Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci

Una din cele mai complexe naratiuni ale lui Mircea Eliade ramane, fara
indoiala, „La tiganci” (1959), nuvela cu bogate rezonante mitologice.

Cu toate acestea, dimensiunea filosofica de la care porneste autorul nu este

prezenta la suprafata operei, ci se mentine intr-un plan indepartat (camuflat) al
relatarii.

Accentul este pus pe prezentarea aventurilor extraordinare pe care le traieste un

mediocru profesor de pian care, asemenea lui Iancu Gore, se vede confruntat cu
niste situatii ce-i depasesc capacitatea de intelegere.

Nuvela incepe in maniera operelor traditionaliste din secolului al XIX-lea, prin

descrierea unei realitati cotidiene: o calatorie facuta in tramvai cu mentionarea
caldurii toride de vara si cu discutie aparent lipsita de interes. La un moment dat se
pomeneste ca din intamplare – de tiganci, subiectul acaparand pentru un timp
conversatia. In arsita zilei, gradina plina de nuci a tigancilor pare un eden al
placerilor, o tentatie suprema situata in inima Bucurestiului, toropit de zapuseala.

Caldura mare formeaza resortul unic al actiunii. Fara aceasta arsita, Gavrilescu nu
ar fi intrat niciodata „la tiganci”, spatiu tabu pentru un om corect si „familist”. Doua
elemente intamplatoare – caldura si pierderea partiturilor – decid aventura bizara a
personajului.

Dandu-si seama ca si-a uita partiturile in strada Preoteselor, Gavrilescu coboara din
tramvai si intentioneaza sa o porneasca indarat. De acum inainte totul se va
petrece in contratimp. Din cauza caldurii, profesorul de pian nu mai rezita sa
astepte tramvaiul si se refugiaza in singurul loc unde este prezenta umbra. Exact in
momentul cand ajunge in spatiul protector de sub copaci trece si tramvaiul ce ar fi
putut impiedica experienta sa curioasa.

De la bun inceput, Gavrilescu remarca faptul ca gradina tigancilor alcatuieste un

taram privilegiat, incarcat cu semnificatii aparte: „La umbra nucilor il intampina o
neasteptata, nefireasca racoare si Gavrilescu ramase o clipa derutat, zambind.
Parca s-ar fi aflat dintr-o data intr-o padure, la munte. Incepu sa priveasca uluit,
aproape cu respect, arborii inalti, zidul de piatra acoperit cu iedera, si pe nesimtite
il cuprinse o infinita tristete”. Locul acesta sustras exceselor climaterice constituie
un fel de paradis terestru, ramanerea eroului aici fiind conditionata de modul in
care trece probele la care este supus.

Legatura dintre taramul profan din care vine profesorul de pian si cel mitic in care el patrunde este
mediata de una din „tiganci”. Gavrilescu este ajutat sa razbata in noul spatiu deoarece el nu este un
initiat. Despre latentele deosebite ale locului ne mai puteam da seama si din descrierea casutei
arhaice in care este primit Gavrilescu. Acesta este introdus intr-o odaie cu o penumbra curioasa, de
parca ferestrele ar fi avut geamuri albastre si verzi, amanunte ce ne demonstreaza ca este vorba de o
versiune a miraculoasei camere Sambô din romanul „Noapte de Sanziene”. Principala calitate a
gradinii tigancilor este situarea ei in afara de timp, fapt remarcat si de batrana care il ia in primire pe
profesorul de pian: „Nu e graba, spuse batrana. Avem timp. Nu e nici trei…”.
In acest context ceasul devine un instrument inutil, ce se opreste intr-un moment de perfectiune a
timpului, in jurul simbolicei cifre trei: „Atunci sa stii ca iar a stat ceasul, sopti batrana cazand din nou
pe ganduri”. Bordeiul unde e introdus Gavrilescu dupa ce a platit vama necesara constituie un loc in
care, in multe societati traditionale, se desfasoara initierea. Rolul lui se pastreaza si in cazul
personajului lui Mircea Eliade. Patrunderea in bordei aduce cu sine regasirea memoriei, face posibila
comunicarea cu trecutul.

Revenirea memoriei echivaleaza cu o intoarcere in timp la vremea tineretii, a fericirii depline, cand
Gavrilescu o iubea pe Hildagard: „In acea clipa se simti deodata fericit parca ar fi fost din nou tanar, si
toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemeni a lui”.