Drept Comparat - Mandat Seful Statului

Cuprins
Introducere........................................................................................................... 2
Capitolul I. Instituția șefului statului ................................................................ 4

Secțiunea 1. Formele șefului de stat în epoca preiluministă .............................. 4
Secțiunea 2. Iluminiștii și doctrina modernă cu privire la șeful de stat ............. 6
Secțiunea 3. Desemnarea, alegerea șefului statului ........................................... 8
Secțiunea 4. Atributele și prerogativele șefului statului .................................. 11
Secțiunea 5. Responsabilitatea șefului statului ................................................ 15
Secțiunea 6. Durata mandatului șefului statului .............................................. 17
Secțiunea 7. Instituția șefului statului în România .......................................... 18
Capitolul II. Sisteme politico-administrative.................................................. 24

Secțiunea 1. Șeful statului în regimul politic parlamentar ............................... 26
Secțiunea 2. Șeful statului în regimul politic prezidențial ............................... 32
Secțiunea 3. Șeful statului în regimul politic semi-prezidenţial ...................... 37
Concluzii ............................................................................................................. 43
Bibliografie ......................................................................................................... 49
Introducere
Instituția șefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorități
politice, ea apărând odată cu statul, cunoscând o evoluție continuă, atât în ceea
ce privește forma, structura, cât și prerogativele și atribuțiile. Orice colectivitate,
indiferent de mărimea ei, de nivelul său de organizare și dezvoltare, a avut în
fruntea sa un șef, fie ales, fie impus.
Astăzi această instituție, sub diferite forme, structuri, atribute si
prerogative este prezentă în societate.
Analiza instituției șefului statului impune precizarea categoriei de putere
căreia îi aparține. Includerea acestei instituții în cadrul puterii executive sau
legislative ține în mare măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează,
al separației ei sau al unicității.
Dacă puterea se fundamentează pe principiul separației, instituția șefului
statului aparține sferei executivului, de aceea ea apare sub numele de "șeful
puterii executive" sau "șeful executivului". Acolo unde însă statul este întemeiat
pe principiul unicității, aceeași instituție este aparținătoare categoriei de putere
similară cu cea a parlamentului, adică a legislativului.
În decursul vremii, instituția șefului statului a îmbrăcat două forme de
organizare și manifestare:
- uni-personală (rege, împărat, sultan, domn, principe sau președinte), de
regulă numită, dar în vremurile moderne și aleasă;
- colegială - aceasta a purtat și poartă diverse denumiri: Prezidiu,
Consiliul de stat, Consiliul prezidențial.
Din punct de vedere structural, lucrarea de față este formată din două
capitole, respectiv Capitolul I. Instituția șefului statului cuprinde 7 secțiuni
2
referitoare la Formele șefului de stat în epoca preiluministă, Iluminiștii și
doctrina modernă cu privire la șeful de stat , Desemnarea, alegerea șefului
statului, Atributele și prerogativele șefului statului, Responsabilitatea șefului
statului, Durata mandatului șefului statului , Instituția șefului statului în
România.
Capitolul al II-lea, denumit Sisteme politico-administrative este format
din 3 secțiuni, respectiv Șeful statului în regimul politic parlamentar, Șeful
statului în regimul politic prezidențial , Șeful statului în regimul politic semi-
prezidenţial.
Lucrarea de față se încheie cu cele mai relevante concluzii privind
subiectul abordat, precum și cu sursele bibliografice care au stat drept temelie
pentru realizarea lucrării.
3
Capitolul I. Instituția șefului statului
Secțiunea 1. Formele șefului de stat în epoca preiluministă
Aristotel, creatorul dreptului constituțional, are meritul de a fi încercat

prima clasificare a formelor de guvernământ, propunând cele trei grupe:
- Monarhia, care este concentrarea puterii în mâna unei singure persoane;
- Oligarhia, unde puterea se împarte între mai mulți indivizi sau, după caz,
este rezervată unui grup social restrâns;
- Democrația, unde poporul exercită direct puterea.
Evoluția ulterioară a fenomenelor politico-statale nu a făcut altceva decât
să întărească construcția teoretică a lui Aristotel, care, ca idee metodologică, este
valabilă și la ora actuală, ținând seama de amendamentele aduse de iluminiști,
formându-se ceea ce doctrina contemporană califică a fi concepția sau, mai bine
zis, clasificarea clasică.1
De fapt, și Platon s-a ocupat de formele de guvernământ, vorbind despre
monarhie, bazată pe autoritate, și despre democrație, bazată pe libertate, spunând
că cel mai bun guvern este acela care se bazează pe autoritate și libertate,
propunând constituirea a patru puteri, prima fiind ,,un consiliu suprem compus
din zece foști păzitori ai legilor”. Acest Consiliu corespunde ,,la ceea ce e azi
1
Realitatea istorică este acum mai complexă, apărând elemente total necunoscute în epocile istorice anterioare,
arătând că monarhia tinde să rămână o formă de guvernămând mai mult simbolică, aristocrația este pe punct de
dispariție, republica a dobândit altă semnificație de cât cea originară etc. (Ion Deleanu, Drept constituțional și
instituții politice, volumul I, București, 1994, p. 34.) Ceea ce interesează este stabilirea denumirii și a sarcinilor
cu valoare de principii cardinale ale șefului de stat, în raport de o formă de guvernământ sau alta, fiind de la sine
înțeles că specific unei forme de guvernământ nu este numai denumirea șefului de stat, dar și natura sa juridică,
natura și felul raporturilor în care el se află cu poporul, cu Parlamentul, cu Guvernul, precum și cu alte autorități
ale administrației publice. Complexitatea și subtilitatea acestor raporturi nu sunt date numai de forma de
guvernământ, ci și de regimul politic.
4
Capul Statului sau la ceea ce e în Elveția Consiliul Federal. După Platon, Regele
este ,,pastorul poporului”.2
Potrivit primelor teorii politice, filozofice și morale din India și China ale
lui Platon, centrul era problema personalizării puterii, a simbolizării ei printr-un
individ sau printr-un grup de indivizi. Elementul fundamental de referință pentru
doctrina lui Aristotel, a iluminiștilor secolului al XVIII-lea sau a autorilor
contemporani în identificarea formelor de guvernământ și a regimurilor politice.
Este o axiomă a dreptului public faptul că statul nu este conceput fără un
șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în anumite sisteme politice.
Fundamentările teoretice au fost și sunt diferite, fiind intim legate de teoriile
privitoare la fundamentarea și natura suveranității.
În India Antică, toate ideile morale, religioase și politice vin din voința
supremă, relevată prin legile lui Manu, guvernământul fiind teocratic. Nu se
poate spune că în legile lui Manu se pune accent pe ideea de șef de stat, dar se
pune accent pe ideea de inegalitate ca bază a statului, India fiind patria mamă a
castelor, fundamentându-se o castă a șefilor.
În China, prin filozofia lui Confucius, se recunoaște, tot în baza dreptului
divin, Regelui legitimitatea de șef al statului în calitate de ,,Fiu al Cerului”,
adică de persoană delegată sau aleasă pentru a avea raporturi intime cu
divinitatea, concepție care se regăsește și în filozofia antică japoneză.3 Până
2
Potrivit Constituției din 1866, Regele era șef al puterii executive: ,,Puterea executivă este încredințată regelui,
care o exercită în modul regulat prin Constituție” (art. 35), respectiv ,,Capul puterii armate” (art. 93 alin. 10), de
unde calificarea dată de doctrină și de ,,Cap al statului”. De fapt, Constituția din 1866 precizează că Regele este
Șeful Statului: ,,Regele nu va putea fi tot de odată și șeful unui alt stat fără consimțământul Adunărilor” (art. 91
alin. 1).
3
De altfel, toată filozofia politică și practică guvernării la chinezi, până în vremurile moderne, au fost axate pe
ideea cultului sacrosant al împăratului. Se știe că simpla apropiere de palatul imperial a unui om de rând era
sancționată cu tăierea capului, iar formula de presiune politică și de capacitate a grației imperiale de către marile
familii o reprezintă ,,instituția concubinei” împăratului. Era o mare cinste ca o fecioară dintr-o înaltă familie să
fie acceptată la curtea imperială în calitate de concubină a împăratului, era un titlu de noblețe suprem pentru ea și
pentru familia ei. Pentru un vizionar din Europa, Palatul de iarnă, în fața căruia se afla piața în care, în 1989,
tancuri au sfărâmat trupuri de tineri, cu sumedeniile lui de apartamente pentru concubinele Împăratului, poate
apărea doar ca o dovadă a desfrâului și imoralității imperiale, pentru vizitatorul asiatic apare ca fiind dovada unei
filozofii și a unui regim de guvernare, cu nimic mai monstruos decât orgiile împăraților romani, haremurile
împăraților otomani sau ospețele termeninate cu tăieri de capete ale domnitorilor noștri.
5
după cel de-al doilea război mondial, Constituția Japoniei consacra formula
după care împăratul era ,,Fiul Soarelui”.
La greci, în lucrările lui Homer, găsim ideea că guvernarea unuia este mai
bună decât a multora, că Regele guvernează cu povața capilor mai însemnați, el
fiind sacrificator, judecător și comandant, suprema expansiune a funcțiilor în
stat.
Referitor la geniul roman, Republica lui Cicerone, statul era definit res
populi, scopul guvernării fiind binele poporului, autorul având o preferință
pentru monarhie, a combătut tirania și a recomandat ca formulă ideală
,,aristocrația temperată prin orice influență populară”. Românii excelează prin
teoria lui imperium și a drepturilor regaliene, care au devenit elemente cardinale
în divizarea pe care au făcut-o dreptului, în public și privat.
Tezele anticilor sunt preluate de Renaștere, ajungând la ,,Principele” lui
Machiavelli, la care și religia este justificată ca un mijloc de guvernământ pus la
dispoziția Statului, adică a Principelui. Sub aspect filozofic, ,,Principele”
pledează pentru obținerea libertății, prin suprimarea nobleței.
Lanquet afirma că Poporul a creat Regii, de unde și dreptul poporului de a
pretinde Regelui o anumită conduită. La baza întregii sale doctrine se află Lex
regia (lege imaginată de redactorii Codul Iustinian și are ca scop mascaparea
uzurpării puterii de către împărați) din dreptul public roman, prin care poporul a
cedat drepturile sale împăratului.4
Secțiunea 2. Iluminiștii și doctrina modernă cu privire la șeful de

stat
Teoria lui Hobbes pleacă de la ideea că omul ar fi o ființă antisocială prin

