Miscellanea historica

in honorem Professoris
Marcel–Dumitru Ciucă septuagenarii
ediderunt CRISTIAN LUCA, CLAUDIU NEAGOE, MARIUS PĂDURARU

Muzeul Brăilei Muzeul Judeţean Argeş

Editura Istros Editura Ordessos
Brăila–Piteşti, 2013
 MERCENARII CAZACI ÎN OASTEA ŢĂRII ROMÂNEŞTI
(SECOLELE XVI–XVIII)

Claudiu Neagoe
Universitatea din Piteşti

Cuvinte cheie/Mots-clé: oaste; Ţara Românească; cazaci; mercenari; organizare

militară.

Rezumat/Résumé: Les mercenaires Cosaques dans l’armée de Valachie (XVIe–XVIIIe

siècles). Suite à la rébellion anti-ottomane des Pays roumaines de 1594 et aux
succès militaires des années 1595–1596, maints Cosaques vinrent en Valachie en
tant que mercenaires. Le prince Michel le Brave avait écrit, à plusieurs reprises,
au hetman des Cosaques pour l’inciter à soutenir la cause chrétienne. Les
sources documentaires de la fin du XVIe siècle attestent une augmentation du
nombre des mercenaires cosaques dans l’armée du prince valaque de 200 à 3000
personnes. Ils y étaient présents encore durant la première moitié du XVIIe
siècle, quoique en nombre plus réduit. À partir du règne de Constantin
Brâncoveanu (1688–1714), les Cosaques ont été organisées dans un corps
militaire distinct. Au XVIIIe siècle, leurs rangs comprenaient aussi des étrangers
que des recrus autochtones. Ceci indique que le nom collectif «Cosaques» avait
acquis une signification purement militaire et non plus ethnique. On retrouve les
«serviteurs cosaques» notamment auprès de la Cour des princes phanariotes. La
dernière mention les concernant date de l’époque du règne de Grégoire Ghika
IV (1822–1828).

Mercenarii cazaci apar menţionaţi în Ţara Românească, încă din

vara anului 1595. Potrivit unei relatări din epocă, domnul Ţării
Româneşti, Mihai Viteazul, aflat în plin conflict cu Poarta Otomană la
această dată, recrutase în slujba sa aproximativ 200 de mercenari cazaci1.

1 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele al

XVI-lea şi al XVII-lea, ediţie îngrijită de Vasile Matei, Bucureşti, 2001, doc. 43, p. 85-86.
Potrivit relatărilor din 1594, ale raguzanului Giovanni de Marini Poli, clucerul Radu
Buzescu, trimisul lui Mihai Viteazul la curtea de la Alba Iulia, ceruse principelui
Sigismund Báthory, ca ajutor militar, pe cei 10 000 de mercenari cazaci despre care se ştia
că ţarul Rusiei, Boris Godunov, avea să-i trimită în slujba Ligii Sfinte (Relaţie din Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania, 1594, în Călători străini despre Ţările Române, vol. III, vol.
228 Claudiu Neagoe

Aceştia au luptat sub comanda căpitanului Cocea în bătălia de la

Călugăreni (13/23 august 1595)2. Potrivit relatărilor lui Filippo Pigafetta,
cazacii lui Mihai Viteazul erau „înarmaţi aproape ca tătarii, pe cai mici
foarte viguroşi şi erau cu iatagane şi cu arcuri şi unii din ei cu archebuze
lungi, şi cu şei înalte şi cu scările scurte în care se ridicau pentru a trage
mai bine”3.
În anul următor, 1596, cei 200 de lefegii cazaci au fost împărţiţi în
„patru steaguri”, sub comanda căpitanilor Cocea, Kirecki, Siemannuscki
şi Bilecki care au fost „însărcinaţi cu paza la hotare”4. Mai mult, cei 200
sau, după alte mărturii, 300 de mercenari cazaci au fost trimişi prin
judeţele Ţării Româneşti ca să strângă „o dare grea”, din cauza căreia
mulţi ţărani au fugit peste Dunăre, în Imperiul Otoman5. La un moment
dat, majoritatea cazacilor, după ce şi-au primit lefurile şi o parte din
pradă, au dezertat, fugind în Moldova6. Aici au fost prinşi de slujitorii lui
Ieremia Movilă, duşi sub pază şi închişi, vreme de trei ani, în cetatea
Hotinului7. Aşadar, din cei 200 de cazaci au mai rămas în slujba
domnului muntean vreo 40, probabil din cei aflaţi sub comanda
căpitanului Cocea, ei primind leafă lunară de 5 taleri8.
Mihai Viteazul a scris în mai multe rânduri cazacilor pentru ca
aceştia să vină în oastea sa. Elocventă în această privinţă rămâne

îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), Maria Matilda Alexandrescu–Dersca

Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971, p. 249). Un an mai târziu, în 1595, tot
Giovanni de Marini Poli avea să transmită informaţia, neîntemeiată însă, că cei 10 000 de
cazaci fuseseră trimişi din Transilvania în sprijinul lui Mihai Viteazul (Raport către
doctorul Pezzen, 1595, aprilie 28, Alba Iulia, în Călători străini, vol. III, p. 255-256).
2 Dan Simonescu, Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile

interne contemporane, în „Studii şi materiale de istorie medie”, III, 1959, p. 78.

3 Filippo Pigafetta, Către Belisarie Vinta cancelarul Marelui Duce de Toscana, 1595 octombrie

18, Târgovişte, în Călători străini, vol. III, p. 546. După cât se pare, în vara–toamna anului
1595, domnul Ţării Româneşti ar fi dispus de 350 de mercenari cazaci; 200 dintre aceştia
erau conduşi de un nobil polon, iar ceilalţi 150 fuseseră trimişi domnului muntean de
către principele Transilvaniei, Sigismund Báthory (Ibidem); a se vedea şi Constantin
Rezachevici, Mercenarii în oştile româneşti în Evul Mediu, în „Revista de istorie”, 34, nr. 1,
1981, p. 52.
4 D. Simonescu, op. cit., p. 88.
5 Cosimo Capponi, Scrisoare către Belisarie Vinta, 1596 martie 2, Alba Iulia, în Călători străini,

vol. III, p. 515.

6 D. Simonescu, op. cit., p. 88-89.
7 Ibidem, p. 90.
8 Ibidem, p. 93; potrivit unui document din 25 iulie 1595, cazacii călări primeau 6 taleri

(Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de
manuscrise ale Apusului, vol. I, Bucureşti, 1895, p. 143).
 Mercenarii cazaci în oastea Ţării Româneşti (sec. XVI–XVIII) 229

scrisoarea domnului muntean către hatmanul cazacilor, din 7 martie

1596:

„[…] Auzind eu de mult de voi că aveţi nume bun de cavaleri, de mult aş

fi dorit să leg cunoştinţă cu domniile voastre, dar nu am putut să vă dau
de veste despre dorinţa şi voinţa mea, pentru că n-am avut un curier
sigur, care să-mi poată împlini această solie către domniile voastre. Acum
trimit către domniile voastre oameni speciali şi rog pe măria ta să nu cruţi
oboseala, ci să vii în persoană la noi. Iar eu voi plăti domniilor voastre în
bani, cu daruri şi postav şi eu însumi împreună cu domniile voastre nu
mă voi cruţa nici pe mine nici sănătatea mea, căci va fi spre gloria mea şi a
domniilor voastre tuturor şi de asemenea cu câştig pentru noi. Dacă însă
măria ta n-ai vrea să asculţi de rugămintea şi de scrisoarea mea atunci rog
pe măria ta să nu oprească să vie la mine pe acei cari ar dori să vie în ţara
mea. Totuşi nădăjduiesc de la domniile voastre că domniile voastre toţi nu
veţi cruţa munca şi veţi veni în ţara mea şi-mi veţi ajuta să bat pe păgân
pentru sfânta cruce şi pentru sângele creştinesc. Iar eu pentru această
bunăvoinţă şi zel al domniilor voastre vă voi răsplăti. Să dea Dumnezeu
ca pe domniile voastre pe toţi, să vă văd curând în ţara mea. De aceea rog
pe domniile voastre ca să nu daţi la o parte această stăruinţă şi scrisoare a
mea […]”9.

Potrivit unei alte scrisori, datată 26 iunie 1597, lefegiii cazaci călări
urmau să primească 5 taleri, iar pedeştrii 3 taleri, la care se adăuga hrană
şi echipament. Căpitanii primeau fiecare câte 55 de taleri, iuzbaşii călări
20 de taleri, iuzbaşii pedeştri 12 groşi, vătafii 4 taleri, iar ceauşii 6 groşi10.
În primăvara anului 1598, Mihai Viteazul ar fi trimis din nou
cazacilor aflaţi în Polonia şi Rusia scrisori însoţite de daruri în valoare de
2 000 de ducaţi, pentru a-i determina să vină sub steagurile sale şi să
lupte în slujba creştinilor11. Potrivit relatărilor raguzanului Paolo Giorgi,
în vara aceluiaşi an, 1598, 7 000 de cazaci au răspuns chemării lui Mihai
Viteazul, însă Ieremia Movilă, dând curs cererii lui Gazi Ghiray, i-a oprit

9 P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, doc. 7,
p. 19-21.
10 Ştefan Ştefănescu, Un document recent descoperit privitor la recrutarea mercenarilor de către

Mihai Viteazul, în „Romanoslavica”, V, 1962, p. 162; a se vedea şi C. Rezachevici, op. cit., p.

