You are on page 1of 15

Răspunsul lumii Ortodoxe contemporane la

modelul biblic al relației Biserică-Stat: Teza unei


Teocrații Ortodoxe Coregente

Pr. Cătălin Varga

Abstract: Following the logic of the Biblical governmental system,


politics was not allowed to contaminate religion; instead, like in
other ancient states (Ugarit, Syria, Palestine), it simply had to
consolidate national feeling and territorial belonging, based on
which and within whose framework, the people could practise their
faith in Yahweh, the Only God, in full freedom. For this very
reason, the Leviathan proposed by Thomas Hobbes does not have a
correspondence in the Jewish-Christian world. The birth of a
political system based on society voluntarily renouncing its most
basic rights, established by God in the Torah, only for a utopian
peace with civil security blatantly contradicts the politics revealed
by the Scriptures: christian doctrine requires abiding by political
power and not showing an obedience that precedes spiritual
corruption (Matt. 22:21; Rom. 13:1-7; 1Tim. 2:1-3; Titus 3:1-2;
1Ptr. 2:13-17). This is precisely why, hoping to correct certain
deviations that still exist, we put forward an orthodox vision of
theocracy – the sole form of government revealed by God. In this
context of Biblical theocracy, the Constitution of a state must be
based on the moral values of the Law of God; leaders must
faithfully bow to God and the rights of ordinary people, foreseen by
the Torah – the Word of the Lord –, must be respected.
Keywords: Biblical governmental system, ancient paradigm, Law
of God, Thomas Hobbes Leviathan, Orthodox theocracy, human
rights.

1. Modelul iudaic al relaționării dintre autoritatea civilă și cea


religioasă pe scurt

Profetul trebuia să transmită poporului intenția lui Dumnezeu


(Amos 3, 8), fie că aceștia doreau sau nu să se supună. Acesta își începea

Preotdoctorand al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității “Babeș-


Bolyai” din Cluj-Napoca.
ȘcoalaInternațională de Vară a DoctoranzilorTeologi (2019) – Ediția a VII-a

discursul cu formula introductivă (captatio benevolentiae) de genul: koh


amar Yahwe ‫( אָ מַ֣ר יְהוָ ָ֑ה‬Așa grăiește Domnul), informând poporul cu
privire la planul divin despre lume1. Vestind catastrofa iminentă, profeții
se considerau trimișii unui avertisment divin2, interpretând geopolitica
internațională a vremii, din perspectiva unui Dumnezeu Care Se implică
pedagogic în istoria poporului Israel3. Prin graiul profetic, li se
reaminteau credincioșilor din Israel, obligațiile asumate solemn pe Sinai
sub forma Legământului, misiunea lor vocațională, țintind înspre
direcția stilului de viață israelit, care lepădând cerințele Legământului,
prin practicarea idolatriei, desfrânării și crimei, nu mai erau pe placul lui
YHWH. Slujba profetului, era de a-l determina pe israelitul ce-a
repudiat Legea, prin conduita sa nepotrivită, să reia calea cunoașterii lui
Dumnezeu, fiindcă YHWH prin trimisul său, profetul, vrea să-i
dovedească că El nu Și-a uitat Legământul, și că Dumnezeu prin
mesagerii Săi, a pornit în căutarea omului pierdut4. Profetul era trimis
astfel, în perioada de mare criză morală, pentru a corija derapajele și-a
reaminti poporului care este voia lui Dumnezeu ce trebuie urmată.
Regalitatea în Israel reprezenta forma de conducere a unei
monarhii constituționale, ea fiind structurată potrivit învățăturilor Legii
lui Dumnezeu (Torah). Legea scrisă era ghidul oricărui rege din
perioada lumii antice, spun rabinii, regele fiind obligat să o studieze și
să o pună în aplicare atât la nivel personal cât și comunitar5. În cazul în
1 Geoffrey WIGODER, Enciclopedia Iudaismului, București, Editura Hasefer, 22016, p.
537.
2 Profeții Ieremia și Iezechiel, adesea au înștiințat poporul despre apropiata pedeapsă a

lui Dumnezeu, însă israeliții profitau de condiția lor de popor ales, și își permiteau să
trăiască în tot felul de patimi, autoexcluzându-se astfel, de sub pronia divină (Ieremia
6, 14; Iezechiel 13, 10). Astfel că acești defetiști, au uitat cerințele Legământului lor
cu YHWH, atrăgând mânia lui Dumnezeu asupra lor, datorită faptelor de inechitate
socială (Isaia 1, 15-17; Ieremia 5, 28; Amos 5, 7-12; Miheia 3, 1), sincretism religios
(Isaia 1, 10-17; Ieremia 6, 20; Osea 6, 6; Amos 5, 21-27), politici străine (Isaia 30, 1-
5; 31, 1-3; Ieremia 2, 35-37; Iezechiel 16, 26; Osea 5, 13; 7, 11) – semne că poporul
și-a lepădat Stăpânul, violând astfel natura Alianței (berith). A se vedea E. JOHNSON,
„’ānaph; ’aph”, in Theological Dictionary of the Old Testament, vol. 1, (G.Johannes
Botterweck, Helmer Ringgren eds.), Grand Rapids, William B.Eerdmans Publishing,
1974, p. 357.
3 G. WIGODER, op.cit., p. 537.
4 André NEHER, L’essence du prophétisme, Paris, Calman-Lévy Editeur, 1972, p. 94.
5 Jeffrey H. TIGAY, Deuteronomy, Jerusalem, The Jewish Publication Society, 1996, p.

