Reforma calendaristică a schimbat modul de

viață al Bisericii pentru a-l aduce mai aproape

de modul de viață al comunităților eretice
sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/cea_de_a_doua_epistola_indurerata_a_mitropolitului_filaret/
2018-03-22-611

Cea de-a doua Epistolă Îndurerată a Mitropolitului Filaret Vosnejenski

adresată tuturor Întâistătătorilor Bisericii.
Prin aceste epistole a răsunat încă o dată cuvântul cu putere al Adevărului
într-un veac din ce în ce mai întunecat și mai păcătos, încercând să atragă
atenţia asupra apostaziei din biserica ortodoxă oficială manifestată prin erezia
ecumenistă și să tragă semnalul de alarmă al devierii subtile și treptate de la
ortodoxie a acesteia. Glasul epistolelor strigă și astăzi în pustiul împietrit al
inimilor noastre...

1
Sfinţiilor Lor şi Preafericirilor Lor,
Întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe,
Înaltpreasfinţiţi Mitropoliţi, Arhiepiscopi şi Episcopi

Oamenii Domnului care locuiesc în Eparhia lui îi sunt încredinţaţi Episcopului,

şi de la el se va cere să dea socoteală pentru sufletele lor, conform celui de-al
39-lea Canon Apostolic. Cel de-al 34-lea Canon Apostolic rânduieşte că un
Episcop poate să facă numai acele lucruri care privesc propria sa Eparhie şi
teritoriile care îi aprţin.
Există însă situaţii în care evenimentele sunt de o aşa natură încât influenţa
lor se extinde şi dincolo de graniţele unei Eparhii, sau chiar şi de cele ale
uneia sau mai multor Biserici locale. Evenimente cu un astfel de carcter global
nu pot fi ignorate de nici un Episcop Ortodox care, în calitate de urmaş al
Apostolilor, este însărcinat cu apărarea turmei sale împotriva feluritelor ispite.
Viteza fulgerătoare cu care se pot răspândi ideile în zilele noastre face o
asemenea oblăduire cu atât mai imperativă acum.
Îndeosebi turma noastră, aparţinând părţii libere a Bisericii Rusiei, este
răspândită în toată lumea. Prin urmare, ceea ce tocmai a fost menţionat, i se
ptriveşte foarte bine.
În consecinţă, Episcopii noştri, când se întrunesc în Sinoadele lor, nu-şi pot
limita discuţiile la hotarele restrânse ale problemelor preoţeşti şi
administrative care apar în Eparhiile lor respective, ci trebuie în plus să-şi
îndrepte atenţia către probleme de o importanţă generală pentru întreaga
Lume Ortodoxă, căci suferinţa uneia dintre Biserici este ca „o suferinţă asupra
tuturor, atrăgând plângerea tuturor“ (Filipeni 4, 14-16). Şi dacă Sfântul Pavel
Apostolul a fost slab cu cei care erau slabi şi înflăcărat cu cei care erau
umiliţi, atunci cum putem noi, Episcopii lui Dumnezeu, să rămânem nepăsători
la înflorirea rătăcirilor care ameninţă mântuirea sufletelor multor fraţi de-ai
noştri întru Hristos?
Tocmai în spiritul unei astfel de conştiinţe ne-am adresat deja o dată tuturor
Episcopilor Sfintei Biserici Ortodoxe cu o Epistolă Îndurerată. Ne-am bucurat
să aflăm că, în asentiment cu chemarea noastră, mai mulţi Mitropoliţi din
Biserica Greciei au făcut de curând rapoarte către Sinodul lor, supunându-i
atenţiei necesitatea de a socoti Ecumenismul ca erezie şi recomandarea de a
reexamina problema participării în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB).
Asemenea reacţii sănătoase împotriva răspândirii ecumenismului ne îngăduie
să nădăjduim că Biserica lui Hristos va fi cruţată de această nouă urgie care o
ameninţă.

2
Cu toate acestea, s-au scurs doi ani de când a fost distribuită Epistola noastră
Îndurerată, şi, vai nouă!, deşi în Biserica Greciei am văzut noile declaraţii
privind ecumenismul ca ne-Ortodox, nici o Biserică Ortodoxă nu şi-a anunţat
retragerea din CMB.
În Epistola Îndurerată am zugrăvit în culori vii măsura în care statutul
Bisericii Ortodoxe de membru organic în acel Consiliu întemeiat pe principii
pur Protestante e contrar însuşi temeiului Ortodoxiei. În această Epistolă,
fiind împuternicit de Sinodul nostru de Episcopi, vom dezvolta şi extinde mai
mult avertismentul nostru, arătând că participanţii la Mişcarea Ecumenică (ME)
sunt implicaţi într-o erezie profundă împotriva însuşi fundamentului Bisericii.
Esenţei acestei mişcări i-a fost dată o definire clară prin declaraţia teologului
Romano-Catolic Ives M. J. Congar. El scrie că „aceasta este o mişcare care
îndeamnă Bisericile Creştine să dorească refacerea unităţii pierdute, şi în
acest scop să aibă o adâncă înţelegere a ei, şi înţelegere între ele.“ El
continuă: „Ea este alcătuită din toate sentimentele, ideile, acţiunile sau
practicile, adunările sau conferinţele, ceremoniile, manifestaţiile şi publicaţiile
care sunt conduse să pregătească reunirea într-o nouă unitate nu numai a
Creştinilor (despărţiţi), ci şi a Bisericilor existente în prezent.“ De fapt,
continuă el, „cuvântul ecumenism, care e de origine Protestantă,
înseamnă acum o realitate concretă: totalitatea tuturor celor
menţionate anterior, puse pe baza unei anumite atitudini şi a unei
anumite cantităţi de convingere foarte hotărâtă (chiar dacă nu
întotdeauna foarte clară şi categorică). Nu este o dorinţă sau o
încercare de a-i uni pe aceia care sunt consideraţi separaţi într-o unică
Biserică care ar fi socotită ca singura adevărată. El începe exact în
punctul în care se acceptă că, în starea actuală, nici una din credinţele
Creştine nu deţine deplinătatea Creştinismului, şi chiar dacă una
dintre ele este autentică, totuşi, ca credinţă, ea nu conţine întregul
adevăr. Există valori Creştine în afara ei, aparţinând nu numai
Creştinilor care sunt separaţi de ea prin crez, ci şi altor Biserici şi
credinţe ca atare.“ (Chretiens Desunis /Creştini Despărţiţi, Editura Unam
Sanctam, Paris, 1937, pp. XI-XII). Această definire a ME făcută de un teolog
Romano-Catolic acum 35 de ani continuă să fie la fel de exactă chiar şi acum,
cu deosebirea că, în anii care s-au scurs de atunci, această mişcare a
continuat să se dezvolte mai departe, cu un scop mai nou şi mai primejdios.
În prima noastră Epistolă Îndurerată, am scris despre cât de incompatibilă cu
Ecleziologia noastră este participarea Ortodocşilor în CMB, şi am prezentat
exact esenţa batjocoririi Ortodoxiei cauzate prin participarea Bisericilor
noastre la acel Consiliu. Am demonstrat că principiile de bază ale acelui
Consiliu sunt incompatibile cu doctrina Ortodoxă a Bisericii. Noi am protestat
împotriva acceptării acelei rezoluţii la Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Geneva,
prin care Biserica Ortodoxă a fost proclamată membru organic al CMB.