52. În august 1597, Mihai Viteazul primea de la ţarul Moscovei, Feodor Ivanovici, o
importantă sumă de bani pentru plata mercenarilor sârbi, bulgari şi cazaci (Al. Grecu,
Mihai Viteazul şi Rusia. O scrisoare inedită, în „Studii. Revistă de ştiinţă–filosofie–arte”, I,
nr. 4, 1948, p. 146-147).
11 Giovanni de Marini Poli, Raport către împărat, Târgovişte, 8 martie 1598, în Călători străini,

vol. III, p. 267.

230 Claudiu Neagoe

cu oastea sa la graniţa Moldovei12. O parte din ei au reuşit, totuşi, să vină,

un an mai târziu, în Ţara Românească.
În lupta de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599) cu oastea
principelui ardelean Andrei Báthory, Mihai Viteazul a dispus de un polc
de 700 de cazaci, veniţi din Polonia, sub comanda lui Valentin
Walawski13, nobil polon, nepot al lui Andrei Taranowski, un bun prieten
al domnului14, precum şi de un polc mult mai numeros, de „câteva mii
de cazaci”, aflat sub comanda căpitanului Branicki15. După această
bătălie, lefegiii cazaci şi căpitanii lor şi-au primit leafa pe trei luni, iar la
scurt timp domnul le-a plătit şi cea de-a patra leafă16. În total, cei 2 917 de
lefegii cazaci, împreună cu cei patru căpitani ai lor, Walawski, Branicki,
Ocesalski şi Răstopcea, au primit de la vistierul Dumitrachi suma de
14585 de taleri, care reprezenta cuantumul total al lefurilor, la care s-au
adăugat alţi 1 235 de taleri pentru hrană17. În plus, domnul le arăta celor
patru căpitani mare cinste şi le făcea daruri însemnate, respectiv „haine,
blănuri scumpe, cât şi galbeni”18.
Cei aproximativ 3 000 de cazaci19 au luat parte apoi, în primăvara
anului 1600, potrivit consemnărilor lui Hieronimus Ortelius, la campania
lui Mihai Viteazul împotriva lui Ieremia Movilă20. Însă, câteva luni mai
târziu, mercenarii cazaci şi-au dovedit, ca şi altădată, nestatornicia, mai
cu seamă atunci când s-a pus problema unei expediţii împotriva Poloniei,

12 Paolo Giorgi, Scrisoare către papa Clement al VIII-lea, 1598, noiembrie 30, Alba Iulia, în
Călători străini, vol. III, p. 414.
13 Ibidem, vol. IV, p. 174.
14 Ibidem, vol. II, p. 395.
15 Valentin Walawski, Scrisoare către Andrei Taranowski, 1599 decembrie 14, în Călători

străini, vol. IV, p. 180.

16 Ibidem.
17 Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. XI, (1593–1600), Domnia lui Mihai

Viteazul, vol. întocmit de D. Mioc, Şt. Ştefănescu, Marieta Adam, C. Bălan, Maria Bălan,
Saşa Caracaş, Ruxandra Cămărăşescu, Olimpia Diaconescu, Coralia Fotino, Bucureşti,
1975, doc. 347, p. 491.
18 Călători străini, vol. IV, p. 181.
19 Cei mai mulţi dintre aceştia fuseseră recrutaţi de Mihai Viteazul prin intermediul

nobilului maghiar Lugosi Ferenc şi al nobilului polon Taranowski, acuzat de Ieremia

Movilă, domnul Moldovei, în solia sa către regele Poloniei, că „şi-a făcut o pecetie de a lui
Mihai-Vodă şi a trimis în numele lui multe scrisori către cazaci şi către alţii” (P. P.
Panaitescu, op. cit., doc. 41, p. 104).
20 Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. 2, Cronicari şi istorici străini, secolele XVI–XVIII.