168; André LEMAIRE, Les écoles et la formation de la Bible dans l’ancient Israel,

2
SIVDT-2019 Comunicare şi comuniune. Biserica şi limbajul ei în societate

care autoritatea civilă în Israel făcea abuz de putere, încălcând drepturile


elementare ale omului, profetul trimis de Dumnezeu, avea datoria de a-i
aminti regelui, că atentarea la demnitatea omului, creat după chipul lui
Dumnezeu spre a se sfinți permanent, era egală cu atentarea la dreptul
de monarh suprem a lui Dumnezeu6 (Iezechiel 28, 1-2). Un astfel de caz
paradigmatic este episodul “Via lui Nabot” (1Regi 21, 1-16), în care
regele idolatru Ahab, suprimă dreptul la moștenirea părintească (‫נ ֲחלָה‬
nahalî) prevăzută prin Lege, a viticultorului Ahab7. Există o lege a
Dreptului Internațional, la care toate popoarele au subscris (Amos 1, 3 –
2, 38), o lege universal aplicabilă, ce vizează necesitatea respectării
demnității umane. Când israeliții promovau un model pur uman de rege,
ce se dezicea de normele dreptului internațional și de modelul
revelațional poruncit de Yahwe în Deuteronom 17, atunci cu toții
cădeau în greșeala de a desconsidera voința divină. Când funcția
monarhică este deviată de pe făgașul ei firesc, iar regele nu mai este
doar un simplu reprezentant al poporului și un obedient executor al
Torei9, ci se pretinde ultima autoritate, intrând flagrant în conflict de
interese cu Yahweh, atunci profetul rămâne unica soluție de rezolvare a

Göttingen, Vandenhoek & Ruprecht, 1981, p. 8-15.


6 Silviu TATU, Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeți. Studii în Vechiul Testament,
Oradea, Editura Metanoia, 2007, p. 139.
7 Paul R.HOUSE, 1,2 Kings, Nashville, Broadman&Holman Publishers, 1995, p. 232;

Richard D. NELSON, First and Second Kings, Atlanta, John Knox Press, 1973, p. 120.
8 Observăm din rechizitoriul profetului Amos că, minimele drepturi umane

internaționale ce trebuiau respectate cu orice preț vizau în special demnitatea


sclavilor, a săracilor, a prizonierilor de război, a femeilor însărcinate, a celor decedați
sau a muncitorilor. Aceste oracole ale proorocului Amos, sunt exemple de
particularități, ele se referă la faptele reprobabile consumate pe timp de război, la
toate soiurile de atrocități: cruzime irațională (1, 3. 11. 13); cumpărarea și vânzarea
de învinșilor de război (1, 6. 9); profanarea celor decedați (2, 1). Referințele
oracolelor nu vizează doar crimele săvârșite împotriva iudeilor, ci însuși Israel este
judecat de aceleași nelegiuiri (2, 6-16). Se înfierează prin urmare, nerespectarea
dreptului internațional ce vizează comportamentul pe timp de război, atât al
neamurilor păgâne cât și al poporului ales, care devenea îndoit vinovat, căci spre
deosebire de ceilalți, Israel avea revelată o lege clară a războiului de la care nu avea
voie să abdice (Deuteronom 20). A se vedea John H.WALTON et.alii., Comentariu
cultural-istoric al Vechiului Testament, Oradea, Editura Casa Cărții, 2016, pp. 822-
823; James D.G.DUNN, John W.ROGERSON, Eerdmans Commentary on the Bible,
Grand Rapids, William B.Eerdmans Publishing Company, 2003, p. 691.
9 S. TATU, op.cit., p. 77.

3
ȘcoalaInternațională de Vară a DoctoranzilorTeologi (2019) – Ediția a VII-a

crizei. De misiunea sa și de pocăința regelui și a poporului, va depinde


condamnarea respectiv izbăvirea lui Israel de mânia lui Dumnezeu.