3
Vai nouă! Aceşti ultimi câţiva ani sunt copleşiţi cu dovezi că, în dialogurile cu
heterodocşii, unii reprezentanţi Ortodocşi au adoptat o ecleziologie pur
Protestantă care aduce după ea o abordare Protestantă a problemelor vieţii
Bisericeşti, şi din care răsare acum-popularul modernism.
Modernismul constă în acea coborâre, acea aliniere a vieţii Bisericii după
regulile vieţii obişnuite şi slăbiciunile omeneşti. L-am văzut în Mişcarea
Renovaţionistă şi în Biserica Vie din Rusia în anii douăzeci. La prima întrunire
a fondatorilor Bisericii Vii, de pe 29 mai 1922, ţelurile ei erau stabilite ca „o
revizuire şi schimbare a tuturor faţetelor vieţii Bisericeşti, care sunt cerute de
trebuinţele vieţii curente“ (The New Church / Noua Biserică , Prof. B. V.
Titlinov, Petrograd-Moscow, 1923, p. 11). Biserica Vie a fost o încercare de
transformare adaptată la impunerile condiţiilor dintr-un stat comunist.
Modernismul aşează acea conformare la slăbiciunile naturii umane,
deasupra impunerilor morale şi chiar dogmatice ale Bisericii. În
aceeaşi măsura în care lumea abandonează principiile Creştine,
modernismul degradează nivelul vieţii religioase din ce în ce mai mult.
În interiorul confesiunilor Vestice vedem că s-a ajuns la o desfiinţare a postirii,
o scurtare radicală şi o banalizare a slujbelor religioase, şi, în sfârşit, la totala
pustiire spirituală, chiar până la punctul de manifestare a unei atitudini
tolerante şi permisive faţă de vicii împotriva firii, despre care Sfântul Apostol
Pavel spunea că este ruşinos chiar să şi vorbeşti.
Tocmai modernismul a fost cel care a constituit baza Conferinţei Ortodoxe de
tristă amintire de la Constantinopol din 1923, evident nu fără oarecare
influenţă a experimentului renovaţionist din Rusia. Ulterior acelei
Conferinţe, unele Biserici, deşi nu au adoptat toate reformele care au
fost introduse acolo, au adoptat calendarul Vestic, şi chiar, în unele
cazuri, Pascalia Vestică. Prin urmare acesta a fost primul pas pe calea
modernismului Bisericii Ortodoxe, prin care modul Ei de viaţă a fost
schimbat pentru a-l aduce mai aproape de modul de viaţă al
comunităţilor eretice. Astfel, din acest punct de vedere, adoptarea
Calendarului Vestic a fost o încălcare a unui principiu ferm în Sfintele
Canoane, în care există obiectivul de a îngrădi duhovniceşte pe
Credincioşi de cei care învaţă contrar Bisericii Ortodoxe, şi de a nu
încuraja apropierea de aceştia în viaţa noastră de rugăciune. (Tit 3,10;
Canoanele Apostolice: al 10-lea, al 45-lea şi al 65-lea; Canoanele din
Laodiceea: al 32-lea, al 33-lea, şi al 37-lea, etc.). Urmarea nefericită a
acestei reforme a fost stricarea unităţii vieţii de rugăciune a
Creştinilor Ortodocşi din diferite ţări. În timp ce unii dintre ei
sărbătoreau Crăciunul împreună cu ereticii, alţii încă posteau. Uneori
o astfel de împărţire a avut loc în aceeaşi Biserică locală, şi uneori
Paştile au fost sărbătorite conform calculului Pascaliei Vestice. Aşadar,
de dragul de a fi mai aproape de eretici, este încălcat acel principiu,

