UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

CENTRUL DE STUDII EUROPENE

SPECIALIZAREA STUDII EUROPENE

Rolul jurisprudenței Curții Europene de Justiție asupra

sistemului de drept român

Profesor îndrumător: Masterand:

Lector Dr. TOFAN MIHAELA DRĂGOI

COSMINA

Iași
 2014

Noțiune

Jurisprudenţa sau precedentul judiciar reprezintă totalitatea hotărârilor instanțelor de judecată

pronunțate în cazurile deduse judecății. 1 Noțiunea de jurisprudență își are originea în limba latină
și este format din jus, juris care semnifică drept și dictio care înseamnă pronunțare.
Jurisprudenţa este un izvor de drept formal ce include experienţa practică a organelor
judecătoreşti care aplică dreptul pozitiv şi căruia îi probează şi legitimează valabilitatea.
Jurisprudenţa este rezultatul interpretării şi aplicării dreptului, realizată de organul judiciar asupra
voinţei legiuitorului care a redactat norma de drept. Practica judiciară este emanaţia autorităţii
judiciare, fiind anterioară legii ca izvor de drept.
Jurisprudenţa sau practica judiciară nu a avut acelaşi rol în toate sistemele de drept, rolul său
a variat de la o epocă istorică la alta, de la o ţară la alta. În antichitate şi feudalism (la fel ca şi
cutuma), jurisprudenţa a constituit un izvor de drept important, care s-a diminuat apoi în epoca
modernă în ţările europene, odată cu creşterea ponderii actelor normative. În Roma, regele era
atât judecător cât şi creator de norme juridice, jurisprudenţa fiind un izvor de drept important, ce
a constituit fundamentul evoluţiei dreptului. După crearea regalităţii, hotărârile pretorilor,
denumite edicte, au devenit obligatorii pentru toţi magistraţii formând dreptul pretorian, denumit
şi drept onorar. Odată cu formarea imperiului, rolul pretorilor a scăzut, împăratul fiind cel care
înfăptuia legile. Astfel, împăratul Iustinian a codificat întregul drept roman şi a desfiinţat puterea
creatoare a dreptului pretorian şi a jurisconsulţilor.2
În secolul al XIII-lea au apărut în Anglia colecţii de jurisprudenţă denumite reports. În ţările în
care dreptul este reprezentat prin common law (Anglia, SUA, Canada etc.) există concepţia că
înţelesul dreptului este cel dat de instanţele judecătoreşti, deci, conţinutul normelor juridice este
determinat de precedentul judiciar (ex. Hotărârile date de Consiliul privat al Camerei Lorzilor în
Anglia). În aceste împrejurări, judecătorul era considerat ca fiind autoritatea care creează dreptul,
care instituie reguli noi de drept cu caracter permanent. În raport cu aceste reguli, legea era
privită ca fiind auxiliară, subsidiară (legile existente fiind considerate simple corective ale
practicii judiciare), dreptul comun (common law) fiind considerat ca având o existenţă obiectivă
chiar dacă nu era exprimat în acte.
1
Tofan, M. - Jurisprudenţa – izvor de drept în sistemul român în Analele Universităţii „Al. I.Cuza”, 2002
2
http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2014-03/03_Titu%20Ionascu.pdf accesat la data de 18.12.2014.

2
 Creşterea puterii monarhului în ţările din Europa, precum şi creşterea rolului actelor
normative însoţite de codificări, au redus câmpul de aplicare al jurisprudenţei (de exemplu, Codul
penal al Germaniei şi Codul civil francez au interzis aplicarea ei). Jurisprudenţa îşi pierde treptat
rolul de izvor principal de drept, rămânând un izvor subsidiar de drept.
În timpul Revoluţiei burgheze franceze, rolul practicii judiciare s-a limitat. Cu ocazia
adoptării Codului Civil francez din anul 1804, Portalis afirma că „trebuie să existe o jurisprudenţă
cu rol de a umple golurile legii”, susţinând în acelaşi timp că „toate materiile trebuie reglementate
de legi (...) abandonând jurisprudenţei cazurile rare şi extraordinare precum şi cele neprevăzute
de legi”.
Cu timpul, unele curente şi şcoli juridice s-au pronunţat chiar defavorabil menţinerii practicii
judiciare între izvoarele de drept formal. Acest lucru era motivat de faptul că jurisprudenţa opune
rezistenţă la nou, neputând oferi modele juridice corespunzătoare schimbărilor sociale. De
asemenea, jurisprudenţa îşi pierde din importanţă şi ca urmare a dezvoltării activităţii normative a
statului. 3
Sensul în care s-a menţinut până astăzi în sistemele de drept continental este cel tehnic,
jurisprudenţa fiind privită drept suma soluţiilor date de autorităţile care fac jurisdicţie, îndeosebi
instanţele judecătoreşti. În ţările de limbă engleză însă, sensul noţiunii îşi menţine încă
semnificaţia de a fi ştiinţa dreptului, filosofia dreptului sau chiar teoria generală a dreptului.
Altfel spus, aici jurisprudenţa desemnează ansamblul deciziilor judiciare de unde se degajă o
regulă de drept, în sensul că în mod constant, s-a dispus aceeaşi măsură, asupra aceloraşi
chestiuni de drept.