natura ei sau că, încă din Antichitate, mai ales prin tezele lui Aristotel, s-a impus
4
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Volumul I, Ediția 4, Editura All Beck, București, 2005, p.
284.
6
teoria lui zoon politikon, omul este o ființă socială, tocmai acest fapt social l-a
făcut să se asocieze, să ajungă de la hoarda primitivă la stat.
Montesquieu (1689-1755) pleacă de la ideea că legea, fie socială, fie
politică, fie civilă, este ,,rațiunea omenească, întucât guvernează popoarele”, dar
mai adaugă că rațiunea omului, prin firea ei, este relativă și variabilă, însă justul
și injustul nu sunt create de om, ele există a priori. Apoi el furnizează celebra
teză a contracarării puterii prin putere, plecând de la adevărul că orice om care
deține puterea tinde să abuzeze de ea, iar, de aici, ideea de șef de stat începe să
fie asociată nu cu ideea de putere suverană, ci cu ideea de șef al puterii
executive, mai ales după ce teoria sa a fost corelată cu teoria lui Rousseau.
Teoria contractului social este elaborată în condițiile în care Rousseau nu
admitea delegarea suveranității, pentru el voința tuturor sau voința majorității
reprezenta voința politică a guvernării. Teoria lui Rousseau a nedelegării
suveranității a fost reflectată în Constituția Franței din 24 iunie 1793, care
chema la votul legilor toate comunele Franței, sistem care a eșuat lamentabil.5
În dreptul public modern, ideea șefului de stat este legată de forma de
guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la întrebarea ,,Cine
exercită puterea suverană în stat: o singură persoană (monocrația), un grup de
persoane (oligarhia) sau mase largi ale poporului (democrația)? Nu mai puțin,
noțiunea a dobândit și semnificația definirii statului sub aspectul modului de
desemnare a șefului de stat unipersonal și a legăturilor acestuia cu celelalte
autorități statale. Din acest punct de vedere, formele de guvernământ sunt
clasificate în:
- monarhie, unde șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață;
- republică, unde șeful statului, denumit președinte, este ales pe un termen
determinat, fie de popor, prin vot direct sau indirect, fie de Parlament.
Formula șefului de stat unic și unipersonal, fie monarh, fie președinte, nu
se practică peste tot în lumea contemporană, mai sunt țări unde sunt două
5
285.
7
autorități care exercită prerogativele șefului de stat (monarhul și guvernul în
Anglia), respectiv țări unde șeful de stat este pluripersonal (doi căpitani regenți
în Republica San Marino; Consiliul Federal format din 7 miniștri, prezidat de
unul dintre ei, ales pe o perioadă de 1 an ca președinte al Confederației în
Elveția).
În unele republici șeful de stat este și șeful administrației, pe când în alte
republici, alături de șeful de stat există și un șef de guvern, denumit fie Prim-
ministru, fie președinte al Consiliului de Miniștri, în cadrul unui regim politic
prezidențial, semi-prezidențial sau parlamentar. Regimurile prezidențialiste din
America Latină și Africa apar, sub aspectul formei de guvernământ, ca republici
nedemocratice.6
Secțiunea 3. Desemnarea, alegerea șefului statului
Desemnarea sau alegerea șefului statului, atribuțiile și prerogativele

acestei instituții țin de o serie de factori:
- natura sistemului politic;
- sistemul constituțional și forma de guvernământ;
- anumite tradiții istorice și naționale.
Nu în toate cazurile și în mod automat modul de desemnare al șefului
statului determină locul și rolul acestuia în societate, în stat. Cuantumul și
extensiunea acestei funcții este în raport cu celelalte puteri, în principiu, cu
executivul și legislativul, dar și de categoria puterii în care este încadrată.
Practica social-istorică de până astăzi a relevat patru mari moduri, căi de
desemnare a șefului statului:
a) pe cale ereditară - este prima și cea mai veche modalitate de desemnare
a șefului statului. Ea a fost și este caracteristică regimurilor monarhice,
6
288.
8
constituționale. După anumite reguli constituționale, monarhul accede la funcția
de șef al statului pe cale ereditară ca în Anglia, Olanda, Suedia sau el însuși își
poate desemna un succesor din cadrul casei regale, ca în Spania, Belgia, Maroc,
Iordania. Prin această modalitate de desemnare a șefului statului, parlamentul
sau altă instituție nu au nici un rol sau unul minor, cel mult de a veghea la
respectarea regulilor constituționale de desemnare a acestuia, sau în caz de
stingere a dinastiei, la numirea unui succesor la tron sau participă la alegerea
acestuia.
b) alegerea de către Parlament - această modalitate de desemnare a șefului
statului este o consecință, un rezultat al revoluției burgheze, al luptei acesteia
împotriva absolutismului, fiind în același timp și un mod eficient de control al
Parlamentului asupra acestei instituții.
În practica politică această modalitate cunoaște două forme:
- Parlamentul desemnează direct prin votul membrilor săi pe șeful statului, de
regulă pe președinte, așa cum este situația în Grecia, Israel, Republica Sud
Africană. În acest caz, instituția șefului statului îmbracă formă uni-personală;
- Parlamentul alege organe colegiale, ca șefi de stat, situații întâlnite în fostele
țări socialiste, dar și în state ca Elveția.
c) desemnarea șefului de stat de către un colegiu electoral - în principiu,
Parlamentul și adunările landurilor în Germania, adunările legislative ale statelor
federale în India, și adunările regionale în Italia desemnează membrii care
împreună formează colegiul electoral și care vor desemna pe șeful statului.
O situație mai aparte se petrece în S.U.A. și Coreea de Sud unde membrii
colegiului electoral care îl vor alege pe președinte, sunt desemnați prin vot
universal.
d) alegerea șefului statului prin vot universal - această modalitate de
alegere a șefului statului este o consecință a adâncirii democratismului vieții
politice, dar și o măsură de asigurare a echilibrului între executiv și legislativ.
Alegerea șefului statului prin vot universal îi conferă acestuia o sporită autoritate
9
și respect, care se pot materializa prin atribuții și prerogative. O asemenea
situație întâlnim în România, Rusia, Franța, Indonezia, etc.7
Dacă facem abstracție de Constituția SUA, care are o structură cu totul
aparte, precum și de faptul că Marea Britanie nu are o constituție scrisă, restul
constituțiilor din țările occidentale cuprind o subdiviziune consacrată șefului de
stat, președinte de republică sau monar, după caz, al cărei loc și pondere variază
după tipologia constituției, după natura regimului politic consacrat sau după
anumite particularități naționale.
Valurile constituționalismului sunt reflectate în conținutul de idei al
constituțiilor și în limbajul folosit sau în tehnica de redactare, fără a înțelege, de
pildă, că în anii 1980 nu s-au adoptat constituții în stilul secolului XIX, cum era
Constituția Olandei.
Astfel, în Constituția Belgiei din 7 februarie 1831, care a influențat mai
toate constituțiile monarhice din Europa, în titlul consacrat puterilor, după
Parlament, apare capitolul ,,Despre Rege și miniștri”, unde se pune accent pe
aspectele accesiunii la tron.
Unele constituții încep titlul sau capitolul destinat puterilor și suveranității
cu instituția monarhului, cum este în Constituția Luxemburgului sau Spaniei, iar
altele plasează instituția monarhului imediat după capitolul preliminar, cum este
în Constituția Danemarcei.8
Calitatea monarhului de șef de stat în unele constituții este prevăzută
expres9, în altele este prevăzută implicit10, iar în altele este sugerată prin
folosirea altor expresii, precum ,,puterile constituționale ale Regelui”,
,,autoritatea regală” sau ,,regalitate” ori ,,conducerea regatului”.11
7
http://cis01.central.ucv.ro/csv/curs/isp/c6.html
8
Iulian Nedelcu, Paul Iulian Nedelcu, Roxana Maria Bugică, Președintele României și administrația publică
centrală, Editura C. H. Beck, București, 2018, p. 16.
9
Art. 56 alin. (1) din Constituția Spaniei: Regele este șeful statului, simbol al unității și permanenței sale.
10
Art. 5 din Constituția Danemarcei: Regele nu poate fi suveran al altei țări fără consimțământul Parlamentului.
Sau art. 62 alin. (1) din Constituția Belgiei: Regele nu poate fi în același timp șeful unui alt stat fără
consimțământul celor două Camere.
11
Art. 13 din Constituția Norvegiei.
10
Referitor la succesiune, în unele constituții se consacră principiul
priorității primului născut legitim.12 Altele constituții stabilesc o preferință
pentru bărbați13, iar alte constituții stabilesc principiul primului născut numai pe
linie bărbătească, cu excluderea perpetuă a femeilor și descendenților acestora
(Constituția României din 1866 și din 1923).
Constituțiile care consacră regimuri politice parlamentare, ca regulă,
plasează subdiviziunea consacrată Președintelui Republicii după cea consacrată
Parlamentului, iar calitatea de șef de stat a președintelui, la fel ca și în
constituțiile monarhice, este prevăzută în mod expres, sugerată prin alte expresii,
subînțeleasă din modul în care sunt reglementate atribuțiile.
Constituțiile care consacră regimuri politice prezidențiale sau
semiprezidențiale, dimpotrivă, de pildă, plasează materia consacrată
Președintelui Republicii înaintea celei consacrate Parlamentului. Calitatea de șef
de stat a Președintelui, în redactarea acestei constituții rezultă și din formulări
exprese, dar mai ales din modul în care sunt reglementate sarcinile sau funcțiile
sale.14
Secțiunea 4. Atributele și prerogativele șefului statului
Problemele rolului și ale atribuțiilor șefului statului au fost și sunt și astăzi