4
expus de Primul Sinod Ecumenic, ca toţi Creştinii Ortodocşi, în acelaşi
timp, cu o singură gură şi o singură inimă, să se bucure şi să slăvească
Învierea lui Hristos peste tot în lume.
Această pornire de a introduce reforme, indiferent de hotărârile generale
anterioare şi practica întregii Biserici, cu încălcarea Canonului al 2-lea al celui
de-al Şaselea Sinod Ecumenic, creează numai confuzie. Sfinţia Sa Patriarhul
Serbiei, Gavriil, de slăvită amintire, a exprimat în mod elocvent acest
sentiment la Conferinţa Bisericească ţinută la Moscova în 1948.
„În ultimele decenii“, a zis el, „au apărut în Biserica Ortodoxă diverse tendinţe
care evocă o dreaptă înţelegere pentru puritatea dogmelor Ei şi pentru
Unitatea Ei dogmatică şi canonică.“
„Convocarea de către Patriarhul Ecumenic a Conferinţei Pan-Ortodoxe şi a
Conferinţei de la Vatopedu, care au avut ca scop principal pregătirea
Prosinodului, a încălcat unitatea şi colaborarea Bisericilor Ortodoxe. Pe de o
parte, absenţa Bisericii Rusiei de la aceste întruniri, şi pe de alta, acţiunile
unilaterale şi pripite ale unor Biserici locale şi acţiunile nechibzuite ale
raprezentanţilor lor au introdus haos şi anomalii în viaţa Bisericii Ortodoxe
Răsăritene.“
„Introducerea unilaterală a Calendarului Gregorian de către unele
dintre Bisericile locale, în timp ce Vechiul Calendar era ţinut în
continuare de altele, a zguduit unitatea Bisericii şi a provocat grave
disensiuni între acelea dintre ele care au introdus cu atâta uşurinţă
Noul Calendar.“ (Acts of the Conferences of the Heads and Representatives
of the Autocephalic Orthodox Churches / Acte ale Conferinţelor Capilor şi
Reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, Moscova, 1949, Vol. II, pp.
447-448).
Recent, Prof. Theodorou, unul din reprezentanţii Bisericii Greciei la
Conferinţa de la Chambesy din 1968, nota că în Grecia reforma calendarului a
fost nechibzuită, şi remarca mai departe că Bisericile de acolo suferă chiar şi
acum de pe urma schismei pe care aceasta a provocat-o. ( Journal of the
Moscow Patriarchate / Gazeta Patriarhiei Moscovei, 1969, No. 1, p. 51)
Nu poate scăpa conştiinţelor sensibile ale multor fii ai Bisericii faptul că, în
cadrul reformei calendarului, s-a pus deja temelia pentru o revizuire a
întregii ordini a vieţii Bisericii Ortodoxe care a fost sfinţită de Tradiţia
multi-seculară şi adeverită de hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Deja la
Conferinţa Pan-Ortodoxă din 1923 de la Constantinopol, pe lângă alte
chestiuni, a fost pusă şi problema celei de a doua căsătorii a clericilor. Şi
recent, Arhiepiscopul grec al Americilor de Nord şi Sud, Iacov, a făcut o
declaraţie favorabilă unui episcopat căsătorit (The Hellenic Chronicle /
Cronica Elenă, 23 Decembrie, 1971).

5
 Puterea Ortodoxiei a stat întotdeauna în faptul că Ea a păstrat
principiile Tradiţiei Bisericeşti. Cu toate acestea, există unii care încearcă să
includă pe ordinea de zi a unui viitor Mare Sinod nu discutarea celor mai bune
căi de a garanta aceste principii, ci dimpotrivă, modalităţi de a înfăptui o
revizuire radicală a întregului mod de viaţă din Biserică, începând cu
desfiinţarea posturilor, căsătoria a doua a clericilor, etc., astfel încât modul Ei
de viaţă să se apropie de cel al comunităţilor eretice.
În prima noastră Epistolă Îndurerată, am arătat detaliat cât de mult contravin
principiile CMB dogmelor Bisericii Ortodoxe, şi am protestat împotriva
hotărârii luate în Geneva la Conferinţa Pan-Ortodoxă de a declara Biserica
Ortodoxă ca find membru organic al acestui consiliu. Apoi am reamintit
tuturor că „otrava ereziei nu este prea periculoasă când este predicată numai
din afara Bisericii. Cu mult mai primejdioasă este acea otravă când este
introdusă treptat în organism în doze din ce în ce mai mari de către cei care,
în virtutea poziţiei lor, nu ar trebui să fie ucigaşi ci tămăduitori de suflete.“
Vai nouă! În ultima vreme vedem semnele unei dezvoltări atât de
puternice a ecumenismului cu participarea Ortodocşilor, încât a devenit
o ameninţare gravă, conducând la distrugerea completă a Bisericii
Ortodoxe prin dizolvarea Ei într-un ocean de comunităţi eretice.
Problema unităţii nu se discută acum la nivelul la care se obişnuia să fie
considerată de către Sfinţii Părinţi. Pentru ei, unirea cu ereticii îi obliga pe
aceştia să accepte întreaga doctrină Ortodoxă şi să revină în obştea Bisericii
Ortodoxe. Prin prisma ME insă, se înţelege că ambele părţi, în egală măsură,
au şi n-au dreptate; asta se aplică atât Romano-Catolicilor cât şi Protestanţilor.
Patriarhul Atenagoras a exprimat clar acest lucru în discursul său de primire a
Cardinalului Willebrands la Constantinopol pe 30 Noiembrie 1969. Patriarhul
şi-a exprimat dorinţa ca acţiunile Cardinalului să „marcheze o nouă eră de
progres nu numai cu privire la cele două Biserici ale noastre, ci şi pentru toţi
Creştinii.“ Patriarhul a dat definirea unei noi abordări a problemei unităţii prin
faptul că a spus: „Nici unul din noi nu îl cheamă pe celălalt la sine, ci,
asemenea lui Petru şi Andrei, amândoi ne îndreptăm noi înşine spre Iisus,
Domnul unic şi comun, Care ne reuneşte întru unitate“. ( Tomos Agapis,
Roma-Istanbul, Document Nr. 274, pp. 588-589).
Recentul schimb de scrisori dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul
Atenagoras detaliază şi dezvoltă în continuare această ide ne-Ortodoxă, spre
marea noastră supărare. Încurajat de diverse afirmaţii ale Întâistătătorului
Bisericii din Constantinopol, Papa i-a scris pe 8 Februarie 1971: „Amintim
credincioşilor adunaţi în Biserica Sfântului Petru în Săptămâna Unităţii, că
între Biserica noastră şi venerabilele Biserici Ortodoxe există deja o comuniune
aproape deplină, deşi nu în totalitate, rezultând din participarea noastră
comună la tainele lui Hristos şi ale Bisericii Sale“ (Tomos Agapis, pp. 614-615).

