de evaluare sunt suportate de beneficiarul creditului.
garanţiilor
imobiliare

• Onorariile notariale se plătesc de către clientul beneficiar de credit, a cărui garanţii sunt de tip imobiliar
sau de tipul cesiunilor de creanţă.
Onorarii notar

Figura 5.2. Tipologia costurilor aferente creditului bancar

Pachetul de asigurări solicitat de bancă este un alt element de care trebuie minut cont. În timp
ce asigurarea imobilului este întotdeauna obligatorie, asigurarea de viaţă este impusă doar de unele
bănci, în funcţie de politica proprie de gestionare a riscurilor. Primele plătite pentru cele două poliţe se
adăugă la costul total al creditului. Trebuie semnalat ca există instituţii de credit care acorda gratuit fie
una, fie ambele tipuri de asigurări.
 64

Rata dobânzii este cel este cel mai important cost. În sens restrâns, dobânda reprezintă
excedentul ce revine proprietarului capitalului dat cu împrumut, din remuneraţia proprietarului
capitalului împrumutat ca răsplată pentru cedarea dreptului de folosinţă a numerarului pe un timp
determinat. Dobânda este aşadar venitul adus creditorului, încasat de la debitor şi plătit de acesta din
urmă pentru utilizarea unei sume de bani pe o perioadă determinată.

Dobânda poate fi prevăzută în contract în una dintre următoarele variante:

a) rată fixă a dobânzii pentru întreaga perioadă de rambursare;

b) plafon maxim pentru întreaga perioadă de utilizare a creditului cu dobânda variabilă;

c) modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, în funcţie de anumiţi factori: costul sursei
de creditare; dobânda pieţei; rata inflaţiei; taxa de rescont a BNM etc.;

d) renegocierea dobânzii de către părţi, care poate fi realizată prin manifestări de voinţa exprese
ale ambelor părţi sau prin manifestarea de voinţă expresă a băncii, notificată clientului, care achiesează
tăcut (spre exemplu, în cazul în care banca aduce la cunoştinţa clientului noul nivel al dobânzii, se
consideră că acesta a acceptat tăcut noua dobândă dacă nu rambursează restul creditului şi dobânzile
aferente într-un anumit termen, prevăzut în contract, calculat de la data luării la cunoştinţă).

Mărimea ratei dobânzii diferă în funcţie de natura operaţiunilor de creditare, de durata

împrumutului, de aspectele cantitative şi calitative ale creditului.

Se disting astfel următoarele forme ale dobânzii la creditul bancar:

• Dobânda curentă. Serviciul datoriei asociat creditului este zero, toate ratele sunt
rambursate la timp, nu există obligaţii restante. Dobânda se păstrează la nivelul
iniţial stabilit în contractul de credit;
• Dobânda majorată. Clientul înregistrează întârzieri la plata obligaţiilor scadente.
În funcţie de starea curentă a Această dobândă se percepe la soldul curent al creditului din momentul (sau
creditului după o anumita perioadă reglementată intern) trecerii în conturile de restanţă a
datoriilor neachitate.;
• Dobânda restantă. Creditele neperformante sunt scoase din bilanţul băncii şi
înregistrate în evidenţa extrabilanţieră. Dobânda calculată la soldul acestor
credite reprezintă dobânda extrabilanţieră.

• Dobânda standard, reprezintă dobânda stabilită conform reglementarilor

În funcţie de modalitatea de interne ale fiecărei bănci;
stabilire • Dobânda negociată de volumul plăţilor efectuate de acesta prin bancă, de
eventualele dificultăţi.

• Dobânda variabilă. Se modifică în funcţie de indicii monetari interni şi

În funcţie de modificarea sau
nu a nivelului acesteia pe
parcursul perioadei de
rambursare a creditului
internaţionali şi de politica de pe piaţa bancară;
• Dobânda fixă Rămâne neschimbată până la lichidarea creditului. Cel mai
mare avantaj al dobânzii fixe este posibilitatea eşalonării plăţilor în timp
şi a modelării bugetului propriu;
• Dobânda mixtă. Rata dobânzii este fixă pentru o perioadă iniţială, iar
ulterior aceasta se transformă într-una variabilă.

Figura 5.3. Tipologia dobânzii asociate creditului bancar

 65

În cazul unei evoluţii descendente a dobânzilor pe piaţă, când clientul optează pentru o dobândă
variabilă, pe parcursul perioadei de rambursare poate beneficia de reducerea nivelului acesteia. Este
însă posibil ca în intervalul de creditare, dobânzile de pe piaţa bancară să crească, fapt pentru care
clientul poate plăti mai mult.

Creditele cu dobândă fixă oferă clientului posibilitatea de a cunoaşte încă de la început toate
costurile pe care le are un credit pe toată durata sa de viaţă. La capitolul dezavantaje se înscrie
menţinerea unor costuri ridicate în condiţiile scăderii pe piaţă a dobânzilor. Singura soluţie pentru a-şi
reduce costul împrumutului va fi refinanţarea.

De regulă, dobânda stabilită la începutul perioadei de creditare este situată sub media pieţei,
însă ulterior este posibil ca banca să-şi recupereze discountul oferit iniţial prin practicarea unor dobânzi
mai ridicate după expirarea perioadei în care dobânda este fixă.

Băncile din ţările membre UE sunt obligate potrivit legii să afişeze dobânda anuală efectivă
(DAE) pentru creditele acordate persoanelor fizice. Dobânda anuală efectivă exprimă în forma
procentuală costul total al unui credit. Acesta este un concept implementat pentru a permite
consumatorilor să compare uşor costul creditelor. Pentru a înţelege rolul DAE în compararea costurilor
creditelor, vom analiza un caz concret.

Exemplu: Dacă întregul cost al creditului ar fi format doar din dobândă, atunci DAE ar fi egală cu
rata dobânzii. În realitate, băncile percep o serie întreagă de comisioane, care fac dificilă compararea
creditelor. Dacă o bancă acordă un credit, care are o rată a dobânzii de 10% şi un comision iniţial de 3%,
în timp ce alta practică o dobândă de 11%, cu un comision lunar de 0,1%, aplicat la soldul curent al
creditului, costurile celor doua credite nu sunt comparabile.

Rolul DAE este tocmai de a aduce la acelaşi numitor comun toate costurile unui credit. Mai
precis, DAE transformă şi comisioanele aferente unui împrumut sub forma unei dobânzi. Cu cat DAE este
mai scăzută, cu atât creditul este mai ieftin. Însă, pentru a utiliza corect DAE în compararea creditelor
este extrem de important ca acest indicator sa fie calculat pentru aceeaşi suma împrumutată şi termen
de rambursare la nivelul tuturor ofertelor comparate. Cea mai mare influenţă asupra DAE o are durata
de rambursare. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât DAE scade. Acest lucru se întâmplă în special în
cazul creditelor cu comisioane mari percepute la acordare.

Suma împrumutată influenţează la rândul său valoarea DAE, însă impactul este relativ limitat. În
acest caz, DAE se modifică dacă banca percepe comisioane în sumă fixă, indiferent de valoarea
creditului. Cele mai frecvente costuri de acest gen sunt taxele de analiză a dosarelor de credit. Acestea
au însă valori mici comparativ cu costul total al creditului, astfel că impactul nu este la fel de mare ca în
cazul duratei de rambursare.

Prin definiţie, dobânda este remuneraţia pentru capitalul pus la dispoziţie. Rata dobânzii este
dobânda anuală exprimată în procente, adică:
𝐷
i = x 100%, (5.1)
𝐶

unde i - rata dobânzii; D – valoarea dobânzii (dobânda în valoare absolută); C - capitalul.

Prin aplicarea formulei următoare se determină dobânda simplă. Dacă se cunoaşte rata
dobânzii, dobânda cuvenită se calculează după formula:
 66

𝐶𝑥𝑖𝑥𝑡
D= x 100%, (5.2)
360 𝑥 100

Neînţelegerile cu privire la preţurile produselor bancare, în special cu privire la ratele de

dobândă la credite, au fost rezultatul unei rupturi de comunicare între bănci şi clienţi. Stabilirea ratelor
de dobândă la credite este un exerciţiu complex în cadrul băncii, care, conform reglementărilor şi
bunelor practici de prudenţă bancară, trebuie să ia în calcul toate costurile: costul finanţării, costurile
operaţionale, costul riscului etc. Clientul, în schimb, vede o singură rată de dobândă fixă, sau o rată de
referinţă plus o marjă; este datoria băncilor să explice clienţilor cum se calculează dobânda şi care sunt
costurile unui credit, precum şi opţiunile pecare aceştia le au.

Tema 9. Eficienţa activităţii bancare

-1-

Veniturile bancare reprezintă valorile sau sumele încasate sau care urmează a fi încasate din
dobînzile aferente creditelor acordate şi altor investiţii, livrările de bunuri, executările de lucrări,
prestările de servicii şi din avantajele pe care banca a consimţit să le primească, executarea unei obligaţii
legale sau contractuale din partea tertilor, sumele sub forma veniturilor excepţionale şi a altor sume,
obţinerea cărora reprezintă scopul activităţii băncii.

Procesul de creare a veniturilor băncilor constă din patru etape deosebit de importante şi
anume crearea, facturarea, încasarea şi incorporarea.

Crearea veniturilor este momentul în care se constituie rezultatul ca produs al activităţii

consumative de resurse, cum ar fi: stabilirea dobânzilor de încasat de la debitori sau hotărârea de a
vinde active.

Facturarea constă în transferarea dreptului de proprietate de la unitatea bancară către client, de

exemplu, momentul acordării creditului.

Încasarea constituie o etapă în care rezultatul vândut se transformă în bani, de exemplu,

încasarea efectivă a dobînzii pentru creditul acordat, sau încasarea activului vândut.

Incorporarea este o etapă strict contabilă prin care veniturile sunt înglobate în rezultatele
necesare absorbirii cheltuielilor corespondente.

După natura lor, veniturile bancare se divizează în următoarele categorii de venituri:

1. Venituri din dobânzi – se acumulează din activitatea de bază a băncii, mai sunt numite şi venituri din
activitatea operaţională sau venituri procentuale. Aceste venituri includ:

 veniturile aferente dobînzii de la creditele acordate bancilor, persoanelor fizice şi juridice,

guvernului;
 veniturile aferente dobînzii de la contul NOSTRO în BNM;
 veniturile de la plasările la termen în alte bănci;
 veniturile de la plasările OVERNIGHT;
 venituri în urma încasării dobînzilor aferente investiţiilor în valori mobiliare de stat şi
corporative;
 67

 veniturile aferente operaţiunilor de factoring, leasing financiar, cambii bancare, etc.

Aceste venituri se reflectă în evidenţa contabilă a băncii conform principiului specializării exerciţiului,
adică în momentul calculării lor, fără a lua în consideraţie momentul achitării efective a acestora.
2. Venituri neaferente dobânzii – sunt veniturile formate în rezultatul desfăşurării activitaţii
neoperationale a băncii, din această cauză mai sunt numite şi venituri neoperaţionale sau venituri
neprocentuale. Aceste venituri includ veniturile formate în urma încasării comisioanelor de la
următoarele tipuri de activităţi şi servicii prestate:

 operaţiunile de creditare;
 investiţiile în valori mobiliare;
 operaţiuni cu valutele străine etc.
3. Venituri extraordinare – sunt veniturile care apar foarte rar în activitatea bancară, ele includ veniturile
de la creditele care au fost anulate înainte şi la moment achitate. Ele mai încorporează sumele primite
de la organele de stat, companiile de asigurari sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi,
perturbări politice, accidente şi alte evenimente excepţionale.

Indicatorii de analiză a veniturilor bancare

Randamentul economic, exprimat ca raport între cheltuielile totale şi veniturile totale, calculate
conform modelului de profitabilitate al băncii:
Cheltuieli totale
Randamentul economic =  100
Venituri totale
Se consideră că eficienţa centrului de profit este mai ridicată în situaţia în care indicatorul
înregistrează valori reduse, un factor de influenţă reprezentându-l cheltuielile, altele decât cele bonificate
la resursele atrase, care trebuie permanent diminuate în scopul îmbunătăţirii performanţelor bancare.
Ponderea veniturilor din dobânzi în total active:
Venituri din dobânzi
 100
Total active
Ponderea veniturilor din alte surse decât dobânzile în total active:
Venituri din alte surse decât dobânzile
 100
Total active
1. Venit aferent dobînzilor/Active generatoare de dobîndă - arată rata medie a dobînzii la
activele generatoare de dobîndă. Cu cît valoarea indicatorului este mai înaltă, cu atît este mai bine
pentru perspectiva financiară a băncii. Totodată, valoarea indicatorului, trebuie comparată cu rata
medie înregistrată de grupul respectiv de active pentru a determina poziţia băncii privind dobînda;

2. Venit neaferent dobînzilor/Active totale - ajută la înţelegerea şi analiza surselor de venituri ale
băncii;

3. Venituri aferente dobînzilor la valorile mobiliare investiţionale/Total valori mobiliare

investiţionale - este recomandat a fi folosit la determinarea şi analiza ratei dobînzii la aceste active;

4. Venituri aferente dobînzilor la valorile mobiliare cumpărate pentru vînzare/Total valori

mobiliare cumpărate pentru vînzare este recomandat a fi folosit la determinarea şi analiza ratei dobînzii
la aceste active;
 68

5. Venituri aferente dobînzilor la credite/Total credite generatoare de dobîndă este recomandat

a fi folosit la determinarea şi analiza ratei dobînzii la aceste active.

Rata profitului se calculează şi în domeniul bancar ca expresie a raportului procentual dintre

profitul net şi veniturile totale, cu relaţia:

Pr ofit net
Rata profitului =
Venituri totale

Acest indicator reflectă eficienţa cheltuielilor făcute de managementul băncii, cheltuieli aferente
gestionării resurselor şi plasamentelor, a riscurilor şi asigurării funcţionării băncii. Mărimea acestui
indicator depinde, în primul rînd, de raportul între veniturile şi cheltuielile bancare şi în al doilea rînd de
structura veniturilor şi costurilor bancare.

Rata utilizării activelor reflectă capacitatea managementului de a investi în active care aduc
cîştig. Mărimea acestui indicator depinde de mărimea dobînzii pe piaţă şi de structura activelor bancare.
Maximizarea indicatorului se realizează pentru un anumit nivel dat al ratei dobînzii pe piaţă prin
creşterea ponderii activelor care aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile). Aceste active sunt,
însă, şi cele mai riscante, creşterea nu poate fi nelimitată pentru că şi posturile de active nevalorificate
sunt necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii bancare.

Venituri totale
Rata utilizării activelor =
Active totale

Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare (generale şi administrative) din comisioane–

reflectă măsura în care veniturile obţinute din operaţiunile efectuate în numele clienţilor acoperă
cheltuielile proprii cu funcţionarea băncii:

Venituri din comisioane

Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane = x100
Cheltuieli cu functionarea

Interpretarea economică - dimensionarea cheltuielilor cu funcţionarea băncii se efectuează în

strictă corelare cu volumul de activitate, numărul optim de personal şi gradul de funcţionalitate şi
utilizare a spaţiului în care se desfăşoară activitatea bancară.

Cheltuielile cu funcţionarea băncii trebuie să asigure operativitatea serviciilor bancare prestate

în condiţii moderne şi ergonomice pentru personalul angajat. O rată înaltă a acestui criteriu reflectă o
bună organizare a activităţii şi a fluxurilor bancare precum şi o poziţie importantă deţinută în sistemul
concurenţial bancar ca urmare a calităţii şi diversităţii serviciilor oferite clienţilor.

Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioane– reflectă eficienţa utilizării

timpului de lucru de către personalul angajat al băncii, ca urmare a operaţiunilor efectuate atît pentru
clienţii săi, cît şi pentru activitatea proprie:

Venituri din comisioane

Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioane= x100
Cheltuieli cu salariile

Interpretarea economică - având în vedere că operaţiunile ce se comisionează sunt

producătoare de venituri pentru bancă, iar cele efectuate în nume propriu nu produc venituri, dar sunt
 69

necesare în activitatea bancară, prin informatizarea băncii se creează premisele pentru reducerea celei
de-a doua categorii, cu efect direct asupra evaluării reale a aportului angajaţilor băncii la obţinerea
profitului şi determinării gradului în care personalul este corect dimensionat.

-2-

Cheltuielile bancare reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru resursele
împrumutate sau atrase, servicii primite şi lucrări prestate de terţi da care beneficiază banca,
materialele consumate, remunerarea salariaţilor, executarea unor obligaţiuni legale sau contractuale,
cheltuieli excepţionale.

În funcţie de sursele de intrare, cheltuielile bancare se clasifică în:

Cheltuieli aferente dobânzilor;

Cheltuieli neaferente dobânzilor.

Cheltuielile se determină ţinîndu-se cont de patru aspecte esenţiale în activitatea băncii:

angajarea, consumul, plata ţi imputarea.

Angajarea are loc în momentul în care se contractează obligaţia bănească generatoare de plăţi
sau consumatoare de resurse. În cazul contractării unui depozit, angajarea cheltuielilor intervine în
momentul în care s-a creat obligaţia bănească de a rambursa depozitul, inclusiv dobînda aferentă.

Consumul este specific utilizării efective sau „sacrificării” resurselor în scopul satisfacerii
cerinţelor activităţii bancare. De exemplu, utilizarea depozitelor primite în scopul plasării sub formă de
credite în economie.

Plata constă în achitarea unei sume de bani ca echivalent în cadrul relaţiilor financiare.
Achitarea obligaţiei băncii faţă de creditor reprezintă o plată ca echivalent. În schimb, plata mpozitului
pe profit reprezintă un transfer fără echivalent.

Imputarea reprezintă momentul cînd cheltuielile sunt decontate sau repartizate asupra
rezultatelor obţinute.

Contabilitatea cheltuielilor bancare se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor:

•Cheltuieli aferente dobînzilor;

•Cheltuieli neaferente dobînzilor;

•Alte cheltuieli.

La cheltuielile aferente dobînzilor se referă:

 sume de bani plătite clienţilor sub formă de dobînzi fixate sau variabile;
 plasamentele bancare;
 dobînzi achitate la certificatele de depozit etc.
La cheltuielile neaferente dobînzii, se referă:

☺cheltuieli privind remunerarea muncii;

☺cheltuieli legate de prime;

 70

☺cheltuieli legate de achitarea impozitelor şi taxelor;

☺cheltuieli privind plata serviciilor de consulting şi auditing etc.