viu disputate, ele cuprinzând o plajă largă și variată de opinii și păreri, acestea
mergând de la conferirea șefului statului un rol pur decorativ, reprezentativ,
până la acordarea unor importante prerogative executive și legislative. Această
mare diversitate de roluri ce sunt atribuite șefului statului sunt determinate de o
serie de factori:
- modul de desemnare a șefului statului;
12
Art. 25 din Constituția Olandei.
13
Art. 57 alin. (1) din Constituția Spaniei.
14
Iulian Nedelcu, Paul Iulian Nedelcu, Roxana Maria Bugică, Președintele României și administrația publică
centrală, Editura C. H. Beck, București, 2018, p. 18.
11
- raportul dintre instituțiile fundamentale ale statului, în principiu dintre executiv
și legislativ;
- existente sau nu a unor tendințe și opțiuni pentru asigurarea unui echilibru între
principalele instituții ale statului, guvern-parlament;
- unele tradiții naționale.
În funcție de modul cum se exprimă și se manifestă în practică rolul și
atribuțiile instituției șefului statului, se pot distinge trei mari orientări:
a) Sisteme constituționale unde șefii de state dețin și exercită roluri pur
decorative, doar de reprezentare. Asemenea funcții se întâlnesc, de regulă, în
monarhiile constituționale unde șefii statului sunt desemnați ereditar ca în
Suedia, Anglia, Japonia, Belgia. De exemplu, în Suedia și Japonia monarhii în
calitatea lor de șefi de state nu dispun de nici o putere, nu iau decizii, nu
participă la luarea deciziilor, nu desemnează, nu revoca miniștri, demnitari.
Funcțiile lor sunt eminamente reprezentative și acestea limitate.
În Japonia atribuțiile împăratului țin mai mult de domeniul culturii decât
de cel politic.
În Marea Britanie regina are funcția de reprezentare a statului și de
transmitere a mesajului adresat parlamentului la constituirea acestuia și la
începutul fiecărei legislaturi. În această țară, limitarea prerogativelor șefului
statului a mers și mai departe, încât acesta chiar dacă prin constituție deține
prerogativa promulgării legii, regina nu s-a mai folosit de această dispoziție din
1707.
Funcția de reprezentare a statului o întâlnim și în sistemele
constituționale, unde instituția șefului statului este exercitată de președinte. Așa
este situația în Italia, Israel, Grecia, Germania, de regulă, acolo unde președinții
sunt desemnați fie de parlament, fie de colegiile electorale. În aceste cazuri, ei se
află sub un permanent control al legislativului, având un rol strict de
reprezentare a statului.
b) Sisteme constituționale unde instituția șefului statului se află la intersecția
executivului și legislativului, rolul acestuia fiind de a asigura un echilibru între
12
cele două instituții ale statului, de a limita tendința uneia dintre ele de a acumula
un surplus de funcții și de atribuții în detrimentul celeilalte. Sunt așa numitele
sisteme semi-prezidențiale - parlamentare.
Din aceste considerente, șeful statului a fost înzestrat cu atribuții și
prerogative atât în domeniul executivului, cât și al legislativului. (Exemplu
executive: reprezentarea statului; desemnarea primului-ministru și a altor
demnitari; prezidarea ședințelor guvernului; legislative: promulgarea legii;
dizolvarea parlamentului).
Însă toate aceste prerogative și atribute sunt controlate, împărțite fie cu
executivul, fie cu legislativul, depinde, de domeniul aparținător funcției.
Asemenea situații se întâlnesc în Maroc, Algeria, dar mai ales în fostele țări
comuniste din Europa centrală și răsăriteană. În aceste societăți impunerea
sistemului semi-prezidențial a fost determinată și de alți factori, ca:
- slăbiciunea instituției legislative-parlamentul. În sistemul totalitarist, instituția
parlamentului se află într-o stare pur formală de funcționare și în procesul
trecerii la noua situație cu adevărat funcțională, ea nu a putut să se opună
sistemului semi-prezidențial;
- slăbiciunea parlamentului cumulată cu teama de a nu se crea un vid de putere
prin scăderea excesivă a prerogativelor instituției prezidențiale, a fost un alt
factor ce a permis constituirea sistemului semi-prezidențial;
- implicarea unor viitori șefi de state în revoluțiile, anti-totalitariste și
anticomuniste (Cehia, Croația, Rusia, România), fapt ce i-a impus în viața
politică, le-a creat autoritate și credibilitate;
- perpetuarea unor vechi concepții potrivit cărora șeful statului ca garant al
suveranității naționale, al drepturilor și libertăților cetățenești și politice, trebuie
să dețină anumite prerogative și atribute în stat.
c) Sisteme constituționale unde șeful statului deține multiple și diverse
prerogative executive și legislative, fapt ce-l situează pe o poziție privilegiată în
stat și societate, egală sau aproape egală cu cea a instituției parlamentare. Cele
mai relevante asemenea sisteme sunt din S.U.A., Rusia, Franța, Indonezia, etc.
13
În Statele Unite președintele este și șeful executivului, el deține și exercită
prerogativele unui prim-ministru, cum ar fi formarea echipei guvernamentale,
numirea celorlalți demnitari în stat, a ambasadorilor, judecătorilor la Curtea
Supremă, reprezentarea statului, încheierea tratatelor, șeful suprem al armatei,
declararea stării de război și pace. Importante prerogative deține președintele
S.U.A. și în domeniul legislativ, inițiativa legislativă, dreptul de veto asupra
legilor emise de parlament, promulgarea legii, etc.
Practic în S.U.A., instituția prezidențială se contopește cu cea executivă,
fiind foarte greu de făcut o delimitare între acestea două. În această societate
puterea supremă este deținută de două componente: președintele și guvernul, pe
de o parte, și Congresul, de cealaltă parte.
În Franța, Constituția din 1958 cuprinde prevederi despre rolul și funcțiile
Președintelui Republicii, precizându-se că este garantul Constituției, vegează la
respectarea ei și asigură, prin arbitrajul său, funcționarea normală a puterilor
publice și continuitatea statului. Printre cele mai importante se rețin cele pe care
Președintele le exercită față de națiune, față de Guvern și față de Parlament,
adăugându-se unele atribuții în domeniul justiției.15
Președintele prin prerogativele și atributele conferite de Constituție, face
din instituția șefului statului un adevărat arbitru în buna și normala funcționare a
puterilor publice. Șeful statului este în această societate garantul independenței,
suveranității și integrității naționale, al respectării acordurilor internaționale
semnate de Franța.
Președintele numește și revocă pe primul-ministru și miniștrii, prezidează
ședințele Consiliului de Miniștri, contrasemnează ordinele și decretele emise de
guvern, numește demnitari civili și militari în stat, etc. Alături de aceste atribute
executive, el deține și importante prerogative legislative ca: inițiativa legislativă,
promulgarea legii, poate dizolva în caz de criză majoră, Adunarea națională.
15
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Drept constituțional comparat, Tratat, vol. I, Editura Lumina Lex,
București, 2002, p. 340.
14
Și în societatea rusească post revoluționară instituția șefului statului
reprezintă prin președintele ei, o importantă putere în stat. Pe lângă atributele de
reprezentare a statului, președintele are un rol decisiv în numirea și revocarea
primului-ministru, iar prin intermediul lui a celorlalți membri ai guvernului. În
anumite situații, poate dizolva Duma de stat - parlamentul. Situații dintre acestea
țin de numirea primului-ministru și acceptarea lui de forul legislativ. Dacă Duma
refuză prin vot de trei ori primul-ministru propus de președinte, aceasta poate fi
dizolvată de șeful statului.
Prin prerogativele și atribuțiile executive și legislative deținute, instituția
șefului statului din Rusia se apropie de cea din Franța.16
În Germania, Președintele Republicii reprezintă federația pe plan
internațional, încheie tratate cu alte state în numele federației, acreditează și
numește trimișii diplomatici.17 Cu excepția unei dispoziții legale contrare,
numește și revocă judecătorii și funcționarii federali, precum și persoanele
oficiale și pe locțiitorii acestora.18
În Italia, Președintele Republicii este șeful statului și reprezintă unitatea
națională, el poate să adreseze mesaje Camerelor, stabilește alegerile pentru
noile Camere și fixează prima lor întâlnire, numește funcționarii de stat, în
cazurile prevăzute de lege, acreditează și numește reprezentanții diplomatici,
ratifică tratatele internaționale, după autorizarea prealabilă a Camerelor, dacă
acest lucru este prevăzut.19
Secțiunea 5. Responsabilitatea șefului statului
Răspunderea și responsabilitatea șefului statului este specifică fiecărui

sistem constituțional în parte. Ea ține de o serie de factori a căror pondere și
valoare poate fi diferită în acest proces:
16
17
Art. 59 alin. (1) din Constituția Republice Federale a Germaniei.
18
Art. 60 alin. (1) din Constituția Republice Federale a Germaniei.
19
Art. 87 din Constituția Italiei.
15
- modul de desemnare a șefului statului;
- atribuțiile și prerogativele de care acesta dispune în stat;
- gradul său de implicare în politica și conducerea în societate.
Pe marginea acestei probleme în știința politologică și juridică s-au
constituit două mari orientări:
a) șeful statului nu trebuie să răspundă pentru faptele și actele sale. Este o
orientare mai veche, tradițională, ea bazându-se pe imunitatea de care dispune
șeful statului și pe faptul că orice act emis de acesta este contrasemnat fie de
primul-ministru, fie de ministrul de resort.
b) pornește de la principiul că, în fața legii, toți oamenii sunt egali indiferent de
statutul și funcția lor în societate, că nimeni nu e mai presus de lege. Este o
orientare modernă care-l pune pe șeful statului în situația de cetățean și, ca orice
cetățean, el trebuie să răspundă pentru actele și faptele sale.
Răspunderea șefului statului nu este aceeași în toate sistemele
constituționale, ea este în funcție de rolul și funcția exercitată de acesta în viața
politică a țării. Acolo unde șeful statului are un rol reprezentativ, decorativ, el
nefiind implicat în nici un fel în actul de guvernare, desigur că și răspunderea
acestuia în acest plan este minoră sau chiar deloc. Cel mai tipic exemplu este
situația monarhilor constituționali din Anglia, Belgia, Suedia, Japonia sau a unor
președinți din Germania, Italia, Israel, etc.
Alta este însă situația atunci când șeful statului în roluri și intensități
diferite este angajat în actul de guvernare, act ce generează răspunderea și
responsabilitatea politică, civilă, iar pentru fapte grave, chiar penale. De regulă,
instituția care-l desemnează pe șeful statului este și aceea în fața căreia acesta
răspunde (Parlament, Curtea Constituțională, Curtea Supremă, etc.), ea fiind și
singura în măsură să judece faptele și actele acestuia.
În situația în care șeful statului este numit de parlament, acesta răspunde
pentru faptele sale în fața acestuia, iar parlamentul este cel ce decide măsurile ce
trebuiesc luate împotriva șefului statului: atenționare, suspendare, revocare sau
demitere.
16
Situația se complică în cazul când șeful statului este desemnat prin vot
universal. În această situație parlamentul nu este în măsură să ia singur o
decizie, întrucât nu el l-a desemnat. În cele mai multe cazuri, parlamentul
propune suspendarea șefului statului pentru o perioadă limitată de timp, urmând
a se organiza un referendum național, iar în funcție de rezultatul acestuia,
instituția care l-a validat trebuie să ia hotărârea definitivă.20
În Portugalia, Președintele Republicii reprezintă Republica Portugeză,
garantează independența națională, unitatea statului și funcționarea reglementară
a instituțiilor democratice și este Comandantul Suprem al Forțelor Armate.
Astfel, Președintele prezidează, dar nu guvernează.21
În Austria, atribuțiile Președintelui federal sunt similare celor de care
dispun președinții în cazul republicilor semiprezidențiale.
În Finlanda, Președintele Republicii conduce politica externă a țării și, în
mod tradițional, aceasta este cea mai importantă atribuție a sa. Noua Constituție,
din 1999, prevede că în politica externă Președintele trebuie să acționeze în
acord cu Consiliul de Miniștri. 22
Constituția Ungariei stipulează că Președintele este șeful statului, exprimă
unitatea națiunii, veghează asupra funcționării democratice a organismului
statal, reprezintă statul maghiar, încheie tratate internaționale în numele
Republicii Ungare, acreditează și primește ambasadorii.23
Secțiunea 6. Durata mandatului șefului statului
Durata mandatului șefului statului este specifică fiecărui sistem

constituțional în parte, ea ținând în mare măsură de forma de guvernare.
20
21
Art. 123 din Constituția Portugaliei.
22
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Drept constituțional comparat, Tratat, vol. I, Editura Lumina Lex,
23
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 70.
17
În situația monarhilor constituționali, durata mandatului șefului statului
este pe viață. În cazul republicilor prezidențiale sau parlamentare, durata
mandatului instituției șefului statului este de regulă corelată cu cea a
executivului și legislativului: 4,5 ani sau chiar mai mult 6,7 ani ca în Franța.
În unele sisteme constituționale S.U.A., Franța, Rusia și chiar România în
cazuri excepționale durata mandatului șefului statului poate fi prelungită printr-o
lege votată de parlament.24
Secțiunea 7. Instituția șefului statului în România
În România, încă din cele mai vechi timpuri a existat și funcționat