Semnificaţia jurisprudenţei în sistemele de drept din familia anglo-saxonă

Denumirea consacrată este aceea a familiei sistemelor de drept anglo-saxon sau anglo-
american. Între sistemele aparţinând acesteia, trebuie făcută însă o demarcaţie, întrucât, deşi în
linii mari ele sunt guvernate de aceleaşi reguli, există totuşi note specifice, de natură să intereseze
cercetarea, în întregul ei. Astfel, dreptul englez, de factură consuetudinară, dar nu limitată la
aceasta, plasează judecătorul în poziţia creatorului de drept. Legea scrisă constituie aici excepţia,
forţa juridică supremă fiind concentrată în ceea ce se cheamă practica judiciară. Soluţia pe care o
pronunţă la speţă judecătorul are meritul de a se impune pentru cauze aflate pe rolul unor instanţe

3
Ibidem, accesat la data de 18.12.2014.

3
inferioare şi în cauze similare. În raport cu poziţia sa de a aplica dreptul comun, acesta înţeles ca
având existenţă obiectivă, indiferent dacă este sau nu exprimat în acte, legea apare într-o poziţie
auxiliară.4 Dreptul provincial al Angliei se găseşte în statute (legi formulate) şi într-o aşa-numită
lege nescrisă; pentru că această lege nescrisă este cuprinsă în deciziile curţilor de justiţie şi ale
judecătorilor, aceştia din urmă sunt chemaţi în continuu să legifereze, prin aceea că ei sunt
deopotrivă ţinuţi să se refere la autoritatea predecesorilor lor.
Pentru dreptul american, desprins şi el din aceeaşi familie de sorginte anglosaxonă,
elementele care particularizează derivă, pe de o parte, din modul în care este organizat şi
funcţionează sistemul judiciar, iar pe de altă parte, din raportul stabilit între cutumă şi dreptul
scris. Referitor la sistemul judiciar, se remarcă faptul că, statele care compun federaţia S.U.A,
deşi sunt, în principiu, supuse aceloraşi reguli, au elemente particulare, iar în privinţa
jurisdicţiilor, practica este aceea a suprapunerii jurisdicţiilor statale cu cele federale. Din
perspectiva formei pe care o îmbracă dreptul, comunitatea statelor americane, deşi nu se
desprinde de regula precedentului judiciar, ca izvor primordial de drept, acordă de-a lungul
timpului mai multă atenţie dreptului scris. Legislaţia depăşeşte statutul de excepţie din dreptul
englez şi capătă o poziţie nouă, reconsiderată. Cu toate acestea însă, spiritul cazuisticii juridice
(case law) se menţine, iar jurisprudenţa continuă să rămână elementul care formează fondul
dreptului.5

Semnificaţia jurisprudenţei în sistemele de drept din familia romano-germanică

Familia sistemelor de drept de factură romano-germanică sau continentală, denumită şi

latino-continentală include sistemele de drept din state ca Franţa, Germania, Grecia, Italia,
Spania. Ceea ce se promovează în aceste sisteme este o ordine juridică caracterizată de primatul
procesului legislativ şi a creaţiei sale, aici izvorul de drept cu semnificaţia juridică cea mai înaltă
fiind legea. Trebuie precizat că, illo tempore, sistemul de drept romano-germanic a parcurs câteva
etape semnificative în evoluţia sa: cea dintâi este calificată drept perioada adoptării
Constituţiilor, etapă specific secolului al XVIII-lea. Acesteia i-a urmat perioada codificărilor
(codurile civile, comerciale), etapă specifică secolului al XIX-lea; o a treia etapă avea să fie aceea

4
Ceterchi I., Craiovan I. - Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 86.
5
Ionescu S. – Justiție și jurisprudență în statul de drept, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 100.