Alte cheltuieli:

☻amenzi, penalităţi, sancţiuni plătite de bancă;

☻cheltuieli extraordinare;

☻plata impozitelor şi taxelor;

☻pierderi din vînzarea valorilor mobiliare, a activelor fixe şi a altor materiale etc.

Rata cheltuielilor cu dobânzile faţă de total active

Cheltuieli cu dobinda
Total active

Indicatorii cheltuielilor sunt folosiţi pentru determinarea eficienţei folosirii resurselor de către
bancă, precum şi costului acestor resurse. Menţionăm următorii indicatori:

1. Cheltuieli aferente dobînzilor/Total obligaţiuni pe care se plătesc dobînzi - este aplicabil la

determinarea şi analiza ratei dobînzii la toate obligaţiunile pe care se plătesc dobînzi. Cu cît este mai
joasă rata dobînzii, cu atît este mai bine pentru perspectiva financiară a băncii. Totodată, valoarea
indicatorului trebuie comparată cu rata dobînzii la venitul aferent dobînzilor. Dacă este mult mai mare
decît ratele de pe piaţă, urmează să fie identificată cauza. Dacă este mult mai joasă decît ratele de pe
piaţă, banca se confruntă cu riscul ca depozitele să fie posibil transferate la o altă bancă, care oferă o
rată a dobînzii mai avantajoasă;

2. Cheltuielile neaferente dobînzilor/Total active - este folosit pentru determinarea nivelului

acestor cheltuieli şi compararea lor cu alte bănci. La determinarea acestui indicator sînt considerate
salariile şi primele funcţionarilor, cheltuielile privind mijloacele fixe şi alte cheltuieli neaferente
dobînzilor raportate la Total active;

3. Cheltuieli aferente dobînzilor la mijloace băneşti datorate băncilor/Total mijloace băneşti cu

dobîndă datorate băncilor - este folosit pentru a determina cheltuielile băncii pentru acest tip de
finanţare;

4. Cheltuieli aferente dobînzilor la depozite/Total depozite cu dobîndă - este folosit pentru a

indica cheltuielile băncii pentru acest tip de depozite;

5. Cheltuielile aferente dobînzilor la împrumuturi/Total împrumuturi. Scopul calculării

indicatorului: este folosit pentru a indica costul pentru bancă a împrumuturilor acordate.

6. Cheltuieli aferente funcţionarilor/Total active. - este folosit pentru a analiza cheltuielile

aferente funcţionarilor în relaţie cu venitul, alte cheltuieli şi media înregistrată pe sectorul bancar. La
determinarea acestui indicator este considerată suma cheltuielilor pentru remunerarea muncii,
primelor, defalcărilor privind fondul de pensii, asigurarea socială, alte plăţi raportate la Total active.
 71

7. Cheltuieli privind mijloace fixe/Total active. Aceste cheltuieli sînt cele asociate cu clădirile şi
alte cheltuieli similare. Scopul calculării indicatorului: este folosit pentru a indica costul suportat de
bancă la utilizarea oficiilor ei.

8. Alte cheltuieli operaţionale/Total active – se utilizează pentru a obţine o înţelegere mai

reuşită a cheltuielilor suportate de bancă şi a eficienţei gestiunii cheltuielilor respective;

9. Total cheltuieli operaţionale/Total active.

La determinarea acestui indicator este considerată suma cheltuielilor aferente funcţionarilor,

mijloacelor fixe, şi alte cheltuieli operaţionale (impozite şi taxe, plata serviciilor de consulting şi auditing
şi alte cheltuieli neaferente dobînzilor) raportată la total active. Dacă suma cheltuielilor generale pare să
fie mare, trebuie efectuate analize mai detaliate pentru a determina cauzele specifice. Salariile şi
primele excesive şi cheltuielile mari aferente mijloacelor fixe, cauzate de procurarea sau construcţia unei
clădiri bancare, sînt exemple de tipuri de costuri, care pot conduce la un nivel neobişnuit de înalt al
cheltuielilor generale.

10. Cheltuieli de funcţionare pe salariat – sînt o componentă a cheltuielilor totale ale băncii,
determinându-se astfel:

Cheltuieli generale si ad min istrative

(2.3.5)
Nr.mediu de personal

Interpretarea economică: dacă cheltuielile cu operaţiunile bancare depind de politica de

atragere a clienţilor cu bune performanţe economico-financiare prin nivelul de comisioane şi dobânzi
practicate, cheltuielile cu funcţionarea băncii au caracter normativ atât pentru cele de interes general,
cît şi pentru cele administrativ-gospodăreşti. Cheltuielile cu funcţionarea băncii depind, pe de o parte,
de dimensionarea corespunzătoare a personalului în funcţie de volumul de activitate, şi de
dimensionarea şi funcţionalitatea spaţiului în care se desfăşoară activitatea bancară.

Rdp  Cheltuieli cu dobinda

x100 %
Total resurse atrase

incasari din dobinda

rdAc= x100%
active profitabile

-3-

Profitul constituie obiectivul fundamental al oricărei entităţi economice, inclusiv al societăţilor

bancare, întrucât reprezintă sursa câştigurilor de capital prin prisma majorării capitalurilor şi fondurilor
băncii şi implicit a valorii acţiunilor deţinute şi a câştigurilor imediate acordate acţionarilor sub forma
dividendelor. De asemenea, profitul reprezintă principala sursă din care băncile îşi constituie fonduri de
rezervă, contribuind astfel la îmbunătăţirea capitalizării băncii, protejându-le faţă de eventualele pierderi
înregistrate in unele exerciţii financiare.
Băncile sunt interesate să furnizeze produse si servicii bancare care să corespundă cât mai mult
cerinţelor clienţilor atât din punct de vedere al conţinutului cât şi din punct de vedere al calităţii, precum
şi să creeze noi oportunităţi de afaceri pentru aceştia, cu condiţia păstrării avantajului bilateral, profitul
reprezentând rezultatul final care reflectă efectele nete ale politicilor şi activităţilor unei bănci într-un
exerciţiu financiar.
Profitul este în final scopul esenţial al întreprinzătorului bancar pe care acesta îl urmăreşte de-a
lungul întregii sale activităţi de management, cumpănind cu grijă angajările pe linia procurării surselor şi
 72

utilizarea acestora prin acordarea de credite şi ţinând seama de riscurile posibile. Pentru a se evidenţia
interdependenţele în evoluţia performanţelor bancare şi pentru a evidenţia principalele modalităţi de
acţiune pentru îmbunătăţirea acestora, profitul, ca sumă în expresie absolută, trebuie raportat la
principalele lui determinante, rezultând astfel un set de indicatori asemănători cu cei utilizaţi şi în alte
sfere de activitate, dar cărora specificul activităţii bancare le imprimă o individualitate proprie.
Profitul realizat de o societate bancară are două forme de exprimare, respectiv profitul brut şi
profitul net, care se calculează astfel:
PROFITUL BRUT = VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE
PROFITUL NET = PROFITUL BRUT – IMPOZITUL PE PROFIT
Profitul brut reprezintă diferenţa dintre veniturile brute (formate din veniturile din dobânzi şi alte
venituri) şi cheltuielile totale ( cheltuielile cu dobânzile pentru resursele atrase, cheltuieli operaţionale şi
cu funcţionarea băncii), iar profitul net se determină ca diferenţă dintre profitul impozabil şi impozitul pe
profit, cu menţiunea că, potrivit reglementărilor fiscale din România, nu întotdeauna profitul brut contabil
este identic cu profitul impozabil, existând anumite categorii de cheltuieli nedeductibile fiscal, profitul net
astfel determinat putând fi repartizat sub forma dividendelor cuvenite acţionarilor sau pentru alimentarea
fondurilor băncii (profit reinvestit). Veniturile şi cheltuielile bancare reprezintă o sursă cheie de informaţii
în ceea ce priveşte câştigurile unei bănci, cuantumul şi calitatea acestora, calitatea portofoliului de credite
al băncii şi concentrarea cheltuielilor sale, precum şi orientarea afacerilor unei bănci. În mod tradiţional,
sursa majoră de venituri bancare au constituit-o dobânzile, însă rezultatele băncilor moderne reflectă o
pondere din ce în ce mai mare a veniturilor din operaţiunile de tranzacţionare, investiţii, şi a veniturilor
bazate pe comisioane, presupunând totodată şi un profil de risc diferit faţă de cel al unei bănci
tradiţionale, tendinţă ce implică o volatilitate mai mare a rezultatelor şi profitabilităţii băncii.
Profitul din dobândă derivă din credite, şi toate celelalte forme de împrumuturi acordate de o bancă,
cum ar fi: creditele pentru capital circulant, investiţii, locuinţe, credite pentru descoperit de cont, cărţile
de credit, şi de asemenea, cuprinde dobânda încasată la depozitele băncii de la alţi intermediari
financiari.

Profitabilitatea este capacitatea unei activităţi de a aduce profit, fiind un instrument managerial de
cuantificare a rentabilităţii activităţilor, atât în previzionarea, cât şi în realizarea acestora. Ca factor
determinant al evoluţiei şi consolidării poziţiei băncii în cadrul sistemului bancar, profitabilitatea poate fi
analizată cu ajutorul bugetului de venituri şi cheltuieli, ca instrument de implementare a strategiei băncii
şi ca instrument al contabilităţii de gestiune ce contribuie la urmărirea evoluţiei costurilor şi corelarea
acestora cu veniturile la nivelul băncii.
Din punct de vedere managerial se poate determina o profitabilitate a unităţilor teritoriale ale băncii,
o profitabilitate a clienţilor băncii, fiecare din aceste segmente fiind considerate centre de profit, caz în
care profitabilitatea băncii este o rezultantă a însumării profitabilităţii clienţilor sau profitabilităţii
produselor şi serviciilor promovate de bancă.
Un sistem al indicatorilor de eficienţă aplicabil unităţilor bancare cuprinde:
1. Rentabilitatea activelor la nivelul unităţilor, furnizează o informaţie globală asupra
profitabilităţii acestora.. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi activele producătoare
de venit (definite ca fiind plasamentele băncii în credite la care se adaugă excedentul de resurse
considerat plasament interbancar şi cota rezervei minime obligatorii). Rentabilitatea activelor reprezintă
cea mai bună măsură a eficienţei bancare. Tendinţa descrescătoare a acestui indicator arată că centrul de
profit are dificultăţi în realizarea veniturilor. O rată de creştere reflectă un efect pozitiv ca urmare a
creşterii veniturilor din alte servicii decât cele de efectuare a plasamentelor (care implică un grad de risc
mai mare).
2. Rentabilitatea resurselor atrase comensurează rentabilitatea globală. Indicatorul furnizează
informaţii privind profitul calculat raportat la resursele atrase (inclusiv valoarea deficitului de resurse). O
rată ridicată a indicatorului arată că resursele atrase de centrul de profit sunt mici, ceea ce limitează
posibilitatea acesteia de a acorda credite în continuare.
3. Randamentul economic reprezintă raportul dintre cheltuielile totale şi veniturile totale
calculate conform modelului de profitabilitate al băncii. Cu cât indicatorul înregistrează valori mai
reduse, cu atât eficienţa activităţii centrului de profit este mai ridicată. Un factor de influenţă asupra
acestui indicator îl reprezintă cheltuielile, altele decât cele bonificate la resursele atrase şi care trebuie în
mod riguros diminuate, astfel încât performanţele activităţii centrului de profit să se îmbunătăţească de la
o perioadă la alta.
 73

4. Gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse proprii reflectă măsura în care plasamentele

în activele producătoare de venituri, în special plasamentele în credite se realizează pe seama resurselor
atrase sub formă de depozite la nivelul centrului de profit. Indicatorul are o latură cantitativă fiind un
raport între resurse proprii şi plasamente, dar şi una cantitativă care constă în principal în structura
elementelor de activ şi de pasiv ce influenţează nivelurile veniturilor şi respectiv cheltuielilor aferente
acestora, analiza calitativă reliefând efortul făcut de centrul de profit pentru atragerea resurselor necesare
acoperirii plasamentelor în credite.
5. Creditele restante în total credite reflectă gradul de rambursare a creditelor acordate în
perioada de timp analizată. Analiza nivelului şi tendinţelor ratei acestui indicator conduce la identificarea
riscului potenţial al portofoliului de împrumuturi al centrului de profit astfel încât o rată înaltă reflectă un
risc ridicat. De asemenea, o rată înaltă indică creşterea nivelului provizioanelor constituite de centrele de
profit ca urmare a deteriorării serviciului datoriei în relaţia bancă client, cu consecinţe directe asupra
cheltuielilor şi profitului calculat. Indicatorul se determină ca raport între creditele restante şi totalul
creditelor acordate de centrul de profit.
6. Gradul de încasare a dobânzii caracterizează capacitatea clienţilor băncii de a achita
dobânzile aferente împrumuturilor contractate cu banca, în funcţie de fluxul de lichidităţi (cash-flow) care
reflectă situaţia intrărilor de lichidităţi (încasări) şi a ieşirilor de lichidităţi (cheltuieli) în perioada
raportată. Totodată indicatorul reflectă modul în care sunt utilizate resursele existente la dispoziţia
centrelor de profit pentru care banca bonifică dobânzile corespunzătoare, dar nu încasează veniturile
cuvenite la împrumuturile acordate. O consecinţă directă a înregistrării de către centrul de profit a unei
rate situate sub 100% o reprezintă constituirea de provizioane pentru dobânzile neîncasate, cu afectarea
cheltuielilor şi respectiv diminuarea profitului. Indicatorul se calculează ca raport între veniturile din
dobânzi minus veniturile neîncasate, pe de o parte, şi respectiv veniturile din dobânzi, pe de altă parte.
7. Profitul pe salariat caracterizează volumul şi eficienţa activităţii centrului de profit,
dimensionarea personalului în funcţie de activitatea şi complexitatea serviciilor oferite clienţilor, precum
şi capacitatea managerială de utilizare a personalului în funcţie de gradul de dotare şi informatizare al
băncii. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare, cu cât volumul de operaţiuni şi calitatea acestora
sunt efectuate în numele clienţilor băncii, astfel încât veniturile obţinute să fie maxime în raport cu gradul
de utilizare al timpului de lucru de către salariaţii băncii. Menţinerea unui număr de personal
supradimensionat în raport cu volumul de activitate are un efect negativ pe termen mediu şi lung, prin
efectuarea unor cheltuieli suplimentare, nejustificate în raport cu veniturile realizate şi cu consecinţe
directe asupra profitului realizat. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi numărul
mediu de personal angajat în cadrul centrului de profit la data analizei.
8. Volumul resurselor pe salariat reflectă calitatea şi siguranţa serviciilor oferite de bancă astfel
încât clienţii, persoane fizice şi juridice, să devină interesaţi în derularea operaţiunilor prin bancă. Prin
îmbunătăţirea continuă a relaţiei bancă-client, apropierea îndeosebi faţă de clienţii mari care realizează
atât activitate internă cât şi de export, precum şi ca urmare a diversificării produselor bancare oferite
întreprinderilor mici şi mijlocii se creează posibilitatea atragerii de resurse acoperitoare pentru
plasamentele efectuate de centrul de profit. De asemenea, utilizarea eficientă a timpului de lucru creează
posibilitatea atragerii de resurse cu dimensionarea corespunzătoare a personalului. Indicatorul reflectă, în
plus, poziţia băncii în mediul concurenţial în funcţie de zona de interes economic ca şi operativitatea
prestării serviciilor şi siguranţa resurselor atrase de la clienţii băncii. Indicatorul se calculează ca raport
între volumul resurselor atrase de centrul de profit şi numărul mediu de personal.
9. Rata profitului reflectă valoarea veniturilor obţinute pentru realizarea unei unităţi de profit şi
prezintă gradul în care centrul de profit realizează dezideratul maximizării veniturilor în condiţiile
minimizării cheltuielilor. Indicatorul se calculează ca raport între veniturile totale şi profitul calculat.
10. Rata rentabilităţii reprezintă indicatorul care măsoară rezultatele managementului bancar, de
optimizare a fluxurilor elementelor de activ în corelare cu volumul şi structura resurselor atrase.
Optimizarea raportului între venituri şi costuri reprezintă o latură esenţială a managementului bancar,
fiind sursa principală a creşterii pe criterii calitative a profitului. Orientarea actuală a centrelor de profit
se manifestă în tendinţa de reducere a cheltuielilor, în special a celor cu funcţionarea băncii (salarii şi
cheltuieli aferente acestora, impozite şi taxe, amortizări de mijloace fixe, cheltuieli materiale, cu energia,
combustibilii, apa, cheltuieli de birou, cheltuieli cu prelucrarea electronică a informaţilor, cheltuieli cu
paza şi protecţia băncii etc.). Indicatorul se determină ca raport între profitul brut şi valoarea cheltuielilor
înregistrate de bancă pe o anumită perioadă. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare, cu cât o unitate
de profit se obţine cu un volum minim de cheltuieli.
 74

11. Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane şi taxe reflectă măsura în
care veniturile obţinute din operaţiunile efectuate de bancă în numele clienţilor acoperă cheltuielile
proprii ale centrului de profit cu funcţionarea băncii (ce includ cheltuieli generale şi cheltuieli
administrativ-gospodăreşti). Dimensionarea cheltuielilor cu funcţionarea băncii se efectuează în strictă
corelare cu volumul de activitate, cu numărul optim de personal şi gradul de funcţionalitate şi utilizare a
spaţiului în care se desfăşoară activitatea bancară. Indicatorul se determină ca raport între comisioanele şi
taxele de servicii încasate şi cheltuielile cu funcţionarea băncii. O rată înaltă a gradului de acoperire a
cheltuielilor de funcţionare din comisioane şi taxe încasate indică o bună organizare a activităţii şi
fluxurilor bancare precum şi o poziţie importantă deţinută în sistemul concurenţial bancar ca urmare a
calităţii şi diversităţii serviciilor oferite clienţilor băncii.
Criterii de evaluare a performanţelor bancare. Evaluarea activităţii unităţilor bancare pe baza
criteriilor de performanţă poate contribui la analiza calitativă a rezultatelor activităţii fiecărui centru de
profit, privind veniturile, cheltuielile şi rezultatele obţinute comparativ cu activitatea celorlalte centre de
profit, ca şi cu rezultatele obţinute în perioadele anterioare ale acestuia.