instituția șefului statului. De-a lungul vremii, ea a îmbrăcat diferite forme, de la
cea monarhică absolutistă din timpul geto-dacilor, domn în perioada feudală,
principe și rege în cea modernă și contemporană, până la forma colegială 1947-
1974 și președinte, astăzi.
Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și
liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituției durata
mandatului președintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire mandatul șefului
de stat a fost prelungit cu un an față de cel al Parlamentului, soluție care era
necesară pentru a asigura continuitatea instituției prezidențiale în perioada
campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanție
pentru stabilitatea politică a țării.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea
jurământului președintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organică
și numai în caz de război sau catastrofă25.
24
25
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a V-a, revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic,
18
Poate candida la funcția de președinte orice cetățean care are domiciliul în
România, are cetățenia română și dispune de toate drepturile electorale. În
alegerile din 2000 pentru a se putea înscrie în cursa prezidențială, candidații
trebuiau să dovedească că au o susținere de cel puțin 300.000 de adeziuni.
Pentru desemnarea președintelui este nevoie de un tur de scrutin, dacă se
îndeplinesc regulile constituționale sau de două.
În primul tur de scrutin este declarat câștigător candidatul care a îndeplinit
următoarele condiții:
- la alegeri au participat minim 50,1% din cetățeni cu drept de vot înscriși pe
listele electorale;
- este declarat câștigător candidatul care a obținut minim 50,1% din voturile
valabil exprimate.
În caz că nici unul din candidați nu au întrunit condițiile constituționale,
urmează să se desfășoare în termen de 15 zile un nou tur de scrutin la care
participă primii doi candidați clasați, în ordinea voturilor obținute.
După desfășurarea celui de-al doilea tur de scrutin este declarat câștigător,
candidatul care a obținut cele mai multe sufragii universale, indiferent de rata
participării la vot. Validarea alegerilor se face de Comisia centrală electorală și
Curtea Constituțională.
Intrarea efectivă în funcție are loc după depunerea jurământului de
credință de către președinte în fața parlamentului. Durata mandatului este de 4
ani. În situații excepționale, printr-o lege a parlamentului, durata mandatului
poate fi prelungită.
Atributele și prerogativele șefului statului din România îl plasează în
cadrul sistemelor constituționale semi-prezidențiale. Ele dispun de unele
prerogative executive și legislative, cum ar fi:
- desemnează formal pe primul-ministru, după consultări cu liderii formațiunilor
parlamentare și acceptul, propunerii forței politice care deține majoritatea
parlamentară;
19
- în colaborare cu parlamentul și guvernul poate propune demnitari și
ambasadori;
- este comandantul suprem al forțelor armate, în calitate de președinte al
Consiliului Suprem al Apărării;
- din cei nouă membrii ai Curții Constituționale, alături de parlament și guvern,
președintele numește 3 judecători;
- poate prezida ședințe ale guvernului;
- primește ambasadori și scrisorile de acreditare;
- reprezintă statul în relațiile publice și internaționale.
În plan legislativ președintele poate exercita următoarele atribute:
- promulgă legea în termen de 20 de zile. Poate refuza promulgarea ei, face
sugestii și o poate returna spre discuții parlamentului. Parlamentul poate sau nu
să țină cont de sugestiile, propunerile președintelui, dacă este din nou votată,
chiar dacă acesta refuză promulgarea ei, ea se promulgă automat după 10 zile;
- poate sugera legislativului sau executivului anumite proiecte legislative, fără a
avea însă inițiativă legislativă;
- poate media disensiuni, conflicte între guvern și sindicate, sindicate-parlament.
Pentru faptele și actele sale președintele României poartă răspundere și
responsabilitate. Răspunderea este în primul rând una politică, întrucât, prin
excelență, această instituție este politică. Pentru încălcarea prevederilor
constituționale, președintele răspunde civil și penal. Imunitatea președintelui nu
echivalează cu lipsa de răspundere a acestuia.
Pentru faptele și actele ce i se impută președintele poate da explicații în
fața parlamentului. În caz de fapte grave, parlamentul pentru lua în discuție
propunerea de suspendare a președintelui, pentru aceasta este necesară o
inițiativă a cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor. Pentru
suspendarea președintelui este nevoie de o majoritate simplă.
Parlamentul nu poate el decide demiterea sau revocarea președintelui,
pentru că nu el l-a numit, ci acesta a fost ales prin vot universal. În această
situație, dacă parlamentul a votat suspendarea președintelui, în timp de 30 de
20
zile urmează a se desfășura referendum național. În funcție și pe baza
rezultatului referendumului, Curtea Constituțională decide, întrucât ea este
instituția ce a validat numirea sa.
Sistemul democratic românesc permite președintelui ca în cadrul legal -
constituțional să desfășoare și să exercite un rol important în viața politică a
societății, fără ca aceasta să diminueze rolul sau statutul legislativului sau
executivului.26
Conform dreptului public, statul nu poate fi închipuit fără un conducător
în fruntea sa, indiferent cât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme
politice.
Noţiunea de şef de stat a avut o evoluţie istorică, fiind cel mai des folosită
în cazul monarhiilor absolute, unde toată puterea aparţinea unei singure
persoane. Însă sintagma se foloseşte şi în prezent și o regăsim și în statele
membre ale Uniunii Europene, de exemplu, în Constituţia Italiei se prevede că
„Preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională”.
Actuala Constituţie a României nu mai foloseşte această noţiune, dar ea a
fost prevăzută în cuprinsul Constituţiilor din 1866 la art. 91 şi din 1923 la art.
86, unde se prevedea că „Regele nu va mai putea fi totodată şi Şeful unui alt stat
fără consimţământul Adunărilor”.
Astfel, s‑a evidențiat în literatura de specialitate că, indiferent de
exprimarea clară a acestei noțiuni, în prezent, instituția şefului de stat are în

sfera sa sarcina de reprezentare a statului român pe plan extern, dată de
încheierea în numele României de tratate internaţionale, acreditarea şi
rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai ţării, aprobarea înfiinţării, desfiinţării
sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, iar pe plan intern, conferirea de
decoraţii şi titluri de onoare, acordarea celor mai înalte grade militare, numirea
în funcţii publice şi acordarea graţierii individuale.
26
21
Diversitatea mecanismelor de alegere a șefului statului în statele membre
ale Uniunii Europene relevă faptul că acesta poate fi rezultatul alegerilor directe
sau indirecte, dar cu toate acestea nu ne întâlnim doar cu forma de guvernământ
republică, ci și cu monarhii.
Astfel, desemnarea şefului de stat se face în funcţie de forma de
guvernământ şi este legată de funcţiile şi raporturilor şefului statului cu celelalte
autorităţi publice. Există patru moduri de desemnare a şefului de stat:
– pe cale ereditară;
– prin alegere de către parlament;
– prin alegere de către un colegiu electoral;
– prin alegere prin vot universal.
Instituţia şefului de stat în România deţine o istorie îndelungată, aceasta
trecând prin mai multe forme de guvernământ şi regimuri politice.
România a cunoscut toate categoriile de instituții ale şefului de stat de la
domn la rege, de la rege la organ colegial de conducere a statului, și la cel de
președinte de republică. De asemenea, important de remarcat este că actuala
Constituție nu mai prevede expres în textul ei noțiunea de șef de stat, însă
aceasta reiese din rolul pe care președintele îl are în Stat.
Importanța acestei instituții este reliefată de faptul că şeful statului se
identifică cu statul român, făcând parte din puterea executivă, și tocmai în
această calitate, el este unul dintre pilonii centrali pentru realizarea supremației
legii, înlăturarea centralismului administrativ și realizarea bunei guvernări.
Mandatul prezidențial este incompatibil cu calitatea de membru al unui
partid politic, precum și cu oricare funcție publică sau privată27.
Constituția prevede că mandatul Președintelui României se prelungește
prin lege organică. Această prevedere îl situează pe Președintele României într-o
poziție de inferioritate față de Parlament.
27
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice. Ediția 12. Volumul II, Editura
C. H. Beck, București, 2006, p. 246.
22
Atât Parlamentul, cât și Președintele se află la același nivel de
reprezentare națională, întrucât și Parlamentul și Președintele României sunt
aleși de către întregul electorat. În această situație, Parlamentul nu poate avea
niciun drept în legătură cu mandatul Președintelui.
Dacă Parlamentul l-ar alege pe Președintele României, s-ar justifica
prelungirea mandatului acestuia printr-o lege organică. Întrucât însă,
Parlamentul nu îl alege pe Președinte, nu poate să hotărască dacă mandatul
acestuia să fie sau să nu fie prelungit.28
Președintele României îndeplinește atribuțiile prevăzute de Constituție,
care pot fi identificate după felul cum se raportează la celelalte autorități
publice, precum:
- atribuții exercitate în raporturile cu Parlamentul;
- atribuții exercitate în raporturile cu Guvernul;
- atribuții exercitate în raporturile cu alte autorități ale administrației
publice;
- atribuții exercitate în raporturile cu Curtea Constituțională;
- atribuții exercitate în raporturile cu justiția;
- atribuții în domeniul apărării;
- atribuții excepționale, atribuții în domeniul politicii externe;
- alte atribuții29.
28
Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administrația publică în România, Editura C.H. Beck, București, 2008,
p. 173.
29
Corneliu Manda, Drept administrativ, tratat elementar, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Luminalex,
23
Capitolul II. Sisteme politico-administrative
Tablou evaluativ al diferitelor sisteme politico-administrative europene30

Țara Structura de Forma de Tip de regim Modul de
stat guvernământ desemnare al
Șefului statului
Austria Stat federal Republică Semi- Sufragiu popular
prezidențial
Belgia Stat federal Monarhie Parlamentar Dinastie ereditară
constituțională
Bulgaria Stat unitar Republică Semi- Sufragiu popular
prezidențial
Danemarca Stat unitar Monarhie Parlamentar Dinastie ereditară
constituțională
Elveția Stat federal Republică Directorial Alegere de către
Parlament
(Consiliul federal –
organism colegial)
Franța Stat unitar Republică Semi- Sufragiu popular
prezidențial
Finlanda Stat unitar Republică Semi- Sufragiu popular
prezidențial
Grecia Stat unitar Republică Parlamentar Alegere de către
Parlament
30
Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff, Sisteme politico-administrative europene, Editura
Hamangiu, București, 2008, p.47-48.
24
Germania Stat federal Republică Parlamentar Alegere de către
Parlament
Italia Stat unitar Republică Parlamentar Alegere de către
Parlament
Islanda Stat unitar Republică Semi- Sufragiu popular
prezidențial
Irlanda Stat unitar Republică Semi- Sufragiu popular
prezidențial
Luxemburg Stat unitar Monarhie Parlamentar Dinastie ereditară
constituțională
Norvegia Stat unitar Monarhie Parlamentar Dinastie ereditară
constituțională
Olanda Stat unitar Monarhie Parlamentar Dinastie ereditară
constituțională
Portugalia Stat unitar Republică Semi- Sufragiu popular
prezidențial
Regatul Stat unitar Monarhie Parlamentar Dinastie ereditară
Unit al constituțională
Marii
Britanii și
Irlandei de
Nord
Federația Stat federal Republică Prezidențială Sufragiu popular
Rusă-Rusia
Spania Stat unitar Monarhie Parlamentar Dinastie ereditară
constituțională
Suedia Stat unitar Monarhie Parlamentar Dinastie ereditară
constituțională
25
Secțiunea 1. Șeful statului în regimul politic parlamentar
În Europa, regimul politic parlamentar este întâlnit în țări precum Belgia,

Danemarca, Grecia, Germania, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania și Suedia. Modul de desemnare
al șefului statului se face prin alegere de către Parlament în Grecia, Germania,
Italia și prin dinastie ereditară în Danemarca, Luxemburg, Norvegia, Olanda,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania și Suedia.
Regimul politic parlamentar apare într-un moment istoric destul de precis
care coincide cu apariția unui nou organ – Guvernul - și istoria
parlamentarismului este, de fapt, istoria raporturilor dintre acest nou organ și
Parlament31.
Regimul politic parlamentar are la bază regimul politic al separației suple
între puteri, adică principiul separației puterilor în stat, al egalității și colaborării
între puteri, altfel spus o paritate între Parlament și şeful statului și o
responsabilitate a Guvernului în fața Parlamentului, acest regim politic fiind
caracterizat de formula ,,două puteri și trei organe”32.
Regimul politic parlamentar monist