2. Modelul creștin al relaționării dintre autoritatea civilă și cea


religioasă pe scurt

Perspectiva creștină a începutului de secol I, amprentată de


contextul politic al stăpânirii Imperiului Roman, continuă paradigma
iudaică de relaționare dintre autoritatea politică și cea religioasă,
introducând unele nuanțe. În linii mari, raportul este precizat în termeni
de echitate, de conviețuire pașnică: “Dați-i dar cezarului cele ce sunt ale
cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22,
21). Un dinar al acelor timpuri, purta portretul Împăratului Tiberiu
înconjurat de inscripția “Tiberius Caesar Divi Augusti Filius Augustus”,
iar pe spatele monedei, era înscripționat titlul “Pontifex Maximus”. Deși
cele două titluri, de fiu al divinului Augustus și de mare preot, puteau
lesne ofensa pietatea iudaică, Mântuitorul Iisus Hristos nu le contestă.
Mai mult decât atât, el se adresează zeloților evrei, folosind verbul
ἀπόδοτε10 care semnifică ceva mai mult decât simpla acțiune de “a da”
sau “a plăti”. Din context, reiese că verbul folosit, înseamnă a returna
ceva împrumutat sau plata unei datorii (5, 26; 6, 4; 18, 25-34; 20, 8 etc).
Taxele devin astfel, nu o impozitare arbitrară, ci o datorie civilă față de
guvernul imperial, sub protecția căruia se aflau și evreii prin simpla
folosire a valutei curente. Dacă ei erau datori să plătească taxă
Templului, de asemenea trebuiau să procedeze și față de Cezar,
10 Verbul grecesc apodidōmi vine din rădăcina didōmi ce semnifică actul prin care
cineva sau ceva, este transferat în posesia altuia (în cazul de față în posesia Cezarului
de la Roma), însă și această predare, reunește câteva nuanțe complementare: predat
cu scopul precis de a fi păzit; predat unei autorități unanim recunoscute; predat cu
scopul de a i se aplica judecata și pedeapsa (1Corinteni 5, 5a); predat chiar cu riscul
morții subiectului (Ioan 10, 15) și în cele din urmă, predat cu un singur scop, anume
distrugerea acestuia. Nuanța folosită de Mântuitorul în acest context, vizează
predarea anumitor bunuri materiale, în administrația autorității unanim recunoscute
(finanțele romane). A se vedea Gerhard KITTEL, Gerhard FRIEDRICH, Theological
Dictionary of the New Testament, vol. 2, Grand Rapids, William B.Eerdmans
Publishing Company, 1964, p. 169-171; Horst BALZ, Gerhard SCHNEIDER, Exegetical
Dictionary of the New Testament, vol. 1, Grand Rapids, William B.Eerdmans
Publishing Company, 1990, p. 127.

4
SIVDT-2019 Comunicare şi comuniune. Biserica şi limbajul ei în societate

vădindu-se astfel, egala importanță a celor două instituții (Numeri 18,


26: “Vorbește leviților și spune-le: Când veți lua de la fiii lui Israel
zeciuiala pe care Eu v-am dat-o ca parte, din ea Îi veți aduce Domnului
o zecime: zeciuială din zeciuială11”). Hristos Domnul dorește să-i facă
să înțeleagă că Statul și Biserica nu trebuie să se afle în conflict și nici în
subordonare reciprocă, ci în cooperare deplină spre binele comunității –
un principiu de bază, în cele din urmă, care dacă s-ar fi respectat în
istoria relației dintre religie și politică, s-ar fi putut evita multe
catastrofe12. Pe același filon vin și apostolii Petru și Pavel cu unele
completări de rigoare: se cuvine supunere civilă față de autoritățile
Statului13, cât timp acestea își fac cu obiectivitate datoria de a răsplăti

11 Rabinii comentează acest verset, insistând pe verbul lakah care înseamnă “a lua în
posesie”, astfel că nimeni înaintea lui Dumnezeu, nu se poate sustrage de la datoria
sa, de a plăti leviților de la Templu, zeciuiala din toate roadele proprii. Extrapolând,
putem spune că tot astfel, nimeni nu se poate sustrage de la datoria de a fi un bun
cetățean, plătind astfel la timp, taxele (τοῦ κήνσου) față de autoritatea civilă. A se
vedea Jacob MILGROM, The JPS Torah Commentary: Numbers, Jerusalem, The
Jewish Publication Society, 1989, p. 156.
12 R.T. FRANCE, The Gospel of Matthew, Grand Rapids, William B.Eerdmans Publishing

Company, 2007, p. 833-834; Donald A.HAGNER, Matthew 14-28, Dallas, Word


Books Publisher, 1995, p. 636.
13 Deloc întâmplător, Sfântul Pavel folosește în prologul pericopei din Romani 13, cu

privire la autoritatea romană, denumirea de ἐξουσίαις ὑπερεχούσαις adică “autoritate


guvernamentală” – unde termenul de exousía face referire la o autoritate supremă
incontestabilă. În Noul Testament, exousía este folosit pentru a descrie autoritatea
politică, puterea cârmuitorului (Luca 20, 20; Ioan 19, 10; Apocalipsa 17, 12). În Tit
3, 1 termenul desemnează pe cei ce participă la putere prin delegație (1Timotei 2, 2)
dar și pe dregătorii de rang secund, trimiși de împărat spre pedepsirea făcătorilor de
rele (1Petru 2, 14). Față de această autoritate politică, se cuvine supunere și ascultare,
fiindcă această autoritate este de Dumnezeu îngăduită, lucrând spre binele tuturor
celor ce nu tolerează săvârșirea răului, pentru ca astfel creștinii, să poată duce o viață
pașnică și liniștită (Romani 13, 4; 1Timotei 2, 2). Însă în completare, el folosește și
termenul de ὑποτάσσω adică supunere ierarhică față de o putere unanim recunoscută
– nicidecum în schimb, obediență oarbă. A te supune (ὑποτασσέσθω) înseamnă a-ți
recunoaște locul tău în societate, însă și faptul că un grup de oameni (reprezentanți ai
puterii statale), au autoritate asupra ta. În completare față de autoritățile
guvernamentale, Sfântul Pavel folosește același verb ὑποτάσσω pentru a defini
supunerea creștinilor față de părinții lor duhovnicești și față de ei înșiși (1Corinteni
14, 32; 16, 16; Efeseni 5, 21). De asemenea, verbul este folosit și pentru a statornici
relațiile conjugale respectiv cele legate de sclavie (1Corinteni 14, 34; Efeseni 5, 24;
Coloseni 3, 18; Tit 2, 5). Însă când autoritatea civilă își revendică cu marasm calitatea
de vârf al ierarhiei – calitate aparținătoare doar lui Dumnezeu, atunci nesupunerea