6
 În aceste cuvinte este conţinută o doctrină nouă pentru Romano-
Catolicism, dar de multă vreme acceptată de Protestantism. Conform ei,
separările existente între Creştinii de pe pământ sunt de fapt iluzorii – ele nu
ajung până la ceruri. Aşa încât nu se ţine seamă de cuvintele Mântuitorului
nostru cu privire la pedepsirea celor ce nu ascultă de Biserică (Matei 8, 18), ci
sunt considerate ca neavând valabilitate. O astfel de doctrină este nouă nu
numai pentru noi Ortodocşii, ci în aceeaşi măsură şi pentru Romano-Catolici, a
căror concepţie despre această chestiune, atât de diferită de cea din prezent,
a fost exprimată în 1928 în enciclica Mortalium Animos a Papei Pius al XI-lea.
Deşi Romano-Catolicii fac parte dintre cei „din afară“ (1 Corinteni 5, 13), şi nu
suntem direct preocupaţi de orientările schimbătoare din părerile lor,
apropierea lor de ecleziologia Protestantă ne interesează numai în măsura în
care ea coincide cu acceptarea simultană a unor atitudini similare de către
Constantinopol. Ecumenişti de formaţie Ortodoxă şi ecumenişti de
formaţie Protestanto-Romano-Catolică ajung la unanimitate de păreri
în aceeaşi erezie.
Patriarhul Atenagoras a răspuns sus-citatei scrisori a Papei pe 21 Martie
1971, într-un duh asemănător. Când îi vom cita cuvintele, vom evidenţia cele
mai importante fraze. În timp ce Papa, care nu este interesat de armonia
dogmatică, îl invită pe Patriarh „să facă tot ce e posibil să grăbească acea
mult dorită zi când, la finalul unei slujbe comune, vom fi învredniciţi să ne
împărtăşim împreună din acelaşi Potir al Domnului” (ibid.), Patriarhul
răspunde în acelaşi duh, adresându-se Papei ca unui „frate mai mare“ şi
spunând că, „… urmând dorinţa sfântă a Mântuitorului Care vrea ca Biserica
Lui să fie Una, vizibilă întregii lumi, astfel ca întreaga lume să încapă în Ea,
noi în mod constant şi susţinut ne abandonăm pe noi înşine spre călăuzire
Sfântului Duh, pentru continuarea fermă şi îndeplinirea acum-pornitei şi aflate
în derulare munci sfinte începute cu Dumneavoastră, în Sfânta noastră
dorinţă comună de a face vizibilă şi vădită în lume Biserica lui Hristos cea
una, sfântă, universală şi apostolică“ (ibid., pp. 618-619).
În continuare Patriarhul scrie: „ Cu adevărat, chiar dacă Biserica – şi cea
din est şi cea din vest – au fost înstrăinate una de alta pentru abateri
cunoscute numai de către Domnul, ele nu sunt efectiv despărţite de
comuniunea întru taina lui Dumnezeu-omul Iisus şi întru Biserica Sa Divino-
umană“ (ibid., pp. 620).
Patriarhul menţionează cu amărăciune că „noi am fost înstrăinaţi de
dragostea reciprocă, şi binecuvântatul dar al mărturisirii într-un singur cuget
a credinţei lui Hristos a fost luat de la noi.“ El spune că: „am fost lipsiţi de
binecuvântarea de a urca împreună la altarul cel unul … şi de deplina şi
împreună-împărtăşirea cu acelaşi cinstit Trup şi Sânge euharistic, chiar dacă
n-am încetat să recunoaştem, fiecare în celălalt, validitatea preoţiei apostolice
şi validitatea tainei Dumnezeieştii Împărtăşanii“ (ibid.). Totuşi, în acest

7
moment, Patriarhul remarcă: „suntem fără îndoială chemaţi să procedăm la
unirea finală în împreună-slujire şi împărtăşire cu cinstitul Sânge al Lui
Hristos din acelaşi sfânt potir“ (ibid., pp. 620-623).
În această scrisoare sunt exprimate multe idei ne-Ortodoxe care,
dacă sunt urmate până la sfârşitul lor logic, ne conduc la cele mai
dezastruoase concluzii. Din cuvintele citate rezultă că ecumeniştii
conduşi de Patriarhul Atenagoras nu cred în Biserica aşa cum a fost Ea
întemeiată de Mântuitor. Contrar Cuvântului Lui (Matei 16, 18), acea
Biserică nu mai există pentru ei, iar Papa şi Patriarhul împreună vor
face „vizibilă şi vădită“ o nouă biserică ce va cuprinde întreaga
omenire. Nu e îngrozitor să auzi aceste cuvinte, „vizibilă şi vădită“, din
gura unui Patriarh Ortodox? Nu cumva este o renunţare la Biserica
existentă a lui Hristos? Este oare posibil să faci o nouă biserică vizibilă
fără să renunţi mai întâi la Însăşi Biserica ce a fost creată de Domnul?
Dar pentru cei care îi aparţin Ei şi cred în Ea, nu este nevoie să fie
făcută vizibilă şi vădită nici o Biserică nouă. Încă şi „vechea“ Biserică a
Sfinţilor Apostoli şi Părinţi este prezentată de către Papă şi Patriarh
într-o manieră deformată astfel încât să creeze în mintea cititorului
iluzia că Ea este cumva conectată cu noua biserică pe care ei doresc s-
o creeze. În acest scop ei încearcă să prezinte separarea dintre
Ortodoxie şi Romano-Catolicism ca şi cum n-ar fi existat niciodată.
În rugăciunea lor comună din Bazilica Sfântului Petru, Patriarhul Atenagoras
şi Papa Paul al VI-lea au declarat că ei se consideră pe ei înşişi deja uniţi „în
vestirea aceleiaşi Evanghelii, în acelaşi Botez, în aceleaşi taine şi harisme“
(ibid., p.660).
Dar chiar dacă Papa şi Patriarhul au declarat nule şi neavenite
Anatemele care au existat vreme de nouă secole, înseamnă oare
aceasta că motivele pentru pronunţarea lor, care sunt cunoscute
tuturor, au încetat să mai existe? Înseamnă oare aceasta că nu mai
există rătăcirile Latinilor, de care li se cerea să se lepede pentru a
intra în Biserică? Biserica Romano-Catolică, cu care Patriarhul
Atenagoras doreşte neapărat să stabilească comuniunea liturgică, şi cu
care, prin acţiunile Mitropolitului Nicodim al Leningradului şi ale
altora, Patriarhia Moscovei a intrat deja în comuniune, nu este nici
măcar aceeaşi biserică cu care Biserica Ortodoxă condusă de Sfântul
Marcu al Efesului a refuzat să intre în uniune. Această biserică e încă şi
mai îndepărtată de Ortodoxie acum, prin faptul că a introdus şi mai multe
doctrine noi şi că a acceptat din ce în ce mai mult principiile reformării, ale
ecumenismului şi modernismului.
În mai multe hotărâri ale Bisericii Ortodoxe, Romano-Catolicii au
fost socotiţi eretici. Chiar dacă, din când în când, ei erau primiţi în