Regimul politic parlamentar monist este o subclasificare a regimului
politic parlamentar după rolul şefului statului în cadrul Executivului, bazându-se
pe separarea suplă sau colaborarea între puteri în cadrul unui stat.
31
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H.Beck, București, 2006, p.130.
32
Hamangiu, București, 2008, p.45.
26
Regimul politic parlamentar monist este acela în care direcția afacerilor
publice aparține Parlamentului și şefului statului, prin intermediul unui Cabinet
responsabil în fața Parlamentului33.
Acest regim politic este cunoscut și sub denumirea de ,,regim parlamentar
prin teoria responsabilității unilaterale a Guvernului”, întrucât Guvernul este
responsabil numai în fața adunării alese prin vot universal direct34. Acest
principiu al responsabilității politice își are originea în procedura britanică a
impeachment-ului35. Această responsabilitate se referă la faptul că Guvernul
răspunde doar în fața Parlamentului deoarece şeful statului este doar un
reprezentant al statului, astfel acesta nu mai participă la jocul politic al puterilor
statului, iar dreptul de disoluție este exercitat de primul-ministru prin care
stabilește data alegerilor în favoarea puterii atunci când consideră prielnic pentru
partidul său.
Regimul politic parlamentar monist a apărut după al Doilea Război
Mondial în țări precum Italia, Germania, Suedia, Spania, Polonia, Ungaria. În
cadrul acestui tip de regim politic parlamentar, Guvernul are preponderență în
camerele Parlamentului, asigurându-i sprijinul majorității necondiționat, iar
puterea este în mâinile Cabinetului, transformând Parlamentul într-un ,,automat
legislativ” al propriului său program36.
Acest lucru se întâmplă atunci când Guvernul deține majoritatea, însă
există posibiltatea ca și Parlamentul să se afle la putere, ceea ce duce la
instabilitatea și lipsa fermității Executivului. Astfel regimul politic parlamentar
monist capătă patru aspecte generale:
- Executivul este pe de-a-ntregul subordonat;
- şeful statului devine responsabil;
- responsabilitatea ministerială se agravează;
33
34
Ion Deleanu, Tratat de Drept constituțional și instituții politice, volumul I, Editura Europa Nova, București ,
1996, p.172.
35
36
Ion Deleanu, Tratat de Drept constituțional și instituții politice, volumul I, Editura Europa Nova, București,
1996, p.172.
27
- dreptul de disoluție este abrogat prin neuzare37.
Regimul politic parlamentar dualist

Regimul politic parlamentar dualist este cea de-a doua subclasificare, după
rolul Șefului statului în cadrul Executivului, a regimului politic parlamentar,
bazându-se la rându-i pe separarea suplă sau pe colaborarea între puteri în cadrul
unui stat. Acest regim s-a dezvoltat în perioada 1830-1848 sub domnia dinastiei
de Orléans, căpătând numele de regim orleanist.
Comparativ cu regimul politic parlamentar monist în cadrul căruia şeful
statului avea doar un rol de reprezentare, regimul politic parlamentar dualist se
caracterizează prin intervenția activă în viața politică.
Șeful statului exercită dreptul de a dizolva Legislativul în mod liber,
discreționar, fără a fi obligat să ceară acordul miniștrilor săi și fără să fie nevoie
ca propunerea să vină de la aceștia. Mai mult, miniștrii sunt aleși liber de către
şeful statului, fapt din care rezultă o dublă responsabilitate pentru aceștia. Pe de
o parte, ei răspund politic în fața Legislativului și, pe de altă parte, în fața şefului
statului38.
La temelia acestui regim politic se află teoria echilibrului, regimul politic
parlamentar dualist fiind un regim politic de tranziție, adică un regim politic
parlamentar aflat în plin proces de schimbare.
Elementele fundamentale ale acestui regim politic sunt apariția puterii
ministeriale și bicefalismul Executivului, fiind caracterizat prin următoarele:
- responsabilitatea colectivă a Guvernului nu numai în fața adunării, dar și în
fața şefului statului;
37
Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, volumul II, Editura Europa Nova, Craiova,
1996, p.223-224.
38
Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, curs de bază, Editura Universitaria, Craiova,
1999, p.354.
28
- Executivul este compus dintr-un şef al statului iresponsabil din punct de
vedere politic și dintr-un Guvern numit de şeful statului și responsabil în fața
Parlamentului;
- datorită faptului că şeful statului este iresponsabil din punct de vedere
politic, actele sale sunt contrasemnate de un ministru, care, prin aceasta
devine răspunzător de ele;
- Executivul este responsabil (răspunde) nu numai în fața Adunării, dar și în
fața şefului statului. Dubla responsabilitate a Guvernului îi permite acestuia
de a se prevala pe lângă fiecare dintre ele (şeful statului sau Parlament) de
încrederea și de voința celuilalt și de a încerca să realizeze, prin sinteza
aspirațiilor lor, o politică acceptabilă pentru amândouă părțile;
- Guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o
coaliție parlamentară;
- dacă Guvernul pierde încrederea Parlamentului, este obligat să se retragă;
- Guvernul, prin şeful statului, poate să determine dizolvarea Adunării,
provocând noi alegeri;
- Legislativul (mono sau bicameral) dispune de prerogativa adoptării legilor și
de a controla activitatea Executivului;
- relațiile dintre Executiv și Legislativ sunt caracterizate de un echilibru
garantat prin existența mijloacelor de acțiune reciproce39.
Deși şeful statului are o iresponsabilitate politică, acesta are, însă, o
responsabilitate penală absolută, răspunzând în mod excepțional pentru
infracțiunile săvârșite în exercițiul funcției și întotdeauna pentru toate celelalte
infracțiuni.
Regimul politic parlamentar bipartid

După combinarea sistemului parlamentar cu sistemul de partide, o primă
categorie o reprezintă regimul politic parlamentar bipartid. Acest regim politic
39
Mihai Bădescu, Cătălin Andruș, Cătălina Năstase, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul
Juridic, 2011, p.76-77.
29
parlamentar s-a dezvoltat în țări precum Marea Britanie, Australia, Canada,
Suedia, Norvegia. Regimul politic parlamentar bipartid se diferențiază de
celelalte categorii de regimuri politice prin degajarea unei majorități nete cu
scrutin majoritar.
Regimul politic parlamentar bipartid este de tip anglo-saxon și se
caracterizează prin următoarele:
- alternanța la putere, mai mult sau mai puțin regulată, a celor două formațiuni
(partide) politice principale;
- alegerea șefului Guvernului de către corpul electoral în persoana liderului
partidului pentru care electoratul a optat cu prilejul alegerilor legislative;
- existența unei majorități parlamentare confortabile și, de regulă, pe toată
durata întregii legislaturi40.
Regimul politic parlamentar multipartid

Ultima categorie de regim politic parlamentar, după criteriul combinării
sistemului politic cu sistemul de partide, este regimul politic parlamentar
multipartid. Față de regimul politic parlamentar bipartid care era de tip anglo-
saxon, regimul politic parlamentar multipartid este de tip latin.
Se caracterizează prin următoarele:
- existența ,,pluripopulară” a mai multor partide care acced la putere;
- o majoritate parlamentară fluctuantă și instabilitatea Guvernului;
- alternanța la putere este înlocuită cu ,,simple inflexiuni în jurul axelor
politice puțin îndepărtate”;
- corpul electoral nu are vreo contribuție nici la alegerea primului-ministru,
nici la modificarea majorităților care rezultă din combinațiile parlamentare
sau din deciziile luate de statele majore ale partidelor41.
40
Juridic, București, 2011, p.77.
41
Ion Deleanu, Tratat de Drept constituțional și instituții politice, volumul I, Editura Europa Nova, București,
1996, p. 173.
30
Maurice Duverger spunea că regimul politic parlamentar multipartid este
o ,,democrație mediatizată” deturnată prin releul clasei politice.
31
Secțiunea 2. Șeful statului în regimul politic prezidențial
Din categoria regimurilor politice bazate pe separația strictă a puterilor

