AFECTIVITATEA IN INVATARE

Dobre Elena
Student an II IFR, Facultatea de Psihologie
Universitatea Ecologica Bucuresti

Rezumat: Alaturi de motivatie, afectivitatea are un rol esential in stimularea si energizarea

copiilor pe parcursul procesului educational. Trairile afective ale elevilor sunt determinate de o
complexitate de elemente, pornind de la atitudinea parintilor si a profesorilor, influenta prietenilor
pana la semnificatia pe care fiecare copil o confera evenimentelor care apar in viata scolara. Cei
implicati direct in dirijarea procesului de educatie, cadrele didactice si parintii, pot detecta rapid
sentimentele copiilor si pot lua masuri pentru a la insufla acestora dragostea fata de invatatura.

Cuvinte cheie: afectivitate, anxietate, performanta, esec, placere de a invata

Afectivitatea face parte din categoria fenomenelor psihice furnizoare de energie. Fara motivatie si
fara afectivitate, actiunile umane nu ar putea beneficia de suportul energetic care sa le sustina si sa
le dirijeze.
In esenta, afectivitatea reflecta, sub forma unor trairi subiective specifice, relatiile omului cu
realitatea din perspectiva raportului dintre cerintele sale subiective(motivatii) si conditiile obiective
de satisfacere a lor(realitate). Concordanta dintre cerinte si realitate determina emotii pozitive de
placere, satisfactie, bucurie, in vreme ce discordanta dintre acestea genereaza emotii negative de
neplacere, tristete, frustrare etc.
Afectivitatea tine de valoarea si semnificatia pe care individul o confera unui anumit obiect. Acelasi
eveniment sau rezultat produce trairi afective de la un individ la altul, dar si de la un moment la
altul, la aceeasi persoana. Nota 7, poate fi apreciata ca un succes de un elev cu capacitati modeste si
ca fiind un regres de un elev cu un nivel de aspiratii mai ridicat. (Rudica, 1998, p. 213-216).
Specificul proceselor afective consta in faptul ca in cazul lor omul reactioneaza cu intreaga sa fiinta.
Ea apare ca o tensiune a intregului organism, pentru ca este traita atat in plan organic, cat si in plan
psihic si comportamental. Afectivitatea ne ajuta astfel sa intelegem mai bine personalitatea elevului,
implicata integral în realizarea sarcinilor scolare.
Caracteristicile principale ale proceselor afective sunt:
- Durata: se refera la persistenta trairilor afective, a emotiilor sau a sentimentelor. Placerea de a
invata, satisfactia determinata de reusita poate dura toata scolarizarea. In schimb, sunt elevi la care
durata unor procese afective pozitive este mica, de exemplu în cazul unor examene promovate mai
mult prin eforturi temporare, nesustinute.
- Intensitatea: forta si profunzimea trairilor afective, masura in care succesul in sarcinile scolare nu
este de moment si de suprafata, ci are ecouri profunde in personalitatea elevului, devenind un stimul
de intensitate maxima, care mobilizeaza toate resursele interne pentru reusita scolara.
- Polaritatea: este o trasatura care ii apropie pe elevi de activitatea de invatare sau ii indeparteaza
de aceasta activitate. Intotdeauna afectivitatea se situeaza la polul pozitiv (invata din interes,
pasiune, satisfactie) sau la polul negativ ( invatarea nu-i produce elevului placere sau bucurie).
- Expresivitatea: exteriorizarea trairilor emotionale, se pune in evidenta prin: mimica (miscarile
fetei care pot exprima fericirea elevului, tristetea, uneori chiar indignarea); pantomimica - se refera
la reactiile intregului corp: tinuta in timpul lectiilor, gesturile care pot exprima numeroase stari
interne; intonatia vocii (ca intensitate, ritm, timbru) poate de asemenea reda numeroase trairi
afective legate de activitatea de invatare.

