CUPRINS

Cuvânt înainte ................................................................................................ 3

Introducere. Riscurile de mediu şi ecologice ale deşeurilor.
Managementul deşeurilor .................................................................... 5
Capitolul 1. Consideraţii generale privind deşeurile ...................................... 7
1.1. Gestionarea deşeurilor .................................................................. 7
1.2. Clasificarea deşeurilor ................................................................ 12
1.3. Compoziţia şi caracteristicile deşeurilor menajere ...................... 14
1.3.1. Compoziţia deşeurilor ........................................................... 14
1.3.2. Granulaţia ............................................................................. 17
1.3.3. Umiditatea. ........................................................................... 17
1.3.4. Masa specifică a deşeurilor (kg/m3) ..................................... 18
1.3.5. Conţinutul în substanţe organice .......................................... 19
1.3.6. Puterea calorifică a deşeurilor menajere .............................. 19
Capitolul 2. Legislaţia privind deşeurile ....................................................... 20
2.1.transpunerea legislaţiei comunitare la nivel naţional ................... 21
2.2. Legislaţia privind operaţiunile de gestionare a deşeurilor ........... 29
2.3. Legislatia privind fluxurile speciale de deşeuri ............................ 31
Capitolul 3. Depozitarea controlată a deşeurilor .......................................... 42
Depozitarea deşeurilor şi criterii de acceptare a deşeurilor la
depozitare .......................................................................................... 42
Capitolul 4. Tehnologii de reciclare a deşeurilor industriale ........................ 46
4.1. Modalitati de tratare a deseurilor ................................................ 47
4.2. Tehnologii de valorificare a deşeurilor ........................................ 49
4.3. Eliminarea deşeurilor industriale nevalorificabile ........................ 54
Capitolul 5. Procedeede tratare a deşeurilor ............................................... 58
5.1. Alegerea metodelor optime de tratare a deşeurilor .................... 58
5.2.Procedee de tratare biologică a deşeurilor .................................. 62
5.2.1. Compostarea deşeurilor ....................................................... 62
5.2.2. Procedee de compostare ..................................................... 71
5.2.3. Dimensionarea spaţiilor pentru fermentarea şi
stocarea compostului ..................................................................... 75
5.2.3. Metanizarea deşeurilor ......................................................... 77

1
 5.3. Procedee de tratare termică a deşeurilor.................................... 81
5.3.1. Incinerarea deşeurilor ........................................................... 81
5.3.2. Piroliza şi termoliza deşeurilor .............................................. 90
5.3.3. Gazeificarea deşeurilor ........................................................ 96
Capitolul 6. Analiza tehnico-economică şi de impact asupra mediului ...... 107
6.1. Impactul şi presiunile gestionării deşeurilor asupra
mediului............................................................................................ 107
6.2. Presiuni asupra mediului ........................................................... 110
6.3. Consumul şi mediul înconjurător ............................................... 111
6.4. Resursele materiale şi deşeurile ............................................... 113
6.5. Efectele gestionării deşeurilor asupra stării de sănătate a
populaţiei.......................................................................................... 114
Bibliografie ................................................................................................. 117
Anexe 120