Texte alese, coord.: Ion Ardelean, Vasile Arimia, Gheorghe Bondoc, Mircea Muşat,
Bucureşti, 1983, p. 51 şi p. 63; a se vedea şi Ibidem, vol. 4, Relatări şi presă, Bucureşti, 1986,
nr. 199 (31 mai 1600), p. 265.
 Mercenarii cazaci în oastea Ţării Româneşti (sec. XVI–XVIII) 231

precum şi în cursul luptelor cu oştile moldo–polone din toamna anului

1600. Mulţi dintre cazaci au părăsit atunci oastea lui Mihai Viteazul21.
Alţi lefegii le-au urmat exemplul după înfrângerea lui Mihai vodă, în
lupta de la Mirăslău (8/18 septembrie 1600): mai întâi căpitanul polon
Kossakowski, cu câteva sute de cazaci, apoi căpitanul Kotelnicki cu 500
de cazaci22. În schimb, căpitanul Branicki şi cei 600 de cazaci aflaţi sub
comanda sa au căzut ucişi în lupta de la Alba Iulia23.
Cazacii sunt din nou menţionaţi sub domnia lui Radu Şerban
(1602–1611). În iarna anului 1610–1611, atunci când principele
Transilvaniei, Gabriel Báthory, a invadat Ţara Românească, Radu Şerban,
surprins total nepregătit, s-a refugiat la Curtea lui Constantin Movilă, cu
sprijinul căruia domnul muntean a recrutat vreo 700 de lefegii cazaci24.
După 1611, aceşti lefegii nu mai sunt menţionaţi decât abia în
timpul domniei lui Constantin Şerban (1654–1658)25, iar mai apoi spre
sfârşitul veacului al XVII-lea, mai precis la 1690, în perioada domniei lui
Constantin Brâncoveanu (1688–1714)26. Sub Brâncoveanu, majoritatea
lefegiilor cazaci nu mai erau, după cât se pare, lefegii străini, ci „lefegii

21 Nicolae Stoicescu, Oastea lui Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul. Culegere de studii, redactori

coord.: P. Cernovodeanu şi C. Rezachevici, Bucureşti, 1975, p. 82.

22 Călători străini, vol. IV, p. 232.
23 Ibidem, p. 233.
24 Radu Popescu vornicul, Istoria domnilor Ţării Româneşti, ediţie critică de Constant

Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 82; a se vedea şi N. Iorga, Studii şi documente cu privire la

istoria românilor, vol. IV, Legăturile Principatelor Române cu Ardealul de la 1601 la 1699.
Povestire şi izvoare, Bucureşti, 1902, p. 154.
25 Paul de Alep consemnează faptul că, atunci când tătarii şi otomanii au atacat, jefuit şi

incendiat Târgoviştea, în primăvara anului 1658, ei au întâmpinat la mănăstirea Stelea o

dârză rezistenţă din partea unei trupe de mercenari cazaci (Călători străini, vol. VI/1, p.
250). Foarte probabil, aceşti cazaci se constituiseră într-un corp militar distinct încă din
vremea lui Matei Basarab, el fiind format din lefegii străini şi pământeni. Un document
din 17 noiembrie 1649 îl menţionează pe „Radul cazacul” din Cepturile, judeţul Saac, azi
judeţul Buzău (DRH, B. Ţara Românească, vol. XXXIV, (1649), vol. întocmit de Violeta
Barbu, Gheorghe Lazăr, Oana Rizescu, Bucureşti, 2002, doc. 265, p. 236). Un an mai
târziu, la 6 august 1650, apare menţionat într-un document „Dumitraşco Cazaculi” din
Buzău (Ibidem, vol. XXXV, (1650), vol. întocmit de V. Barbu, Constanţa Ghiţulescu,
Andreea Iancu, Gh. Lazăr, O. Rizescu, Bucureşti, 2003, doc. 237, p. 261). La 12 iulie 1653
avea să fie menţionat „Cazacoschi, căpitan de lefegii”, proprietar al moşiei Cufurita din
judeţul Buzău (Ibidem, vol. XXXVIII, (1653), vol. întocmit de O. Rizescu, Marcel–Dumitru
Ciucă, Florina Manuela Constantin, A. Iancu, Bucureşti, 2009, doc. 153, p. 165-166). La
1657, Constantin Şerban îi pune pe cazaci sub comanda marelui agă (Vasile V. Daşkevici,
Istoricul Poliţiei Capitalei. Fosta Agie, Bucureşti, 1934, p. 11).
26 N. Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Bucureşti, 1968, p.