5
ȘcoalaInternațională de Vară a DoctoranzilorTeologi (2019) – Ediția a VII-a

binele și răul din societate și cât timp nu intervin peste conștiința


creștină, dictând legi ce contravin poruncilor Evangheliei (Romani 13,
1-7; 1Petru 2, 13-1714).
Mai apoi, când prigonirea Bisericii ia sfârșit prin intervenția
împăratului Constantin, se pun indirect bazele biblice ale relaționării
dintre Biserică și Stat. Principiul funcționării este cel al deplinei
cooperări, simfonia bizantină permițând ambelor instituții autonomie
deplină, imixtiunea statală în administrația Bisericii fiind aspru
amendată – tocmai de aceea, împăratul purta denumirea simbolică de
episkopos tōn ektos, adică „episcop al celor din afară”, având limitată
puterea asupra politicii ecleziastice, fără a renunța însă la demnitatea de
Pontifex maximus15.

3. Modelul de relaționare propus de Thomas Hobbes în tratatul

creștină față de un regim guvernamental apostaziat, este îngăduită, fiindcă orice


supunere trebuie măsurată în termenii supunerii tuturor față de Legea lui Dumnezeu,
față de Tora. A se vedea Douglas J.MOO, The Epistle to the Romans, Grand Rapids,
William B.Eerdmans Publishing Company, 1996, p. 797; Sabin VERZAN, Epistola
Sfântului Apostol Pavel către Tit: Introducere, Traducere, Comentariu și Teologie,
București, EIBMBOR, 1994, p. 235.
14 Întocmai precum colegului său de misiune, Sfântul Petru nuanțează puțin termenii

supunerii față de autoritatea civilă, prin folosirea verbului Ὑποτάγητε care se traduce
cel mai bine nu prin “supunere”, ci printr-o nuanță ce își dorește să descrie mai
degrabă partea negativă a acțiunii de înlăturare și nu necesitatea exercițiului de
putere. Imperativul petrin punctează aflarea locului fiecăruia în societate și
nicidecum resemnarea – așadar se cere din partea fiecăruia creștin, cooperarea cu
regimul de putere. Nu este vorba de obediență în schimb, Apostolul Petru folosește
acest cuvânt (ὑπακοη) doar în descrierea relației dintre Dumnezeu/Evanghelia și om
(2, 1). Din contextul pericopei, reiese că supunerea creștină este condiționată de
modul în care Cezarul și stăpânirea lui, își exercită obiectiv datoria de a orchestra
dreptatea, în termenii pedepsirii celor ce săvârșesc răul și răsplătirii celor ce fac
binele (agathopoiós). Fiindcă atunci când autoritatea civică încalcă Legea divină,
exemplele biblice îndeamnă spre nesupunere (Ieșirea 1, 17; Daniel 3, 13-18; 6, 10-
24; Fapte 4, 18-20; 5, 27-29; Evrei 11, 23). A se vedea Joel B.GREEN, 1Peter, Grand
Rapids, William B.Eerdmans Publishing Company, 2007, p. 73-75; Norman
HILLYER, 1 and 2 Peter, Jude, Peabody, Hendrickson Publishers, 1992, p. 77-78.
15 Ovidiu PANAITE, “Relația dintre Biserică și Imperiu în timpul dinastiei constantiniene

(306-363)”, in Imperiu și Sacerdoțiu: Dinamica raporturilor Biserică-Stat în


Imperiul Romano-Bizantin (306-867), (Nicolae Chifăr, Dragoș Boicu coord.), Iași,
Doxologia, 2017, p. 26-30.

6
SIVDT-2019 Comunicare şi comuniune. Biserica şi limbajul ei în societate

„Leviatanul” – o altă interpretare a modelului antic

Prin această imagine simbolică a leviatanului ce nu-și găsește


perechea, T.Hobbes furnizează mentalului colectiv, imaginea unei
autorități insurmontabile, ce subordonează intereselor sale până și
autoritatea Bisericii, asigurând populației civile, pe baza unui contract
civil prin care aceștia își predau toate drepturile, nemijlocită protecție
statală. Fundamentul gândirii lui Hobbes, este unul profund iluminist,
liberalist și chiar totalitarist, susțin unii cercetători16. Problema
contractului social înaintat de Hobbes, ridică serioase întrebări cu privire
la dimensiunea biblică a drepturilor omului. Comunitatea civilă propusă,
este bazată pe încheierea unui contract, pe semnarea unei convenții pe
care oamenii o încheie între ei și puterea leviatană (Leviatanul XVII,
13). Renunțarea de bunăvoie la dreptul natural, la propria voință și la
drepturile oferite de Dumnezeu pe baza demnității cu care omul a fost
creat (Facerea 1, 26-27), reprezintă semnarea unui cec în alb, care mai
târziu se poate întoarce împotriva semnatarului; persoana sau aparatul
de Stat investit cu o așa putere irevocabilă, putând oricând să-i anuleze
omului și cele mai elementare drepturi ale sale, după modelul regelui
Ludovic al XIV-lea care afirma cu emfază: “L’État, c’est moi” sau
celebra frază rămasă până astăzi în conștiința publică: “Après moi le
deluge”. Dacă drepturile omului sunt reperate doar ca mijloc de a întări
și mai bine puterea leviatană a acestei societăți profund antropocentrice
și seculare, atunci modelul antichității biblice17 a fost cu adevărat
răsturnat.
Criticii lui T.Hobbes, au privit și ei cu suspiciune acest model al
Leviatanului care absoarbe autoritatea ecleziastică, trecând peste
conștiința creștinului de rând în încercarea lui de a dobândi putere
nelimitată, schimonosind în felul acesta și chipul Trinitar al lumii,