Evaluarea se efectuează pornindu-se de la indicatorii modelului de profitabilitate al băncii şi are

drept scop controlul şi coordonarea procesului de optimizare privind dimensionarea şi modernizarea
reţelei de bănci, în funcţie de contribuţia efectivă la realizarea profitului calculat şi a celui încasat,
înregistrat pentru o perioadă determinată.

Analiza performanţelor şi determinarea măsurilor ce trebuie avte în vedere pentru

îmbunătăţirea performanţelor unităţilor subordonate se poate efectua la nivelul centrului de profit,
unde se pot aplica soluţiile corespunzătoare de eficientizare a activităţii.

Analiza indicatorilor de profitabilitate specifici activităţii bancare

În cadrul strategiilor şi politicilor bancare, profitabilitatea este factorul determinant care

condiţionează evoluţia viitoare, dezvoltarea şi consolidarea poziţiei băncii în cadrul sistemului bancar.
Profitul brut este indicatorul ce reflectă eficienţa întregii activităţi, sintetizând influenţa tuturor factorilor
cantitativi şi calitativi care acţionează direct sau indirect asupra veniturilor şi cheltuielilor.
Profitabilitatea este un concept managerial ce are ca obiect evaluarea rezultatelor activităţii
băncii din punct de vedere al eficienţei atât pe ansamblu, cât şi pe diferite componente manageriale.
Privită conceptual, profitabilitatea reprezintă modalitatea de realizare a scopului fundamental al
activităţii băncii, de maximizare a profiturilor în condiţiile de minimizare a riscurilor.

Profitabilitatea băncii este în fond o rezultantă a însumării non-algebrice a profitabilităţii

subunităţilor sale teritoriale ori a profitabilităţii clienţilor sau a profitabilităţii produselor şi serviciilor
promovate de bancă.

În cazul băncilor - similar cu întreprinderile, acestea îşi constituie capital fix din aporturile
acţionarilor, atrag resurse de la depunători, pe care le fructifică făcând plasamente în diverse tipuri de
investiţii, în urma cărora obţin venituri din care suportă salarii, taxe, impozite, amortizarea capitalului,
bonifică dobânzi, rămânându-le un profit a cărui mărime depinde de eficienţa investiţiilor făcute.

Radiografia performanţei bancare poate fi pusă în evidenţă de modelul clasic de analiză –

sistemul Du Pont, care compară profitul obţinut de bancă cu riscul, prin echilibrarea câştigurilor cu
pierderile rezultate în urma producerii riscului

Obiectivul fundamental urmărit de managementul bancii este maximizarea valorii investiţiei

proprietăţilor, adică:
 75

Profit
 maxim
Fonduri proprii

În cazul băncilor indicatorul este denumit ROE (Return Of Equity), care este indicatorul
randamentului capitalului sau a fondurilor proprii şi se exprimă prin:

Venit net
ROE   100
Fonduri proprii totale

Calculat ca procent, acest indicator măsoară randamentul procentual al fiecărei unităţi

monetare de fonduri proprii. Maximizarea ROE-ului este consecinţa utilizării eficiente a tuturor
resurselor băncii (proprii şi atrase) prin realizarea unor investiţii de calitate.

Spre deosebire de întreprinderi, băncile nu fac investiţii mari în active fixe, iar factorul de
producţie principal este constituit cu precădere din resursele atrase şi o parte din capitalul acţionarilor,
cash şi alte fonduri.

ROA (Return Of Assets) - indicatorul randamentului activelor se exprimă prin:

Venit net
ROA   100
Active totale

Acest indicator măsoară venitul net generat de fiecare unitate monetară de active.

Dacă aceşti indicatori sunt mai mari decât cei ai unor bănci similare, banca respectivă este o
bancă performantă.

Randamentul fondurilor proprii este legat de randamentul activelor prin multiplicatorul

fondurilor proprii (EM – Equity Multiplier)

Active totale
EM   100
Total fonduri proprii

Multiplicatorul fondurilor EM compară activele cu fondurile proprii astfel că o valoare mare a

acestui indicator arată un grad mare de îndatorare financiară. El reprezintă atât o măsură a profitului,
cât şi a riscului [10, 198].

Analiza eficienţei şi deci şi a rentabilităţii presupune evaluarea performanţelor actuale ale

băncii, contituind primul pas necesar în planificarea pe termen scurt, mediu şi lung.

Calculul indicatorilor de rentabilitate este necesar şi din următoarele motive [12, 172]:

 permite compararea indicatorilor aferenţi perioadei precedente cu valorile obiectiv-planificate de

către managerul băncii, precum şi stabilirea abaterilor;
 ajută managementul băncii să stabilească obiectivele privind dimensiunea compromisurilor între risc
şi profit la care banca poate fi rentabilă;
 comparând rezultatele obţinute cu rezultatele unor bănci asemănătoare, ajută la stabilirea
punctelor tari şi punctelor slabe ale băncii. Prin bănci asemănătoare se înţelege acele bănci care au
aceeaşi mărime (active) şi care activează pe pieţe comparabile, deşi este un criteriu greu de aplicat.
Sistemul de indicatori de profitabilitate bancară include, în principal:
1. rata veniturilor din dobânzi;
 76

2. rata profitului net;

3. rata utilizării activelor;
4. rata rentabilităţii economice;
5. rata rentabilităţii financiare;
6. efectul de pârghie etc [15, p.359].
1. Rata rentabilităţii financiare (RRf) sau profitul la capital, este cea mai semnificativă expresie a
profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, şi, arată pentru acţionari
efectul angajării lor în activitatea bancară.
Profit net
RRf   100
Capital propriu

Capital propriu = Capitalul social + Fondul de rezervă + Alte fonduri + Profit nerepartizat

Rata rentabilităţii financiare informează conducerea administrativă a băncii despre suma care a
fost câştigată pe unitate de valoare contabilă a investiţiei acţionarilor în bancă. Această măsură reflectă de
asemenea gradul de generare a profitului, eficienţa operaţională, gradul de îndatorare financiară sau
previziunea obligaţiilor fiscale. Astfel, rentabilitatea financiară a unei bănci rezultă din rentabilitatea
economică şi efectul de levier (sau multiplicatorul capitalului), conform următoarei relaţii matematice:
Rata rentabilităţii activelor x Multiplicatorul capitalului = Rata rentabilităţii capitalului
sau

Profit net Active Profit net

 
Active Capital Capital

2. Rata rentabilităţii economice (RRe) sau profitul la active, reflectă efortul capacităţii
manageriale de a utiliza resursele financiare ale băncii pentru a genera profit. Se apreciază că rata
rentabilităţii economice este cea mai bună măsură a eficienţei bancare, întrucât exprimă direct
rezultatul, în funcţie de managementul specific intermedierii bancare, de optimizare a operaţiunilor
active, în funcţie de un volum de resurse date.
Profit net
RRe   100
Active totale

3. Efectul de pârghie (Ep) sau multiplicatorul capitalului, acţionează atunci când angajarea unor
resurse noi este avantajoasă, respectiv când costul resurselor este mai mic sau cel puţin egal cu
rentabilitatea economică şi arată gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte creşterii
rentabilităţii capitalului propriu (al rentabilităţii financiare).
Active totale
Ep 
Capital

Acest indicator variază proporţional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât
ponderea capitalului este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic şi efectul de pârghie de asemenea.
Pentru creşterea valorii acestui indicator se vor lua măsuri ca:

 campanie de publicitate puternică pentru atragerea unui număr mare de clienţi;

 mărirea numărului de sucursale.
4. Rata profitului (Rpr). Mărimea acestui indicator depinde în primul rând de raportul dintre
veniturile şi cheltuielile bancare şi în al doilea rând de structura veniturilor şi costurilor bancare. Acesta
reprezintă principalul indicator de analiză, în cazul în care se urmăreşte reducerea costurilor bancare.
Profit net
Rpr   100
Venituri totale

5. Gradul de utilizare al activelor (GUA). Mărimea acestui indicator depinde de mărimea ratei
dobânzii pe piaţă şi de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorului se realizează pentru un
 77

nivel dat al dobânzii pe piaţă prin creşterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri (cele mai
rentabile). Aceste active sunt şi cele mai riscante: creşterea ponderii lor implică şi o creştere a nivelului
de risc bancar.
Venituri totale
GUA   100
Active totale
După cum se observă, rentabilitatea economică a unei bănci exprimă rentabilitatea utilizării
activelor, după cum rezultă şi din relaţia matematică [6, 289]:

Gradul de utilizare al activelor x Rata profitului = Rata rentabilităţii activelor

sau

Profit net Venituri Profit net

 
Venituri Active totale Active totale

1. Rata veniturilor din dobânzi exprimă raportul dintre venitul net din dobânzi şi activele
valorificate. Activele valorificate reprezintă activele băncii care aduc venit.

O valoare mare a acestui indicator, adică un venit net din dobânzi cât mai mare la acelaşi nivel al
activelor, exprimă o activitate profitabilă, dar o marjă netă de dobânzi ridicată poate fi obţinută pe
seama angajării în activităţi riscante. Un nivel redus al marjei poate reflecta cheltuielile mari ale
dobânzilor. Formula de calcul al acestui indicator este următoarea:

Db  Dp
Rvd= x 100
Av

Rentabilitatea capitalului (ROE) oferă o imagine a rentabilităţii băncii comparativ cu baza sa de

capital. Gama tipică de variaţie a acestui indicator este de 10-20%. Băncile care se bazează foarte mult
pe împrumuturi spre a-şi constitui activele vor avea un ROE mai mare. Un indicator ROE care este prea
mare poate indica faptul că baza de capital a băncii este prea mică şi capacitatea sa de a se împrumuta
este limitată.

Rata profitului reprezintă efortul depus pentru maximizarea veniturilor în strictă corelare cu
minimizarea cheltuielilor. La un nivel obţinut al veniturilor de plasamente efectuate, rata profitului va fi
cu atât mai mare cu cât cheltuielile sunt corespunzător dimensionate atât în ce priveşte cheltuielile cu
operaţiunile bancare, cât mai ales a celor cu funcţionarea băncii.

Rentabilitatea activelor (ROA) oferă o imagine generală asupra profitabilităţii băncii. Indicatorul
tipic se situează între 0,5-1,6%. Băncile mari se situează în mod normal către valoarea minimă a acestui
indicator, pe când cele mici către valore maximă. O tendinţă de scădere a acestui indicator arată faptul
că banca are probleme cu veniturile. O tendinţă de creştere este în general un semn pozitiv, dar poate
indica şi o asumare excesivă de risc.

Indicatorii activităţii financiare:

Rata activelor generatoare de dobândă exprimă cota activelor în urma cărora banca acumulează
venituri aferente dobânzilor din total active, în cazul când băncile plasează resursele în principal în
credite, rata acestui indicator va fi mare, iar în cazul când băncile promovează o politică de efectuare a
serviciilor bancare bazate pe comisioane, rata indicatorului va fi minimă.
 78

Agd
RAgd= x 100
At

unde RAgd- rata activelor generatoare de dobîndă, Agd – active generatoare de dobîndă, At - total
active.

Marja netă a dobînzii, %

Indicele eficienţei
Indicatorii de calitate a activelor
1. Raportul total credite/total active, %
2. Raportul credite nefavorabile/total active, %

3. Raportul credite nefavorabile/total credite acordate, %

4. Reduceri pentru pierderi la credite /total credite acordate, %

5. Rata de corelare a depozitelor cu activele

Tema 10. Riscurile în activitatea bancară

În literatura de specialitate întâlnim numeroase abordări ale conceptului de risc bancar. Potrivit
dicţionarului explicativ al limbii române, prin oportunitatea de risc se înţelege pericol, inconvenient
posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe neplăcute pentru subiect.
Riscul poate fi definit ca un eveniment incert, dar posibil, originea lui aflându-se în incertitudine;
este păgubitor, efectele lui o dată produse nu mai pot fi înlăturate; apare în procesul activităţii umane,
sociale, economice, politice şi în raportul dintre om şi natură.

Riscul bancar este generat de o multitudine de operaţii şi proceduri, domeniul financiar

necesitând abordarea ca un complex de riscuri, de multe ori interdependente, putând avea cauze
comune sau putând provoca în lanţ şi alte riscuri. El este în continuă schimbare şi evoluează în
complexitate, pe lângă riscurile tradiţionale adăugând astăzi riscuri financiare, riscuri operaţionale,
riscuri strategice, riscuri de ţară, riscuri umane, riscuri de fraudă.

Condiţiile de apariţie a riscurilor bancare sunt determinate de manifestarea unui complex de

factori care depind de:

evoluţia generală a economiei,

modificări legate de organizarea băncii, adoptarea de decizii financiare,

condiţiile politice şi economice,

iar producerea riscurilor bancare are ca rezultat diminuarea profiturilor şi a veniturilor

acţionarilor sau, în ultimă instanţă, ieşirea din afaceri a băncii, fie prin preluarea ei de către o bancă mai
puternică, fie prin faliment, potrivit teoriei bancare tipologia riscurilor diferenţiindu-se prin intensitatea
de acţiune şi consecinţele pe care acestea le generează.

Riscul bancar are două componente:

􀂾 incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;

 79

􀂾 expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De exemplu, o bancă ce acordă
un împrumut este confruntată cu incertitudinea rambursării la scadenţă, chiar dacă există garanţia,
datorită posibilităţii reducerii valorii acesteia în timp şi/sau a mărimii costurilor de execuţie a acesteia.
Banca îşi asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.

factorii care se iau în calculul riscului de bancă, pot fi:

a) specifici sistemului bancar:

 situaţia prezentă a sistemului bancar;

 obiective strategice viitoare;
 vulnerabilitatea civică;
 concurenţa;
 vulnerabilitatea în faţa schimbărilor tehnologice în domeniu;
 structura cursurilor de schimb.
b) specifice băncii partenere:
 calitatea managementului;
 puterea financiară;
 stabilitatea băncii partenere;
 perspectivele;
 relaţiile băncii analizate cu o bancă parteneră;
 interesul faţă de banca parteneră;
 riscul şi avantajul relaţiei respective pe baza tranzacţiei anterioare;
 reglementări interne;
 cum şi cine a angajat creditul;
 structura activelor;
 poziţia de piaţă;
 calitatea activelor;
 rentabilitatea;
 cum este elaborat bilanţul.
2

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a publicat sub titlul „Principii de bază pentru
supravegherea bancară efectivă”, opt categorii de riscuri:

1) riscul de credit,
2) riscul de ţară şi de transfer,
3) riscul de piaţă,
4) riscul ratei dobânzii,
5) riscul de lichiditate,
6) riscul operaţional,
7) riscul legislativ,
8) riscul de reputaţie.
Definiţii caracteristice sistemului bancar al Republicii Moldova

 apetit la risc - nivelul absolut al riscurilor şi tipurile acestora, pe care o bancă este dispusă să şi le
asume în limita capacităţii sale de risc, conform modelului de afaceri în vederea realizării
obiectivelor sale strategice;
 80

 capacitatea de risc – gradul maxim al riscurilor pe care o bancă este capabilă să şi-l asume,
ţinând cont de capitalul propriu al acesteia, de capacităţile de a gestiona şi controla riscurile,
precum şi de constrângerile de reglementare;
 profil de risc – evaluarea la un anumit moment în timp a expunerilor la risc brute şi, după caz,
nete (după luarea în considerare a diminuatorilor de risc), agregate în cadrul şi între fiecare
categorie de risc relevante, pe baza unor estimări anticipative;
 toleranţă la risc - nivelul maxim al riscului acceptat de către bancă care se încadrează în limitele
reale din cadrul apetitului la risc asumat de o bancă;
Unele riscuri sunt noi şi se datorează formei perfecţionate de operare prin sisteme electronice.
Astfel:

- riscul operaţional – decurge din posibile deficienţe ale funcţionării sau integrităţii circuitelor
prin care se efectuează operaţiile, fiind cu atât mai periculoase şi greu de controlat când se produc nu în
instalaţiile proprii ale băncilor, ci în conectările aparţinând clienţilor;
- riscul securităţii operaţiilor – apare când extinderea geografică şi posibilităţile deschise de
acces creează oportunităţi fără precedent de fraude în defavoarea băncilor şi a clientelei;
- riscul de reputaţie – reprezintă pierderea de credibilitate a băncilor afectate de o serie de
evenimente: defecţiunile produse în instalaţii sau sustragerile electronice substanţiale din conturi.
Alţi specialişti grupează riscurile bancare în următoarele categorii:
- riscul întârzierii;
- riscul puterii de cumpărare (a creditului de rambursare);
- riscul ratei dobânzii sau riscul de piaţă, la care se mai adaugă şi riscul portofoliului.
A. În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului, există două categorii:
Riscuri determinate de piaţa produsului, care cuprind:

- riscul de creditare, considerat cel mai important risc de pe piaţa produsului, datorându-se
deprecierii valorii, ca o consecinţă a falimentului sau a nerambursării împrumutului;
- riscul de strategie (de afaceri) este riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită
competiţiei sau uzurii morale;
- riscul datorat reglementărilor bancare constă în posibilitatea pierderii unor importante
investiţii prin revocarea licenţelor instituţiilor financiare ce funcţionează ca centre de profit;
- riscul de operare constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcţioneze corect, fiind un risc
semnificativ pe piaţa produsului şi care nu poate fi ignorat de nici o instituţie financiară;
- riscul de marfă datorat preţurilor mărfurilor ce pot afecta uneori imprevizibil băncile şi
creditorii, cu impact asupra economiilor şi debitorilor;
- riscul resurselor umane reprezintă cea mai subtilă formă de risc, dificil de măsurat, care
rezultă din politica de personal: recrutarea, pregătirea, motivarea şi menţinerea specialiştilor;
- riscul legal se poate manifesta sub forma responsabilităţii creditorilor atunci când debitorii au
pretenţia că falimentul lor a fost cauzat de faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va
acorda credite suplimentare;
- riscul de produse se referă la riscul ca produsele oferite de o instituţie financiară să se uzeze şi
să devină necompetitive;
Riscuri determinate de piaţa de capital:

- riscul ratei dobânzii, reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la variaţiile ratei

dobânzii. Se urmăreşte minimizarea riscului ratei dobânzii în funcţie de raportul dintre activele şi pasivele
purtătoare de dobânzi, care trebuie să fie cât mai aproape de unu;
- riscul de lichiditate constă în faptul că o bancă nu dispune de lichidităţi corespunzătoare
pentru a acoperi obligaţiile financiare la un moment dat, fiind cel mai important risc al pieţei de capital;
- riscul valutar sau riscul ratei de curs afectează atât piaţa produselor, cât şi piaţa de capital şi
apare la orice cumpărare şi vânzare de monedă, alta decât cea în care se evidenţiază în contabilitate;
- riscul de decontare, ca formă particulară a riscului de eroare, se referă la transferul de sume
între băncile locale şi cele internaţionale şi presupune implicarea competitorilor băncii, fiind administrat
prin intermediul unor tehnologii sofisticate de urmărire a plăţilor.
 81

B. După criteriul activităţii bancare riscurile bancare se clasifică în:

- riscuri pure care apar ca urmare a activităţii curente, putând îmbrăca forma riscurilor fizice,
financiare, criminale şi frauduloase şi de răspundere;
- riscuri lucrative sau speculative, sunt cele care apar ca urmare a operaţiunilor prin care se
încearcă obţinerea unui profit suplimentar.
O altă clasificare este dată de Banca Reglementelor Internaţionale astfel:
- riscuri financiare, care cuprind riscul ratei dobânzii, riscul cursului de schimb, riscul de
lichiditate, riscul de plasament, riscul de lichiditate, riscul de plasament;
- riscuri generate de parteneri, unde se includ: riscul clientelei, riscul apărut pe piaţa
interbancară, riscul de ţară;
- riscuri comerciale, în categoria cărora avem: riscul de produse, riscul serviciilor, riscul de
piaţă, riscul de imagine;
- riscuri operaţionale şi tehnice, generate de nivelul de informatizare a băncii şi de calitatea
operaţiunilor;
- riscuri ale gestiunii bancare interne, incluzând riscul de reglementare, riscul de comunicare,
riscul de strategie, riscul controlului intern, riscul resurselor umane.
Un studiu al Băncii Mondiale arată că, în general, riscurile bancare se încadrează în patru mari
categorii:
- riscuri financiare, ce cuprind riscuri pure (riscul de lichiditate, riscul de credit, riscul de
solvabilitate) şi riscuri speculative (riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscul preţului sau poziţiei de
piaţă;
- riscuri operaţionale, asociate organizării şi funcţionării sistemelor interne ale băncii,
incluzând sistemele computerizate şi alte tehnologii, ce privesc stabilirea de către autorităţile de
reglementare a unor norme pe care băncile trebuie să le respecte;
- riscurile afacerii sunt asociate mediului în care activează o bancă, inclusiv preocupărilor
macroeconomice şi de politici, factorilor legali şi de reglementare, precum şi infrastructurii şi sistemului
de plăţi la nivelul întregului sector financiar. Această grupă de riscuri este adesea cunoscută sub
denumirea de risc de ţară;
- riscurile apariţiei de evenimente cuprind toate tipurile de riscuri exogene care, dacă s-ar
materializa, ar pune în pericol operaţiunile unei bănci sau ar putea dăuna condiţiei financiare şi gradului
de adecvare a capitalului respectivei bănci. Astfel de riscuri includ evenimente politice (căderea unui
guvern), crize bancare, dezastre naturale şi războaie civile, băncile neputându-le face faţă decât prin
menţinerea unui anumit nivel adecvat de protecţie a capitalului. Referitor la riscurile apariţiei de
evenimente, autorităţile de supraveghere au un rol critic şi important în evaluarea impactului unor astfel
de evenimente asupra statului şi condiţiei sistemului bancar şi ale pieţelor şi servesc la garantarea faptului
că sunt stabilite acorduri corespunzătoare în vederea minimizării impactului şi dimensiunii întreruperii
activităţii şi mobilizării altor autorităţi care să se ocupe, în mod eficient de consecinţele anumitor
evenimente şi, în final, supraveghează ieşirea sistematică de pe piaţă a instituţiilor falimentare.

Definirea tipurilor de risc bancar în sistemul bancar autohton

risc aferent tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (risc TIC) - subcategorie a riscului operaţional
care se referă la riscul de pierdere/impact negativ, din cauza compromiterii confidenţialităţii
informaţiilor, integrităţii datelor, aferent sistemelor informaţionale, indisponibilităţii sistemelor
informaţionale şi/sau a datelor, precum şi incapacitatea de a schimba TIC într-o anumită perioadă şi la
un cost rezonabil. Aceste pierderi/impact negativ pot rezulta din factori externi sau interni, cum ar fi:
organizare inadecvată, sisteme informaţionale şi infrastructuri de reţele şi comunicaţii defectuoase sau
insuficient de securizate, precum şi un număr insuficient de angajaţi sau angajaţi calificaţi
necorespunzător, în a căror responsabilitate intră administrarea sistemelor informaţionale ale băncii;

risc de concentrare - riscul de afectare a profiturilor şi a capitalului rezultat din expunerile faţă de
fiecare contraparte şi/sau grupuri de persoane aflate în legătură, şi/sau grupuri de persoane care
activează în acelaşi sector economic, desfăşoară aceeaşi activitate sau deţin o asociere în participaţie;
 82

risc de conformitate - subcategorie a riscului operaţional ce se referă la riscul actual sau viitor de
afectare a profiturilor şi a capitalului, care poate conduce la amenzi, daune şi/sau la rezilierea de
contracte sau care poate afecta reputaţia unei bănci ca urmare a încălcărilor sau neconformării cu actele
normative, acordurile, practicile recomandate sau standardele etice;

risc de credit - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului ca urmare a
neîndeplinirii de către debitor sau contraparte a obligaţiilor contractuale sau a eşecului acestuia în
îndeplinirea celor stabilite în contract;

risc de credit al contrapărţii – subcategorie a riscului de credit care reprezintă riscul de afectare a
profiturilor şi a capitalului în situaţia când o contraparte la o tranzacţie intră în stare de nerambursare
(default) înainte de decontarea finală a fluxurilor de mijloace băneşti aferente tranzacţiei;

risc de decontare – riscul de pierdere cauzat de diferenţa între preţul de decontare convenit şi
valoarea de piaţă curentă pentru tranzacţiile în care instrumentul de datorie, titlul de capital sau valuta
rămân nedecontate după data de livrare scadentă;

risc de lichiditate - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului, determinat de
incapacitatea băncii de a-şi îndeplini obligaţiile la scadenţa acestora;

risc operaţional – riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului care rezultă din
procese sau sisteme interne inadecvate sau eşuate şi/sau în urma acţiunii unor persoane sau
evenimente externe;

risc de piaţă - riscul de a înregistra pierderi aferente poziţiilor din bilanţ şi din afara bilanţului din
cauza fluctuaţiilor nefavorabile pe piaţă ale preţurilor instrumentelor financiare deţinute pentru
tranzacţionare, ale ratelor dobânzii şi ale cursului de schimb valutar;

risc de poziţie - riscul de afectare a profiturilor şi a capitalului care poate apărea din cauza
neconcordanţei preţului în timp, între momentul încheierii contractului şi momentul în care se face plata
şi încasarea sumei prevăzute în contract;

risc rezidual - riscul de afectare a profiturilor şi a capitalului care poate sa apăra din cauza că
tehnicile utilizate de diminuare a riscurilor sunt mai puţin eficiente decât se aştepta, pe motiv că aceste
tehnici generează noi riscuri (cum ar fi riscul de lichiditate, de conformitate) care ar putea afecta
eficienţa tehnicilor de diminuare;

risc de rată al dobânzii - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului ca urmare
a unor modificări adverse ale ratelor dobânzii;

risc reputaţional - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului sau a lichidităţii,
determinat de percepţia nefavorabilă asupra imaginii unei bănci de către contrapărţi, acţionari,
investitori sau autorităţi de supraveghere;

risc strategic - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului determinat de
schimbări în mediul de afaceri sau de decizii de afaceri defavorabile, de implementarea inadecvată a
deciziilor sau de lipsa de reacţie la schimbările din mediul de afaceri;

risc de transfer - riscul de afectare a profiturilor şi a capitalului rezultat din imposibilitatea

convertirii de către o contraparte a monedei naţionale în valuta necesară la plata unor obligaţii
 83

financiare, din cauza lipsei sau indisponibilităţii acestei monede ca urmare a unor restricţii impuse de
către ţara contrapărţii respective;

risc de ţară - riscul expunerii la pierderi ca urmare a condiţiilor şi evenimentelor economice,

sociale şi/sau politice dintr-o ţară străină care afectează activitatea băncii;

risc valutar - riscul expunerii la pierderi rezultate din contractele comerciale sau din alte raporturi
economice ca urmare a fluctuaţiilor pe piaţă ale ratei de schimb valutar în perioada dintre încheierea
contractului şi scadenţa acestuia;

10.4. Simularea de criză - tehnică de administrare a riscurilor bancare

 simulare de criză (stress-test) - tehnică de administrare a riscurilor utilizată pentru evaluarea

potenţialelor efecte ale unor evenimente sau modificări viitoare ale condiţiilor economice, care
ar putea avea impact asupra situaţiei financiare a băncii;
Banca este obligată să dispună de politici şi proceduri documentate aferente programului de
simulări de criză care va include, cel puţin, următoarele aspecte:

1) tipurile de simulări de criză şi scopul principal al fiecărei componente a programului;

2) frecvenţa exerciţiilor de simulări de criză şi criteriile în funcţie de care acestea variază;

3) detaliile metodologice ale fiecărei componente, inclusiv definirea scenariilor relevante şi rolul
raţionamentelor profesionale ale personalului implicat la toate etapele de desfăşurare;

4) totalitatea ipotezelor de aplicare a şocurilor şi acţiunilor de remediere prevăzute, bazate pe

scop, tip şi rezultat al simulărilor de criză, inclusiv o evaluare a fezabilităţii acţiunilor de remediere în
situaţii de stres.

Banca va utiliza simulările de criză în calitate de instrument de diagnostic pentru înţelegerea profilului
său de risc şi de instrument anticipativ în cadrul procesului intern de evaluare a corespunderii nivelului
fondurilor proprii şi lichidităţilor la riscuri (evaluarea modului în care profiturile şi/sau fondurile proprii
sunt afectate de situaţii de criză, evaluarea riscurilor într-o manieră anticipativă).

Simulările de criză vor fi folosite în combinaţie cu alte instrumente de administrare şi control al

riscurilor, iar rezultatele trebuie să fie considerate în procesul de luare a deciziilor la nivelul
corespunzător de management, inclusiv deciziile strategice de afaceri ale consiliului şi ale organului
executiv.

Metodologia simulărilor de criză trebuie să acopere toate domeniile de activitate supuse riscurilor şi
riscurile aferente acestor domenii şi să includă un spectru larg de scenarii, inclusiv scenarii anticipative
(ale evenimentelor ce ar putea avea loc), cu scopul de a lua în considerare interacţiunile la nivel de
bancă şi sistem. În acest context, simulările de criză urmează a fi elaborate în vederea identificării
riscurilor la nivel de sistem, inclusiv refluxul masiv al depozitelor, expunerile faţă de anumite grupuri de
persoane aflate în legătură, sectoare economice, expuneri interbancare etc.

programul simulărilor de criză va conţine cel puţin următoarele:

1) analiza domeniilor de afaceri, tipurile de risc, precum şi componentele separate ale portofoliilor
şi liniilor de afaceri;
 84

2) interdependenţa dintre riscuri;

3) un mecanism flexibil care va permite modelarea unei varietăţi de simulări de criză pe orice
domeniu de activitate, tip de risc, eveniment posibil sau client important;

4) date care reflectă activităţile băncii în vederea obţinerii unei imagini complexe referitor la
rezistenţa băncii la potenţialele şocuri.

La alegerea simulărilor de criză, banca trebuie să ţină cont de următoarele:

1) simulările de criză trebuie să se efectueze pe portofolii şi tipuri de risc în funcţie de schimbările

şi corelaţia dintre riscurile identificate pentru un anumit portofoliu;

2) simulările de criză trebuie să se efectueze la diferite niveluri de severitate şi probabilitate de

materializare;

3) scenariile de stres trebuie să fie dinamice şi să includă apariţia simultană a evenimentelor în

întreaga bancă. Dezvoltarea unui portofoliu de scenarii ipotetice, care va include şi un scenariu bazat pe
evoluţiile istorice relevante ale parametrilor de risc;

4) în cazul scenariilor istorice, simulările de criză trebuie să fie bazate pe scenarii excepţionale, dar
plauzibile pe parcursul unei anumite perioade, utilizând, dacă este posibil, date înregistrate pe parcursul
unui întreg ciclu economic;

5) banca trebuie să înţeleagă cât de sever pot fi afectate fondurile proprii de profitabilitatea
viitoare sau lipsa acesteia şi cum va face faţă unei situaţii de criză precum cea simulată.

Simulările de criză trebuie efectuate cu o periodicitate stabilită de bancă, dar nu mai rar decât o
dată pe an. Simulările de criză pot fi efectuate şi ad hoc pentru scopuri specifice. La determinarea
frecvenţei efectuării simulărilor de criză, banca va ţine cont, cel puţin, de următoarele:

1) obiectivele şi scopul programului privind simulările de criză;

2) scopul simulărilor de criză;

3) complexitatea băncii şi a sectorului bancar;

4) schimbările semnificative în mediul în care banca îşi desfăşoară activitatea sau în profilul de risc al
acesteia;

5) disponibilitatea datelor externe necesare pentru a efectua simulările de criză.

Banca trebuie să determine orizontul de timp pentru efectuarea simulărilor de criză în conformitate cu
scadenţa şi lichiditatea poziţiilor supuse simulării, acolo unde este cazul.

Tema 11. Lichiditatea băncii comerciale

11.1. Definirea şi modul de reglementare a lichidităţii bancare

11.2. Necesitatea în resurse lichide: metoda de apreciere, surse, structura.

 85

11.3. Strategia dirijări lichidităţii (prin active, pasive, mixte).

-1-

Lichiditatea este capacitatea băncii de a plasa în active şi de a asigura în orice moment onorarea
la scadenţă a obligaţiilor sale de plată. În scopul asigurării unei lichidităţi şi al prevenirii crizelor în
sectorul bancar, de către BNM a fost adoptat Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii.

Acest Regulament introduce 3 principii de bază:

 Principiul I al lichidității prevede, ca suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult
de 2 ani să nu depășească suma resurselor ei financiare.
 Principiul II al lichidității prevede, ca lichiditatea curentă a unei bănci, exprimată ca coeficient al
activelor lichide la activele totale, nu trebuie să fie mai mică decît rata procentuală stabilită de
prezentul Regulament.
 Principiul III al lichidității prevede ca lichiditatea pe benzi de scadență pînă la o lună; 1-3 luni; 3-
6 luni; 6-12 luni și peste 12 luni, exprimată ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea
necesară pe fiecare bandă de scadență, nu trebuie să fie mai mică decît coeficientul stabilit de
regulament.
Indicatorul lichidităţii pe termen lung a unei bănci care reprezintă raportul dintre:

Suma activelor băncii în formă de:

1) credite și plasări acordate băncilor cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;

2) credite şi plăţi cu avans acordate clienţilor cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;

3) leasing financiar cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;

4) cote de participare în capitalul agenţilor economici (inclusiv a băncilor);

5) active financiare păstrate pînă la scadență cu termenul rămas pînă la scadenţă 2 ani şi mai mult;

6) imobilizări corporale;

minus (-)

mărimea reducerilor pentru pierderi la aceste active, calculată conform Regulamentului cu privire la
clasificarea activelor şi angajamentelor condiționale; amortizarea imobilizărilor corporale şi diferențe din
reevaluarea activelor menţionate,

şi suma următoarelor resurse financiare:

1) Rata fondurilor proprii, determinată în conformitate cu Regulamentul cu privire la fondurile proprii;

2) pasivele obţinute de la bănci şi pasivele obţinute de la clienţi cu termenul rămas pînă la rambursare 2
ani şi mai mult;

3) 50% din pasivele obţinute de la bănci şi ale pasivelor obţinute de la clienţi (excluzînd depozitele de
economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas pînă la rambursare de la 1 pînă la 2 ani;

4) 10% din pasivele la vedere obţinute de la clienţi;

 86

5) depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;

6) 60 % din depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas pînă la rambursare de la 1
pînă la 2 ani;

7) 30 % din depozitele de economii ale persoanelor fizice la vedere şi cu termenul rămas pînă la
rambursare de pînă la 1 an;

8) obligaţiuni în circulaţie şi alte hîrtii de valoare emise de bancă cu termenul rămas pînă la scadenţă 2
ani şi mai mult;

9) 50% din obligaţiunile în circulaţie şi altor hîrtii de valoare emise de bancă cu termenul rămas pînă la
scadenţă de pînă la 2 ani;

10) 60 % din rezervele pentru pensiile lucrătorilor băncii.

nu trebuie să fie mai mare decît 1.

Indicatorul lichidității curente a unei bănci care reprezintă raportul dintre:

1) suma activelor unei bănci, în formă de:

a. numerar (numerar în casă și alte valori monetare),

b. depozite la Banca Națională a Moldovei,

c. valori mobiliare lichide,

d. mijloace interbancare nete curente plasate la băncile din Republica Moldova, precum şi la cele din
străinătate cu ratingul nu mai mic de BBB-/Baa3 atribuit de către cel puţin una din agenţiile
Standard&Poor′s, Moody′s şi Fitch-IBCA, cu condiţia că băncile în cauză sînt concomitent rezidente ale
ţărilor cu ratingurile menţionate (plasările în alte bănci se includ în calculul activelor lichide numai în
cazul în care aceste mijloace nu sînt grevate cu sarcini şi sînt libere de interdicţii)

2) şi suma activelor totale ale bilanţului (rîndul 160 din FIN 1-BILANŢUL, Instrucţiunea privind situaţiile
financiare FINREP la nivel individual, aplicabile băncilor) nu trebuie să fie mai mic de 20%.

Principiul III urmează să fie calculat ca raportul dintre lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară pe
fiecare bandă de scadență și nu trebuie să fie mai mic de 1 pe fiecare bandă de scadență. În cazul
înregistrării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile de scadenţă, cu excepţia ultimei benzi,
acesta se va adăuga la nivelul lichidităţii efective, aferent benzii de scadenţă următoare. Indicatorul
lichidității pe benzile de scadență: pînă la o lună; 1-3 luni; 3-6 luni; 6-12 luni şi peste 12 luni reprezintă
raportul dintre lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară.