2
 CUVÂNT ÎNAINTE

Gestionarea deşeurilor reprezintă o problemă extrem de importantă cu

care se confruntă omenirea, în ceea ce priveşte protecţia mediului. Când
spunem gestionarea deşeurilor facem referire la activităţile de colectare,
transport, tratare, valorificare şi eliminare a deşeurilor generate.
Activităţile aferente gestionării deşeurilor trebuie să se desfăşoare
ţinând seamă de normele de protecţie a mediului, care să fie în concordanţă
cu cerinţele impuse de legislaţia europeană în domeniu. Directivele europene
transpuse în legislaţia naţională au condus către o nouă abordare a
problematicii deşeurilor, acordând atenţie necesităţii protejării resurselor
naturale, dar şi economisirii lor, reducerii costurilor de gestiune, precum şi
adoptării de soluţii eficiente pentru reducerea poluării.
Politicile Uniunii Europene din domeniul managementului deşeurilor scot
în evidenţă importanţa şi , ca atare, necesitatea abordării integrate în
gestionarea deşeurilor, care include construcţia unor instalaţii de eliminare a
deşeurilor împreună cu măsuri de prevenire/minimizare a producerii deşeurilor
şi de reciclare a lor, care să fie conforme cu ierarhia principiilor:
- prevenirea producţiei de deşeuri şi a impactului negativ al acesteia,
- recuperarea deşeurilor prin reciclare, refolosire,
- depozitarea finală sigură a deşeurilor acolo unde nu există posibilitatea
de recuperare a lor.
În cadrul operaţiunilor de reciclare sunt vizate două obiective
fundamentale:
- neutralizarea deşeurilor toxice în scopul reducerii la maxim a
posibilităţilor de poluare a aerului, apei şi solului şi de afectare a organismelor
vii, precum şi micşorarea masei şi volumului deşeurilor pentru depozitarea lor
în siguranţă;
- valorificarea totală sau parţială a deşeurilor prin realizarea unor
produse care să fie reintroduse în circuitul economic, precum şi prin obţinerea
de combustibili sau de energie secundară.
Prezenta lucrare se adresează studenţilor din anii terminali ai Facultăţii
de Inginerie, specialiştilor din domeniul Protecţiei Mediului şi, de ce nu,
factorilor responsabili din cadrul companiilor şi instituţiilor generatoare sau/şi
producătoare de deşeuri, deoarece responsabilitatea pentru activităţile de
gestionare a deşeurilor revine generatorilor acestora, conform principiului
„poluatorul plateste” sau după caz, producătorilor, în conformitate cu principiul
„responsabilitatea producatorului”.
Lucrarea este structurată pe şase capitole, care includ o bază de date
cuprinzătoare, cu referire la tehnicile de valorificare a deşeurilor.

3
 În primul capitol s-au atins câteva aspecte generale privind gestionarea
deşeurilor la nivel comunitar şi naţional; tot în cadrul acestui capitol sunt
caracterizate deşeurile , ţinând cont de compoziţia şi clasificarea acestora.
Capitolul doi abordează problema legislaţiei cu privire la deşeuri,
punând accent pe transpunerea legislaţiei europene în legislaţia românească.
Criteriile de acceptare a deşeurilor la depozitare, precum şi o clasificare
a depozitelor sunt aspecte ce ţin de depozitarea controlată a deşeurilor şi sunt
tratate în capitolul trei al lucrării.
Capitolul patru – Tehnologii de reciclare a deşeurilor industriale,
abordează aspecte privind modalitatea de tratare a deşeurilor, tehnologii de
valorificare a acestora, eliminarea deşeurilor, menţionând şi operaţiunile de
valorificare, dar şi de eliminare a deşeurilor, operaţiuni care se găsesc în
anexele Legii 211 din 2011 cu privire la regimul deşeurilor.
Ponderea cea mai mare în lucrarea de faţă o are capitolul cinci, în care
sunt descrise procedeele de tratare a deşeurilor: compostarea, metanizarea,
incinerarea, piroliza şi termoliza, gazeificarea. Pentru fiecare procedeu sunt
descrise şi reprezentate câteva din instalaţiile care, fie că sunt utilizate la
scară industrială în tratarea deşeurilor, fie că sunt încă în stadiul de cercetare.
O analiză tehnico-economică şi de impact asupra mediului este
prezentată în capitolul şase. În cadrul capitolului sunt abordate probleme
privind presiunile deşeurilor asupra mediului, resursele naturale şi deşeurile,
efectele gestiunii deşeurilor asupra stării de sănătate a populaţiei, menţionând
şi unele aspecte ale gestionării deşeurilor la nivelul judeţului Mureş.
Lucrarea prezintă şi o bibliografie selectivă considerată necesară în
realizarea acestei lucrări, precum şi anexele.
Autoarea mulţumeşte referenţilor ştiinţifici, precum şi specialiştilor din
cadrul APM Mureş pentru sugestiile şi ajutorul acordat în realizarea acestei
lucrări.