4
a adoptării Tratatelor Internaţionale, specifică secolului al XX-lea, pentru ca, în prezent, sistemul
să parcurgă perioada mondializării sub toate aspectele (spaţial, juridic, economic).6
Dreptul românesc contemporan, nu acordă practicii judiciare calitatea de izvor de drept,
pentru că, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat şi al legalităţii, puterea judecătorească
este competentă să aplice legea care este edictată de Parlament (ca putere legislativă în stat) și nu
să legifereze (să creeze legea).

Jurisprudența Curții Europene de Justiție

În dinamica realităților lumii de azi, dreptul este provocat și el, inevitabil, la schimbare și, în
special, la adaptarea vechilor concepte și principii la noile nevoi ale societății. Una dintre temele
controversate este și aceea a regimului juridic al jurisprudenței ca izvor de drept, mai ales în
cadrul noii ordini juridice a Uniunii Europene. Astfel, plecând de la dreptul intern al statelor
europene, sistemul juridic unional a înglobat diversitatea formelor și instituțiilor statelor
componente, adăugând specificul și unicitatea juridică datorate unei activități nou create,
rezultate ca urmare a adaptării și inovării structurilor clasice de drept la atipicul funcționării
entității suprastatale care este Uniunea Europeană. Teoreticienii români apreciază că
jurisprudența este obligatorie și că prin aceasta acțiunea ei este directă și imediată. 7 De asemenea,
aceștia consideră că principalul rol al jurisprudenței este de a interpreta legea, și numai în mod
secundar de a crea reguli juridice noi, deoarece misiunea judecătorului este în primul rând de a
aplica legea. Iată cum școala românească interbelică de drept – analizând în dreptul intern și în
cel comparat jurisprudența ca izvor de drept – prefigura principiile structurale rezultate din
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe care se întemeiază întreaga ordine juridică
comunitară: efectul direct și prioritatea dreptului european asupra dreptului intern.
Jurisprudența CJUE îmbină elemente ale sistemului de drept romano-germanic cu cele ale
sistemului anglo-saxon, fiind încadrată, în ierarhia izvoarelor comunitare, în rândul izvoarelor
nescrise ale dreptului unional.
Influența jurisprudenței asupra dezvoltării dreptului comunitar este considerabilă, datorită
faptului că judecătorul comunitar se confruntă cu un sistem de drept în formare. În același timp,
având rolul de a veghea respectarea dreptului, Curții de la Luxemburg i s-a solicitat nu numai

6
Ibidem, p. 101.
7
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. - Tratat de drept civil român, Bucureşti, Editura All Beck,
2002, Vol.I, p.10.

5
precizarea dreptului ci și acoperirea lacunelor printr-o jurisprudență creativă, pretoriană;
jurisprudența a prefigurat, astfel, evoluția legislativă.
Jurisprudența Curții Europene nu reprezintă un izvor de drept european în sensul cunoscut de
drept „common law”, hotărârile judecătorești neavând efect erga omnes. Soluțiile date de Curtea
de Justiție de la Luxemburg sunt obligatorii doar în ceea ce privește modul în care interpretează
dispozițiile dreptului european, dar nu crează norme juridice noi. Așadar, deși putem spune că
dreptul european este un ,,case law”, trebuie recunoscut faptul că interpretarea și aplicarea
conformă cu tratatele a dreptului comunitar sunt posibile numai prin intermediul jurisprudenței
C.J.C.E. Tratatele prevăd că rolul principal al C.J.C.E. este ,,asigurarea respectarii dreptului in
interpretarea și aplicarea’’ acestora. 8
Un exemplu elocvent de respectare a rolului său este cel referitor la art. 114 (141) CE cu
privire la obligația statelor membre de a asigura ca bărbații și femeile să primească plată egală la
muncă egală, Curtea a apreciat că dispoziția respectivă nu poate fi privită ca numai impunând
obligații statelor membre, ci și în sensul de a conferi un drept persoanelor afectate, care poate fi
invocat în mod direct în fața instanțelor naționale, indiferent dacă un stat membru nu a luat
măsurile prevăzute de Tratate.
De asemenea, o serie de concepte aparținând dreptului comunitar precum „efectul direct”,
„autonomia dreptului comunitar”, „supremația dreptului comunitar”, „aplicabilitatea directă” sunt
opera Curții de justiție sau au fost prefecționate de aceasta și strâns legat de aceste concepte,
Curtea a recunoscut și dezvoltat principiile generale de drept comunitar realizând un act creativ
de legislație, unele aflându-se incluse în tratatele comunitare ( principiul solidarității și principiul
nediscriminării pe motiv de naționalitate) iar altele fiind preluate din tradițiile juridice naționale
ale statelor membre și adaptate complexului comunitar (principiul proporționalității).9
Cu privire la metoda de interpretare utilizată de Curtea de la Luxemburg, aceasta este una
dinamică și recurge, deseori la principile generale de drept. Se observă asfel preponderența
metodei sistematice (se are în vedere contextul general al reglementarilor în domeniul respectiv)
si teologice (se analizează obiectul și scopul prevederii legale), în raport cu interpretarea literală.
Dreptul comunitar se prezintă așadar, ca un drept în bună parte pretorian. Astfel, Curtea este cea
care elaborează reglementări în următoarele direcții: Principiile structurale ale ordinii juridice
comunitare (care sunt efectul direct și prioritatea dreptului european asupra dreptului intern);
8
Fuerea A. – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucu
9
Manolache O. - Drept comunitar , Editura All Beck, București, 2001, ediția a III – a, p. 36 - 37.