 Lichiditatea efectivă - active și angajamente condiționale cu atribuirea coeficientului respectiv

de ajustare (la determinarea lichidităţii efective nu vor fi luate în calcul activele și angajamentele
condiționale, scadența cărora a fost prolongată de 2 ori și mai mult, iar pentru activele
garantate cu depozite - garanții, nu va fi luată în calcul partea astfel garantată)
 Lichiditatea necesară - datorii financiare și angajamente condiționale cu atribuirea coeficientului
respectiv de ajustare (la determinarea lichidităţii necesare nu se includ depozitele - garanții care
sunt gaj pentru expunerile asumate de bancă, pentru angajamentele condiționale asigurate cu
gaj în formă de depozite băneşti, consemnate la bancă nu va fi luată în calcul partea astfel
garantată
 87

Poziţia lichidă a băncii (necesarul de lichidităţi) poate fi analizată sub 2 aspecte:

1. Sub aspectul cererii

 Retragerea de către clienţi a banilor de pe conturile sale

 Avalanşa cu cereri de credite pe care bancă ar dori să le onoreze.
 Rambursarea de către bancă a creditelor interbancare sau de refinanţare luate de la BN
 Achitarea impozitelor şi plata dividendelor(nccesităţi temporale, previzibile)
2. Sub aspectul ofertei.

 Primirea depozitelor de la clienţi

 Achitarea creditelor acordate anterior
 încasări de la vînzarea serviciilor bancare
 Vînzarea activelor bancare
 împrumuturi pe piaţa monetară
Astfel, poziţia lichidă a băncii se calculează ca:

PL = Oferta de Mijloace Lichide - Cererea de Mijloace Lichide

Rezultatul poate fi:

1. PL< 0, banca se va înfrunta cu un deficit de lichidităţi şi va fi nevoită să găsească resurse de

finanţare ale deficitului, inclusiv ţinînd cont de termenul, în care ea va avea nevoie de ele;

2. PL > 0, banca se va înfrunta cu un excedent de lichidităţi şi va fi nevoită să caute plasamente

noi pentru a nu pierde profitabilitatea resurselor. O importanţă primordială în gestiunea lichidităţii o au
factorii temporali. Astfel cererea de lichidităţi în funcţie de termen poate fi: sezonieră, ciclică, pe termen
lung.

Esenţa gestionării lichidităţilor într-o bancă se reduce la:

1. Foarte rar cererea de lichidităţi este egală cu oferta lor, adică banca se confruntă permanent
sau cu deficitul, sau cu excedentul de lichidităţi.
2. Există o dilemă între lichiditatea băncii şi profitabilitatea ei.
Este necesar de menţionat că riscul lichidităţii este foarte strîns legat şi de riscul ratei dobinzii,
care va influenţa costul atragerii lichidităţilor necesare. Cu cît banca se confrunta cu probleme mari în
vederea lichidităţii, cu atît mai scump va procura banca resursele pe piaţa monetară.

Importanţa menţinerii unei lichidităţi bancare adecvate la fel, rezidă din funcţiile acesteia,
prezentate n figura 11.1.
 88

asigură o capacitate contribuie la

rezonabilă de rambursare a
depozitelor către clienţi,
independent de modul în
care sunt returnate băncii
plasamentele în credite şi în
alte active
protejează
interesele
clienţilor
evitarea
împrumuturilor de
ultimă instanţă, de
la Banca Centrală
asigură independenţa
băncii faţă de sursele de
împrumut marginale de pe
piaţă, care au costuri
ridicate

asigură desfăşurarea
normală a activităţii
bancare prin fluidizarea
procesului de
intermediere bancară;
contribuie la evitarea
lichidităţii forţate a anumitor
funcții plasamente neajunse la
scadenţă, pentru procurarea
resurselor necesare unor
retrageri programate sau nu

Figura 11.1

Deci, indicatorii de lichiditate pot fi grupaţi în două grupe:

a) indicatori specifici privind lichiditatea stocată – poziţia monetară, lichiditatea generală de

titluri de valoare, poziţia netă în raport cu banca centrală;
b) indicatori specifici privid lichiditatea cumpărată – indicele pasivelor foarte lichide, indicele
privind componenţa depozitelor etc.
Principalii indicatori pe active sînt:

1. Poziţia monetară, care reprezintă valoarea la un moment dat a activelor lichide ale unei bănci.
Se determină ca raportul dintre valoarea tuturor activelor lichide ale unei bănci la un moment dat şi
activele totale.

Numerar  Conturi int erbancare  Numerar BNM

PM = x 100%
Total Active

Gestiunea acestei poziţii este elementul principal al gestiunii lichidităţii, avînd în vedere
caracterul imediat al obligaţiilor care exprimă nevoile de lichiditate bancară.

Activele care compun poziţia monetară sunt următoarele:

- numerarul, care reprezintă monedele metalice şi bancnotele, aflate în posesia băncii la ghişee
şi în tezaur;
- disponibilul în conturi curente la alte bănci, care reprezintă depozitele la vedere la băncile
corespondente;
- sume de încasat de la alte bănci, care reprezintă sume în tranzit în sistemul bancar, respectiv,
valoarea instrumentelor de plată;
- disponibilul în contul de rezervă la banca centrală – rezerva minimă obligatorie, care
reprezintă disponibilităţile în lei şi în valută, păstrate în conturile deschise la BNM.
Toate aceste elemente fie nu aduc deloc, fie aduc foarte puţine venituri băncii.
 89

2. Ponderea hîrtiilor de valoare lichide reprezintă raportul dintre valoarea hîrtiilor de valoare, cu
un grad înalt de lichiditate şi activele totale.

Hirtii de valoare de Stat

HVl = x100%
Total Active

Ponderea înaltă a acestui indicator presupune o lichiditate înaltă corelată cu profitabilitatea.

Hîrtiile de valoare de stat sînt calculate în baza rapoartelor financiare anuale.

3. Poziţia fondurilor de rezervă reprezintă raportul dintre suma mijloacelor băneşti, datorate de
banca centrală, diminuată cu valoarea creditelor contractate de la aceasta şi activele totale ale băncii.

Total fond de rezerva  Credite centraliza te

Pfr = x100%
Total Active

Dinamica pozitivă a acestui indicator este favorabilă pentru bancă şi desemnează o poziţie
puternică a lichidităţii.

În scopul asigurării lichidităţii Banca Naţională a Moldovei (BNM) cere băncilor comerciale să
menţină o rezervă minimă calculată ca procent din fondurile medii atrase în conturile de depozit şi alte
pasive similare. Fondurile atrase în lei moldoveneşti (MDL) şi în moneda neconvertibilă sunt rezervate în
MDL. Fondurile atrase în valută străină sunt rezervate în dolari SUA de la mijloacele atrase în USD; în
EURO – de la mijloacele atrase în EUR şi în EUR de la mijloacele atrase în alte valute liber convertibile.

4. Coeficientul fondurilor imobilizate, care presupune aprecierea ponderii fondurilor imobilizate

în total active.

Credite  Alte imobilizar i

Kfi = x100%
Total Active

Diminuarea indicatorului dat va determina creşterea lichidităţii, creşterea indicatorului – are

influenţă inversă, adică majorarea profitabilităţii în detrimentul lichidităţii [20, p.18].

Principalii indicatori pe pasive sînt:

- poziţia lichidităţii curente;

- ponderea depozitelor de bază;
- componenţa depozitelor;
- poziţia investiţiilor (investiţii sensibile la rata dobînzii).
Poziţia lichidităţii curente (PLC) (indicele pasivelor foarte lichide) evoluează lichiditatea curentă a
băncii, şi anume capacitatea băncii de a-şi onora obligaţiile curente. Se calculează astfel:

Active curente
Poziţia lichidităţii curente =
Pasive curente

Active curente = Mijloace băneşti în numerar + Mijloace băneşti datorate de Bănci+ Mijloace băneşti
datorate de BNM + debitorii cu scadenţă pînă la o lună

Pasive curente = Depozite fără dobîndă + depozite la termen + hîrtii de valoare vîndute + împrumuturi
overnight
 90

Se caracterizează două situaţii:

1. Cînd PLC >1 – banca înregistrează un exces de mijloace lichide, poziţia lichidităţii fiind una
favorabilă;

2. Cînd PLC <1 – banca va înregistra insuficienţă de mijloace lichide, respectiv, se confruntă cu
problema lichidităţii.

Ponderea depozitelor de bază se calculează în modul următor:

Depozit de baza
Ponderea depozitelor de bază = x100%
Total Active

Depozitele de bază sînt constituite din suma tuturor depozitelor oferite de bancă şi se calculează
în modul următor:

Cu cît este mai mare valoarea acestui indicator, cu atît este mai bine pentru lichiditatea băncii,
deoarece scade nivelul minim necesar al băncii în lichidităţi.

Componenţa depozitelor exprimă expunerea băncii, în funcţie de depozitele la vedere şi

depozitele la termen, se determină astfel:

Depozite curente
Componenţa depozitelor = x100%
Depozite la termen

Raportul în cauză arată stabilitatea resurselor financiare ale băncii. Micşorarea valorii acestui
indicator reprezintă o stabilitate înaltă a depozitelor şi, deci, va genera micşorarea nevoii băncii
comerciale în mijloace lichide.

Poziţia investiţiilor (investiţii sensibile la rata dobînzii) se determină în modul următor:

ASRD
GAP =
PSRD

unde:

Active sensibile la rata dobînzii (ASRD) = Credite + Hîrtii de valoare de stat + Hîrtii de valoare
investiţionale

Pasive sensibile la rata dobînzii (PSRD) = Depozite la termen+Împrumuturi interbancare+Cambii bancare

Creşterea acestui indicator presupune că banca are acoperiri din lichidităţi, inclusiv şi în cazul
cînd rata dobînzii este în creştere. Situaţia favorabilă presupune ca GAP-ul să depăşească unitatea sau,
cel puţin, să fie egal cu unu.

-2-

Metoda resurselor (metoda utilizării mijloacelor lichidei). Această metodă se bazează pe 2 factori:

1. Lichiditatea bancară creste cînd cresc depozitele şi scad creditele.

2. Lichiditatea bancară scade cînd creşte necesitatea în credite şi scad depozitele.
Elementele principale ale acestei metode:
 91

1. Prognozarea fluxurilor de credite şi depozite pentru o anumită perioadă.

2. Se calculează dinamica creditelor şi depozitelor pentru această
perioadă, care se va lua în considerare pentru evaluarea fluxurilor de
credite şi depozite.
3. Se calculează excedentul sau deficitul de lichidităţi pentru perioada analizată.
Fiecare bancă îşi stabileşte separat fluxurile de credite şi depozite ţinînd cont de următorii factori:

 Aşteptările comportamentului creditelor - sunt în funcţie de următorii indicatori: PIB, situaţia

economică a ramurii, venitul firmelor, rata inflaţiei, diferenţa dintre rata dobînzii pe piaţa de capital şi
piaţa bancară.
 Aşteptările comportamentului depozitelor este în funcţie de: venitul familiilor, creşterea
ofertei de bani, rata inflaţiei,
Fluxul de lichidităţi = aşteptarea comportamentului depozitelor - aşteptarea comportamentului
creditelor.

Respectiv, dacă valoarea aşteptărilor depozitelor > valoarea aşteptărilor de credite , atunci banca
se va confrunta cu un excedent de lichidităţi. Dacă valoarea aşteptărilor depozitelor va fi < valoarea
aşteptărilor creditelor, atunci banca se va confrunta cu deficitul de lichidităţi. Aşteptările
comportamentului depozitelor şi a creditelor se formulează în baza următoarelor date:

- construirea unui trend în baza datelor experienţei anterioare pe un termen semnificativ de lung
pentru activitatea bancară. Din acest trend se concluzionează ritmul de creştere sau scădere a volumului
depozitelor sau creditelor.

- se iau în consideraţie abaterile sezoniere, care se formulează în baza experienţei anterioare.

- se calculează abaterile ciclice care ţin de modificările situaţiei economice ale ţării.

AD = Σ D corelate +( -) abaterile sezoniere + (-) abaterile ciclice + ΣD

unde:

AD — aşteptări de depozite;

ΣD - suma depozitelor

ΣD corelate = Σ D * ritmul de creştere(scădere)

Metoda structurării mijloacelor.

Această metodă presupune structurarea pasivelor în 3 părţi:

1. Pasivele urgente(scadente) - se
compun din Σ totală a depozitelor
scadente la zi - se ia in
consideraţie perioada de 7 zile +
conturile interbancarc.
2. Pasive nesigure care se compun din
conturile de decontare ale firmelor,
depozitele curente.
3. Pasivele stabile — depozite la termen,
la care scadenţa este mai mare de 3
luni, certificatele de depozite şi alte
pasive cu o scadenţă mare.
 92

Fiecare bancă, din experienţa anterioară îşi prognozeuză ce volum din aceste pasive structurate
trebuie să fie acoperit prin lichidităţi curente pe care banca trebuie să le ţină sau în conturi sau active
tangibile (numerar şi conturile corespondente).

Ex. banca acordă 95 % din pasivele scadente, 30% - pasive nesigure, 15% - pasive stabile. Fiecare
din aceste sume sunt corectate cu rezervele minime obligatorii, pa care banca le are conform cerinţelor
autorităţilor monetare.

Deci Σ necesarului de lichidităţi = 95%PS + 30%P'N + 15%Pstabile - RezMinObl.

După aceasta banca stabileşte prognoza creditelor ce vor fi cerute (necesarul de credite)

Σ necesarului de credite = Potenţialul ereditar al băncii + Ritmul de creştere a creditelor – Σ

creditelor acordate.

Volumul lichidităţii totale = Σ necesarului de credite + Σ necesarului de lichidităţi

În urma acestor calcule banca poale să-şi prognozeze 3 poziţii:

1. Poziţia favorabilă - presupune că depozitele vor creşte la nivelul prognozat, iar necesităţile de
credit vor rămîne la acelaşi nivel sau vor scădea. Această situaţie va aduce la excedentul de
lichidităţi, cînd banca va fi nevoită să programcze nişte plasamente pentru excedent.
2. Poziţia nefavorabilă - presupune creşterea necesarului de credite la nivel prognozat sau cel
puţin rămânerea la acelaşi nivel al depozitelor. In acest caz banca se va confrunta cu deficitul de
lichidităţi şi va trebui să aibă un program de acoperire a lui.
3. Situaţia aşteptărilor normale — presupune creşterea corelată atît a depozitelor cit şi a
creditelor.
 93

Tema: Politica de investiţii

Investiţiile – reprezintă ansamblul de cheltuieli antrenate în construirea de noi mijloace fixe, în

dezvoltarea sau modernizarea celor existente cu scopul obţinerii unor venituri superioare în viitor.
Investiţia totodată reprezintă o cheltuială certă pentru un vitor ce conţine elemente de incertitudine.

Decizia de investire este considerată cea mai importantă şi mai riscantă decizie adoptată de
întreprindere., pentru că aceasta antrenează cheltuieli esenţiale în prezent pentru a obţine profituri în
viitor, care sunt incerte.

Clasificarea investiţiilor

Investiţiile sunt totalitatea de cheltuieli care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital şi
obţinerea unui profit. În raport cu modul de folosire a bunurilor de capital investiţiile se împart în:

a) investiţii de înlocuire destinate înlocuirii bunurilor de capital scoase din funcţie ca urmare a
uzurii lor fizice avînd ca sursă de finanţare amortizarea;

b) investiţii pentru dezvoltare sau nete sunt destinate sporirii volumului capitalului, adică formării
capitalului a cărui sursă de finanţare este venitul.

Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete formează investiţii brute de capital ce

contribuie la formarea brută a capitalului tehnic. Investiţiile brute se compun din bunuri de capital şi
investiţii în stocuri.

Multitudinea formelor şi tipurilor de investiţii efectuate de întreprindere impune o clasificare a

investiţiilor:

1. Din punct de vedere a proprietarului:

a) private

b) publice

2. Din punct de vedere a apartinenţei regionale:

a) interne, care se efectuează în cadrul graniţelor naţionale a unei ţări

b) externe, care se efectuează în alte sau de alte ţări

3. Din punct de vedere al plasării capitalului

a) reale, ce caracterizează investirea capitalului în reproducerea mijloacelor fixe şi în creşterea

stocurilor

b) financiare, care caracterizează investirea capitalului în instrumente financiare

4. După caracterul participării în procesul investiţional:

a) directe, ce presupun participarea investitorului în alegerea obiectului de investire

b) indirecte, ce presupun efectuarea investiţiilor de către intermediari

 94

5. După perioada de investire:

a) pe TL

b) pe TS

6. După nivelul riscului investiţional

a) fără risc, adică investirea în aşa obiecte unde lipseşte riscul real de pierdere a capitalului investit
sau a venitului aşteptat

b) cu risc minim, caracterizează investirea capitalului în obiecte unde riscul este cel mai mic faţă
de riscul pe piaţa investiţională

c) cu risc mediu, unde nivelul riscului investirii corespunde nivelului riscului mediu de pe piaţa
investiţională

d) cu risc înalt, unde nivelul riscului investirii este mai mare decît nivelul riscului de investire pe
piaţa investiţională

e) speculative, care caracterizează investirea capitalului în cele mai riscante proiecte sau
instrumente de investire în urma cărora se aşteaptă cel mai înalt nivel al venitului investiţional

Procedura de alegere a investiţiei presupune evaluarea şi compararea rentabilităţii proiectelor

precum şi greutăţile în obţinerea surselor de finanţare. Sub aspect financiar investiţiile provoacă mari
cheltuieli iniţiale care trebuie să fie urmate de intrări de fonduri, de fluxuri financiare de recuperare
prevăzute a avea loc pentru întreaga perioadă de viaţă economică.