16 D.L. WILLIAMS, “Hobbes and Terrorism”, in Critical Review: A Journal of Politics


and Society, no. 1/2009, p. 91-108; O. HÖFFE, Thomas Hobbes, New York, SUNY
Press, 2015, p. 227; P. HAZARD, The Crisis of the European Mind, New York, New
York Review of Books, 2013, p. 10; Michael OAKESHOTT, Hobbes on Civil
Association, Indianapolis, Liberty Fund, 21975, p. 142-144.
17 A.E. GUILDING, “Notes on the Hebrew Law Codes”, in Journal for Theological
Studies, no. 1/1948, p. 43-44; Franck LESSAY, “Hobbes’s Covenant Theology and Its
Political Implications”, in The Cambridge Companion to Hobbes’s Leviathan,
(Patricia Springborg ed.), Cambridge, Cambridge University Press, 2007, p. 244-245.

7
ȘcoalaInternațională de Vară a DoctoranzilorTeologi (2019) – Ediția a VII-a

susține J.Edwards18. Alți critici spun că Hobbes era în gândire un


epicurean modern, promovând un stil de viață privat construit pe
plăcere, totul rezumându-se la viața aceasta, eliminându-se astfel orice
tendință către transcendent, nemurirea fiind o himeră19. Datorită acestui
mod de a gândi, Hobbes creează practic o persoană artificială – puterea
statală, sub imaginea monstrului marin numit Leviatanul, un fel de
“dumnezeu muritor”, căruia nu i se mai poate împotrivi nici o altă
putere existentă20. Acest om artificial, care pe bună dreptate este numit
de unii cercetători a fi o creație mitologică21, este de fapt ceea ce în
termeni tehnici se numește “problema lui Hobbes” (The Hobbes’
Problem), prin care se încearcă o acțiune empirică și normativă în știința
politică: Hobbes încearcă să înțeleagă cum poate funcționa Statul și care
sunt obligațiile cetățenilor față de autoritatea publică22. Soluția sa este
una rezolută: contractul social sau asocierea civilă, prin care cetățeanul
își cedează de bunăvoie orice drept - iar de aici și până la regimurile
politice totalitare, nu mai este decât un singur pas. Polemica zgomotoasă
îndreptată împotriva republicanismului clasic din capitolul 21 al
Leviatanului, îl portretizează pe Hobbes în ochii cititorilor săi, ca
poziționându-se deliberat împotriva curentului tradițional politic al lui
civitas libera, adică a Statului liber susținut de Machiavelli, sau a
principiului egalității democratice din politica lui Aristotel23 – aruncând
întreaga discuție în zona luptei dintre tiranie și libertate.
Putem spune fără îndoială, în urma acestei succinte survolări a
paradigmei hobbesiene cu privire la relația dintre autoritatea civilă și cea
religioasă, că această “societate ideală” dominată de orgoliul
Leviatanului, nu este deloc ideală pentru omul de rând. În sistemul statal
hobbesian, cetățeanul își pierde orice drepturi legate de libertate și

18 Jonathan J.EDWARDS, “Calvin and Hobbes: Trinity, Authority, and Community”, in


Philosophy and Rhetoric, no. 2/2009, p. 115-116.
19 Mark LILLA, The Stillborn God: Religion, Politics, and the Modern West, New York,

Vintage Books, 22008, p. 73.


20 Carl SCHMITT, El Leviatán en la Doctrina del Estado de Thomas Hobbes, México,

Distribuciones Fontamara, 2008, p. 89-100; Gregorio SARAVIA, Thomas Hobbes y la


Filosofía Política Contemporánea, Madrid, Editorial Dykinson, 2011, p. 148-149.
21 M. OAKESHOTT, op.cit., p. 161-163.
22 Peter STONE, “Hobbes’ Problem”, in The Good Society, no. 1/2015, p. 2-3.
23 Giulia SISSA, „De L’Animal Politique à la Nature Humaine: Aristote et Hobbes sur la

colère”, in Anthropologie et Sociétés, no. 3/2008, p. 23.

8
SIVDT-2019 Comunicare şi comuniune. Biserica şi limbajul ei în societate

demnitate prin semnarea unui contract civil, iar dreptul la exercitarea


credinței și-a ideilor religioase, este sistat din fașă, deoarece,
commonwealth-ul politic, nu tolerează cultivarea credinței în
Dumnezeu. Intenția lui Hobbes este de a nega cu orice preț doctrina
creștină a inspirației prin lucrarea Sfântului Duh, ținta fiind discreditarea
Bisericii, pentru ca mai apoi să o poată anexa intereselor subiective ale
Leviatanului statal.