8
sânul Bisericii într-un mod asemănător celui aplicat Arienilor, trebuie
să menţionăm că vreme de multe secole, şi chiar în zilele noastre,
Bisericile Greceşti i-au primit prin Botez. Dacă după secolele următoare
anului 1054 Latinii au fost primiţi în sânul Bisericilor Greacă şi Rusă prin două
ritualuri, cel al Botezului sau cel al Mirungerii, aceasta a fost fiindcă, deşi
toată lumea îi recunoştea ca eretici, o regulă generală pentru întreaga
Biserică cu privire la mijlocul de primire a lor nu era încă stabilită. De pildă,
când la începutul secolului al XII-lea, Prinţul Serbiei şi tatăl lui Ştefan
Nemania a fost forţat să-l supună botezului Latin pe fiul său, la întoarcerea lui
ulterioară în Rasa, el l-a botezat în Biserica Ortodoxă. ( Short Outline of the
Orthodox Churches, Bulgarian, Serbian and Romanian /Scurt rezumat al
Bisericilor Ortodoxe Bulgară, Sârbă şi Română, E. E. Golubinsky, Moscova,
1871, p. 551). Într-o altă lucrare monumentală, The History of the Russian
Church / Istoria Bisericii Ruse (Vol. I/II, Moscova, 1904, pp. 806-807),
Profesorul Golubinsky, în descrierea poziţiei luate de Biserica Rusă în privinţa
Latinilor, prezintă multe împrejurări care arată că, prin aplicarea diverselor
metode de a-i primi pe Latini în obştea Bisericii Ortodoxe, uneori botezându-i
şi alteori mirungându-i, atât Bisericile Greceşti cât şi cele Ruseşti îşi asumau
faptul că ei sunt eretici.
De aceea, declaraţia că, de-a lungul acelor secole, „noi n-am încetat să
recunoaştem, fiecare în celălalt, validitatea preoţiei apostolice şi
validitatea tainei Dumnezeieştii Împărtăşanii“ este absolut
incompatibilă cu faptul istoric. Separarea dintre noi şi Roma a existat
şi există; mai mult, ea nu e iluzorie, ci reală. Separarea pare iluzorie
numai celor care nu dau nici o însemnătate cuvintelor Mântuitorului, spuse
Apostolilor Săi, şi prin ei urmaşilor lor: „Adevărat grăiesc vouă; Oricâte veţi
lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi
dezlegate şi în cer“ (Matei 18,18).
Mântuitorul spune „Adevărat grăiesc vouă“, şi Patriarhul Îl contrazice
şi declară cuvintele Lui ca fiind neadevărate. Din spusele Patriarhului
trebuie să conchidem că, chiar dacă Latinii erau consideraţi eretici de către
întreaga Biserică Ortodoxă, chiar dacă nu puteau primi Sfânta Împărtăşanie,
chiar dacă erau primiţi în sânul Bisericii, timp de multe secole, prin Botez – şi
nu cunoaştem nici o hotărâre în Est care să revoce această poziţie – totuşi ei
continuau să fie membri ai Trupului lui Hristos şi nu erau separaţi de tainele
Bisericii. Într-o asemenea afirmaţie nu există nici o logică. Ea dovedeşte o
pierdere a contactului cu istoria reală a Bisericii. Ne dă un exemplu de
aplicare în practică a doctrinei Protestante conform căreia excomunicarea din
Biserică din cauza unor rătăciri dogmatice nu îl împiedică pe cel excomunicat
să-I rămână membru. Cu alte cuvinte, înseamnă că „comuniunea întru taina
lui Dumnezeu-omul Iisus“ nu depinde în mod necesar de apartenenţa la
Biserica Ortodoxă.