1. din punct de vedere al locului în care se fac, investiţiile se împart:

- investiţii interne, reprezintă alocarea capitalului pentru achiziţionarea de active materiale şi
nemateriale, având drept scop dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului productiv şi de
distribuire a bunurilor, instruirea şi perfecţionarea personalului.
- Investiţii externe,reprezintă plasarea capitalului în acţiuni şi obligaţiuni cu scopul obţinerii de
venituri sub formă de dividende
2. din punct de vedere al formei:
- materiale(utilaje, construcţii, unităţi de transport)
- financiare se fac cu scopul diversificării portofoliului de investiţii
3. din punct de vedere al naturii activităţii sectoarelor în care se efectuează:
- productive, (cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de comercializare)
- neproductive , cu destinaţia social culturală ca: locuinţe, cantine.
4. din punct de vedere al scopurilor urmărite de întreprindere distingem următoarele tipuri de
investiţii:
- investiţii tehnice: achiziţii de maşini, utilaje, mijloace de transport ;
- investiţii umane: perfecţionarea, specializarea personalului
- investiţii sociale: construcţia în întreprindere, a unei cantine, a unei baze de odihnă.
- Investiţii comerciale: pentru publicitate şi reclamă.
5. în funcţie de riscul pe care-l implică pentru perspectiva întreprinderii, investiţiile se împart în:
- investiţii de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte scăzut, deoarece nu
presupune cheltuieli suplimentare de modificare a tehnologiilor, de formarea a personalului, de
cercetări de noi pieţe.
- Investiţii de modernizare a echipamentului existent în funcţie şi care implică un risc redus, ca
urmare a unor corecţii neînsemnate în tehnologii de fabricaţie
 95

- Investiţie de dezvoltare presupun extinderea unor secţii ori a întreprinderii în ansamblul. Riscul
creşte în legătură cu creşterea nevoii de forţă de muncă, cu lărgirea pieţii de aprovizionarea, de
desfacere.
- Investiţii strategice, privind crearea unor filiale în străinătate, fuzionarea cu o altă întreprindere.
Dimensiunea contabilă: conform acestei accepţiuni , investiţia este definită ca ansamblul de bunuri
mobile şi imobile, corporale şi necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere, destinate a rămâne
constante sub aceeaşi formă.

Dimensiunea economică: conform acestei accepţiuni investiţiile reprezintă toate consumurile de

resurse care se fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor a unor efecte economice eşalonate în timp şi
care, în sumă totală, sunt superioare cheltuieli iniţiale de resurse. Conform acestei accepţiuni se
consideră investiţie: achiziţionarea de bunuri, echipamente de lucru, care vor avea ca urmare încasări
suplimentare, economii de costuri.

Dimensiunea financiară: constituie investiţii toate cheltuielile de resurse care generează venituri şi
/sau economii pe o lungă perioadă de timp în viitor , şi amortizarea lor se face pe mai mulţi ani. Din
punct de vedere financiar investiţia poate fi definită şi ca plasarea unei sume de bani prezentă şi certă în
speranţa obţinerii unor venituri superioare în viitor, dar probabile.

Elementele investiţiei

Se disting patru elemente definitorii ale investiţiei :

1. efortul investiţional, consideră investiţia o structură individualizată de resurse de volum şi

natură diferite, care sunt antrenate în realizarea unui proiect.
2. factorul timp, relevă faptul că orice proiect de investiţie are o perioadă de viaţă proprie.
Perioada de viaţă a investiţii poate fi văzută sub mai multe aspecte:

- durata fiscală, este durata de serviciu a mijloacelor fixe indicată prin legea privind uzura
mijloacelor fixe, în funcţie de norma de uzură
- durata tehnică, determinată de caracteristicele tehnice funcţionale ale mijloacelor fixe;
- durata comercială, determinată de durata de viaţă a produselor fabricate cu această investiţie;
- durata juridică, durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei exploatări,
asupra unor licenţe, mărci de fabrică.
3. eficienţa, investitorul acceptă schimbarea unor disponibilităţi prezente de resurse pentru o serie
de efecte viitoare, care în sumă totală, să fie superioare cheltuieli iniţiale.
4. riscul, decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate, aceste efecte
viitoare sunt însă speranţe şi nu certitudini.
Criterii şi metode de selectare a proiectelor investiţionale

Pentru a decide asupra variantei optime de investire, este necesară realizarea unui studiu asupra
fiecărui proiect investiţional din punct de vedere al necesităţii, oportunităţii şi eficienţei.

Necesitatea. Investiţiile se concentrează asupra înlocuirii echipamentului de producţie complet uzat,

sau procurarea de noi echipamente pentru lărgirea capacităţii de producţie existente.

Oportunitatea se apreciază în strânsă legătură cu necesitatea, şi timpul cel mai potrivit de creare şi
dare în funcţiune a capacităţii de producţie, care vor permite obţinerea unei rentabilităţii optime.
Cele mai importante categorii de investiţii sunt cele ce vizează consolidarea şi lărgirea pieţelor,
dezvoltarea resurselor umane, susţinerea activităţilor inovaţionale.
 96

Eficienţa – este criteriul de bază ce stă la baza implementării unui sau altui proiect investiţional.
Respectarea rigorilor financiare asociate investiţiilor implică estimare realistă a principalilor factori
ce determină eficienţa investiţiei:

- volumul total al cheltuielilor pentru investiţii

- durata de viaţă
- profitul sau venitul net
- valoarea reziduală a investiţiei, este preţul la care poate fi vândută investiţia după încheierea
duratei ei de viaţă.
Criteriile financiare angrenate de Banca Mondială în vederea alegerii unui proiect de investiţii
sunt:

1. termenul re recuperare, exprimă numărul de ani necesari recuperării, prin cash-flow-urile

actualizate medii (CFact med), a capitalului investit.
TR=CI0/CFact. medii

Se optează pentru varianta de investire care asigură cea mai rapidă recuperare a capitalului investit.
Aspectul critic al acestei metode este că pot fi respinse proiecte investiţionale durabile în timp,
rentabile, dar cu termene de recuperare mai lungi.

2. metoda valorii actualizate nete (VAN)

VAN exprimă surplusul de valoare care revine investitorului la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei.

VAN= - CI0+∑CFn/(1+i)n+ VR/(1+i)t

CI0- costul investiţie

CFn- cash –flow-urile actualizate

3) rata de actualizare
VR- valoarea reziduală

3. rata internă de rentabilitate (RIR)- trebuie să fie mai mare decît rata de actualizare , cu cît este
mai mare RIR în raport cu rata dobânzii, cu atît mai rentabil este proiectul.
RIR= Rmin+(Rmax- Rmin)*VANmax/VANmax+ |VANmin|

4. rata de rentabilitate contabilă: raportând profitul mediu realizat de investiţii la suma investiţiei
medii.
5. indicele de profitabilitate(IP), indică mărimea profitului actualizat ce revine la un leu capital
investit de către investitor. Alegerea proiectului pe baza acestui indicator presupune reţinerea
variantei care asigură cel mai înalt IP.
IP= ∑CFactualizate/CI0

6. Criteriul riscului, orice investiţie comportă un risc. Cu cît riscul este mai mare, cu atît creşte
pretenţia asupra rentabilităţi capitalurilor investite. Riscul este generat de nesiguranţa
încasărilor viitoare.
Selectarea variantei optime de investiţii

Selectarea proiectului de investiţii presupune studierea proiectelor sub aspect comercial, financiar,
tehnic, fiscal şi de personal. În urma studiului efectuat şi evaluării principalelor caracteristici este posibilă
utilizarea criteriilor financiare pentru adoptarea deciziei de investire. Pot fi selectate 3 criterii financiare
de aprobare a variantei optime a investiţiei şi anume:

- criteriul rentabilităţii
 97

- criteriul lichidităţii

- criteriul riscului

1. Criteriul rentabilităţii – în economia de piaţă mai importantă este problema selectării celui mai
bun proiect de investiţii utilizîndu-se cît mai favorabil fondurile disponibile. Acest criteriu este cel mai
important pentru adoptarea proiectelor.

În acest context rata rentabilităţii trebuie să fie mai mare decît costurile surselor de finanţare
proprii sau împrumutate.

Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de
cheltuieli şi venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se calculează.

n
1 1
VAN = - I0 +  CF * (1  r)
i 1
i i
+ VR
(1  r) n
unde:

I0 – costul iniţial al proiectului de investire

Cfi – profituri anuale actualizate prevăzute a se realiza în viitor

VR – valoarea reziduală

r – rata actuareală a dobînzii

n – numărul de ani

1
Factorul actuareal cu care se ponderează fiecare venit actual se dă în tabelele financiare.
(1  r) i
El este totdeauna mai mic ca 1 şi descreşte treptat pe măsura ce creşte timpul de exploatare (durata de
viaţă economică) a proiectului care aduce venituri. Profitul actualizat poate fi: pozitiv, negativ, zero.

În cazul în care profitul actualizat este pozitiv atunci rentabilitatea proiectului este mai mare decît
rata actualizată a dobânzii utilizate, adică decît costul capitalului şi-n acest caz proiectul este acceptabil.

În cazul în care profitul actualizat este negativ atunci rata rentabilităţii proiectului finanţat este
mai mică decît costul capitalului şi-n acest caz nu este acceptabil.

Cînd el este egal cu zero, atunci suma veniturilor actualizate permite recuperarea capitalurilor
investite şi remuneraţia acestuia la nivelul dobînzii ce s-ar fi obţinut dacă capitalul ar fi fost plasat la o
bancă pentru o perioadă de timp = cu o durată de viaţă economică a proiectului.

În acest caz avem de afacere cu limita acceptabilă minimală a proiectului de investiţii.

În cazul în care raportăm fluxurile financiare pozitive şi cele negative vom obţine indicele de
profitabilitate care se calculă:

Ip = VAN / I0
 98

Folosind acest indice investiţia poate fi acceptată cînd valoarea raportului menţionat este mai
mare de 0 şi arată un randament favorabil pe unitatea monetară.

Rata internă de rentabilitate (RIR) – aceată metodă se mai numeşte metoda încercărilor şi erorilor,
deoarece presupune determinarea mai multor indicatori ai VAN pînă se găseşte unul poziti şi unul
negativ, astfel încît să se respecte regula de bază: distanţa maximă între rmin şi rmax nu trebuie să fie mai
mare de 5 puncte procentuale.

VAN rmin
RIR = rmin + (rmax-rmin);
VAN rmin - VAN rmax

unde:

rmin – rata de actualizare pentru care VAN este pozitiv;

rmax – rata de actualizare pentru care VAN este negativ.

Un alt indicator de reevaluare a rentabilităţii proiectelor investiţionale prin metoda financiară

este:

Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli şi
venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se calculează.

2. Criteriul lichidităţii

Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma în bani activele de

care dispune. Criteriul lichidităţii de selectare a proiectelor de investire urmăreşte ca investiţia să
recupereze cît mai repede posibil, adică investitorul să intre în posesia capitalului avansat şi a
rentabilităţii scontate într-un termen cît mai scurt pentru a-l putea folosi pentru iniţierea altor proiecte.
De regulă, lichiditatea se stabileşte în nr. De ani de recuperare a capitalului avansat, raportînd valoarea
iniţială a proiectului la suma fluxurilor financiare anuale pozitive sau de intrare generate de exploatarea
proiectului. Dacă fluxurile financiar pozitive anuale sunt inegale, atunci se procedează la însumarea an
cu an a fluxurilor pînă se ajunge la valoarea iniţială sau se apropie foarte mult de ea, fără a o depăşi şi
rezultă nr. De ani întregi de recuperare.

3. Criteriul riscului. Orice investiţie comportă un risc pentru investitor. Cu cît riscul este mai mare,
cu atât creşte pretenţia remuneraţiei capitalului investit. De obicei riscul de investire poate fi:

- economic

- financiar

Riscul economic este riscul de nerealizare la scadenţele prevăzute fluxurile pozitive aşteptate.
Investiţia nu generează încasările scontate, iar debitorii nu rambursează către creanţieri sau
rambursează mai tîrziu şi-n cuantumul mai redus. Ca metodă de protecţie asupra acestui risc s-ar putea
lua în considerare aplicarea unei cote de risc care să majoreze rentabilitatea aşteptată.

Riscul financiar se poate defini ca fiind indisolubil legat de lichiditatea investiţiei, adică de
capacitatea de a transforma în bani activele într-un termen cît mai scurt şi fără pierderi din valoarea
 99

capitalului investit. Riscul financiar se poate prezenta în costuri de oportunitate în măsura în care orice
investitor se poate afla în faţa unei eventualităţi în care valoarea investiţiei să scadă ca urmare a ivirii
altor oportunităţi sau în valoarea de piaţă cînd gradul de risc care este ridicat cu cît piaţa secundară este
mai slabă.

Riscul financiar este strîns legat de durata de viaţă a proiectului de investire, în sensul că
aducătorul de fonduri îşi imobilizează capital pentru o perioadă de timp determinată. În cazul
creditorilor, dacă rata dobînzii nu este indexată, riscul financiar este cu atît mai mare cu cît scadenţele
sunt mai îndepărtate, deoarece în acest interval ea îşi pierde anumite oportunităţi. Cu cît durata
investiţiei este mai lungă, cu atît mai sensibile sunt fluxurile pozitive viitoare.

Sursele de finanţare a investiţiilor

Asigurarea la timp a resurselor pentru acoperirea financiară a investiţiei este o necesitate de prim
ordin şi un obiectiv al finanţelor întreprinderii. Investitorii nu trebuie să dispună neapărat încă la început
de întreaga sumă ce urmează să acopere cheltuielile investiţiei, dimpotrivă este oportun ca resursele
financiare să se formeze paralel şi corelat cu procesul efectuării cheltuielilor. Aceasta reprezintă o
folosire eficientă a resurselor.

Orice întîrziere a formării resurselor poate conduce la întreruperea realizării investiţiei, la

prelungirea termenului de dare în folosinţă la pierderi efective, concretizate în imobilizări de capital prin
investiţii începute şi neterminate.

Pentru finanţarea investiţiilor la nivelul societăţilor comerciale cu capital de stat şi a regiilor

autonome participă următoarele surse:

1) fondul de amortizare – care este menit înlocuirii activelor imobilizate a obiectivelor de investiţii.
Mărimea lui se stabileşte anual prin planul de amortizare şi se utilizează exclusiv pentru constituirea
fondurilor destinate investiţiilor.

2) profitul – rolul profitului în finanţarea investiţiilor decurge din ponderea lui ridicată în
ansamblul resurselor de finanţare şi din faptul că folosirea profitului acţionează ca o pîrghie pe linia
cointeresării întreprinderilor şi stimulării răspunderilor.

3) alte surse ce cuprind:

- sumele obţinute din lichidarea activelor imobilizate

- din vînzările active

- din valorificarea unor materiale ce rezultă din pregătirea terenului pentru construcţii, din
săparea fundaţiilor, din lichidarea construcţiilor provizorii de pe şantier.

4) mobilizarea resurselor interne – reprezintă o sursă pentru finanţarea investiţiei nu se poate

concretiza într-un cont la bancă.

5) creditele bancare - care pot fi: pe TS, TM, TL

Pentru finanţarea sectorului privat se utilizează următoarele resurse prin 2 căi de finanţare:

a) finanţarea prin fonduri proprii:

 100

- autofinanţarea

- creşteri de capital

b) finanţarea prin angajamente la termen:

- împrumuturi obligatare

- împrumuturi de la instituţii specializate

- credite bancare pe TM ş.a

Riscuri investiţionale

Pentru un manager financiar riscul este posibilitatea unui sfîrşit nefavorabil sau neatingerea
scopurilor puse în faţă parţial sau total. Uneori proiectul pare a fi foarte efectiv, însă poate fi atât de
riscant încât efectuarea lui duce la un risc bine determinat. Din aceste motive este necesar de calculat
toate criteriile de investiţie optimă. În cazul cînd variantele sunt limitate şi proiectul este foarte
complicat şi voluminos e necesar de efectuat aprecierea riscului pe trepte.

Aprecierea riscului pe trepte constă în faptul că se apreciază riscul la fiecare treaptă, iar apoi se
calculează cel total. Fiecare proiect de investiţii evidenţiază aşa trepte:

1) de pregătire, ce cuprinde îndeplinirea complexului de lucrări necesare pentru realizarea

proiectului;

2) de montare, ce include montarea clădirilor, instalaţiilor, utilajelor;

3) de funcţionare, cînd este pus în funcţiune utilajul şi se primeşte profit.

Apoi toate aceste rezultate se însumează şi se verifică de 2 ori, la momentul creării proiectului şi
după depistarea lor în limite de risc.

Rolul statului în politica investițională

Orice proiect investițional trebuie analizat atît prinprisma investitorului, la nivel microeconomic,
cît și prin prisma economiei naționale, la nivel macroeconomic. La nivelul întreprinderii, scopul principal
îl constituie obținerea unei rentabilități cît mai mari, iat la nivel macroeconomic, alături de criteriile
economice, apar și cele sociale. Prioritară, totuși, trebuie să rămînă analiza la nivel microeconomic,
deoarece întreprinzătorul este cel ce face efortul investițional. În plus, o serie de elemente, precum
taxele, impozitele, care, pentru economia națională, reprezintă venituri, pentru întreprindere se
constituie în cheltuieli. Tocmai de aceea, o variantă de investiții are o eficiență mai scăzută la nivel
microeconomic, ea putînd fi chiar și ineficientă prin prisma investitorului, dar eficientă prin prisma
economiei naționale. În acest caz, statul trebuie să aibă un rol activ, să intervină, prin intermediul
pîrghiilor economice, la eficientizarea proiectului și la nivelul agenților economici.

Implicarea statului în economie se face, de regulă, de către organele puterii publice, prin
instrumente și pîrghii de politică financiară.

Avînd în vedere natura instrumentelor folosite, politica statului se concretizează în:

- Politica monetară și de credit;

- Politica fiscală;
 101

- Politica cheltuielilor publice.