2. Modul in care procesul de invatare este influentat de trairile afective

Prin caracterul sau reglator-preferential al activitatii umane,afectivitatea isi pune amprenta si asupra
calitatii prestatiei scolare a elevilor. Afectivitatea este factorul care mobilizeaza si sustine energetic
efortul cognitiv si de vointa al elevilor in activitatea de invatare, cat si in indeplinirea eficienta a
tuturor indatoririlor scolare in asamblul lor.
Fiecare proces afectiv este legat de o anumita motivatie. (R Gherghinescu) Desi este o legatura
stransa intre motivatie si afectivitate, cele doua nu trebuiesc confundate. Pot exista stari de
motivatie fara emotie – atunci cand se cunosc de la bun inceput mijloacele de atingere a scopului
sau cand atingerea scopului presupune o perioada lunga de timp. De asemenea, pot exista momente
cand trairile emotionale nu se asociaza cu motivatia (ca atunci cand asistam la o actiune in care nu
suntem implicati).
Motivatia cognitiva isi are originea in trebuinta de a cunoaste. Cea afectiva izvoraste din nevoia de
a obtine acordul altora pentru ideile proprii, de a trai sentimentul de placere in compania celor din
anturaj. Ausubel si Robinson o denumesc „trebuinta de afiliere”.
Nevoia de apartenenta, de afiliere, de a da si primi iubire, activează resurse nebanuite de implicare
in activitatea scolara. Parintii si profesorii pot sa produca prin lipsa de afectiune, sentimente de
insecuritate asemanatoare celor traite de amenintarea cu izolarea sociala. (E. Cracsner, p. 78)
Ross Campbel sustine importanta rolului pe care il au parintii in educatia copiilor si a modului in
care atitudinea acestora determina diverse trairi emotionale copilului, trairi care conlucreaza in
structurarea personalitatii acestuia si la construirea unei stime de sine mai inalte sau mai scazute. In
opinia lui, exista doua moduri in care parintii isi pot educa copiii. Primul este acela de a urmari
rezultatele copiilor si de a reactiona in functie de acestea – calea reactiei fata de comportamente.
Acest mod de a actiona are scopul de a corecta diferitele probleme care apar pe parcurs insa de
multe ori se dovedeste ineficient si aduce un plus de tensiune, atat copilului cat si familiei.
Al doilea mod este unul mai proactiv, in care parintii anticipeaza nevoile copilului. Acest tip de
educatie are rolul de a creea copilului un climat de siguranta emotionala si are la baza patru pietre
de temelie:
- Satisfacerea nevoilor emotionale si de iubire ale copilului
- Asigurarea unei pregatiri plina de iubire, dar si formarea unei discipline a copilului
- Asigurarea unei protectii fizice si emotionale pentru copil
- Explicarea si exemplificarea controlului maniei pentru copil
Obiectivul absolut al acestei abordari este educarea copiilor in asa fel incat sa fie pregatiti pentru a
duce o existenta responsabila, fericita si plina de reusite. (R. Campbell, 2001, p.9)
Relatia pe care cadrul didactic o dezvolta cu elevii va influenta atitudinea acestora fata de scoala.
Educatorul poate sa stabileasca un cadru de deschidere, de incredere, de siguranta care sa ii faca pe
elevi sa simta placere fata de procesul de invatare sau din contra, sa le produca teama, nesiguranta,
repulsie si sa ii indeparteze de scoala.
O capacitate deosebita, necesara in crearea unui raport optim al profesorului cu elevii sai este
empatia: capacitatea profesorului de a se transpune in situatia elevilor sai, de a intui si de a intelege
trairile interioare ale acestora.
Un bun educator sau profesor trebuie sa invete arta de a utiliza recompensele si pedepsele cu tact,
pentru a motiva si a trezi emotii pozitive copiilor, fata de scoala si de procesul de invatare. Un alt
element pe care invatatorul ar trebui sa tina seama in interactiunea cu copiii este diversitatea
temperamentala a acestora. ”Prin actiunea individualizata, diferentiata a invatatorului, copiii cu
temperament sangvinic (vioii, optimistii) vor fi mai intens antrenati in sarcini scolare, impulsivii
(colericii) vor fi disciplinati, melancolicii vor fi tratati cu grija si stimulati intelectual.” (F. Turcu)
Felul in care afectivitatea influenteaza implicarea in viata scolara si indeplinirea obligatiilor scolare
se diferentiaza in functie varsta si individualitatea elevilor si a gradului de formare si dezvoltare a
personalitatii lor.
Mai ales pentru scolarii mici, trairile emotionale sunt foarte intense si felul in care educatorii si
familia gestioneaza situatia si emotiile copilului pot influenta atitudinea viitoare pe care acesta o va
avea fata de scoala si fata de invatare. Intrarea intr-un mediu cu totul nou, necunoscut, ii creeaza
copilului sentimente de teama, de anxietate. ”Activitatea scolara, bine organizata si condusa cu
pricepere si tact pedagogic, dezvolta emotii si sentimente pozitive, cum sunt: placerea de a invata,
multumirea pentru rezultatele scolare pozitive, bucuria pentru o nota buna etc”(F. Turcu) Pentru
scolarii mici, sentimentele pozitive fata de scoala sunt cultivate prin intermediul povestirilor,
poeziilor, muzicii, desenului, activitatilor manuale etc.
La varsta mica, nevoia de aprobare din partea dascalilor si parintilor este puternica, iar motivatia
este preponderent extrinseca.
La pubertate si adolescenta, motivaţia va trece treptat de la factorii stimulativi externi (notele,
recompensele etc.) la factorii stimulativi interni ai invatarii (atractia de a invata etc.) In aceasta
perioada copilul incepe sa isi doreasca sa fie recunoscut ca adult, sa i se recunoasca propria
personalitate. Din nevoia de a se afirma ca individ, el se manifesta printr-un comportament
capricios, provocator, care are menirea de a atrage atentia. Uneori la observatiile profesorilor el
raspunde cu insolenta si afisaza dispret fata de pedepse. Totusi, manifesta o mare sensibilitate: daca
este sanctionat, acest fapt il afecteaza profund. Esecurile si deceptiile produc stari de depresie si
melancolie.
La adolescent apare dezvoltarea sentimentului responsabilitatii, cu implicare mai directa in alegerile
vocationale. La aceasta varsta se intensifica tendinta de a se descoperi pe sine si de a se afirma, de
a-si manifesta deplin capacitatile de care dispune.
3. Afectivitatea si eşecul sau performanta scolara
Esecul scolar arata o discrepanta intre cerintele scolare si rezultatele obtinute de elev. El determina
de obicei o serie de trairi negative: neincredere in capacitatile personale, descurajare, stres psihic,
suferinta. Rudica (1998) diferentiaza un esec de tip cognitiv(nivel scazut de aspiratii; vointa redusa
in lupta cu obstacolele; absenta deprinderilor de munca sistematica etc) şi unul de tip necognitiv.
Esecul scolar de tip necognitiv are legatura cu afectivitatea si indica probleme de adaptare ale
elevului la cerintele scolare din frica sau repulsie, dezechilibru emotional, autism, impulsivitate etc.,
Esecul scolar necognitiv se manifesta adesea prin absenteism, abandon scolar, orientarea catre alte
activitati. Pe langa factorii externi, esecul scolar poate si determinat si de anumiti factori interni,
subiectivi: autoevaluarea negativa exagerata, care denota neincrederea in propriile forte. ”Timizii,
indecisii supradimensioneaza dificultatile sarcinilor deoarece nu au incredere in ei insisi si cel mai
mic esec scolar ii determina sa se devalorizeze si mai mult, sa dezvolte o teama de esec. (Rudica,
1998, p. 213-216).
Una din cauzele des intalnite ale esecului scolar si al instalarii stresului psihic o reprezinta
discordanta intre aptitudinile elevului pentru o forma de invatamant sau pentru o anumita profesie
si cerintele specifice ale acestor forme de invatamant sau profesii. In acest caz, atentia si indrumarea
din partea parintilor si profesorilor pot preveni instalarea stresului psihic, a descurajarii si orientarea
tanarului catre un domeniu compatibil cu inclinatiile acestuia.
Printre masurile preventive pentru evitarea stresului scolar si al esecului se numara: evitarea
supraincarcarii si suprasolicitării elevului cu sarcini scolare si extrascolare; inlaturarea situatiilor
conflictuale traumatizante si stresante; climat de aprobare in familie si de cooperare in grupul
scolar; stimulare si dragoste parinteasca; cultivarea emotiilor pozitive in cadrul familiei ai al scolii;
stimularea capacitatii de a suporta esecurile temporare si dificultatile in realizarea sarcinilor scolare;
punerea elevului in situatia de a avea cat mai multe satisfactii si de a trai sentimentul de succes si de
reusita scolara; la adolescenti folosirea planning-ului familial si a sfatului genetic.