sau pe ideea separării organice accentuate a puterilor în stat face parte regimul
politic prezidențial sau, altfel spus, prezidențialismul.
Acest regim politic se referă la cumularea unor prerogative suplimentare
în mâinile şefului statului precum inițiativa legislativă, dreptul de dizolvare a
adunării, dreptul de a-i fixa ordinea de zi. Procesul de exercitare al acestor puteri
se bazează pe suplețe în colaborare în țări precum Franța, Italia, Belgia, Ungaria,
Spania, Grecia. Temelia regimului politic prezidenţial se află în Constituţia
Statelor Unite ale Americii din 1787.
Regimul politic prezidențial poate fi definit ca fiind acel regim politic în
care puterea este concentrată în mâinile şefului statului, în considerarea modului
său de alegere prin sufragiu universal și a faptului că, exceptând parantezele
coabitării, dispune de o majoritate parlamentară42.
Trăsăturile regimului politic prezidențial sunt următoarele:
- realizarea, cel puțin de principiu, a unei separații stricte a puterilor statului;
- încredințarea întregii puteri executive, adică a activității de organizare a
aplicării și de punere în executare a legilor, unui președinte care nu este ales
de vreo adunare legiuitoare, ci de alegători prin vot direct sau indirect;
- independența celor două puteri (legislativă și executivă) înseamnă că
președintele nu răspunde în fața Parlamentului, ceea ce presupune că el nu
poate fi silit să se retragă printr-un vot de neîncredere al adunărilor
legiuitoare, înainte de expirarea mandatului său;
- nefiind ales de către Parlament, ci de corpul electoral (direct sau indirect)
șeful executivului este, cel puțin tot atât de reprezentativ ca și Parlamentul;
42
- Guvernul nu-și exercită prerogativele ca organ colegial și solidar, membrii
săi fiind răspunzători numai față de şeful statului și în mod individual 43;
- şeful statului este ales prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat
pentru un timp limitat, de regulă, pentru 4, 5, 6 sau 7 ani;
- şeful statului nu răspunde politic în fața Parlamentului;
- Guvernul răspunde politic în fața şefului statului;
- şeful statului nu poate dizolva Parlamentul;
- Parlamentul nu poate revoca şeful statului și nici nu-l poate demite44;
- stricta reparizare a atribuțiilor între puterea legislativă și puterea executivă;
- independența celor două puteri, marcată și prin faptul că, în principal, ele nu
dispun de instrumente de presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor;
- monocefalismul Executivului și caracterul reprezentativ al șefului acestuia
care există „prin” și „pentru” președinte45;
- Executivul și Legislativul sunt independente în privința originii mandatelor
lor și nu pot pune capăt reciproc acestor mandate;
- puterea executivă este încredințată prin constituție președintelui, învestit cu
largi responsabilități în conducerea generală a statului;
- Parlamentul poate pune sub acuzare pe președinte pentru anumite fapte;
- președintele are un mandat cu durată variabilă;
- miniștrii nu răspund politic în fața Parlamentului pentu activitatea executivă
pe care o desfășoară46;
- Executivul este reprezentat de o singură entitate, de şeful statului, care este
și șeful Guvernului;
- miniștrii sunt numiți și depind, în general, numai de autoritatea președintelui.
Ei răspund solidar și individual numai în fața şefului statului;
43
Juridic, București, 2011, p.78.
44
Luminița Dragne, Drept constituțional și instituții politice, volumul I, ediția a 2-a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2011, p.55.
45
46
Bianca Selejan Guțan, Drept constituțional și instituții politice, ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Editura
Hamangiu, București, 2008, p.183.
33
- şeful statului este ales de cetățeni, ca și Parlamentul. Prin urmare,
proveniența legitimității lor este similară;
- președintele nu răspunde în fața Parlamentului, iar Guvernul său nu poate să
se retragă din cauza unui vot de neîncredere dat de Parlament;
- președintele are atribuții importante în domeniul conducerii problemelor
executiv-administrative. De asemenea, are competențe importante în
domeniul apărării țării, al relațiilor, al numirii unor înalți funcționari publici,
pe care le soluționează cu avizul Parlamentul;
- din punct de vedere legislativ, președintele are inițiative legislative indirecte,
prin intermediul mesajelor adresate Parlamentului sau intermediul
propunerilor făcute de deputați. De asemenea, acesta are dreptul de veto, cu
ocazia promulgării legilor, dreptul de veto nu este absolut, poate fi respins
de Parlament cu o majoritate mai mare47;
- procedura alegerii președintele este din punct de vedere al reprezentativității,
similară cu cea prevăzută pentru alegerea Parlamentului, în acest fel,
președintele deține o poziție egală cu cea a Parlamentului în ceea ce privește
reprezentarea națiunii;
- există puține mijloace de presiune asupra Parlamentului, care păstrează o
largă autonomie în determinarea conținutului legii48;
- Congresul votează bugetul. Acest lucru îi dă o anumită autoritate
Executivului;
- mesajele prezidențiale;
- posibilitatea de a reuni Congresul în sesiune extraordinară49.
Regimul politic prezidențial are unele avantaje, cum ar fi:
- egalitatea puterilor;
- legitimitatea democratică a Legislativului;
47
Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura
Universul Juridic, București, 2011, p. 104.
48
Hamangiu, București, 2008, p. 44.
49
Dan Claudiu Dănișor, Tratat de Drept constituțional și instituții politice, volumul I, Editura Sitech, Craiova,
2006, p. 548.
34
- înlăturarea pressing-ului dintre puteri prin amenințarea cu demiterea
Guvernului sau dizolvarea Adunării;
- posibilitatea celor două puteri de a acționa eficace și potrivit cu strategia
lor50.
Asemenea mijloace de ,,corecție” reciprocă rezultă din aceeași
,,legitimitate” a Legislativului și șefului Executivului. Totuși, nu pot fi ignorate
nici dezavantajele:
- pericolul alunecării spre omnipotența Executivului, spre prezidențialism;
- dacă majoritatea pe care se sprijină Executivul este esențialmente diferită de
majoritatea parlamentară, dificultățile de funcționare a sistemului ajung să
fie, uneori, indeniabile și greu de depășit, cele două puteri ,,trăiesc împreună,
dar nu se înțeleg”. Ele trebuie să se ,,suporte” până la sfârșitul mandatului51.
Regimul politic prezidenţial este constituit din două majorităţi: una oferă
sprijin preşedintelui, iar cealaltă aparţine organului legislativ. Aceste două
majorităţi sunt puse de acord asupra modului de exercitare a puterii, ceea ce
duce la supremaţia preşedintelui asupra puterii.
Modul de aplicare şi adoptare a regimului politic prezidenţial este
influenţat de modalitatea de încadrare a atribuţiilor preşedintelui în mecanismul
de control al statului, iar eficienţa şi stabilitatea acestui regim politic este dată de
mecanismele şi formele de control ale puterii, instituţiile şi sistemul de norme.
Preşedintele trebuie să folosescă responsabil puterea în avantajul statului.
Raporturile şi echilibrul stabilite între puterile statului, prerogativele
conferite fiecăreia conduc la următoarele:
- puterea în stat este deţinută, practic, de preşedinte, care beneficiază de o
largă autonomie şi independenţă în domenii majore ale guvernării (şeful
statului, şeful Guvernului, şef al diplomaţiei, comandantul suprem al armatei
etc.) faţă de celelalte organisme;
50
Juridic, București, 2011, p. 78.
51
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 133-134.
35
- o separaţie strictă între un organ executiv monocefal şi un organ legislativ,
independent unul de celălalt în ceea ce priveşte desemnarea sau revocarea
lor;
- specializare funcţională a fiecăruia dintre cele două organisme şi existenţa
unor punţi de colaborare extrem de reduse (checks and balances);
- instanţa judecătorească supremă joacă rolul de arbitru între cele două
puteri52.
În regimul politic prezidenţial, de regulă, funcţia de şef al statului şi şef de
Guvern sunt exercitate concomitent de aceeaşi persoană. Preşedintele, în acest
tip de regim politic, numeşte şi revocă miniştrii şi deţine toate competenţele
executive. Guvernul nu-şi exercită atribuţiile ca organ colegial, iar membrii
acestuia nu răspund solidar în faţa preşedintelui, ci individual53.
Prezidenţialismul reprezintă o deformare a regimului politic prezidenţial
nu din punctul de vedere al tehnicii constituţionale, care poate rămâne
neschimbată, ci din punctul de vedere al practicii instituţionale, deformată de
aplicarea sa unei culturi net diferită de cea de origine54.
52
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 44.
53
Luminiţa Dragne, Drept constituţional şi instituţii politice, volumul I, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 56.
54
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, volumul II, Editura Europa, Craiova, 1996, p.
217.
36
Secțiunea 3. Șeful statului în regimul politic semi-prezidenţial
Maurice Duverger definea regimul politic semi-prezidenţial ca fiind