4. Teza unei viziuni Ortodoxe a teocrației coregente

Teza unei viziuni ortodoxe a teocrației pe care o propunem, o


așezăm în primul rând pe ruinele sistemului hobbesian, care este după
cum am demonstrat, un model statal antidemocratic și care distruge din
fașă drepturile omului în forma lor lăsată de Dumnezeu prin Legea
Vechiului Testament24 (Exod 21, 18-26; Leviticul 19, 17; Deuteronom
24, 16; 2Samuel 10, 2-11; Proverbe 24, 29; Iezechiel 18, 20). Pentru
creionarea unei societăți ideale, insistăm pe susținerea modelului statal
biblic, în special pe paradigma Noului Testament (Matei 22, 21; Romani
13, 1-7; 1Timotei 2, 1-3; Tit 3, 1-2; 1Petru 2, 13-17), unde Constituția
de Stat să fie clădită pe valorile morale ale Legii lui Dumnezeu,
conducătorii să fie supuși credincioși lui Dumnezeu în regim de
coregență biblică, iar poporului de rând, să i se respecte drepturile
prevăzute de Torah – Cuvântul lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea, relația dintre autoritatea civilă și cea
religioasă, conform tezei noastre Ortodoxe, trebuie să se desfășoare în
termeni de colaborare în sincron, pentru susținerea cadrului legislativ
necesar periplului de dobândire a sfințeniei pentru tot omul, nicidecum
în termeni de subordonare reciprocă sau în cei de scoatere a Bisericii în
zona ilicită, conform paradigmei totalitare. Observăm că atât gândirea
paulină cât și cea petrină, sunt total detașate de contextul acestei lumi, și

24 David DAUBE, Studies in Biblical Law, New York, Ktav Publishing, 1969, p. 109;
Bernard M. Levinson, „Calum M.Carmichael’s Approach to the Laws of
Deuteronomy”, in The Harvard Theological Review, no. 3/1990, p. 230-232; David
NOVAK, „The Judaic foundation of rights”, in Christianity and Human Rights: An
Introduction, (John Witte Jr., Frank S.Alexander eds.), Cambridge, Cambridge
University Press, 2010, p. 50.

9
ȘcoalaInternațională de Vară a DoctoranzilorTeologi (2019) – Ediția a VII-a

de toate preocupările ei, pentru că kerygma apostolică susținea iminența


revenirii Domnului Iisus (Romani 13, 11-14; 2Petru 3, 11-13), iar într-
un astfel de context, nu se cuvine să trăim decât în pace cu toată lumea,
chiar și cu politicul corupt, cu atât mai mult cu cât cetățenia noastră nu
aparține Statului din care facem parte, ci cetățenia noastră este în
ceruri25 (Filipeni 3, 20). Pentru aceasta, virtuțile creștine sunt prin natura
lor, temeiuri ale ordinii sociale, ele transformând în profunzime
evanghelică însăși structurile sociale și politice – nu legea naturală cu
derivatele ei seculare, propusă de către Hobbes și filozofii existențialiști.
Acesta este de fapt și modelul propus de sfinții părinți
răsăriteni26, tocmai de aceea, pentru a-și păstra dimensiunea ortodoxă,

25 Marina Ngursangzeli BEHERA, “Heavenly Citizenship: A Concept for Union and an


Identity Marker for Mizo Christians”, in Studia Universitatis Babeș-Bolyai.
Theologia Orthodoxa, no. 2/2018, p. 76.
26 Sfântul Ioan Gură de Aur spune pe baza textului din Matei 22, 21 că Cezarului, și prin

el autorității politice, se cuvine să-i dăm tot ceea ce acesta pretinde de la noi, însă
doar acele lucruri care nu vatămă cu nimic credința creștină. Tot el pe baza textului
din Romani 13, 1 susține că Dumnezeu a introdus Legea Lui nu cu scopul de a
răsturna legile Statului, ci cu țelul de a le îndrepta spre mai bine. De aceea, creștinul
cuminte nu trebuie să intre în conflicte sau intrigi cu autoritatea civilă, căci nu are
dreptul să se consume în tot felul de “lupte prostești și prisositoare”. Mai mult decât
atât, Sfântul Ioan laudă ierarhia lăsată în lume de Dumnezeu în toate structurile
creației, căci stăpânirea și supunerea este un principiu de drept divin, ce statornicește
ordinea și armonia, înlăturând pentru totdeauna anarhia. Cu scopul de a păstra
aceasta, spune Sfântul Teofilact, înaltelor stăpâniri teritoriale, trebuie să li se supună
chiar și episcopii, preoții sau monahii, căci atunci când Apostolul Pavel dădea această
poruncă, chiar și ei apostolii, se supuneau autorităților politice de atunci. Tot Sfântul
Teofilact, comentând textul din 1Petru 2, 13-15 condiționează supunerea creștină de
supunerea tuturor față de Dumnezeu, căci doar stăpânitorilor ce lucrează dreptatea,
doar acestora se cuvine supunere și ascultare. Fericitul Teodoret al Cirului laudă
îndemnul apostolului Pavel din 1Timotei 2, 2 spunând că vrednic lucru este înaintea
lui Dumnezeu, să se facă rugăciuni și cereri de bine la adresa conducătorilor, chiar și
dacă aceștia sunt păgâni sau prigonitori, căci păstrând cu aceștia pacea, împlinim în
liniște Legea lui Dumnezeu. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur vine și completează
spunând că dacă preoții fac tot timpul rugăciuni pentru împărați ca aceștia să curme
războaiele și vărsările de sânge nevinovat, cu atât mai mult și mireanul are datoria
aceasta de-a se ruga mereu pentru pacea întregii lumi. Origen spre exemplu, pentru a
mai detensiona puțin receptarea în spațiul creștin a persecuțiilor nemiloase,
orchestrate de către puterea politică a primelor patru secole, spune că fiecare
guvernare romană, va fi pedepsită de Dumnezeu, dacă a operat după măsura
necredinței ei. De cealaltă parte, Apolinarie al Laodiceei, spune că pe baza revoltei
lui Iuda Galileeanul (Fapte 5, 37), pe care apostolul nu a privit-o cu ochi buni, spre a

10
SIVDT-2019 Comunicare şi comuniune. Biserica şi limbajul ei în societate

modelul propus, trebuie apărat și promovat la scară universală (Psalm


97, 2; Isaia 65, 1; Miheia 1, 12; Zaharia 13, 1). Se cere depășirea unei
înțelegeri strict juridice a sistemului legalist de conducere. Cred cu tărie
că numai în felul acesta, vom reuși să punem bazele unei societăți
ideale, a unei țări după voia lui Dumnezeu, unde abuzul de putere și
corupția, vor deveni la fel de străine precum imaginea Leviatanului
însuși.