9
 Într-o încercare de a găsi vreo justificare pentru teoria lor ecumenică, ei
încrearcă să ne convingă că apartenenţa la Biserică fără deplinul acord
dogmatic cu Ea era permis în trecut. În declaraţia lui oficială la Fanar, făcută
când scrisoarea sa către Papă a fost publicată, Patriarhul Atenagoras a
încercat să ne convingă că, fără a se împotrivi realităţilor prezentate anterior,
Biserica Estică nu a rupt comuniunea ei cu Roma nici chiar când deosebirea
dogmatică a fost evidentă.
Într-adevăr, se pot găsi câteva exemple singulare de comuniune. În
unele locuri, chiar şi după 1054, unii ierarhi Estici e posibil să nu se fi grăbit
să înfiereze drept erezii diverse doctrine greşite apărute în Biserica Romei.
Dar o suferinţă îndelungată înainte de moarte este totuşi o boală, şi
moartea pe care o cauzează rămâne moarte, oricât de mult a durat până să se
petreacă. În cazul Romei, acest proces era deja evident pe vremea Sfântului
Fotie, dar numai mai târziu, în 1054, el a devenit o separare definitivă.
Schimbul de scrisori dintre Patriarhul Constantinopolului şi Papa de la
Roma ne-a făcut în mod necesar să stăruim nu puţin asupra relaţiei Bisericii
Ortodoxe cu Latinii. Dar Patriarhul Atenagoras merge încă şi mai
departe, egalizând Papismul cu Ortodoxia. Vorbim aici despre afirmaţia sa
către Roge Schutz, un pastor al Bisericii Protestante Reformate a Elveţiei.
„Doresc să vă fac o mărturisire“, a spus el. „Sunteţi preot. Eu aş putea primi
din mâinile dumneavoastră Trupul şi Sângele lui Hristos.“ În următoarea zi a
adăugat „M-aş putea spovedi la dumneavoastră.“ (ziarul Le Monde, 21 Mai
1970).
Ecumenişti de formaţie Ortodoxă vor să submineze chiar şi autoritatea
Sinoadelor Ecumenice pentru a realiza comuniunea cu ereticii. Aşa ceva
s-a petrecut în timpul dialogului cu Monofiziţii. La întâlnirea cu ei de la
Geneva, o poziţie Ortodoxă clară a fost susţinută cu adevărat numai de unul
sau doi dintre participanţi, în timp ce restul au manifestat pornirea tipic
ecumenistă de a înfăptui intercomuniunea cu orice preţ, chiar fără realizarea
unui deplin acord dogmatic între Ortodocşi şi Monofiziţi. Rev. Dr. Ioan
Romanides, reprezentantul Bisericii Greciei, a fost perfect îndreptăţit să
afirme următoarele despre membrii Ortodocşi de la Conferinţă: „Am fost tot
timpul ţinta unei tehnici ecumeniste care vizează înfăptuirea intercomuniunii
sau comuniunii sau uniunii fără un acord asupra Sinoadelor Ecumenice
Calcedon, al 5-lea, al 6-lea şi al 7-lea.“ (Procesul Verbal al Conferinţei de la
Geneva, The Greek Orthodox Theological Review / Revista Teologică Ortodoxă
Greacă, Vol. XVI, p. 30). Ca rezultat al unor asemenea tactici, una din
rezoluţiile acestei conferinţe este de fapt un acord de a cerceta posibilitatea
întocmirii unei formule de Convenţie care nu ar fi o declaraţie dogmatică la
nivelul unei mărturisiri de credinţă, ci mai degrabă ar servi ca o bază pe care

10
Ortodocşii şi Monofiziţii ar putea purcede spre unirea într-o Euharistie
comună. (ibid., p. 6).
În pofida declaraţiilor categorice din partea Monofiziţilor, că în nici un
caz ei nu vor accepta Sinodul de la Calcedon şi restul Sinoadelor Ecumenice
următoare, delegaţia Ortodoxă a semnat o rezoluţie, recunoscând-o ca şi cum
nu e necesar ca Anatemele să fie ridicate, sau ca şi cum Ortodocşii îi primesc
pe Dioscor şi Sever ca sfinţi, sau ca şi cum Monofiziţii îl recunosc pe Papa
Leon ca fiind sfânt. Dar refacerea comuniunii va aduce cu ea consecinţa că
Anatemele de ambele părţi vor înceta să aibă efect. (ibid., p. 6).
La încă o conferinţă din Addis Abbeba, declaraţile ne-Ortodoxe ale
reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe au fost sprijinite de Mitropolitul Nicodim
al Leningradului şi de Rev. V. Borovoi, având drept rezultat o rezoluţie ca
anatemele reciproce să fie pur şi simplu uitate. „Ar trebui oare să existe o
declaraţie sau o ceremonie oficială în care anatemele să fie ridicate? Mulţi
dintre noi am simţit că e mult mai simplu să abandonăm aceste anateme în
mod paşnic, aşa cum au început să o facă unele Biserici“ (ibid., p. 211).
Aici vedem din nou în practică conceptul Protestant al
ecleziologiei, în care excomunicarea cuiva pentru rătăcire dogmatică
nu împiedică ereticii să aparţină Bisericii. Rev. Vitali Borovoi exprimă
desluşit această atitudine în lucrarea sa „Recunoaşterea Sfinţilor şi Problema
Anatemelor“, prezentată la conferinţa de la Addis Abbeba, afirmând clar că şi
Monofiziţii şi Romano-Catolicii sunt membri desăvârşiţi ai Trupului lui Hristos.
El pretinde că Ortodocşii, Romano-Catolicii şi Monofiziţii au „o singură Sfântă
Scriptură, o singură Tradiţie Apostolică şi origine sfântă, aceleaşi taine, şi, în
esenţă, o singură evlavie şi o singură cale de mântuire“ (ibid., p. 246). Cu
asemenea atitudini, e oare vreo surpriză că compromisul domneşte
suveran în relaţia dintre promotorii Ortodocşi ai ecumenismului şi
Romano-Catolici, Protestanţi şi Anti-Calcedonieni?
Întrecându-l chiar şi pe Patriarhul Atenagoras, Mitropolitul Nicodim,
reprezentantul Patriarhiei Moscovei, a dat împărtăşania clericilor Romano-
Catolici în Catedrala Sfântului Petru pe 14 Decembrie 1970. El a slujit acolo
Sfânta Liturghie, deşi erau încălcate Canoanele, un cor de studenţi ai
Colegiului Pontifical a cântat, şi clericii Latini au primit împărtăşania din
mâinile lui. (Diakonia No. 1, 1971)
Mai mult, în spatele acestor manifestări practice ale aşa-numitei ME,
sunt desluşibile alte scopuri mai cuprinzătoare, care conduc la desfiinţarea
totală a Bisericii Ortodoxe.
Atât CMB cât şi dialogurile între felurite confesiuni Creştine şi chiar cu
alte religii (cum ar fi, de exemplu, Islamul şi Iudaismul) sunt verigi într-un lanţ
care, în viziunea ecumeniştilor, trebuie să crească pentru a include întreaga