Autoarea

4
 INTRODUCERE. RISCURILE DE MEDIU ŞI ECOLOGICE ALE
DEŞEURILOR. MANAGEMENTUL DEŞEURILOR

Un mediu înconjurător sănătos e un drept important al fiecăruia, de care

avem mare nevoie şi pe care trebuie să îl apărăm.
Nevoile şi dorinţele noastre sunt adesea determinate de locurile şi
contextele în care trăim. Produsele şi serviciile pe care le folosim sunt
determinate de către aceste nevoi şi dorinţe şi, ca rezultat utilizarea acestor
produse sau servicii va avea un impact asupra mediului inconjurator. Diferiţi
oameni au nevoi diferite şi ei percep nevoile şi dorinţele într-un mod diferit.
Anumite necesităţi de bază sunt comune pentru toţi oamenii: hrană,
apă, adăpost, educaţie, sănătate. Dar lumea nu a ajuns încă în stadiul în care
aceste nevoi de bază sunt disponibile pentru toţi oamenii într-un mod egal.
Echitatea în distribuţia resurselor la nivel global este încă o provocare.
Anumite necesităţi ale populaţiei din ţările dezvoltate pun în pericol necesităţile
populaţiei din ţările mai puţin dezvoltate economic.
Proiectarea ecologică a produselor pune accentul pe crearea de
produse ecologice cu impact minim asupra mediului înconjurător pe întreaga
durată a ciclului lor de viaţă, ţinând cont de prevenirea încălzirii globale,
gestionarea substanţelor chimice şi utilizarea eficientă a resurselor. Prin
dezvoltarea produselor ecologice se reduce impactul produselor asupra
mediului înconjurător pe întreaga durată a ciclului lor de viaţă.
Educaţia pentru mediu are scopul de a îmbunătăţi calitatea vieţii, poate
ajuta oamenii să câştige cunoştinţe, deprinderi, motivaţii şi valori de care au
nevoie pentru a gospodări eficient resursele Pământului şi de a-şi asuma
răspunderea pentru menţinerea calităţii mediului.
Termeni precum "criză a deşeurilor", "societate de consum" şi "avalanşă
de deşeuri" sunt doar câteva exemple ce permit ilustrarea problemelor create
de deşeuri, probleme cu care se confruntă mediul înconjurător în zilele
noastre.
Noi, ca şi consumatori, suntem responsabili de aceste probleme şi
fiecare dintre noi va trebui, pe viitor, să facă eforturi ca să menajeze resursele
limitate şi să reducem cantităţile de deşeuri. Este incontestabil faptul că la ora
actuală se produc multe deşeuri care conţin materii valorificabile. Reciclarea
deşeurilor organice a ajuns să fie o problemă de maximă importanţă pentru
salubritatea generală a Terrei, amploarea sa condiţionând în bună parte şi
dezvoltarea economică. Problema tinde să devină o chestiune vitală de
supravieţuire a unei întregi societăţi.
În ţările UE şi SUA, deşi era adoptată ideea că depunerea deşeurilor pe
sol sau îngroparea lor în subsol este soluţia cea mai puţin acceptabilă, totuşi
5
este încă prioritar utilizată. Dar în situaţia în care spaţiile de depozitare devin
tot mai restrictive, tot mai multe ţări renunţă la metoda clasică de depozităre a
deşeurilor şi acceptă soluţia unui management ecologic şi rentabil al acestora.
A fost necesar demararea unei campanii de conştientizare, care să
scoată în evidenţă, că, cea mai eficientă formă de tratare a deşeurilor este
reciclarea lor. În Europa aceasta a avut loc sub sigla trei R - Reducere,
Refolosire, Reciclare- (în limba engleză: Reduce, Reuse, Recycle, în limba
franceză: Réduire, Réutiliser, Recycler).
Recuperarea, reciclarea, tratarea fizico-chimică, compostarea sau
incinerarea sunt metode de procesare a deşeurilor folosite frecvent în
majoritatea ţărilor lumii. Astfel de metode sunt destinate, atât protecţiei
factorilor de mediu ambiant, cât şi exploatării raţionale şi eficiente, din punct
de vedere economic a resurselor naturale.
Ca atare, problematica privind impactul negativ asupra mediului şi
sănătăţii umane, ca urmare a eliminării deşeurilor prin utilizarea unor metode
şi tehnologii necorespunzătoare, rămâne de actualitate, mai ales în contextul
tendinţei susţinute de creştere a cantităţilor de deşeuri generate.
Construcţia unei viziuni durabile asupra gestionării deşeurilor impune
luarea în considerare a “modelului natural”, respectiv al modului potrivit căruia
are loc, în sistemele ecologice naturale, procesarea reziduurilor rezultate din
activitatea organismelor vii. În natură, “deşeurile” generate de organismele vii
sunt reintegrate în circuitele bio-geo-chimice naturale prin procese de
descompunere şi „reciclare” care stau la baza dezvoltării unor noi lanţuri
trofice, adică a unui întreg lanţ de compartimente/verigi/ grupuri de organisme,
care procesează această materie în scopul autosusţinerii energetice. Cu alte
cuvinte, natura îşi utilizează propriile “deşeuri” ca surse de energie în procesul
de menţinere şi dezvoltare a componentelor sale.
În sistemele socio-economice- sisteme dominate de om, cea mai mare
pondere a deşeurilor a fost şi, ceea ce este grav, continuă să fie considerată
neutilizabilă; ca atare, principala preocupare trebuie să fie legată de
gestionarea deşeurilor, fiind absolut necesară identificarea soluţiilor de
eliminare ale acestora.
Pe fondul reducerii continue a resurselor naturale, precum şi a
necesităţii conservării acestora (în principal a celor de natură biologică) este
necesar să fie reevaluate opţiunile privind gestionarea deşeurilor de origine
antropică, în sensul creşterii gradului de valorificare a acestora şi de reducere
drastică a cantităţilor care necesită eliminare.
În acest sens, trebuie aplicată ierarhia deşeurilor cu accent pe
prevenirea generării lor, pregătirea pentru reutilizare, reciclare şi valorificare,
în timp ce depozitarea deşeurilor trebuie interpretată ca ultimă opţiune
disponibilă.