5. Concluzii

Misiunea profetului în Vechiul Testament, avea ca scop


principal, apropierea poporului de cerințele Legii lui Dumnezeu, pentru
ca Israel să poată beneficia în continuare de protecție divină. Tot el
transmitea și pedeapsa statornicită de Yahwe, pentru cel care nu dorea
să se pocăiască de faptele lui imorale, de cele mai multe ori mimând
simbolic felul în care pedeapsa divină se va desfășura. Un caz aparte în
tot acest scenariu al legăturii dintre autoritatea civilă și autoritatea
religioasă iudaică, îl are regele lui Israel, reprezentantul de vârf al
puterii. Instituția monarhică avea obligația de a rămâne fidelă Legii lui
Dumnezeu, atât pentru a păstra statul Israel sub grațiile divinității, dar și
pentru a susține oficiul cultic, cu jertfele zilnice pentru păcate, ca
poporul să înainteze pe calea sfințeniei.

evita alte asemenea revolte nespecifice ethos-ului creștin, scrie textul din Romani 13,
1-7 drept normă de la care nu se cuvine abatere. Explicația Fericitului Augustin este
și ea demnă de luat în seamă. Acesta susține că apostolul Pavel notează aceste
imperative referitoare la relația creștinului cu stăpânirea politică romană, tocmai
pentru a-l determina la smerenie și ascultare, pe cel ce se consideră superior
Cezarului, tocmai prin simpla sa chemare de a fi creștin, de a fi ucenic al Domnului
Iisus Hristos. A se vedea IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, în PSB 23, București,
EIBMBOR, 1994, p. 803-804; IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Epistola către Romani,
București, Editura Christiana, 2005, p. 210-211; TEODORET AL CIRULUI, Tâlcuire la
Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. 1, Iași, Doxologia, 2015, p. 182; TEOFILACT
AL BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolei către Romani a Slăvitului și Prea-Lăudatului
Apostol Pavel, București, Editura Sophia, 2005, p. 211; IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri
la Epistola Întâi către Timotei, București, Editura Nemira, 2005, p. 34; TEOFILACT AL
BULGARIEI, Tâlcuire cu de-amănuntul la Epistolele Sobornicești, Iași, Doxologia,
2015, p. 83-84; Gerald BRAY, Thomas C.ODEN, Romans, Downers Grove,
InterVarsity Press, 1998, p. 324-325.

11
ȘcoalaInternațională de Vară a DoctoranzilorTeologi (2019) – Ediția a VII-a

În logica sistemului guvernamental biblic, politicul nu avea


dreptul să contamineze religiosul, ci trebuia doar să consolideze
sentimentul național, apartenența teritorială, în baza și în cadrele căreia,
poporul să-și exercite liber credința în Unicul Dumnezeu. Tocmai de
aceea, propunerea Leviatanului lui Hobbes, nu își găsește corespondențe
în lumea iudeo-creștină. Nașterea unui sistem politic, bazat pe
renunțarea voluntară a societății, la cele mai elementare drepturi, de
Dumnezeu stabilite prin Tora, doar pentru o împăcare utopică cu ideea
de siguranță civilă, este unul în contradicție flagrantă cu politica revelată
de Scriptură.
Tocmai de aceea, am propus în speranța corijării unor derapaje
încă actuale, teza unei viziuni ortodoxe a teocrației – unica formă de
guvernare revelată de Dumnezeu. În esență, cel pus în fruntea Statului
creștin, cel coregent la putere, dar cu o nuanță aparte de subordonare
Unicului Conducător, trebuie să mediteze neîncetat la Legea lui
Dumnezeu, la Sfânta Scriptură, pentru a putea conduce cu dreptate.

Biliografie

1. BALZ Horst, Gerhard SCHNEIDER, Exegetical Dictionary of the New


Testament, vol. 1, Grand Rapids, William B.Eerdmans Publishing
Company, 1990.
2. BEHERA Marina Ngursangzeli, “Heavenly Citizenship: A Concept for
Union and an Identity Marker for Mizo Christians”, in Studia
Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa, no. 2/2018, p. 76.
3. BRAY Gerald, Thomas C.ODEN, Romans, Downers Grove,
InterVarsity Press, 1998.
4. DAUBE David, Studies in Biblical Law, New York, Ktav Publishing,
1969.
5. DUNN James D.G., John W.ROGERSON, Eerdmans Commentary on the
Bible, Grand Rapids, William B.Eerdmans Publishing Company,
2003.
6. FRANCE R.T., The Gospel of Matthew, Grand Rapids, William
B.Eerdmans Publishing Company, 2007.
7. GREEN Joel B., 1Peter, Grand Rapids, William B.Eerdmans
Publishing Company, 2007.
8. GUILDING A.E., “Notes on the Hebrew Law Codes”, in Journal for
Theological Studies, no. 1/1948, p. 43-44.