190-191.
232 Claudiu Neagoe

de ţară”, recrutaţi dintre pământeni27. Ei primeau lunar din partea

domnului leafă, iar o dată pe an o bucată de postav adus de la Braşov28,
în valoare de 13,5 taleri, aşa după cum aflăm dintr-o însemnare, datată 25
februarie 1699, din Condica Visteriei ţării29. În 1702 sunt menţionate 13
steaguri de cazaci30, respectiv vreo 2 000 de lefegii31. Printre muzicanţii
care făceau parte din muzica de ceremonial se numărau şi „toboşarii
căzăceşti”32.
Primul mare căpitan de cazaci a fost Andrei (Andreiaş), menţionat
mai întâi la 7 septembrie 169233. În seama acestuia se afla, trei ani mai
târziu, la 1695, paza oraşului Bucureşti34. În 1697, Andrei vel căpitan de
cazaci a fost trimis de domn la Ţânţăreni, ca „să facă pod peste apa
Jiului”35. Ultima oară este menţionat la 6 mai 170036. Apoi, în 1711, 10
steaguri de cazaci, sub comanda marelui căpitan Neagu37, au dus în
tabăra de la Ţuţora, proviziile (zahareaoa) cerute de otomani, respectiv
250 de care cu 7 000 de obroace de făină şi 7 000 de obroace de orz38. Tot
la cererea Porţii, Constantin Brâncoveanu l-a trimis la Hotin, în 1713, pe

27 La 2 mai 1715 apare menţionat ca martor într-un act de vânzare-cumpărare „Dumitru

cazacu” (N. Iorga, Documente privitoare la Bucureşti, în „Buletinul Comisiei istorice a
României”, XI, 1932, doc. 5, p. 34).
28 Prin intermediul negustorului Dumitru Nona (G. I. Ionnescu–Gion, Istoria Bucurescilor,

Bucureşti, 1899, p. 591).

29 C. D. Aricescu, Condica de venituri şi cheltuieli a Visteriei de la leatul 7202 la leatul 7212

(1694–1704), în „Revista Istorică a Arhivelor României”, 1873, p. 468 (informaţiile ne-au

fost oferite cu amabilitate de către colegul Dr. Dragoş Ungureanu, căruia îi mulţumim şi
pe această cale).
30 Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a visteriei lui Constantin Brâncoveanu, în

„Studii şi materiale de istorie medie”, V, 1962, nr. 253, p. 462.

31 Nicolae Bălcescu, Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până

acum, Iaşi, 1844, p. 17-18.

32 D. C. Giurescu, Anatefterul, nr. 254 (1701) şi nr. 255 (1699), p. 463, nr. 256 (1698), p. 464,

nr. 260 (1696) şi nr. 263 (1696), p. 465.

33 Arhivelor Naţionale Istorice Centrale – Bucureşti (ANIC), Manuscrise, ms. 705, f. 1v.
34 Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab voevod, ediţie critică de

Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 110.

35 Ibidem, p. 121.
36 ANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCCXLVII/9; a se vedea şi N. Stoicescu, Curteni şi

slujitori, p. 192.
37 N. Iorga, Istoria armatei româneşti, vol. II, (de la 1599 până în zilele noastre), ediţia a II-a,

Bucureşti, 1930, p. 209.

38 N. Stoicescu, Curteni şi slujitori, p. 187.
 Mercenarii cazaci în oastea Ţării Româneşti (sec. XVI–XVIII) 233

Neagu vel căpitan de cazaci39, cu 1 000 de cazaci şi 1 000 de salahori care

să lucreze la întărirea cetăţii40.
În 1714, la scurtă vreme după mazilirea lui Brâncoveanu, cei 2 000
de cazaci aflaţi în slujba fostului domn ar fi fugit din Ţara Românească, la
aflarea veştii că Mustafa aga venea cu poruncă de la Poartă ca să-i prindă
şi să-i ucidă41. Cu toate acestea, lefegiii cazaci au continuat să fie
menţionaţi, chiar dacă în număr foarte mic, şi la începutul veacului al
XVIII-lea, în timpul primilor domni fanarioţi. Nicolae Mavrocordat, de
pildă, ar fi avut în slujba sa 120 de cazaci42. Între 20 martie 1718 şi 11
februarie 1719, în fruntea acestor lefegii cazaci era menţionat ca mare
căpitan Constantin Năsturel43. Nu ne sunt cunoscute atribuţiile precise
ale acestor cazaci, probabil îndeplineau unele slujbe în folosul domnului
şi al curţii domneşti. Potrivit unui document, datat 18 februarie 1722,
cazacii domneşti au fost trimişi la Târgovişte44 pentru a-l aresta pe
Constandin, preotul din Glodeni, judeţul Dâmboviţa, pentru nişte dăjdii
neachitate Visteriei. Acesta cumpărase anterior de la Radu Puică din
Glodeni părţile de moşie ale unor moşneni care, neputând plăti birurile,