instituţiile unei democraţii occidentale care reunesc două elemente:
- un preşedinte de republică ales prin sufragiu universal şi înzestrat cu
importante puteri proprii;
- un prim-ministru şi un Guvern responsabil în faţa deputaţilor, care pot
determina Guvernul să demisioneze55.
Noţiunea de regim politic semi-prezidenţial nu este agreat de toţi
teoreticienii. G. Burdeau îl denumea ,,parlamentarism prezidenţial”, profesorul
Amor considera că ţine cont în mod necesar de o conjunctură variabilă, iar
profesorul Bernard Chantebout îi nega existenţa.
Din punct de vedere istoric, primul regim politic de practică semi-
prezidenţială l-a constituit Republica Germană de la Weimar (1919-1933). În
România, punând în evidenţă elementele de originalitate şi de specificitate pe
care le prezintă regimul politic, putem admite existenţa unui regim ,,care poate
fi caracterizat ca un regim semi-prezidenţial: atenuat sau parlamentarizat, în
sensul sporirii aportului celorlalţi factori de putere şi, cu precădere, ai
Parlamentului, în viaţa politică a ţării” 56.
Regimul politic semi-prezidenţial se întâlneşte în Franţa, Austria,
Finlanda, Irlanda, Islanda, Portugalia şi România. În cadrul acestui tip de regim
politic, preşedintele este reprezentantul poporului, ales pentru a exercita puterea
statală, iar Guvernul, puterea executivă, este reprezentată de un prim-ministru.
Acest regim politic este o combinaţie între caracteristicile regimurilor
politice parlamentar şi prezidenţial, purtând şi denumirea de regim politic mixt.
Preia de la regimul politic parlamentar alegerea prin vot universal a
preşedintelui, iar de la regimul politic prezidenţial, răspunderea instituită a
55
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 47.
56
Mihai Bădescu, Cătălin Andruş, Cătălina Năstase, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 80.
primului-ministru şi a miniştrilor în faţa Legislativului, oprirea adoptării unor
proiecte de legi prin dreptul de veto şi trimiterea lor spre o nouă discutare, în
scopul reexaminării proiectului pe care nu îl consideră acceptabil57.
Preşedintele este garantul independenţei naţionale, al integrităţii
teritoriale, al respectării acordurilor Comunităţii Europene şi a tratatelor,
menţine echilibrul între Parlament şi Guvern, asigură convergenţa obiectivelor
politice, economice şi sociale naţionale, are un rol moderator care constă în
puterea de reprezentare a voinţei generale a societăţii.
Parlamentul este raţionalizat deoarece funcţiile sale sunt limitate la
controlul Guvernului şi la votarea legilor. Primul-ministru prezidă lucrările
Cabinetului, poate sesiza Curtea Constituţională şi are un drept de vot
legislativ58.
Regimul politic semi-prezidenţial prezintă următoarele caracteristici:
- şeful statului este ales prin vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat
pentru un timp limitat, de regulă, pentru 4, 5, 6 sau 7 ani;
- şeful statului nu poate fi şeful Guvernului, funcţia de prim-ministru fiind
separată de cea de şef de stat;
- şeful statului nu răspunde politic în faţa Parlamentului;
- Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului;
- şeful statului are dreptul de a recurge la referendum şi poate dizolva
Parlamentul59;
- preşedintele este ales direct de cetăţeni, ca şi în republicile prezidenţiale.
Prin urmare, preşedintele se bucură de aceeaşi legitimitate ca şi Parlamentul;
- Executivul este reprezentat de preşedintele ales de cetăţeni şi de Guvern.
Acesta din urmă este subordonat atât faţă de şeful statului, cât şi faţă de
Parlament, care au o legitimitate politică similară. Preşedintele desemnează
57
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a IV-a, Editura
Luminalex, Bucureşti, p. 130.
58
Luminalex, Bucureşti, 2008, p. 129.
59
Luminiţa Dragne, Drept constituţional şi instituţii politice, volumul I, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 56.
38
premierul, de obicei liderul majorităţii care a câştigat în alegeri, prezintă lista
Guvernului şi programul de guvernare spre aprobare Parlamentului. Miniştrii
răspund solidar şi individual în faţa Parlamentului. Parlamentul poate acorda
vot de încredere Guvernului;
- preşedintele are o serie de competenţe în domeniul apărării, al politicii
externe, al numirii unor funcţionari publici superiori, în soluţionarea unor
situaţii critice ale ţării, pe care le realizează cu avizul Parlamentului;
- răspunderea preşedintelui în faţa Parlamentului nu este directă, ci prin
intermediul Guvernului. Astfel, o parte din actele emise de preşedinte sunt
contrasemnate de premier;
- din punct de vedere legislativ, preşedintele are, în anumite ţări, anumite
prerogative, printre care posibilitatea adoptării unor acte normative în alte
domenii decât cele rezervate legilor, promulgă legile şi are posibilitatea să le
trimită spre reexaminare Parlamentului, poate să ceară verificarea
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare etc.60;
- posibilitatea de punere sub acuzare a preşedintelui în anumite situaţii grave;
- preşedintele poate dizolva Parlamentul;
- preşedintele prezidează Consiliul de miniştri, fie de regulă (cum este în
Franţa), fie numai în anumite situaţii;
- preşedintele nu se implică direct în viaţa politică;
- deşi este ales prin vot direct, cu sprijinul unui partid sau anumitor partide,
preşedintele trebuie să adopte o poziţie echidistantă faţă de diferitele forţe
politice care participă la competiţie pentru guvernare61;
- preşedintele nu mai este ales de Parlament ci de corpul electoral, prin
sufragiu universal, din acest punct de vedere putem afirma că preşedintele se
află pe picior de egalitate în ce priveşte reprezentativitatea, cu autoritatea
legiuitoare;
60
Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 104-105.
61
Luminalex, Bucureşti, 2008, p. 130.
39
- preşedintele nu mai are nevoie de contrasemnătură pentru a lua anumite
măsuri cerute când instituţiile republicane, independenţa naţiunii,
integritatea teritoriului ori executarea aranjamentelor internaţionale sunt
ameninţate în mod grav şi imediat, funcţionarea regulată a puterilor politice
putând fi întreruptă;
- preşedintele are dreptul de a recurge la referendum, acesta constituind de
fapt un mijloc de presiune împotriva Parlamentului, pe lângă dreptul de
dizolvare a acestuia;
- păstrându-se trăsăturile din regimul politic parlamentar, Executivul este
bifurcat în şeful de stat, care nu răspunde politic, şi un Guvern răspunzător
pentru activitatea sa în faţa Adunării Naţionale;
- preşedintele nu poate să numească discreţionar Guvernul, el trebuind să-l
desemneze astfel încât acesta să se bucure de încrederea majorităţii Adunării
Naţionale62.
Profesorul Abdelfatah Amor judeca regimul politic semi-prezidenţial mai
degrabă în funcţie de următoarele variabile decât de constante:
a). Puterile pe care Constituţia i le dă preşedintelui. În general, acest regim
politic presupune atribuţii destul de întinse ale preşedintelui. El este dotat
constituţional cu o putere remarcabilă, pe care o exercită fără imixtiuni din
partea Parlamentului, căci el este, în principiu, responsabil (mai puţin pentru
înaltă trădare), şi din partea Guvernului. Dar exerciţiul acestor prerogative
depinde mult de climatul politic al ţării, de tradiţiile şi celelalte două variabile,
adânc marcate de sistemul partizan şi de modalitatea de scrutin.
b). Prezenţa sau absenţa majorităţii parlamentare. Sunt două variante posibile:
existenţa unei majorităţi nete, impusă de un scrutin majoritar, care încurajează
bipartidismul sau alianţele polarizate la dreapta şi la stânga, sau existenţa unei
majorităţi variabile, creată de reprezentarea proporţională, care încurajează
multipartidismul şi alianţele efemere.
62
Mihai Stănescu, Cătălin Andruş, Cătălina Năstase, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 79-80.
40
c). Poziţia preşedintelui în raport cu majoritatea parlamentară. Astfel că, există
patru variante:
- majoritatea este de aceeaşi parte cu preşedintele şi-l recunoaşte drept şef.
Şeful statului va exercita cu autoritate şi va interpreta de o manieră largă
prerogativele ce-i sunt oferite de Constituţie. Se produce o modificare de
echilibru între puterea primului-ministru şi puterea preşedintelui. În principiu,
primul-ministru este responsabil doar în faţa Parlamentului. În fapt, însă, dacă
intervine un conflict între primul-ministru şi preşedinte, acesta din urmă va reuşi
să-şi impună punctul de vedere căci are de partea sa majoritatea parlamentară,
căreia îi este şef. Preşedintele nu poate revoca pe unul sau altul dintre miniştri,
în fapt această atribuţie este larg exercitată. Preşedintele se va găsi într-o situaţie
privilegiată căci el va reuni, potrivit expresiei lui Duverger, puterea reală a
doamnei Thatcher şi puterea simbolică a Reginei Elisabeta. El domină autoritar
Parlamentul, fiind şeful majorităţii şi, prin intermediul acesteia, Guvernul, şi
este, în acelaşi timp, datorită modului de alegere şi atribuţiilor constituţionale,
încarnarea suveranităţii naţionale. Rolul său, care ar trebui să fie de mediator
între puteri, este, în mod evident, acela de direcţie a politicii naţionale.
- preşedintele este membru al majorităţii, dar nu-i este şef. În această situaţie,
atribuţiile sale sunt ineficiente, în principiu, în faţa primului-ministru, care este
şeful majorităţii. Rolul preşedintelui scade proporţional cu creşterea rolului
primului-ministru, care este în acelaşi timp liderul de drept al Guvernului şi
liderul de fapt al Parlamentului şi care va domina net politica statului. Cu toate
acestea, el va fi mai puţin puternic decât preşedintele în situaţia anterioară.
- majoritatea parlamentară este opusă preşedintelui. Ca şi în situaţia anterioară,
primul-ministru, şef al majorităţii parlamentare, paralizează atribuţiile
preşedintelui de o manieră mai accentuată sau mai vagă. Dar, spre deosebire de
situaţia anterioară, preşedintele, care conservă toate prerogativele
constituţionale, este şeful opoziţiei parlamentare, cel puţin în principiu, ceea ce
îi conferă o oarecare soliditate.
41
- atunci când nu există o majoritate parlamentară, preşedintele este pus el însuşi
într-o situaţie dificilă. Acest fapt este întâlnit când sistemul se bazează pe
reprezentarea proporţionată. În general, în acest sistem, majoritatea este realizată
prin alianţe, care nu pot fi decât fragile. Majoritatea este ca şi inexistentă prin
ipoteză. Şeful statului nu poate uza de dreptul de dizolvare, principala sa armă,
decât foarte greu căci alegerile vor da naştere, cu siguranţă aproape, unei
Adunări la fel de divizate. În aceste regimuri politice, instabilitatea ministerială
este aproape patologică. Astfel, în Finlanda, în Germania, în timpul Republicii
weimariene, în Portugalia, durata medie a guvernelor nu depăşeşte un an63 .
Regimul politic semi-prezidenţial poate fi instituit ad-hoc, accidental, din
motive de strategie politică, având un caracter provizoriu, este înlocuit după
încetarea cauzelor pentru care au fost instituite, în general, pentru soluţionarea
crizelor64.
63
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, curs de bază, Editura Universitaria, Craiova,
1999, p. 356-357.
64
Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2004, p. 92.
42
Concluzii
Evoluția României, privită din punct de vedere constituțional, începând de
la Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 până la Revoluția din 16‑
22 decembrie 1989, a cunoscut patru perioade diferite.

Prima din cele patru perioade a fost cea de fundamentare a instituțiilor
constituționale în țara noastră, având ca punct de plecare Unirea Principatelor la
24 ianuarie 1859, ajungând la în final la Constituția de la 1 iulie 1866.
O a doua perioadă se desfășoară cu începutul Constituției din 1866, fiind
încheiată cu lovitura de stat a lui Carol al II‑lea de la 20 februarie 1938. Această
perioadă este cunoscută ca perioada deplinei continuități constituționale a

României. Din punct de vedere istoric este similară cu marile realizări politice
românești din acea perioadă, mai exact obținerea independenței naționale din 10
mai 1877 și întregirea neamului românesc de la 1 decembrie 1918. Tot în acea
perioadă are loc și atingerea maximei dezvoltări economice, sociale și politice.
Cea de a treia perioadă a evoluției României este cea mai zbuciumată din
punct de vedere politic, având dese schimbări politice structurale, aceasta fiind
numită „perioada loviturilor de stat”. Aceasta începe cu instaurarea dictaturii
regale a lui Carol al II‑lea la 20 februarie 1938 și se încheie cu lovitura de stat
comunistă din 30 decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare.
Ultima etapă are loc începând cu 30 decembrie 1947, încheindu‑se cu
evenimentele din decembrie 1989.