Ausubel si Robinson sunt de parere ca motivatia pentru rezultatele scolare de execeptie are cel putin
trei „impulsuri” principale:
A) Impulsul cognitiv: exprima nevoia elevului de a cunoaste,
B) Afirmarea puternica a eului: o performanta scolara ridicata da nastere la sentimente de
acceptabilitate si respect de sine. Ea este insotita de anxietate, de teama ce rezulta din
anticiparea pierderii prestigiului si a respectului de sine ca urmare a esecului in activitatea de
invatare.
C) Trebuinta de afiliere: este centrata pe rezultate, pe performante ridicate care să-i asigure
elevului aprobarea din partea unor persoane (parinti, profesori) sau a unui grup cu care el se
identifica.
Ausubel si Robinson subliniaza ca cele trei componente motivationale pot actiona, in orice moment,
asupra comportamentului concret al elevului. Totusi, influenta lor este dependenta de fiecare elev in
parte.
In lucrarea ”Inteligenta emotionala”, Daniel Goleman face legatura intre gradul de placere pe care o
anumita sarcina o ofera si performanta obtinuta. Acest nivel al placerii de a asimila anumite
informatii sau de a efectua diferite sarcini depinde atat de semnificatia pe care persoana o acorda
activitatii respective cat si de gradul in care activitatea este in concordanta cu aptitudinile si
capacitatile personale. Atunci cand acest mix este asigurat, se intra intr-un fel de transa in care
efortul nu mai este constientizat, iar performanta poate depasi orice asteptari anterioare.
Un exemplu in acest sens este cazul unor elevi dintr-un liceu special de stiinta din Chicago - toti
situati in primii 5% la matematica. Pentru cei care au reusit spectaculos, invatatul era o placere, un
stimulent care ii atragea in transa cam 40% din timpul acordat pentru invatare. Pentru cei care nu au
reusit mare lucru, transa aparea in aproximativ 16% din timpul alocat studiului si cel mai adesea
aparea o anxietate pe care nu o puteau stapani.
Howard Gardner, considera transa si starile pozitive care o caracterizeaza drept cea mai sanatoasa
cale de a-i invata pe copii, motivandu-i din interior si nu cu amenintari si promisiuni de
recompense. Strategia folosita in scolile care pun in practica modelul inteligentelor multiple
descoperit de Gardner se axeaza pe identificarea competentelor naturale ale copilului, punand
accent pe punctele tari si incercand un ajutor in punctele lui slabe. ”Un copil talentat la muzica sau
la sport are mai multe sanse sa intre in transa in domeniul respectiv decat intr-unul in care nu are
inclinatii.” (Goleman, 2008, p.135)
Un profesor care cunoaste capacitatile si aptitudinile unui copil, poate sa adapteze modul de
prezentare a unei materii la un mod adecvat acestuia. Astfel copilul descopera placerea de a invata,
nu mai apar teama sau plictiseala iar in timp performanta scolara are toate sansele sa fie din ce in ce
mai ridicata.

