You are on page 1of 2

Familia, cea dintâi "școală"

Familia este cea dintâi "școală" în care copiii învață cum să se comporte în viață și în
societate. Pregătirea pentru viaţă a omului începe din primele luni de existenţă şi primii care
pun bazele educaţiei sale sunt părinţii, familia.
De calitatea achizițiilor psihocognitive, psihoafective și psihomotorii din primii ani de
viață depinde fundamental calitatea achizițiilor psihocomportamentale ulterioare. De aceea de
modul în care familia influențează dezvoltarea copilului în această perioadă a vieții depinde
comportamentul socio-relațional al viitorului adult.
În primii șapte ani de viață, copilul dovedește mare sensibilitate, receptivitate și
mobilitate, potențialul afectiv-volițional este în creștere iar înclinațiile, aptitudinile și
deprinderile se conturează. Acum se formează 3 grupe de deprinderi de bază: deprinderi
igenico-sanitare, deprinderi de ordine și curățenie, deprinderi de comportare civilizată și de
politețe. Cele mai importante deprinderi de comportament, așa numiții "șapte ani de-acasă":
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea,
grija faţă de unele lucruri încredinţate sunt învățate în familie.
Lipsa deprinderilor bune face posibilă instalarea unor deprinderi rele de aici
necesitatea ca în familie și la grădiniță, să se insiste pe formarea deprinderilor de bază, până
acestea se transformă în obișnuințe. Un elev fără „cei 7 ani de-acasă” va crea mereu probleme
chiar şi ca viitor adult.
Pentru formarea și consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinții să țină
seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, precum și cele psihofizice.
Modalitățile de educare trebuie să fie adaptate vârstei și puterei de întelegere a copiilor.
Buna cunoaştere a ceea ce trebuie să primească copilul şi primeşte concret din partea
familiei, conjugată cu o muncă metodică, pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în condiţiile unei
bune colaborări dintre familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei reprezintă
pârghii de bază în munca cu preşcolarul.
Familia se poate constitui într-un factor de risc sau în unul de protecţie în funcţie de
abilităţile pe care le dezvoltă copilului climatul educaţional şi afectiv existent în mediul
familial. Modul în care sunt prezentate, comentate, argumentate informaţiile de către părinţi,
influenţează opiniile şi atitudinile copiilor. Familia, şcoala şi alte microgrupuri (grupul de
prieteni) constituie medii de viaţă cu ponderi diferite de influenţare asupra copilului.
Comportamentul său nu poate fi înţeles decât totalizând ansamblul acestor influenţe. Atunci
când părinţii, elevii şi școala se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul
elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Dacă părinții comunică şi colaborează cu școala atunci cei care vor avea de câştigat
sunt copiii. Din păcate la începutul școlarizării părinţii participă activ la viaţa de şcolar însă cu
timpul încep să-şi limiteze implicarea doar la controlarea temei de acasă şi a carnetului de
note. Atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar
nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. De multe ori prezența lor la
ședințele cu părinții sau frecvența participării la consultațiile săptămânale cu profesorii scade
dramatic spre finalul clasei a-V-a. Cadrele didactice trebuie să dovedească mult tact în
prezentarea situației școlare a elevilor pentru ca uneori concentrându-se doar pe aspectele
negative legate de comportamentul elevului sau de rezultatele la învățătură îndepărtează
părinții de școală.
Cum nu există o "școală" a părinților, deși majoritatea adulților au access la informații
de specialitate despre cum să educi un copil, mulți părinți apelează la propria experiență și își
cresc copiii așa cum au fost crescuți ei sau având o copilărie nefericită, acordă acestora
libertate neîngrădită, ceea ce este în detrimentul dezvoltării ulterioare a copiilor. Este nevoie
ca școala prin sedințele cu părinții, prin orele de consiliere individuală sau prin lectoratele cu
părinții să ofere exemple despre modul în care trebuie să se comporte părinții în anumite
situații. Trebuie să existe o concordanță de cerințe între factorii de educație din familie și
grădiniță/școală.
Dacă până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl
are familia odată cu înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, de aceea
între acţiunile educative ale celor doi factori trebuie să existe un raport de complementaritate,
acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.

Bibliografie:
Băran-Pescaru, Adina - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București, 2004;
Ciofu, Carmen – Interacțiunea părinți-copii, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1989;
Silva Dima, Cei sapte ani de-acasă, Editura Didactică și pedagogica, București, 1992.