39 Este vorba despre Neagu Fălcoianu, menţionat ca mare căpitan de cazaci în iulie 1711 şi
aprilie 1713 (Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din
secolul al XVIII-lea. Liste cronologice şi cursus honorum (IV), în „Revista Arhivelor”, XLIX,
vol. XXXIV, nr. 4, 1972, p. 664). Înaintea acestuia, mai precis în răstimpul 1705–1708, mare
căpitan de cazaci fusese Gheorghe (Ştefan Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor
boiereşti, vol. II, Bucureşti, 1916, p. 168), probabil acelaşi cu Gheorghe Obedeanu (Th.
Rădulescu, op. cit., p. 664).
40 R. Greceanu, Istoria, p. 210.
41 Silâhdar Fındıklılı Mehmet Ağa, Nusretnâme (Cartea victoriilor), în Cronici turceşti privind

Ţările Române. Extrase, vol. II, Sec. XVII–începutul sec. XVIII, vol. întocmit de Mihail
Guboglu, Bucureşti, 1974, p. 528.
42 N. Bălcescu, Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până

acum, în Idem, Opere, vol. I, Studii şi articole, Bucureşti, 1953, p. 32.

43 Th. Rădulescu, op. cit., p. 664. Aşa după cum aflăm dintr-un document datat 20 martie

1718, Constantin, mare căpitan de cazaci, cumpărase de la Necula cojocarul şi de la alţi

orăşeni un loc de casă în Bucureşti (ANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCXXVI/9). La 11
februarie 1719, acesta a mai cumpărat un loc de casă de la Vasile ceauşul şi soţia acestuia
(Ibidem, CCXXVI/10), iar la 18 martie 1719, Constantin, fost mare căpitan de cazaci,
achiziţiona un rob ţigan de la Neaga comisoaia (Ibidem, CCCXLIII/24).
44 Înainte de 1732, aici, la Târgovişte, a existat un „vel căpitan za cazaci”, menţionat pe o

piatră de mormânt aflată la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti: „Suptu această piiatră
odihnescu oasele robului lui Dumnezeu, Iordache biv vel căpitan za cazaci ot Târgovişte,
sin Dragomir căpitan Băncescul; şi s-au pristăvitu în zilile prealuminatului domn Io
Nicolae voievod, la leat 7232 [1723], octombrie, den 26” (Inscripţiile medievale ale României.
Oraşul Bucureşti, vol. I, 1395–1800, redactor responsabil: Al. Elian, Bucureşti, 1965, nr. 325,
p. 351.
234 Claudiu Neagoe

au fugit din sat. Prin urmare, preotul Constandin a fost nevoit să ia

asupra sa datoria acestora. Deoarece nu a achitat birurile, el a fost ridicat
de cazacii domneşti şi dus la Bucureşti, unde a fost închis în temniţa
domnească, cel puţin până la achitarea datoriilor asumate45. Printre aceşti
cazaci domneşti se număra, fără îndoială, şi „Mihai Cazacul”, menţionat
la 1 februarie 1728 ca proprietar al unei case în mahalaua Fântâna Boului
din Bucureşti46.
Din vremea lui Constantin Mavrocordat, rolul acestor lefegii
„cazaci”, recrutaţi acum atât dintre străini, cât şi dintre pământeni, avea
să fie unul bine stabilit. După „reforma militară” întreprinsă de acest
domn, probabil în anul 1739, aşa după cum aveau să consemneze mai
târziu banul Mihai Cantacuzino şi cronicarul Dionisie Fotino, paza celor
mai importante oraşe ale Ţării Româneşti, respectiv Bucureşti şi
Târgovişte, a fost lăsată în seama a doi „căpitani de cazaci”, cunoscuţi
ulterior sub denumirea de „polcovnici” (colonei)47. Numărul cazacilor
aflaţi sub comanda celor doi polcovnici a variat. Din Condica de porunci a
Visteriei aflăm, de pildă, că la 1 septembrie 1739 erau în Ţara Românească
5 steaguri de cazaci48: „Marele steag”, format din 41 liude (oameni), în
frunte cu un căpitan49 şi 2 zapcii; „Steagul lui Andrei căpitan de
Târgovişte”, cu 2 zapcii şi 12 liude; „Steagul lui Gheorghe căpitan
Dălga”, cu 2 zapcii şi 69 liude; „Steagul lui Manea căpitan”, cu 2 zapcii şi
37 de liude; „Steagul lui Gheorghie căpitan”, cu 2 zapcii şi 63 liude.
Aşadar, în total 5 căpitani, 10 zapcii şi 222 liude50. Asemenea celorlalţi
slujitori ai ţării, cazacii primeau „leafă, tainuri, carne şi pâine şi la Paşti
un dar constând din postav pentru o haină”51.