Concluzii

Trairile afective ale elevilor au un rol covarsitor in determinarea atitudinii acestora fata de scoala,
fata de procesul de invatare si in performantele pe care le pot obtine de-a lungul parcursului scolar.
In functie de manifestarile afective ale copiilor, parintii si profesorii pot deduce daca acestia simt
placere sau frica si respingere fata de scoala sau de invatatura, pot lua masuri pentru a indrepta
situatia si pentru a diminua anxietatea, stresul si esecurile scolare.
In primii ani de scoala, predomina motivatia extrinseca si nevoia de aprobare din partea adultilor.
Profesorii si parintii pot induce emotii placute copiilor fata de procesul de invatare prin intermediul
calificativelor, al laudelor pentru eforturile depuse si prin crearea unui cadru in care cei mici sa se
simta in siguranta din punct de vedere fizic si emotional.
In perioada pubertatii si la adolescenta, are mai multa importanta motivatia intrinseca si nevoia de
dezvoltare, de afirmare ca adult. In acest context, parintii si profesorii pot juca mai degraba rolul de
indrumatori care sa ajute tinerii sa isi evalueze corect punctele forte si punctele slabe si sa ii asiste
in alegerea vocatiei potrivite.
In ultimii ani s-a pus din ce in ce mai mult accentul pe descoperirea inclinatiilor naturale ale
copiilor si detectarea acelor zone in care acestia pot inregistra performante scolare si mai tarziu
profesionale. Psihologi ca D. Goleman si H. Gardner sustin ca introducerea unei asemenea abordari
in scoli, care sa descopere capacitatile native ale elevilor si sa se axeze pe acestea, ar avea ca efect
diminuarea fricii de scoala, dezvoltarea in mod natural a placerii de a invata si ar conduce la
formarea de adulti care sa obtina performante si implinire in domeniile lor de activitate.
 Bibliografie:

R. Gherghinescu – Fundamentele Psihologiei, suport de curs

Ross Campbell – Educatia Prin iubire, 2001
F. Turcu – Psihologie Scolara, 2008
D. Goleman – Inteligenta Emotionala, 2008
E. Cracsner – Psihologia Educatiei, suport de curs
P.Popescu-Neveanu, M. Zlate, T. Cretu – Psihologie Scolara, 1987