Mijloacele pe care le poate utiliza statul în direcția susținerii întreprinderii sunt:

- Subvențiile, reprezintă un transfer nerambursabil de la bugetul statului către un agent economic

cu scopul de menținere a capacității de producție. De obicei, subvențiile sunt îndreptate către
agenții economici care nu pot recupera integral costurile prin prețurile de vînzare practicate;
- Subvențiile rambursabile, sunt un mijloc intermediar între subvenție și credit: se rambursează în
cazul în care proiectul finanțat, nu se rambursează, dacă proiectul eșuează;
- Participația statului cu capital la o anumită operațiune economică, statul participă la
completarea fondurilor necesare finalizării unui proiect, urmărind și obținerea unui profit;
- Garanția statului acordată băncilor, pentru ca agenții economici să poată contracta credite;
- Exonerări fiscale, acordarea reducerilor, amînări sau scutiri ale plăților în contul impozitelor și
taxelor datorate de către agenții privați, ori reeșalonarea acestora în timp.
Direcțiile de manifestare a politicii financiare aplicate de către stat sunt:

- Stimularea investițiilor productive;

- Încurajarea economiilor populației;
- Dezvoltarea pieței titlurilor finnaciare, care trebuie să devină o alternativă atractivă de investire
a capitalurilor disponibile;
- Stimularea activității de creditare a sectoarelor de producție;
Stimularea creării noilor locuri de m
 102

Тема 2: Subiectii sistemului de achizitii publice

Субъекты системы государственных закупок

1. Rolul autoritatii contractante

Роль организации-заказчика

2. Componenta grupului de lucru la nivelul autoritatii.Modul de creare si de activitate al

grupului de lucru pentu achizitii publice
Компонент рабочей группы на уровне полномочий.Создание и деятельность Рабочей
группы по государственным закупкам

3. Reprezentantii societatii civile

Представители гражданского общества

4. Operatorul economic participant la procedurile de achiziţii publice

Экономический оператор, участвующий в процедурах государственных закупок

5. Atributiile Agentiei Achizitii Publice in domeniul achizitiilor publice

Атрибуты (задачи) Агентства государственных закупок в сфере государственных закупок

-1-
Autoritatea contractantă își exercită atribuţiile prin intermediul unui grup de lucru,
creat în acest scop din funcţionari și specialiști cu experienţă profesională în domeniul
achiziţiilor publice, din cadrul autorităţii contractante, în limitele personalului scriptic.

Grupul de lucru iniţiază și desfășoară proceduri de achiziţie publică pentru satisfacerea

necesităţilor autorităţii contractante sau asociaţiei de autorităţi contractante.

Modul de creare și de activitate al grupului de lucru este prevăzut în Regulamentul cu

privire la activitatea grupului de lucru pentru achiziții aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
667 din 27.05.2016.

În funcţie de obiectul achiziţiei, autoritatea contractantă poate crea unul sau mai
multe grupuri de lucru.

Grupul de lucru se creează printr-o decizie specială (ordin) sau dispoziţie, din cel puţin
5 membri, iar în cazuri temeinic justificate, din cel puţin 3 membri.

Заказчик выполняет свои задачи через рабочую группу, созданную для этой цели
государственными служащими и специалистами, имеющими профессиональный опыт в
области государственных закупок в рамках организации-заказчика, в рамках кадрового
контроля.
 103

Рабочая группа должна инициировать и осуществлять процедуры государственных

закупок для удовлетворения потребностей организации-заказчика или ассоциации
организаций-заказчиков.

Порядок создания и работы рабочей группы предусмотрен Положением о

деятельности рабочей группы по закупкам, утвержденным Постановлением
Правительства №. 667 от 27.05.2016.

В зависимости от предмета закупки закупающий орган может создать одну или

несколько рабочих групп.

Рабочая группа создается специальным решением (приказом) или положением не

менее чем из 5 членов, а в должным образом обоснованных случаях - не менее чем из 3
членов.

Functiile achizitiilor publice in domeniul achizitiilor:

- de provizionare

- de organizare

- de decizie: motivare sau administrare

- de control: evaluare

Функции государственных закупок:

- обеспечение

- организация

- решение: мотивация или администрация

- контроль: оценка

Autoritatile contractante sunt autoritati regionale sau locale organisme de drept

public si asociatiile acestor autoritati sau persoane.

Autoritatea contractuala inseamna statul, autoritati regionale sau locale organisme

drept public si asociatii formate din una sau mai multe autoritati de acest gen.

Заказчиками являются региональные или местные органы власти и ассоциации

этих органов или отдельных лиц.
 104

Заказчик означает государство, региональные или местные органы власти как

общественные органы и ассоциации, образованные одним или несколькими такими
органами.

Atribuţiile autorităţilor contractante în domeniul achiziţiilor publice (atributiile de baza)

(1) În domeniul achiziţiilor publice, autorităţile contractante:

a) creează grupuri de lucru responsabile de realizarea achiziţiilor publice în cadrul acestor

autorităţi;

b) elaborează planuri anuale şi trimestriale de efectuare a achiziţiilor publice;

c) întocmesc invitaţii în cadrul procedurilor de achiziţii publice;

d) elaborează documente de licitaţie şi alte documente aplicabile în cadrul procedurilor de

achiziţii publice;

e) iniţiază şi desfăşoară proceduri de achiziţii publice;

f) asigură participarea largă a operatorilor economici la procedurile de achiziţii publice;

g) examinează, evaluează şi compară ofertele operatorilor economici prezentate în cadrul

procedurilor de achiziţii publice;

h) încheie contracte de achiziţii publice cu operatorii economici;

i) întocmesc dări de seamă privind rezultatul procedurilor de achiziţii publice şi le prezintă

Agenţiei;

j) execută şi gestionează contractele de achiziţii publice în termenele şi în condiţiile

stabilite;

k) păstrează şi ţin evidenţa tuturor documentelor întocmite şi aplicate în cadrul

procedurilor de achiziţii publice.

Полномочия организации-заказчика в сфере государственных закупок(основные

атрибуты)

(1) В сфере государственных закупок закупающий орган:

a) создает в своем составе рабочие группы, ответственные за осуществление государственных
закупок в рамках данного органа;
b) разрабатывает годовые и квартальные планы осуществления государственных закупок;
c) составляет приглашения для участия в процедурах государственных закупок;
d) разрабатывает документацию по торгам и другие документы, применяемые в рамках
процедур государственных закупок;
e) инициирует и осуществляет процедуры государственных закупок;
f) обеспечивает широкое участие экономических операторов в процедурах государственных
 105

закупок;
g) изучает, оценивает и сравнивает оферты экономических операторов, представленные в
рамках процедур государственных закупок;
h) заключает договоры о государственных закупках с экономическими операторами;
i) составляет отчеты о результатах процедур государственных закупок и представляет их
Агентству;
j) управляет договорами о государственных закупках и выполняет их согласно установленным
срокам и условиям;
k) хранит и ведет учет всех документов, составленных и примененных в рамках процедур
государственных закупок.

2) Autoritatea contractantă este obligată:

a) să asigure eficienţa achiziţiilor publice;

b) să asigure obiectivitatea şi imparţialitatea în cadrul procedurilor de achiziţii publice;

c) să asigure transparenţa şi publicitatea procedurilor de achiziţii publice;

d) să transmită, la solicitarea Agenţiei, orice informaţie privind încheierea şi executarea

contractelor de achiziţii publice.

(2) Закупающий орган обязан:

a) обеспечивать эффективность государственных закупок;
b) обеспечивать объективность и беспристрастность при осуществлении процедур
государственных закупок;
c) обеспечивать гласность и транспарентность процедур государственных закупок;
d) представлять, по запросу Агентства, любую информацию о заключении и выполнении
договоров о государственных закупках.

Сriteriile de atribuire

Autoritatea contractanta urmeaza sa aplice criterii proportionale de calificare si selectie

raportate la obiectul contractului referitoare numai la:

1)situatia personala a ofertantului sau a candidatului

2)capacitatea de exercitare a activitatii profesionale

3)capacitatea economica si financiara

4)capacitatea tehnica si/sau profesionala

5)standarde de asigurarea calitatii

6)standarde de protectia mediului

 106

Критерии премии

Заказчик применяет пропорциональные критерии квалификации и отбора к предмету

договора, относящемуся только к:

1) личная ситуация претендента или кандидата

2) умение заниматься профессиональной деятельностью

3) экономический и финансовый потенциал

4) технические и / или профессиональные возможности

5) стандарты обеспечения качества

6) стандарты охраны окружающей среды

2
Componenta grupului de lucru la nivelul autoritatii.Modul de creare si de
activitate al grupului de lucru pentu achizitii publice
Компонент рабочей группы на уровне полномочий.Создание и деятельность Рабочей
группы по государственным закупкам

Grupul de lucru este creat de catre autoritatea contractanta in baza regulamentului cu

privire la activitatea grupului de lucru.

În funcţie de obiectul achiziţiei, autoritatea contractantă poate crea unul sau mai
multe grupuri de lucru.

Crearea grupului de lucru se face printr-o decizie specială (ordin) sau dispoziţie, si
include 5 membri, iar în cazuri temeinic justificate, sa includa doar 3 membrii.

Рабочая группа создается организацией-заказчиком на основании положения о

работе рабочей группы.

В зависимости от предмета закупки закупающий орган может создать одну или

несколько рабочих групп.

Создание рабочей группы производится специальным решением (приказом) или

положением и включает 5 членов, а в должным образом обоснованных случаях - только 3
члена.

Grupul de lucru este compus din:

 Membri din cadrul autorităţii contractante, inclusiv conducătorul grupului

de lucru (persoana care deţine dreptul de prima semnătură în cadrul
 107

autorității contractante sau persoana numită de aceasta) și secretarul

grupului de lucru;
 Membri supleanți – care își vor începe activitatea doar în situația în care
persoana care urmează să fie înlocuită nu are posibilitatea, din motive
obiective, de a-și îndeplini atribuțiile în cadrul grupului de lucru;
 Membri cooptați – consultanţi/specialiști/experţi în domeniul în care se
efectuează achiziţia, antrenaţi în calitate de membri, prin scrisoare, având
drept de vot doar în cazurile expres prevăzute în decizia (ordinul) sau
dispoziţia de constituire a grupului respectiv;
 Reprezentanți ai societății civile – incluși în componența grupului de lucru la
cererea acestora, în condițiile prevăzute de legislație, cu drept de vot
consultativ sau dreptul la opinie separată.
Рабочая группа состоит из:

- члены организации-заказчика, в том числе руководитель рабочей группы (лицо,

обладающее первым правом подписи в организации-заказчике, или лицо, назначенное
им) и секретарь рабочей группы;

- заместители - кто приступит к работе только в том случае, если заменяемое лицо по
объективным причинам не имеет возможности выполнять свои обязанности в рабочей
группе;

- члены кооператива - консультанты / специалисты / эксперты по закупкам, прошедшие

обучение в качестве участников по почте, имеющие право голоса только в случаях, прямо
предусмотренных в решении (приказе) или положении, предусматривающем создание
этой группы;

- представители гражданского общества - включенные в рабочую группу по их просьбе на

условиях, предусмотренных законом, с правом совещательного голоса или правом на
отдельное мнение.

Autoritatea contractantă, în decizia specială (ordin) sau în dispoziţia de creare a

grupului/grupurilor de lucru, stabilește expres atribuţiile fiecărui grup de lucru (dacă sunt
create două sau mai multe) și funcţiile fiecărui membru al grupului în parte, necesare pentru
a fi exercitate în cadrul procedurilor de achiziţii publice.

În cazul în care unul din membrii grupului de lucru absentează motivat, el este înlocuit
(fără emiterea unei decizii speciale (ordin) sau dispoziţii suplimentare) cu persoana care
exercită funcţiile acestuia pentru perioada de absenţă și, respectiv, exercită funcţiile pe care
membrul grupului de lucru absent le exercită din oficiu. Efectuarea unei asemenea înlocuiri se
consemnează în procesul-verbal.

Grupul de lucru își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legale în

vigoare și cu respectarea principiilor achizițiilor publice.
 108

Fiecare membru al grupului de lucru este obligat să semneze procesulverbal de

deschidere a ofertelor și procesul-verbal de evaluare a ofertelor. În cazul în care un membru
al grupului de lucru nu este de acord cu decizia luată în cadrul ședinţei, el este obligat să și
expună opinia separată în procesulverbal, cu indicarea motivelor clare privind dezacordul cu
decizia luată.

Grupul de lucru poate fi desfiinţat, iar componenţa acestuia poate fi modificată numai
de către autoritatea contractantă care l-a creat, prin emiterea unei decizii speciale (ordin) sau
dispoziţii, după caz.

В специальном решении (приказе) или в порядке создания рабочей группы (групп)

заказчик однозначно определяет обязанности каждой рабочей группы (если созданы две
или более) и функции каждого члена группы, которые необходимо осуществляется в
процедурах государственных закупок.

Если один из членов рабочей группы отсутствует, его заменяют (без вынесения
специального решения (приказа) или дополнительных положений) на лицо, которое
выполняет свои обязанности на период отсутствия и соответственно выполняет функции,
которые член группы они работают по должности. Такая замена фиксируется в протоколе.

Рабочая группа действует в соответствии с действующими правовыми

положениями и принципами государственных закупок.

Каждый член рабочей группы должен подписать вступительное письмо тендеров и

отчет об оценке тендеров. Если член рабочей группы не согласен с решением, принятым
на слушании, он / она должен выразить свое мнение отдельно в протоколе с указанием
четких причин несогласия с принятым решением.

Рабочая группа может быть расформирована, и ее состав может быть изменен

только организацией-заказчиком, которая создала ее путем принятия специального
решения (приказа) или положений, в зависимости от обстоятельств.

3 Reprezentantii societatii civile

Представители гражданского общества

Reprezentanții societății civile

Autoritatea contractantă include obligatoriu în componența grupului de lucru

reprezentanți ai societății civile în cazul în care a fost depusă o cerere scrisă în acest sens cu
două zile până la data-limită de depunere a ofertelor, dar aceștia nu pot constitui mai mult de
o treime din componența totală a grupului.

Reprezentanții societății civile incluși în grupul de lucru au drept de vot consultativ sau
dreptul la opinie separată, care se expune în actul deliberativ al grupului respectiv.
 109

Представители гражданского общества

Заказчик должен включать представителей гражданского общества в рабочую

группу, если письменное заявление на этот счет подается за два дня до крайнего срока
подачи заявок, но они могут составлять не более одной трети общий состав группы.

Представители гражданского общества, входящие в состав рабочей группы, имеют

право голоса или право на отдельное мнение, что изложено в совещательном акте
соответствующей группы.

Evidenta

Autoritatea contractantă asigură evidența strictă a cererilor parvenite de la societatea

civilă, întocmind Registrul de evidenţă a cererilor parvenite de la societatea civilă. În cazul în
care sunt depuse mai multe cereri decât numărul admis în raport cu numărul de membri cu
drept de vot deliberativ, solicitanții pentru a fi incluși în componența grupului de lucru sunt
desemnați prin tragere la sorți. La decizia autorității contractante se admite includerea
tuturor reprezentanților societății civile în componența grupului de lucru.

Grupul de lucru va informa, în mod obligatoriu, reprezentanţii societăţii civile, de la

care au parvenit astfel de cereri, despre includerea/neincluderea acestora în componenţa
grupului de lucru, precum și despre data, locul și ora desfășurării tragerii la sorţi, cel târziu cu
o zi înainte de data-limită de depunere a ofertelor.

доказательства

Заказчик должен обеспечить строгий учет запросов, полученных от гражданского

общества, составление Реестра заявлений, представленных гражданским обществом.
Если в отношении числа членов с совещательным голосом представлено больше
допустимого количества, кандидаты на включение в рабочую группу назначаются по
жребию. Решение организации-заказчика должно включать включение всех
представителей гражданского общества в состав рабочей группы.

Рабочая группа обязательно проинформирует представителей гражданского

общества, от которых были получены такие запросы, об их включении / не включении в
рабочую группу, а также о дате, месте и времени проведения жеребьевки не позднее за
один день до даты окончания подачи заявок.
 110

Desfășurarea tragerii la sorți:

În prezenţa reprezentanţilor societăţii civile vor fi pregătite bileţele întrun

număr egal cu numărul acestora, numerotate cu cifrele 1, 2, 3... n;
 Bilețelele vor fi puse în plicuri și introduse într-o urnă, al cărei interior este
demonstrat în prealabil tuturor reprezentanţilor pentru a se convinge că nu
conţin și alte bileţele;
 Reprezentanţii societăţii civile, în prezenţa membrilor grupului de lucru,
extrag pe rând câte un plic cu bileţele din urnă;
 Tragerea la sorţi se va efectua în ordinea depunerii de către aceștia a
cererilor de participare;
 Numărul extras va contribui la întocmirea clasamentului, în ordine
crescătoare, conform căruia reprezentanţii societăţii civile vor fi înscriși în
componenţa grupului de lucru, începând de la nr. 1, 2, 3... n, cu respectarea
plafonului de o treime din componența totală a grupului respectiv;
 În cazul reprezentanţilor societăţii civile absenţi, plicul cu numărul de
ordine, va fi extras de către președintele grupului de lucru sau, după caz, de
un membru al acestuia, fapt consemnat în procesul-verbal;
 Grupul de lucru va întocmi un proces-verbal, conform anexei nr. 2 la
Regulamentul cu privire la activitatea grupului de lucru pentru achiziții,
privind clasamentul reprezentanţilor societăţii civile, inclusiv a celor care
vor fi incluși în componenţa grupului de lucru, care va fi semnat de toţi
membrii acestuia;
 Fiecărui participant la tragere i se înmânează câte o copie a
procesuluiverbal.
Проведение жеребьевки:

- в присутствии представителей гражданского общества билеты будут оформлены в

количестве, равном их количеству, пронумерованным номерами 1, 2, 3 ... n;

- Билеты будут помещены в конверты и помещены в урну для голосования, внутренняя

часть которой заранее показана всем представителям, чтобы убедиться, что они не
содержат других билетов;

- представители гражданского общества в присутствии членов рабочей группы извлекают

по одному конверту с урнами для голосования;

- жеребьевка будет производиться в том порядке, в котором они подадут свои заявки на
участие;

- Номер будет оказывать помощь в подготовке не извлеченной ранжирования в порядке

возрастания в соответствии с которым представители гражданского общества будут
включены в состав рабочей группы, с не. 1, 2, 3 ... n, уважая одну треть от общего числа
членов этой группы;
 111

- в случае отсутствия представителей гражданского общества конверт с серийным

номером должен быть составлен председателем рабочей группы или, в зависимости от
обстоятельств, одним из членов, записан в протоколе;

- Рабочая группа подготовит отчет в соответствии с Приложением №. 2 к Положению о

работе Рабочей группы по закупкам, касающемуся ранжирования представителей
гражданского общества, включая тех, которые будут включены в рабочую группу, которые
должны быть подписаны всеми ее членами;

- Каждому участнику съемок предоставляется копия словесного процесса.