45 ANIC, Achiziţii noi, MMMII/2; apud Colecţia achiziţii noi. Indice cronologic nr. 25, vol. II,

(1686–1760), vol. întocmit de M.–D. Ciucă, Silvia Vătafu–Găitan, Mirela Comănescu,

Laura Niculescu, Bucureşti, 2008, nr. 1296, p. 117.
46 George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1594–1821), Bucureşti,

1961, doc. 228, p. 319.

47 Istoria Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa întemeiere până la anul 1774, dată mai întâi la

lumină în limba grecească la anul 1808 de Fraţii Tunusli, tradusă de George Sion, Bucureşti,
1863, p. 25; Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a
Moldovei, traducere din greceşte de George Sion, ediţie anastatică, Bucureşti, 2008, p. 684.
48 D. C. Giurescu, Anatefterul, p. 480.
49 Probabil Şerban căpitan, menţionat înainte de 21 iunie 1734 (N. Stoicescu, Curteni şi

slujitori, p. 192, nota 88).

50 D. C. Giurescu, Anatefterul, p. 480.
51 Friedrich Wilhelm von Bauer, [Descrierea Ţării Româneşti, ‹1778›], în Călători străini, vol.

X, partea I, vol. îngrijit de M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu

(redactor responsabil), Bucureşti, 2000, p. 160.
 Mercenarii cazaci în oastea Ţării Româneşti (sec. XVI–XVIII) 235

La 1752, în nouă dintre mahalalele Bucureştiului erau răspândiţi 77

de cazaci, după cum urmează: 2 în mahalaua Pantelimon, 18 în mahalaua
Delea Veche, 23 în mahalaua Popa Nan, 3 în mahalaua Popa Soare, 4 în
mahalaua Lipcanilor, 5 în mahalaua hagiului, 3 în mahalaua Lucaciului,
8 în mahalaua Ceauş Radului şi 11 în mahalaua Olarilor52. La Târgovişte,
potrivit informaţiilor oferite de marele spătar Atanasie Comnen Ipsilante,
în răstimpul 1764–1765 erau 80 de cazaci53.
În unele documente de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, apar
menţionaţi câţiva slujitori „cazaci”, numele lor trădând, în mod evident,
originea pământeană a acestora. Astfel, la 23 mai 1777, „Costea, cazacul
agiesc”, împreună cu soţia sa Caplea, vindeau lui Scarlat Greceanu o casă
mare din cărămidă, cu cămară, magazie şi grădină, în mahalaua
Cărămidarilor de Sus, pentru suma de 80 taleri54. Câţiva ani mai târziu, la
21 februarie 1783, apăreau menţionaţi într-un document „Dobre cazacul”
şi „Gheorghe cazacul”55. Tot în Bucureşti, în mahalaua Stelea, avea să fie
menţionat mai târziu, la 1810–1811, în Catagrafia oraşului întocmită de
administraţia rusă, polcovnicul Gheorghe Arapov, împreună cu soţia sa,
Arghira, aceştia fiind „sudiţi”56. Măsura, adoptată la 6 februarie 1803 de
către Constantin Ipsilanti, prevedea ca slujitorii cazaci să nu mai fie
recrutaţi dintre pământeni, ci dintre „oamenii străini”. În fapt, domnul
nu a făcut altceva decât să îmbrace în veşminte căzăceşti vreo 400 de
moldoveni57. Unii dintre aceştia au fost văzuţi la Curtea de la Bucureşti,
în august 1806, de comisarul francez Parant, cu ocazia primirii sale în
audienţă la domnul fanariot Constantin Ipsilanti58.
Ştiri despre slujitorii cazaci avem şi de la cronicarul Grigore
Andronescu. Din relatările sale aflăm că, la 1798, se aflau în slujba Agiei
un polcovnic de târg, la Bucureşti, cu 100 de slujitori călare, numiţi şi
„călăreţi polcovniceşti”, precum şi un polcovnic de cazaci la Târgovişte,

52 Ion Ionaşcu, Aspecte demografice şi sociale din Bucureşti la 1752, în „Revista Arhivelor”, II,
nr. 2, 1959, p, 127 şi p. 131, Lista 1.
53 Olga Cicanci, Informaţii despre organizarea administrativă şi fiscalitate în Ţara Românească

(1764–1765) în opera lui Atanasie Comnen Ipsilante, în „Studii. Revistă de istorie”, 19, nr. 2,
1966, p. 355.
54 N. Iorga, Documente privitoare la Bucureşti, doc. 28, p. 43.
55 Ibidem, doc. 41, p. 48.
56 Adică supuşi ruşi; a se vedea P. Cernovodeanu, Irina Gavrilă, Boierimea în catagrafia

oraşului Bucureşti din 1810–1811, în „Revista Arhivelor”, nr. 1, 1991, p. 36.