6
CAPITOLUL 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DEŞEURILE

Deşeul reprezintă orice material, obiect, substanţă, care, în general a

pierdut orice finalitate economică şi pe care posesorul îl abandonează[16].
În anexa 1 a Legii 211 din 2011privind regimul deşeurilor deşeul este
definit astfel: “orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul îl aruncă ori are
intenţia sau obligaţia să îl arunce” [30].
Dar în dicţionarul limbii române, deşeul (care provine din fr. déchet )
este definit astfel: “rest dintr-un material rezultat dintr-un proces tehnologic de
realizare a unui anumit produs, care nu mai poate fi valorificat direct pentru
realizarea produsului respectiv. ”
În ştiinţa deşeurilor (cunoscută şi sub denumirea de Rudologie) a fost
introdusă, în ultima perioadă, noţiunea de deşeu ultim, care este acel deşeu
rezultat sau nu din tratarea unui deşeu, care în condiţiile tehnice şi economice
actuale nu mai poate fi tratat în vederea recuperării sale sau a reducerii
caracterului său poluant.

1.1. GESTIONAREA DEŞEURILOR

Gestionarea deşeurilor este considerată una dintre problemele
importante cu care se confruntă ţara noastră, în ceea ce priveşte protecţia
mediului, cu referire la activităţile de colectare, transport, tratare, valorificare şi
eliminare a deşeurilor[19]. Responsabilitatea pentru activităţile de gestionare a
deşeurilor revine, cum este şi normal, generatorilor de deşeuri, conform
principiului “poluatorul plăteşte” sau producătorilor conform principiului
“responsabilitatea producătorului”.
Gestionarea deşeurilor ridică probleme foarte complexe, care necesită:
-întreprinderea acţiunilor coordonate de la nivel local la cel regional,
-colaborarea societăţii civile cu autorităţile locale,dar şi cu reprezentanţii
guvernului,
-colaborarea între state.
De-a lungul timpului, problema deşeurilor s-a acutizat, mai ales în
ultimele două secole, deoarece s-au dezvoltat diferite tehnologii/metodologii,
fiind astfel, necesară o abordare integrată a deşeurilor. Pentru aceasta s-a luat
în consideraţie minimizarea cantităţii de deşeuri generate, gradul de poluare
provocat, dar şi importanţa deşeurilor ca materii secundare. Şi in zilele
noastre, până şi cele mai dezvoltate ţări întâmpină dificultăţi în ceea ce
priveşte abordarea integrată a deşeurilor. Pentru a găsi cea mai bună metodă
de management al deşeurilor, respectiv pentru a minimiza impactul acestora
asupra Capitalului Natural este importantă raportarea deşeurilor generate la o

7
scară adecvată de timp şi spaţiu si, bineînţeles trebuiesc luate în calcul
efectele cumulative ale generării acestora.
Se consideră că primul pas care trebuie făcut este acela de a identifica
principalele tipurile de deşeuri, de a le încadra într-o anumită categorie. O
clasificare a deşeurilor se regaseşte in cadrul acestui capitol, la punctul 1.2.
Autorităţile administraţiei publice locale joacă un rol foarte important în
asigurarea implementării la nivel local a obligaţiilor cu privire la gestionarea
deşeurilor , obligaţii pe care România şi le+a asumat prin Tratatul de Aderare
la Uniunea Europeană(ratificat prin Legea nr. 157 din 2005, publicat în M.O.
nr. 465/1.06.2005).