11
omenire. Această direcţie este deja evidentă la Adunarea CMB de la Uppsala
din 1967.
Conform ecumeniştilor, toate acestea pot fi îndeplinite printr-un
Sinod special, care în ochii lor ar fi cu adevărat „ecumenic“, fiindcă ei
nu recunosc Sinoadele Ecumenice istorice ca fiind într-adevăr aşa.
Formula este dată în gazeta ecumenistă Romano-Catolică Irenicon, şi este
următoarea:
1. Înfăptuirea de gesturi de împăcare, pentru care ridicarea Anatemelor din
1054 dintre Roma şi Constantinopol poate servi ca exemplu.
2. Comuniunea în Euharistie; cu alte cuvinte, o soluţie pozitivă la problema
intercomuniunii.
3. Acceptarea unei înţelegeri clare că noi toţi aparţinem unei entităţi
universale (Creştine) care ar trebui să dea loc la diversitate.
4. Acel Sinod ar trebui să fie o dovadă a unităţii oamenilor în Hristos.
(Irenicon, Nr. 3, 1971, pp. 322-323).
Acelaşi articol declară că Secretariatul Romano-Catolic pentru Unire
lucrează la obţinerea aceluiaşi rezultat, cum a spus Cardinalul Willebrands la
Evian. Şi Adunarea pentru Credinţă şi Rânduială şi-a ales ca temă principală
„Unitatea Bisericii şi Unitatea Omenirii“. Conform unei noi definiri, totul se
raportează la ecumenism, „care este legat de înnoirea şi reunirea Bisericii, ca
ferment pentru creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu în lumea oamenilor care-şi
caută unitatea“ (Service d'information/ Serviciul de informare, Nr. 9,
Februarie, 1970, pp. 10-11). La Conferinţa Comitetului Central de la Addis
Abbeba, Mitropolitul George Khodre a făcut un raport care de fapt tinde să
lege într-un fel Biserica cu toate religiile. El vede insuflarea Sfântului Duh
chiar şi în religiile ne-Creştine, astfel încât, după părerea lui, când noi ne
împărtăşim cu Trupul lui Hristos, suntem uniţi cu toţi cei pe care Domnul
nostru îi îmbrăţişează în dragostea Sa pentru omenire. ( Irenikon, 1971, No.
2, pp. 191-202).
Aici este târâtă Biserica Ortodoxă! Pe dinafară, această mişcare e
manifestată prin “dialoguri“ interminabile; reprezentanţii Ortodocşi sunt
angajaţi în dialoguri cu Romano-Catolicii şi Anglicanii; ei rând pe rând sunt în
dialog unii cu alţii, cu Luterani, alţi Protestanţi, şi chiar cu Iudei, Mahomedani
şi Budişti.
Chiar de curând, Exarhul Patriarhului Atenagoras în Americile de Nord
şi Sud, Arhiepiscopul Iacov, a luat parte la un dialog cu Evreii. El a remarcat
că, după câte ştia, în nici o altă perioadă din istorie un asemenea „dialog
teologic cu Evreii nu a avut loc cu sponsorizarea Bisericii Greciei“. În afara
problemelor cu caracter naţional, „grupul a fost de acord şi să analizeze
liturghia cu erudiţi Ortodocşi Greci angajându-se să-şi revizuiască

12
textele liturgice, în condiţiile îmbunătăţirii referirilor la Evrei şi
Iudaism, acolo unde ele sunt găsite negative sau ostile“. (Religious
News Service/ Serviciul de Informaţii Religioase, 27 Ianuarie, 1972, pp. 24-25)
Aşadar, Patriarhul Atenagoras şi alţi ecumenişti nu îşi limitează planurile lor la
unirea cu Romano-Catolicii şi Protestanţii; planurile lor sunt şi mai
ambiţioase.
Am citat deja cuvintele Patriarhului Atenagoras, că Domnul doreşte ca
„Biserica Lui să fie Una, vizibilă întregii lumi, astfel ca întreaga lume să
încapă în Ea.“ Un teolog grec şi fost decan al Facultăţii de Teologie din Atena,
scrie în aproximativ acelaşi stil. În dezvoltarea ideii ecumeniste de Biserică,
gândirea lui ajunge la aceleaşi concluzii. El afirmă că duşmanii ecumenismului
se împotrivesc voii lui Dumnezeu. După părerea lui, Dumnezeu îi primeşte pe
toţi oamenii ca membri ai Bisericii Sale Una ieri, azi şi mâine, ca plinătate a
acelei Biserici. (Bulletin Typos Bonne Presse, Atena, 1971).
Chiar dacă este evident pentru orice om cu cunoştinţe elementare de
dogmatică a Bisericii Ortodoxe că o asemenea concepţie despre Biserică se
deosebeşte enorm de aceea a Sfinţilor Părinţi, considerăm necesar să
subliniem adâncimea acestei contradicţii.
Unde şi când a promis Domnul că întreaga lume va putea fi unită în
Biserică? O astfel de aşteptare nu e nimic altceva decât o aşteptare hiliastă
fără fundament în Sfintele Evanghelii. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire;
dar nicidecum nu răspund toţi. Hristos a vorbit despre Creştini ca despre cei
din lume daţi Lui (Ioan 17, 6). El nu S-a rugat pentru întreaga lume, ci pentru
acei oameni daţi Lui din lume. Şi Sfântul Apostol Ioan învaţă că Biserica şi
Lumea sunt în opoziţie una cu alta, şi îi povăţuieşte pe Creştini, zicând: „Nu
iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea
Tatălui nu este întru el.“ (1 Ioan 2, 15). Privitor la fiii Bisericii, Mântuitorul a
spus, „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume“ ( Ioan 17, 16). Prin
persoana Apostolilor, Mântuitorul a avertizat Biserica despre faptul că în lume
va avea necazuri (Ioan 16, 33), explicând ucenicilor Săi: „Dacă aţi fi din lume,
lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, de aceea
lumea vă urăşte“ (Ioan 15, 19). Prin urmare, vedem că în Sfintele Scripturi este
făcută o distincţie clară între fiii Bisericii şi restul omenirii. Adresându-se
Credincioşilor în Hristos şi deosebindu-i de necredincioşi, Sfântul Petru scrie:
„Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt“ (1 Petru 2, 9).
În nici un fel nu suntem asiguraţi în Scriptură de triumful
adevărului pe pământ înainte de sfârşitul lumii. Nu există nici o
făgăduinţă că lumea va fi transformată într-o biserică unind întreaga
omenire, cum cred ecumeniştii înfocaţi; există însă avertizarea că în
zilele din urmă religia va lipsi şi Creştinii vor suferi mare asuprire şi
ură din partea tuturor neamurilor pentru numele Mântuitorului nostru