Concluzie

Reprezentanţii societăţii civile vor fi numiţi în componenţa grupului de lucru printr-o decizie
specială (ordin) sau dispoziţie emisă pentru fiecare procedură de achiziţie în parte. Decizia
specială (ordinul) sau dispoziţia va fi publicată obligatoriu pe pagina web a autorităţii
contractante și/sau afișată public în cadrul autorităţii contractante, cel târziu cu o zi înainte
de datalimită de depunere a ofertelor.

заключение

Представители гражданского общества будут назначаться членами рабочей группы по

специальному решению (распоряжению) или положению, выдаваемому для каждой
процедуры закупок. Специальное решение (заказ) или положение будет опубликовано на
веб-сайте организации-заказчика и / или опубликовано в организации-заказчике не
позднее, чем за один день до даты подачи предложений.

4 Operatorul economic participant la procedurile de achiziţii publice

Экономический оператор, участвующий в процедурах государственных закупок

Operatorii economici joaca, in cadrul sistemului achizitiilor publice, rolul:

 fie, al vânzatorului,
 fie, al prestatorului,
 fie, al executantului.
Operatorii economici sunt interesati sa intre în relatii contractuale cu organismele statului
pentru a-si atinge scopul pentru care s-au infiintat de a desfasura activitati în conditii de
eficienta economica.

В рамках системы государственных закупок экономические операторы играют роль:

- или продавца,
 112

он провайдера,

Да, от исполнителя.

Экономические операторы заинтересованы во вступлении в договорные отношения с

государственными органами для достижения цели, для которой они созданы, для
осуществления деятельности в условиях экономической эффективности.

 Prin operator economic se intelege orice furnizor, prestator sau executant care ofera
in mod licit pe piata produse, servicii si/sau executa lucrari
 Calitatea de operator economic o poate detine:
- fie, o persoana fizica,

- fie, o persoana juridica,

- fie, un grup de astfel de persoane de drept public sau de drept privat.

 Экономический оператор означает любого поставщика, поставщика или

исполнителя, который на законных основаниях предлагает товары, услуги и / или
работы на рынке.
 Качество экономического оператора может содержать:
- либо человек,

- либо юридическое лицо,

- группа таких лиц согласно публичному или частному праву.

Datele de calificare ale operatorilor economici

Pentru constatarea datelor de calificare în cadrul procedurilor de achiziţii publice, operatorul

economic va prezenta documentele, eliberate de autorităţile competente stabilite de
autoritatea contractantă în cadrul procedurilor de achiziţie publică, care certifică:

a) competenţa managerială, experienţa, buna reputaţie, asigurarea cu personal calificat,

dotarea tehnică, capacitatea financiară, alte capacităţi necesare executării calitative a
contractului de achiziţii publice pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia;

b) împuternicirea de a încheia contractul de achiziţii publice;

c) bonitatea, implicit certificate care atestă că el nu se află în proces de lichidare sau de

insolvabilitate, că patrimoniul său nu este sechestrat, că activitatea sa de afaceri nu este
suspendată;

d) achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii în conformitate cu legislaţia ţării în care el

este rezident;
 113

e) neaplicarea sancţiunilor administrative sau penale, pe parcursul ultimilor 3 ani, faţă de

persoanele de conducere ale operatorului economic în legătură cu activitatea lor profesională
sau cu prezentarea de date eronate în scopul încheierii contractului de achiziţii publice;

f) componenţa fondatorilor şi a persoanelor afiliate.

Квалификационные данные экономических операторов

Для установления квалификационных данных в процедурах государственных закупок

хозяйствующий субъект должен представить документы, выданные компетентными
органами, учрежденными заказчиком в рамках процедур государственных закупок,
удостоверяющие:

а) управленческая компетентность, опыт, хорошая репутация, квалифицированный

персонал, технические возможности, финансовые возможности, другие способности,
необходимые для качества контракта на весь срок действия контракта;

б) право заключения договора о государственных закупках;

в) кредитоспособность, косвенно свидетельства о том, что он не находится в процессе

ликвидации или несостоятельности, что его имущество не конфисковано, что его деловая
деятельность не приостановлена;

(d) уплата налогов и других обязательных платежей в соответствии с

законодательством страны, в которой он является резидентом;

e) неприменение административных или уголовных санкций за последние 3 года к

руководству экономического оператора в связи с его профессиональной деятельностью
или представление ошибочных данных для целей заключения договора о
государственных закупках;

е) состав учредителей и аффилированных лиц.

Autoritatea contractantă poate descalifica ofertantul în orice etapă a procedurii de achiziţie

în cazul cînd va constata că datele de calificare prezentate de acesta sînt eronate sau
incomplete, nu oferă informaţia suplimentară solicitată de autoritatea contractantă

Закупающий орган может дисквалифицировать участника тендера на любом этапе

процедуры закупки, если он обнаружит, что представленные им квалификационные
данные являются ошибочными или неполными, и не предоставляет дополнительную
информацию, запрашиваемую закупающим органом

(2) Autoritatea contractantă va lua în considerare dreptul operatorului economic la protecţia

proprietăţii lui intelectuale şi a secretului comercial.
 114

(3) Autoritatea contractantă evaluează datele de calificare ale operatorului economic

conform criteriilor şi modului expuse în documentele de atragere a ofertelor.

(4) Autoritatea contractantă poate descalifica ofertantul în orice etapă a procedurii de

achiziţie în cazul cînd va constata că datele de calificare prezentate de acesta sînt eronate sau
incomplete, precum şi în alte cazuri prevăzute de prezenta lege şi de alte acte legislative şi
normative.

(5) Ofertantul poate fi descalificat în cazul în care nu oferă informaţia suplimentară

solicitată de autoritatea contractantă în termenele solicitate de aceasta.

(6) Se interzice descalificarea ofertantului în temeiul faptului că datele de calificare

prezentate de el sînt într-o măsură neînsemnată imprecise sau incomplete.

(7) Autoritatea contractantă va solicita ofertantului, după caz, să prezinte documente

doveditoare şi, în cazul cînd apar incertitudini cu privire la situaţia personală a acestui
ofertant şi operator economic, poate solicita cooperarea şi informaţiile necesare de la
autorităţile competente, inclusiv din străinătate.

(8) Organele competente şi organele de ocrotire a normelor de drept vor prezenta gratuit,
în termen de cel mult 10 zile calendaristice, la solicitarea autorităţii contractante, o
informaţie sistematizată sau orice informaţie despre statutul juridic, despre implicarea sau
neimplicarea operatorului economic în organizaţii sau grupări criminale, precum şi alte date
despre ofertant şi operatorul economic respectiv, prevăzute de prezenta lege. În cazul
operatorului economic nerezident, o asemenea informaţie poate fi solicitată de la autorităţile
competente din străinătate potrivit uzanţelor (practicilor) internaţionale

(2) Заказчик рассматривает право хозяйствующего субъекта на защиту своей

интеллектуальной собственности и коммерческой тайны.

(3) Заказчик оценивает квалификационные данные экономического оператора в

соответствии с критериями и порядком, установленными в тендерной документации.

(4) Закупающий орган может дисквалифицировать участника тендера на любом этапе

процедуры закупки, если он обнаружит, что представленные им квалификационные
данные являются ошибочными или неполными, а также в других случаях,
предусмотренных этим законом и другими законодательными и нормативными актами.

(5) Участник тендера может быть дисквалифицирован, если он не предоставит

дополнительную информацию, запрошенную организацией-заказчиком, в сроки,
запрошенные участником тендера.

(6) Запрещается дисквалифицировать участника торгов на том основании, что

представленные им квалификационные данные в незначительной степени являются
неточными или неполными.
 115

(7) Закупающий орган требует от участника тендера, в зависимости от обстоятельств,

предоставить подтверждающие документы и, в случае неопределенности относительно
личной ситуации этого участника тендера и экономического оператора, может
потребовать сотрудничества и необходимой информации от компетентных органов, в том
числе из-за рубежа.

(8) Компетентные органы и правоохранительные органы предоставляют бесплатно в

течение 10 календарных дней по запросу организации-заказчика систематизированную
информацию или любую информацию о правовом статусе, участии или непричастности
экономического оператора в организациях; преступные группировки, а также другие
данные о претенденте и соответствующем экономическом операторе, предусмотренные
настоящим законом. В случае экономического оператора-нерезидента такая информация
может запрашиваться у компетентных иностранных органов в соответствии с
международными конвенциями.

Specific

 agentia intocmeste si actualizeaza Lista operatorilor economici calificaţi reprezintă

un înscris oficial care asigură accesibilitatea operatorului economic în cadrul
procedurilor de achiziţie publică.Cu toate acestea, Înscrierea în Lista operatorilor
economici calificaţi nu este obligatorie, ea se face la solicitarea operatorului
economic, cu obţinerea, în urma înscrierii, a certificatului de confirmare.
 De asemenea, agentia intocmeste conform regulamentului aprobate Guvern, cu
scopul de a limita, pe o perioadă de 3 ani, participarea operatorilor economici la
procedurile de achiziţie publică
Агентство составляет и обновляет Список квалифицированных экономических
операторов является официальным документом, обеспечивающим доступ
экономического оператора к процедурам государственных закупок, однако регистрация в
списке квалифицированных экономических операторов не является обязательной, она
производится по запросу экономического оператора, после регистрации,
подтверждающего сертификата.

Агентство также устанавливает в соответствии с утвержденным постановлением

правительства цель ограничения участия экономических операторов в процедурах
государственных закупок на срок 3 года.

5 Atributiile Agentiei Achizitii Publice in domeniul achizitiilor publice

Атрибуты (задачи) Агентства государственных закупок в сфере государственных закупок
 116

Conform legislatiei 7 Agentia Achizitii Publice este organul de specialitate in subordinea

Ministerului Finantelor, care asigura implementarea politicii statului in domeniul achizitiilor
publice. Misiunea Agentiei Achizitiei Publice consta in reglementarea, supravegherea,
controlul si coordonarea interramurala in domeniul achizitiilor publice.

Согласно законодательству 7 Агентство государственных закупок является

специализированным органом, подчиненным Министерству финансов, которое
обеспечивает реализацию государственной политики в области государственных закупок.
Миссия Агентства по государственным закупкам состоит в том, чтобы регулировать,
контролировать, контролировать и координировать межотраслевые закупки.

Conform legii agentia are urmatoarele responsabilitati

1) elaborează şi pune în aplicare documentaţia standard privind procedurile de achiziţii

publice;
2) acordă autorităţilor contractante ajutor metodologic şi consultaţii în domeniul achiziţiilor
publice;

3) examineaza si solutioneaza litigiile dintre participantii la procedurile de achizitii publice

4) stabileste termenele de deschidere a ofertelor

5) ) asigură instruirea personalului din autorităţile contractante implicat în organizarea şi

desfăşurarea procedurilor de achiziţii publice, precum si a reprezentatilor operatiilor
economici

6) editează „Buletinul achiziţiilor publice”;

7) examineaza si inregistreaza contractele de achizitii publice incheiate in urma procedurilor

de achizitie, cu exceptia celor incheiata in urma procedurii prin cerere a ofertelor de preturi

8) întreţine în reţeaua globală Internet pagina web „Achiziţiile publice ale Republicii
Moldova”; www.tender.gov.md

9) gestionează Registrul de stat automatizat al achiziţiilor publice;

10) examineaza si inregistreaza documentele de licitatie inainte de autoritatile contractante

11) întocmeşte, actualizează şi menţine lista operatorilor economici calificaţi şi lista de

interdicţie a operatorilor economici

12) coordonează activităţile de utilizare a asistenţei tehnice străine în domeniul achiziţiilor

publice;
 117

По закону агентство имеет следующие обязанности

1) внедрение нормативных актов в области государственных закупок и разработка

предложений по внесению изменений и дополнений в законодательство о
государственных закупках;
2) участие в процессе постепенной гармонизации национального законодательства с
законодательством Сообщества;

3) рассматривает и разрешает споры между участниками процедур государственных

закупок

4) устанавливает сроки открытия тендеров

5) обеспечивает обучение персонала организаций-заказчиков, участвующих в

организации и проведении закупочных процедур, а также представителей хозяйственных
операций.

6) управляет Автоматизированной информационной системой государственных закупок;

7) изучает и регистрирует договоры о государственных закупках, заключенные в

соответствии с процедурами закупок, за исключением заключенных в соответствии с
процедурой запроса ценовых предложений

8) поддерживает в глобальной сети интернет веб-страницу «Государственные закупки

Республики Молдова»;

9) управляет Автоматизированным регистром государственных закупок;

10) изучить и зарегистрировать тендерную документацию перед заказчиками

11) составляет, обновляет и ведет список квалифицированных экономических операторов

и список запрещенных экономических операторов;

12) координирует деятельность по использованию иностранной технической помощи в

области государственных закупок;

Aspecte generale

Agenţia Achiziţii Publice este autoritate administrativă de specialitate din subordinea

Ministerului Finanţelor, constituită în scopul efectuării supravegherii, controlului ex-post şi
coordonării interramurale în domeniul achiziţiilor publice.
 118

Agenţia a fost creată la data de 31 decembrie 1997, în conformitate cu Hotarârea

Guvernului nr. 1217 din 31 decembrie 1997 cu privire la Agenţia Naţională pentru Achiziţii
Publice.

Efectivul-limită al Agenţiei Achiziţii Publice, stabilit prin Hotarârea Guvernului nr. 134
din 09.03.2017 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Achiziţii Publice şi efectivul-limită al acesteia, este de 51 persoane, inclusiv personalul de
deservire tehnică. Structura managerială este formată din Director şi doi Directori adjuncți,
structura de execuţie este formată din persoane cu funcţii de răspundere care deţin grade de
funcţionari publici şi personal auxiliar.

Misiunea Agenţiei Achiziţii Publice constă în implementarea coerentă a politicii

statului în domeniul achiziţiilor publice şi procesul de armonizare treptată a legislaţiei
naţionale cu legislaţia comunitară.

Общие аспекты

Агентство по государственным закупкам - это специализированный

административный орган, подчиненный Министерству финансов, созданный с целью
осуществления надзора, последующего контроля и межведомственной координации в
сфере государственных закупок.

Агентство было создано 31 декабря 1997 года в соответствии с Постановлением

Правительства №. 1217 от 31 декабря 1997 года о Национальном агентстве по
государственным закупкам.

Лимитный орган Агентства по государственным закупкам, установленный

Постановлением Правительства №. 134 от 09.03.2017 г. для утверждения Положения об
организации и функционировании Агентства по государственным закупкам и его
предельного органа составляет 51 человек, в том числе технический обслуживающий
персонал. Управленческая структура состоит из директора и двух заместителей
директора, а исполнительная структура состоит из лиц с ответственными постами,
которые занимают должности государственных служащих и вспомогательного персонала.

Миссия Агентства государственных закупок заключается в последовательной

реализации государственной политики в области государственных закупок и в процессе
постепенной гармонизации национального законодательства с законодательством
Сообщества.

Pentru realizarea funcţiilor de bază ce îi revin, Agenţia exercită următoarele atribuţii:

implementează actele normative din domeniul achiziţiilor publice şi elaborează

propuneri de modificare şi completare a legislaţiei privind achiziţiile publice;
 119

coordonează, monitorizează și evaluează modul în care autorităţile contractante

respectă procedurile de achiziţie publică şi de atribuire a contractelor de achiziţii publice;

întocmeşte, actualizează şi menţine Lista operatorilor economici calificaţi şi Lista de

interdicţie a operatorilor economici;

elaborează şi pune în aplicare documentaţia standard pentru procedurile de achiziţie

publică;

examinează dările de seamă privind procedurile de achiziţie publică;

solicită reexaminarea rezultatelor procedurilor de achiziţie publică;

gestionează SIA „RSAP”;

acordă autorităţilor contractante ajutor metodologic şi consultaţii în domeniul

achiziţiilor publice, iniţiază şi susţine acţiunile de instruire a personalului autorităţilor
contractante implicate în organizarea, desfăşurarea procedurilor de achiziţie publică şi
atribuirea contractelor de achiziţii publice;

editează Buletinul achiziţiilor publice, elaborează şi întreține pagina web „Achiziţiile

publice ale Republicii Moldova”, în care sînt publicate anunțurile şi informaţiile privind
achiziţiile publice şi atribuirea contractelor de achiziţii publice;

elaborează, trimestrial şi anual, rapoarte şi analize statistice privind achiziţiile publice;

solicită şi obţine de la organele competente informaţii despre operatorii economici

participanţi la procedurile de achiziţie publică, precum şi orice informaţie necesară exercitării
atribuţiilor;

colaborează cu instituţii internaţionale şi agenţii străine analoge în domeniul

achiziţiilor publice;

coordonează activităţile de utilizare a asistenţei tehnice străine în domeniul achiziţiilor

publice;

exercită alte funcţii prevăzute de prezenta lege şi de alte acte legislative şi normative.

Для выполнения основных функций возложенных на Агентство следующие задачи:

реализует нормативные акты по вопросам государственных закупок и разработке

предложений по внесению изменений и дополнений в закон о государственных закупках;
 120

координирует, контролирует и оценивает, как подрядные органы должны

следовать процедурам закупок и государственных контрактов;

подготовить обновление и ведение списка квалифицированных экономических

операторов и список запрещенных поставщиков;

разработать и внедрить стандартную документацию для процедур

государственных закупок;

рассматривать отчеты о процедурах государственных закупок;

испрашивает обзор результатов процедур государственных закупок;

управлять SIA "RSAP"

Договаривающиеся власти предоставляют методологическую помощь и

консультации в области государственных закупок, а также поддерживает действия,
инициированные подготовки персонала подрядных органов власти, участвующих в
организации, проведении процедур государственных закупок и государственных закупок;

Бюллетень государственных закупок публикует, разрабатывает и поддерживает

веб-сайт «закупок Республики Молдова», которые публикуются объявления и
информацию о государственных закупках и государственных закупок;

подготовки квартальных и годовых отчетов и статистический анализ

государственных закупок;

запрашивать и получать от информации компетентных органов о поставщиках,

участвующих в процедурах закупок и любой информации, необходимые для
обязанностей;

сотрудничает с международными организациями и иностранными агентствами

аналога государственных закупок;

координировать использование иностранной технической помощи в области

государственных закупок;

Выполнять другие функции, предусмотренные настоящим Законом и другими

законами и нормативными актами.