57 V. A. Urechia, Istoria românilor, vol. VIII, (1774–1821), Bucureşti, 1897, p. 639.
58 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, supl. I, vol. III, (1709–

1812), culese de Al. I. Odobescu, Bucureşti, 1889, doc. CCII, p. 594.

236 Claudiu Neagoe

cu 150 de slujitori numiţi „cazaci”59. Potrivit altor surse interne, „cazacii

pământeni”, aflaţi sub comanda unui vel căpitan, au fost nelipsiţi, între
1775 şi 1814, de la alaiurile care se organizau cu prilejul intrării în
Bucureşti a noilor domni60, dar şi cu ocazia primirii reprezentanţilor
puterilor străine de către domnii fanarioţi61.
Începând cu domnia lui Alexandru Ipsilanti (1774–1782), cei doi
polcovnici de la Bucureşti şi Târgovişte62 aveau în subordine câte 120 de
slujitori cazaci63, ei primind de la Visteria ţării între 15 şi 30 de lei pe
lună, iar din partea domnului între 5 şi 10 scutelnici64. Aşa după cum
aflăm din relatările unui funcţionar al Consulatului rus de la Bucureşti,
Ignati Iakovenko, la 1820 cei doi polcovnici primeau o leafă lunară de 25
lei65. Totodată, aceştia dădeau marelui agă, în subordinea căruia se aflau,
un „plocon” anual: cel de la Bucureşti dădea 6 000 lei, iar cel de la
Târgovişte 7 500 lei66. Polcovnicul de cazaci de la Bucureşti şi cel de la
Târgovişte aveau să fie menţionaţi, pentru ultima oară într-o sursă

59 I. Corfus, Însemnările cronicarului Grigore Andronescu despre vechea gospodărire a

Bucureştilor, în „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie”, 6, 1968, p. 130.

60 Alaiul la intrarea lui Ipsilante, 3 februarie 1775, în V. A. Urechia, Istoria românilor, vol. II,

(1774–1786), Bucureşti, 1892, p. 10; Orânduiala alaiului Domniei după obiceiul ţării la intrare
în Bucureşti, 17 mai 1786, în V. A. Urechia, Istoria românilor, vol. III, (1786–1800), Bucureşti,
1892, p. 19; Orânduiala alaiului Domniei, după obiceiul ţării, la intrarea în Bucureşti, 12
decembrie 1812, în V. A. Urechia, Din domnia lui Ioan Caragea. Venirea la tron. Mişcări contra
grecilor. Finanţe, extras din „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”,
seria a II-a, XXII, 1900, p. 11; Întocmirea alaiului la intrarea Domniei noastre în Bucureşti,
1819, ianuarie 17, în V. A. Urechia, Istoria românilor, vol. XII, (1800–1830), Bucureşti, 1898,
p. 461.
61 Alaiul de primire a reprezentantului Republicii franceze la Bucureşti, consulul general

Charles Feury, din data de 14 mai 1798, era deschis de polcovnicul oraşului Bucureşti cu
90 de cazaci (G. I. Ionnescu–Gion, op. cit., p. 628).
62 Marele ban Mihai Cantacuzino se arată a fi inconsecvent în această privinţă, el

pomenind în lucrarea sa când doi polcovnici (Istoria Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa
întemeiere până la anul 1774, p. 25), când unul singur (Ibidem, p. 177); N. Bălcescu, op. cit., p.
67.
63 Fr. W. von Bauer, [Descrierea Ţării Româneşti, ‹1778›], în Călători străini, vol. X, partea I,

p. 167.
64 Ibidem, p. 170.
65 Ignati Iakovenko, Situaţia actuală a Principatelor Moldova şi Ţara Românească, Scrisoarea a

12-a, Bucureşti, 5 iulie 1820, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie
nouă, vol. I, (1801–1821), vol. îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Şerban
Rădulescu–Zoner, Marian Stroia, redactor responsabil: P. Cernovodeanu, Bucureşti, 2004,
p. 882.
66 Ibidem, p. 887.
 Mercenarii cazaci în oastea Ţării Româneşti (sec. XVI–XVIII) 237

istorică internă, în timpul domniei primului domn pământean, Grigore al

IV-lea Ghica (1822–1828)67.

67 I. Corfus, Însemnările cronicarului Grigore Andronescu, p. 129.