6
Competența internațională a C.E. care este în mare parte rezultatul jurisprudenței Curții;
Principiul responsabilității extracontractuale a statului pentru încălcarea dreptului european,
principiu fondat pe prioritatea dreptului european.10
Efectele juridice creatoare de drept ale jurisprudenței CJUE și imprimarea unui specific
propriu jurisprudenței comunitare au început odată cu hotărârea dată în cauza Da Costa.11 Din
acest moment, autoritatea hotărârilor Curții a fost sporită, de vreme ce ele au devenit obligatorii
pentru instanțele naționale. Totodată, această hotărâre ”a inițiat ceea ce constituie în fapt un
sistem al precedentului”, iar ”în măsura în care hotărârile CEJ au valoare de precedent, acest
lucru plasează Curtea într-o poziție superioară față de instanțele naționale.” Același autor
apreciază că ”sistemul precedentului judiciar duce la un sistem mai eficient de drept comunitar,
însă un sistem bazat pe precedent presupune și un preț al erorii: posibilitatea comiterii de greșeli
de către instanțele naționale. Cu toate acestea, precedentul are și beneficii...cel mai important,
instanțele naționale devin ele însele organe de punere în aplicare a dreptului comunitar”.12
Vorbind despre valoarea juridică a jurisprudenței, despre normativitatea acesteia (în
accepțiunea strictă de izvor principal de drept, cum este legea în dreptul romano-germanic), este
evident că nu se poate realiza o încadrare strictă fără a provoca riposte. Deși, în timp, practica
Curții s-a apropiat de doctrina precedentului judiciar – și, conform acesteia, hotărârile constituie
izvor principal de drept, legea complinind doar unele aspecte în motivarea deciziei – specificul
dreptului romano-germanic – pe baza căruia s-a întemeiat Curtea – coexistă în continuare,
deoarece în motivarea unei decizii, Curtea poate reveni oricând asupra jurisprudenței create,
schimbându-i sensul. În practică, acest fapt se întâmplă destul de rar, însă existența acestui
principiu împiedică, deocamdată, încadrarea definitivă a valorii juridice a jurisprudenței CJUE ca
izvor intern (scris) al dreptului comunitar. Ea constituie, în prezent, doar un izvor secundar,
nescris al sistemului de drept unional, însă fără de care întreaga existență a Uniunii Europene ar fi
blocată. Este de așteptat ca anii ce vor veni, cu noi provocări politice, juridice, sociale și
economice să schimbe, probabil, din nou, statutul juridic al acestei jurisprudențe, găsind și alte
influențe din sistemele de drept ale statelor membre care s-au alăturat mai târziu Uniunii
Europene.
10
Tofan M. – Drept european, suport curs, Centrul de studii europene, Universitatea Al.I.Cuza din Iași p. 48.
11
Cauza Costa vs. E.N.E.L. 6/ 64, Rec. 1141, din 15.07.1964 are o importanță deosebită deoarece consacră
existența unui principiu fundamental în ceea ce privește raportul dintre dreptul comunitar și dreptul intern
al statelor membre. Practic, CJCE afirma faptul că, în conflictul care apare între o normă comunitară și o
normă națională contrară, întotdeauna prima dintre ele va avea prioritate, deci o forță juridică superioară.
12
http://www.clr.ro/eBuletin/2_2012/Buletin_2_2012.pdf accesat la data de 20.12.2014.