12
SIVDT-2019 Comunicare şi comuniune. Biserica şi limbajul ei în societate

9. HAGNER Donald A., Matthew 14-28, Dallas, Word Books Publisher,


1995.
10. HAZARD P., The Crisis of the European Mind, New York, New York
Review of Books, 2013.
11. HILLYER Norman, 1 and 2 Peter, Jude, Peabody, Hendrickson
Publishers, 1992.
12. HÖFFE O., Thomas Hobbes, New York, SUNY Press, 2015.
13. HOUSE Paul R., 1,2 Kings, Nashville, Broadman&Holman Publishers,
1995.
14. JOHNSON E., „’ānaph; ’aph”, in Theological Dictionary of the Old
Testament, vol. 1, (G.Johannes Botterweck, Helmer Ringgren eds.),
Grand Rapids, William B.Eerdmans Publishing, 1974.
15. KITTEL Gerhard, Gerhard FRIEDRICH, Theological Dictionary of the
New Testament, vol. 2, Grand Rapids, William B.Eerdmans Publishing
Company, 1964.
16. LEMAIRE André, Les écoles et la formation de la Bible dans l’ancient
Israel, Göttingen, Vandenhoek & Ruprecht, 1981.
17. LESSAY Franck, “Hobbes’s Covenant Theology and Its Political
Implications”, in The Cambridge Companion to Hobbes’s Leviathan,
(Patricia Springborg ed.), Cambridge, Cambridge University Press,
2007.
18. Levinson Bernard M., „Calum M.Carmichael’s Approach to the Laws
of Deuteronomy”, in The Harvard Theological Review, no. 3/1990, p.
230-232.
19. LILLA Mark, The Stillborn God: Religion, Politics, and the Modern
West, New York, Vintage Books, 22008.
20. MILGROM Jacob, The JPS Torah Commentary: Numbers, Jerusalem,
The Jewish Publication Society, 1989.
21. MOO Douglas J., The Epistle to the Romans, Grand Rapids, William
B.Eerdmans Publishing Company, 1996.
22. NEHER André, L’essence du prophétisme, Paris, Calman-Lévy Editeur,
1972.
23. NELSON Richard D., First and Second Kings, Atlanta, John Knox
Press, 1973.
24. NOVAK David, „The Judaic foundation of rights”, in Christianity and
Human Rights: An Introduction, (John Witte Jr., Frank S.Alexander
eds.), Cambridge, Cambridge University Press, 2010.
25. OAKESHOTT Michael, Hobbes on Civil Association, Indianapolis,
Liberty Fund, 21975.
26. PANAITE Ovidiu, “Relația dintre Biserică și Imperiu în timpul dinastiei
constantiniene (306-363)”, in Imperiu și Sacerdoțiu: Dinamica

13
ȘcoalaInternațională de Vară a DoctoranzilorTeologi (2019) – Ediția a VII-a

raporturilor Biserică-Stat în Imperiul Romano-Bizantin (306-867),


(Nicolae Chifăr, Dragoș Boicu coord.), Iași, Doxologia, 2017.
27. SARAVIA Gregorio, Thomas Hobbes y la Filosofía Política
Contemporánea, Madrid, Editorial Dykinson, 2011.
28. SCHMITT Carl, El Leviatán en la Doctrina del Estado de Thomas
Hobbes, México, Distribuciones Fontamara, 2008.
29. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, în PSB 23, București,
EIBMBOR, 1994.
30. Idem, Omilii la Epistola către Romani, București, Editura Christiana,
2005.
31. Idem, Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei, București, Editura
Nemira, 2005.
32. SFÂNTUL TEODORET AL CIRULUI, Tâlcuire la Epistolele Sfântului
Apostol Pavel, vol. 1, Iași, Doxologia, 2015.
33. SFÂNTUL TEOFILACT AL BULGARIEI, Tâlcuirea Epistolei către Romani
a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel, București, Editura
Sophia, 2005.
34. Idem, Tâlcuire cu de-amănuntul la Epistolele Sobornicești, Iași,
Doxologia, 2015.
35. SISSA Giulia, „De L’Animal Politique à la Nature Humaine: Aristote
et Hobbes sur la colère”, in Anthropologie et Sociétés, no. 3/2008, p.
23.
36. STONE Peter, “Hobbes’ Problem”, in The Good Society, no. 1/2015, p.
2-3.
37. TATU Silviu, Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeți. Studii în
Vechiul Testament, Oradea, Editura Metanoia, 2007.
38. TIGAY Jeffrey H., Deuteronomy, Jerusalem, The Jewish Publication
Society, 1996.
39. VERZAN Sabin, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit:
Introducere, Traducere, Comentariu și Teologie, București,
EIBMBOR, 1994.
40. WALTON John H. et.alii., Comentariu cultural-istoric al Vechiului
Testament, Oradea, Editura Casa Cărții, 2016.
41. WIGODER Geoffrey, Enciclopedia Iudaismului, București, Editura
Hasefer, 22016.
42. WILLIAMS D.L., “Hobbes and Terrorism”, in Critical Review: A
Journal of Politics and Society, no. 1/2009, p. 91-108.

14
SIVDT-2019 Comunicare şi comuniune. Biserica şi limbajul ei în societate

15