Termenul de regim apare în filosofia antică, iar politica este un ghid de
acţiuni care acţionează prin promovarea capacităţilor calitative şi generale.
Regimul politic reprezintă elementele de drept şi de fapt care determină modul
43
de organizare şi funcţionare a puterii politice într-o societate. Elementele
constitutive ale unui regim politic sunt: legimitatea, structura instituţională, un
sistem de partide, statul, cultura, liderii politici, politicile statului.
Fiecare regim politic are ca principale trăsături următoarele:
- complexitatea elementelor;
- organizarea şi structurarea puterii;
- distinctibilitate;
- funcţii ce contribue la autoreglare;
- este organizabil sau auto-organizabil;
- totalitatea relaţiilor caracteristice formează o structură;
- este stabil datorită caracterului relativ invariabil;
- este influenţat de diferite fenomene şi procese;
- puterea este ordonată pe paliere de diferite niveluri, respectând o anumită
ordine.
Regimurile politice se succed, iar diferenţierea între ele este dată de teoria
separaţiei puterilor. În doctrină, se întâlnesc următoarele clasificări:
- regimuri politice clasice precum regimul politic dictatorial, regimul politic
directorial, regimul politic de adunare, regimul politic parlamentar şi regimul
politic prezidenţial;
- regimuri politice mixte precum regimul politic convenţional, regimul politic
prezidenţial şi regimuri politice intermitent prezidenţiale;
- regimurile ţărilor socialiste precum regimuri politice totalitare şi regimuri
politice totalitariste.
Însă o clasificare mai elocventă a regimurilor politice face distincţie între
regimurile politice de confuziune a puterilor şi regimuri politice de separare
suplă sau de colaborare a puterilor.
Regimurile politice de confuziune a puterilor sunt caracterizate prin
pluralism politic limitat și neresponsabil, dacă sunt lipsite de o ideologie
elaborată și călăuzitoare, dar cu mentalități specifice, fiind, de asemenea, lipsite
de o mobilizare politică extensivă, nu și de una intensivă, exceptând însă unele
44
momente din dezvoltarea lor, și dacă în sânul lor un lider sau un grup restrâns
exercită puterea în absența unor limite formale clar definite, dar, totuși, în chip
previzibil.
Din această categorie de regimuri politice fac parte politic dictatorial,
regimul politic directorial şi regimul politic de adunare. Aceste regimuri au ca
trăsături comune următoarele:
- existența unui partid unic (de mase), condus de un lider politic care impune
o conducere de ,,mână forte” precum Hitler în Germania, Pinochet în Chile,
Horty în Ungaria, Franco în Spania, Musollini în Italia;
- impunerea unei doctrine oficiale (învățătura marxist-leninistă);
- anularea sau diminuarea substanțială a drepturilor și libertăților cetățenești;
- lichidarea opoziției și a adversarilor politici;
- monopolul mijloacelor de comunicare;
- controlul partidului asupra economiei;
- manipularea opiniei publice prin discursul ideologic demagogic.
Aceste regimuri politice de confuziune a puterilor s-au constituit pe baza
condițiilor istorice, social-economice, politice ale fiecărei societăți, totodată
influențând comportamentul, conștiința politică și fizionomia socială ale unor
categorii de indivizi.
Regimurile politice de separare suplă sau de colaborare a puterilor au un
mecanism de echilibru și control, o putere acționând în funcție de cealaltă.
Principiul egalităţii puterilor în stat reprezintă fundamentul acestor regimuri
politice, iar ca idee de bază, presupune colaborarea puterilor, însă trebuie să fie
autonome din punct de vedere funcţional. Principalele trăsături ale acestor
categorii de regimuri politice sunt:
- egalitatea între Legislativ şi Executiv;
- colaborarea între puteri;
- existenţa mijloacelor de acţiune reciprocă a puterilor una asupra alteia;
- conducerea pe baza legilor aprobate de reprezentanții poporului;
- aplicarea suveranității nediscriminatoriu și în mod egal la toți indivizii;
45
- limitarea graduală a autorității guvernamentale;
- existența obligatorie a legii dreptului cetățeanului;
- separația reală a puterilor;
- apărarea constantă a drepturilor și libertăților indivizilor.
Regimul politic parlamentar are la bază regimul politic al separației suple
între puteri, adică principiul separației puterilor în stat, al egalității și colaborării
între puteri, altfel spus o paritate între Parlament și şeful statului și o
responsabilitate a Guvernului în fața Parlamentului, acest regim politic fiind
caracterizat de formula ,,două puteri și trei organe”.
În regimul politic parlamentar, puterea legislativă și puterea executivă
realizează exercițiul puterii, însă, pentru a asigura distribuirea și evitarea
abuzului de putere, revine puterii judecătorești.
Regimurile politice parlamentare se clasifică după două criterii:
- după rolul Șefului statului în cadrul Executivului sunt regimuri politice
parlamentare moniste și regimuri politice parlamentare dualiste;
- după combinarea sistemului parlamentar cu sistemul de partide sunt regimuri
politice parlamentare bipartide și regimuri politice parlamentare
multipartide.
Regimul politic prezidențial poate fi definit ca fiind acel regim politic în
care puterea este concentrată în mâinile şefului statului, în considerarea modului
său de alegere prin sufragiu universal și a faptului că, exceptând parantezele
coabitării, dispune de o majoritate parlamentară.
Regimul politic prezidențial are unele avantaje, cum ar fi:
- egalitatea puterilor;
- legitimitatea democratică a Legislativului;
- înlăturarea pressing-ului dintre puteri prin amenințarea cu demiterea
Guvernului sau dizolvarea Adunării;
- posibilitatea celor două puteri de a acționa eficace și potrivit cu strategia lor.
Asemenea mijloace de ,,corecție” reciprocă rezultă din aceeași
,,legitimitate” a Legislativului și șefului Executivului.
46
Totuși, nu pot fi ignorate nici dezavantajele:
- pericolul alunecării spre omnipotența Executivului, spre prezidențialism;
- dacă majoritatea pe care se sprijină Executivul este esențialmente diferită de
majoritatea parlamentară, dificultățile de funcționare a sistemului ajung să
fie, uneori, indeniabile și greu de depășit, cele două puteri ,,trăiesc împreună,
dar nu se înțeleg”. Ele trebuie să se ,,suporte” până la sfârșitul mandatului.
Regimul politic semi-prezidenţial este definit ca fiind instituţiile unei
democraţii occidentale care reunesc două elemente:
- un preşedinte de republică ales prin sufragiu universal şi înzestrat cu
importante puteri proprii;
- un prim-ministru şi un Guvern responsabil în faţa deputaţilor, care pot
determina Guvernul să demisioneze.
Acest regim politic este o combinaţie între caracteristicile regimurilor
politice parlamentar şi prezidenţial, purtând şi denumirea de regim politic mixt.
Preia de regimul politic parlamentar alegerea prin vot universal a preşedintelui,
iar de la regimul politic prezidenţial, răspunderea instituită a primului-ministru
şi a miniştrilor în faţa Legislativului, oprirea adoptării unor proiecte de legi prin
dreptul de veto şi trimiterea lor spre o nouă discutare, în scopul reexaminării
proiectului pe care nu îl consideră acceptabil.
Regimul politic convenţional are la bază confuziunea puterilor, în sensul
că, fiecare dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească)
urmăreşte să se controleze reciproc, sistemului de măsuri al unei puteri să i se
adauge ,,contramăsuri” ale celorlalte puteri, asigurându-se astfel echilibrul şi
prevenind monopolul puterii (,,puterea să oprească puterea”). Cele două forme
ale regimului politic convenţional sunt:
- regimul politic directorial;
- regimul politic dictatorial.
Regimul politic directorial este dependent ad origine de puterea
legiuitoare şi de caracterul colegial al Executivului. În cadrul regimului politic
directorial, şeful statului are doar rol de reprezentare a statului, un rol protocolar.
47
În cadrul regimului politic dictatorial, şeful statului deţine prerogativele
puterii, ajungându-se la o personalizare excesivă a puterii. Regimul politic
dictatorial este denumit şi regim autoritar deoarece puterea legislativă şi puterea
executivă sunt deţinute de aceeaşi persoană.
Ceea ce este comun acestor regimuri politice este absenţa oricărui control
asupra puterii, negarea separaţiei puterilor şi absenţa statului de drept, cu
consecinţa directă a dominaţiei arbitrariului în aplicarea dreptului.
Regimurile politice ale ţărilor socialiste sunt toate şi aproape pe tot
parcursul existenţei lor, în pofida diversităţii, regimuri politice totalitare şi
regimuri politice totalitariste.
Elementele ce definesc aceste regimuri politice sunt următoarele:
- o sursă doctrinară unică;
- preeminenţa economicului în viaţa socială;
- socializarea violentă a proprietăţii;
- partidul politic unic şi omnipotent;
- refuzul obstinat al principiului separaţiei puterilor;
- contopirea organelor de stat cu cele de partid.
Regimul politic pluralist reprezintă acel regim politic în care sunt
înregistrate şi funcţionează mai multe partide fiecare disputându-şi în mod
democratic şi liber voturile electoratului şi participând în condiţii de egalitate
juridică la competiţia politică pentru cucerirea puterii.
Dintre principiile şi normele pe care se bazează pluralismul politic,
subliniem, îndeosebi, egalitatea juridică între partide, dialogul şi consensul
politic.
În regimurile politice pluraliste, organizarea politică a societăţii se
întemeiază, printre altele, pe principiul participării poporului la exercitarea
puterii politice.
48
Bibliografie
1. Alexandru Ioan, Gilia Claudia, Ivanoff Ivan Vasile, Sistemele politico -

administrative europene, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008.
2. Avram Cezar, Radu Roxana, Regimuri politice contemporane:
Democraţiile, Editura Aius PrintEd, Craiova, 2007.
3. Avram Cezar, Regimuri politice comparate, Partea I, Editura Aius,
Craiova, 2007.
4. Avram Cezar, Regimuri politice contemporane, Editura Aius PrintEd,
Craiova, 2007.
5. Bădescu Mihai, Andruș Cătălin, Năstase Cătălina, Drept constituțional și
instituții politice, Editura Universul Juridic, București, 2011.
6. Brezoianu Dumitru, Oprican Mariana, Administrația publică în
România, Editura C.H. Beck, București, 2008.
7. Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Duculescu Victor, Tratat de
Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a IV-a, volumul I, Editura
Luminalex, Bucureşti, 2007.
8. Călinoiu Constanţa, Duculescu Victor, Drept constituţional şi instituţii
politice, ediţia a IV-a, Editura Luminalex, Bucureşti, 2008.
9. Dănișor Dan Claudiu, Drept constituţional şi instituţii politice, volumul
II, Editura Sitech, Craiova, 1996.
10. Dănișor Dan Claudiu, Drept constituţional şi instituţii politice, curs de
bază, Editura Universitaria, Craiova, 1999.
11. Dănișor Dan Claudiu, Tratat de Drept constituţional şi instituţii politice,
volumul I, Editura Sitech, Craiova, 2006.
49
12. Deleanu Ion, Drept constituțional și instituții politice, volumul I,
București, 1994.
13. Deleanu Ion, Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H. Beck,
București, 2006.
14. Deleanu Ion, Tratat de Drept constituțional și instituții politice, volumul
I, Editura Europa Nova, București , 1996.
15. Dragne Luminiţa, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
16. Dragne Luminița, Drept constituțional și instituții politice, volumul I,
ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București,
2011.
17. Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituțional
comparat, Tratat, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2002.
18. Georgescu Maria Năstase, Mihăilescu Simona Th. Livia, Drept
constituțional și instituții politice, Editura Universul Juridic, București,
2011.
19. Guțan Bianca Selejan, Drept constituțional și instituții politice, ediția a
2-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008.
20. Ionescu Cristian, Regimuri politice contemporane, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2004.
21. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Volumul I, Ediția 4,
Editura All Beck, București, 2005.
22. Manda Corneliu, Drept administrativ, tratat elementar, ediția a IV-a,
revăzută și adăugită, Editura Luminalex, București, 2007.
23. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții
politice. Ediția 12. Volumul II, Editura C. H. Beck, București, 2006.
24. Nedelcu Iulian, Nedelcu Paul Iulian, Bugică Roxana Maria, Președintele
României și administrația publică centrală, Editura C. H. Beck,
București, 2018.
25. Nedelcu Iulian M., Drept administrativ și elemente de știința
50
administrației, Editura Universul Juridic, București, 2009.
26. Nicu Alina Livia, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2007.
27. Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Hamangiu,
București, 2009.
28. Vedinaș Verginia, Drept administrativ, ediția a V-a, revăzută și
actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2009.
Legislație:
 Constituției României din 1866

 Constituția Spaniei
 Constituția Danemarcei
 Constituția Norvegiei.
 Constituția Olandei.
 Constituția Republice Federale a Germaniei.
 Constituția Italiei.
 Constituția Portugaliei.
Surse electronice:
51

Drept Comparat - Mandat Seful Statului

Загружено:

Сведения о документе

Оригинальное название

Авторское право

Доступные форматы

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Доступные форматы

Drept Comparat - Mandat Seful Statului

Загружено:

Авторское право:

Доступные форматы

Cuprins

Capitolul I. Instituția șefului statului ................................................................ 4

Capitolul II. Sisteme politico-administrative.................................................. 24

Secțiunea 1. Formele șefului de stat în epoca preiluministă

Aristotel, creatorul dreptului constituțional, are meritul de a fi încercat

Secțiunea 2. Iluminiștii și doctrina modernă cu privire la șeful de

Teoria lui Hobbes pleacă de la ideea că omul ar fi o ființă antisocială prin

Secțiunea 3. Desemnarea, alegerea șefului statului

Desemnarea sau alegerea șefului statului, atribuțiile și prerogativele

Secțiunea 4. Atributele și prerogativele șefului statului

Problemele rolului și ale atribuțiilor șefului statului au fost și sunt și astăzi

Secțiunea 5. Responsabilitatea șefului statului

Răspunderea și responsabilitatea șefului statului este specifică fiecărui

Secțiunea 6. Durata mandatului șefului statului

Durata mandatului șefului statului este specifică fiecărui sistem

Secțiunea 7. Instituția șefului statului în România

În România, încă din cele mai vechi timpuri a existat și funcționat

Astfel, s‑a evidențiat în literatura de specialitate că, indiferent de

exprimarea clară a acestei noțiuni, în prezent, instituția şefului de stat are în

Tablou evaluativ al diferitelor sisteme politico-administrative europene30

În Europa, regimul politic parlamentar este întâlnit în țări precum Belgia,

Regimul politic parlamentar monist

Regimul politic parlamentar dualist

Regimul politic parlamentar bipartid

Regimul politic parlamentar multipartid

Din categoria regimurilor politice bazate pe separația strictă a puterilor

Maurice Duverger definea regimul politic semi-prezidenţial ca fiind

Evoluția României, privită din punct de vedere constituțional, începând de

la Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 până la Revoluția din 16‑

22 decembrie 1989, a cunoscut patru perioade diferite.

încheiată cu lovitura de stat a lui Carol al II‑lea de la 20 februarie 1938. Această

perioadă este cunoscută ca perioada deplinei continuități constituționale a

regale a lui Carol al II‑lea la 20 februarie 1938 și se încheie cu lovitura de stat

comunistă din 30 decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare.

Ultima etapă are loc începând cu 30 decembrie 1947, încheindu‑se cu

evenimentele din decembrie 1989.

1. Alexandru Ioan, Gilia Claudia, Ivanoff Ivan Vasile, Sistemele politico -

 Constituției României din 1866

Вам также может понравиться