7
 Odata cu aderarea României la UE, potrivit Constituției României (art.148), Noului Cod Civil
(art. 5) și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, dreptul european face parte din
dreptul intern și se aplică prioritar față de acesta din urmă. În plus, dreptul european se aplică în
mod direct raporturilor naționale atât conform Tratatului de Funcționare al Uniunii europene
(TFUE) cât și potrivit jurisprudenței CJUE. Astfel, dacă o decizie jurisprudențială este emisă de
instanțele comunitare europene în interpretarea dreptului comunitar european, această decizie este
obligatorie, chiar și în cazul în care contrazice o lege internă a statului sub jurisdicția căruia s-ar
fi născut sau desfășurat conflictul.
Dreptul european, în mod evident, contribuie la îmbogăţirea culturală şi juridică a
judecătorului naţional (român). În aplicarea dreptului european, prin execuţia sa internă, în
special de către judecătorul român, prima responsabilitate a acestuia este de a executa cu bună
credinţă regulile sale (pacta sunt servanda - art. 26 din Convenţia de la Viena asupra dreptului
tratatelor). Pe de altă parte, primatul dreptului european şi efectul său util impun aplicarea directă
de o manieră prezumată.
Dreptul european solicită, însă, şi rolul creator al judecătorului, căci, în faţa unei lacune
eventuale, judecătorul naţional trebuie să se inspire din soluţiile consacrate de doctrina dreptului
european şi din jurisprudenţa curților europene. Pentru judecătorul român însă, noutatea dreptului
european, în special a celui comunitar constituie un serios obstacol tehnic al schimburilor
jurisprudenţiale cu cele două curţi europene şi, mai ales, al aplicării efective a principiului
subsidiarităţii, care reprezintă consecința efectului util al dreptului european în ordinea juridică
internă.
Așadar, se poate spune că judecătorul român este un actor principal al integrării juridice
europene şi internaţionale şi al aplicării convenţiilor internaţionale. Drept consecinţă
jurisprudenţa naţională şi, mai ales, cea internaţională constituie un “agent eficient şi
dinamizator” al procedurilor diverse de armonizare legislativă, de asimilare şi implementare a
dreptului internaţional.
Magistratul român este responsabil de aplicarea uniformă a dreptului internaţional, ceea ce
reprezintă o exigenţă fundamentală a ordinii juridice comunitare. Pentru el, greutatea constă în
realizarea unei sinteză între exigenţele dreptului internaţional şi constrângerile, date de regulile
procedurale interne şi de organizare judiciară naţională.

8
 Recurgerea la această jurisprudenţă internaţională evidențiază faptul că judecătorii nu
prejudiciază identitatea naţională şi democraţia, căci, dimpotrivă, curţile de Strasbourg şi
Luxemburg, stimulează principiul subsidiarităţii şi protecţiei dreptului material şi procedural,
cerând judecătorului naţional un rol activ într-un cadru procedural naţional adaptat exigenţelor
dreptului european şi internaţional.
Subliniind, în scurte consideraţii, câteva din elementele jurisprudenţei, în general şi ale celei
comunitare, în special, am dorit să subliniem necesitatea, de mare actualitate, de a i se da
impotanţa majoră cuvenită, dar şi de a se revitaliza şi accentua preocuparea pentru acest act de
creaţie al judecătorului, la care contribuie şi ceilalţi participanţi la înfăptuirea justiţiei.
De asemenea, este fundamental de a atrage atenția asupra naturii şi eficacității acesteia,
acordându-i-se forţa şi calitatea de izvor de drept.

Bibliografie

9
Ceterchi I., Craiovan I. - Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura All,
1998
Fuerea A. – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. - Tratat de drept civil român, Bucureşti,
Editura All Beck, 2002, Vol. I
http://www.clr.ro/eBuletin/2_2012/Buletin_2_2012.pdf accesat la data de 20.12.2014.
http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2014-03/03_Titu%20Ionascu.pdf accesat la data de
18.12.2014
Ionescu S. – Justiție și jurisprudență în statul de drept, Editura Universul Juridic, București,
2008
Manolache O. - Drept comunitar, Editura All Beck, București, 2001, ediția a III – a,
Tofan M. – Drept european, suport curs, Centrul de studii europene, Universitatea Al.I.Cuza
din Iași
Tofan, M. - Jurisprudenţa – izvor de drept în sistemul român în Analele Universităţii
„Al. I.Cuza”, 2002

10