13
(Matei 24, 9-12). Chiar dacă întreaga omenire a păcătuit prin întâiul Adam,
prin cel de-al doilea Adam, Hristos, numai acea parte a umanităţii care „se
naşte de sus“ este unită întru El (Ioan 3, 3; 7). Şi chiar dacă în lumea
materială Dumnezeu „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi
trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5, 45), El nu-I
primeşte pe cei nedrepţi în Împărăţia Lui. Mai degrabă El li se adresează cu
aceste cuvinte ameninţătoare: „Nu oricine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra
în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri“ (Matei
7, 21). Fără îndoială că Mântuitorul nostru se adresează ereticilor când spune:
„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am
prorocit, şi nu în numele Tău am scos demoni, şi nu în numele Tău minuni
multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi.
Depărtaţi-vă de la mine cei ce lucraţi fărădelegea“ (Matei 7, 22-23).
Domnul le spune ereticilor „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi“,
dar Patriarhul Atenagoras încearcă să ne convingă că ei nu sunt efectiv
despărţiţi de „comuniunea întru taina lui Dumnezeu-omul Iisus şi
întru Biserica Sa Divino-umană“. Această credinţă în reînnoirea
întregii umanităţi în cadrul bisericii celei noi şi universale împrumută
ecumenismului caracterul unei erezii hiliaste, care devine din ce în ce
mai evidentă în încercările ecumeniste de a-i uni pe toţi, neţinând cont
de adevăr şi rătăcire, şi în pornirea lor de a crea nu numai o nouă
biserică, ci şi o nouă lume. Cei ce propagă această erezie nu vor să creadă
că pământul şi tot ceea ce este pe el va arde, cerurile vor pieri şi stihiile se vor
topi de căldura arzătoare. (2 Petru 3, 1-12). Ei uită că numai după aceea un
Cer nou şi un Pământ nou, în care va locui adevărul, vor apărea prin cuvântul
creator al lui Dumnezeu – nu prin sforţările organizaţiilor omeneşti. De aceea
eforturile Creştinilor Ortodocşi nu trebuie îndreptate spre înfiinţarea
de organizaţii, ci către scopul de a deveni locuitori ai noii Creaţii după
Judecata de Apoi, prin trăirea unei vieţi evlavioase în adevărata
Biserică cea Una. Între timp, activităţile care au ca scop construirea
Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ printr-o unire şarlatanească a diverselor
confesiuni, fără respect pentru Adevărul care este păstrat numai în cadrul
Tradiţiei Sfintei Biserici Ortodoxe, nu vor face decât să ne îndepărteze de
Împărăţia lui Dumnezeu, ducându-ne în împărăţia lui Antihrist.
Trebuie înţeles faptul că împrejurarea care L-a făcut pe Mântuitorul nostru să
Se întrebe dacă la A Doua Sa Venire va mai găsi încă Credinţă pe pământ este
cauzată nu numai de propagarea directă a ateismului, ci şi de răspândirea
ecumenismului.
Istoria Bisericii dă mărturie că Creştinismul nu a fost răspândit
prin compromisuri şi dialoguri între Creştini şi necredincioşi, ci prin
mărturisirea adevărului şi respingerea fiecărei minciuni şi fiecărei
rătăciri. Trebuie remarcat că, în general, nici o religie nu a fost vreodată

14
răspândită de aceia care se îndoiau de adevărul ei deplin. Noua, atot-
cuprinzătoarea “biserică“ ce este înălţată de către ecumenişti este de
tipul acelei Biserici din Laodiceea prezentate în Apocalipsă: ea este
căldicică, nici caldă nici rece faţă de Adevăr, şi acestei noi “biserici“ îi
pot fi aplicate acum cuvintele adresate Îngerului Bisericii din
Laodiceea din vechime: „Astfel fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici
rece – am să te vărs din gura Mea“ (Apocalipsa 3,16). Astfel, pentru că ei
n-au primit „dragostea ca să poată fi mântuiţi“, în locul unei renaşteri
a religiei, această “biserică“ arată lucrul despre care am fost avertizaţi
de către Apostol: „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de
amăgire, ca ei să creadă minciuni; ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au
crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea“ (2 Tesaloniceni 2, 11-12).
Prin urmare, din motivele expuse mai sus, Prea Cucernicii Membri ai
Sinodului nostru de Episcopi, în unanimitate, au fost de acord să recunoaştem
ecumenismul ca o erezie primejdioasă. Observându-i răspândirea, ei ne-au
rugat să comunicăm părerea noastră tuturor Fraţilor Episcopi din întreaga
lume.
Îi rugăm înainte de toate să se roage ca Domnul să cruţe Biserica Sa
Sfântă de urgia care va fi cauzată de această nouă erezie, deschizând ochii
duhovniceşti ai tuturor, spre înţelegerea adevărului în faţa rătăcirii.
Fie ca Domnul nostru să ne ajute pe fiecare dintre noi să păstrăm
Adevărul în puritatea în care ne-a fost încredinţat nouă, nepângărit, şi să ne
hrănim turmele întru credinţa şi evlavia lui.

Mitropolitul Filaret
Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

traducere Mihaela Leontescu

Original: https://www.stmaryofegypt.org/files/library/philaret/philaret6.htm

15