Gestionarea deşeurilor la nivel european

Activităţile privind gestionarea deşeurilor trebuie să se desfăşoare cu
respectarea normelor de protecţie a mediului, care reflectă cerinţele impuse de
legislaţia europeană.Directivele europene care au fost transpuse în legislaţia
românească au determinat o abordare nouă a problematicii deşeurilor,
acordând atenţie în mod special, necesităţii protejării şi economisirii resurselor
naturale, reducerii costurilor de gestiune a deşeurilor, găsirii de noi soluţii
eficiente care să ducă la reducerea poluării mediului.
Abordarea UE în domeniul gestionării deşeurilor se bazează pe trei
principii importante:
a-Prevenirea generării deşeurilor – principiu considerat foarte important
în cadrul oricărei strategii de gestionare a deşeurilor. Se au în vedere aspecte
legate atât de îmbunătăţirea metodelor de producţie, cât şi de determinarea
consumatorilor în ceea ce priveşte modificarea cererii de produse (orientând
consumatorul către produsele verzi) şi, totodată, consumatorul să abordeze un
stil de viaţă care să genereze cantităţi reduse de deşeuri;
b-Reciclare şi reutilizare – în cazul generării de deşeuri se încurajază
recuperarea materialelor componente, de preferat prin reciclare materială;
c-Îmbunătăţirea eliminării finale a deşeurilor şi a monitorizării – acest al
treilea principiu se refera la faptul că, în situaţia în care deşeurile nu pot fi
recuperate, ele trebuie eliminate în condiţii sigure pentru mediu şi sănătatea
umană, dar cu un program strict de monitorizare.
Există, la nivel European documente strategice cu impact asupra
politicilor de gestionare a deşeurilor.
Dintre acestea amintim:
1) Strategia tematică privind prevenirea şi reciclarea deşeurilor – acest
document stabileşte liniile directoare cu privire la reducerea impactului negativ
asupra mediului datorat deşeurilor, de la generare la eliminare finală;
2) Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene – are ca obiectiv
general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi

8
viitoare, prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să
folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare
ecologică şi socială al economiei, în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei
mediului şi coeziunii sociale.
3) Al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu al Comunităţii Europene
2002 - 2012 (PAM 6)– reprezintă componenta de mediu a Strategiei de
Dezvoltare Durabilă(SDD) şi face legătura între protecţia mediului şi
obiectivele Uniunii Europene de creştere economică, competitivitate şi
ocupare a forţei de muncă.
Totodată planul identifică patru arii prioritare pentru politicile de mediu
ale UE şi anume:
- schimbări climatice,
- natură şi biodiversitate,
- mediu şi sănătate,
- resurse naturale şi deşeuri.
4) Strategia tematică privind utilizarea durabilă a resurselor naturale –
acest documentul prevede următoarele acţiuni:
- îmbunătăţirea cunoştinţelor despre utilizarea resurselor la nivel
european şi despre impactul acestora asupra mediului;
- dezvoltarea de instrumente pentru monitorizarea progresului în acest
domeniu în UE, în Statele Membre (SM) şi în sectoarele economice;
- creşterea aplicării Strategiei în sectoarele economice şi în Statele
Membre, precum şi încurajarea elaborării de planuri şi programe în acest
sens;
- creşterea conştientizării factorilor interesaţi şi a cetăţenilor cu privire la
impactul negativ al utilizării resurselor.

Gestionarea deşeurilor la nivel naţional

Politica naţională în domeniul gestionării deşeurilor trebuie să se
subscrie obiectivelor politicii europene în materie de prevenire a generării
deşeurilor şi să urmărească reducerea consumului de resurse şi aplicarea
practică a ierarhiei deşeurilor[24, 26].
Ţara noastră s-a obligat, prin “Documentul de poziţie al României,
capitolul 22 - Protecţia Mediului Înconjurător“, ca odată cu aderarea la UE să
implementeze acquis-ul comunitar privind capitolul menţionat până la
01.01.2007(data la care România a aderat la UE ); au existat câteva derogări
referitoare la managementul deşeurilor, dintre care amintim:
-Directiva nr. 94/62/EC privind ambalajele şi deseurile de ambalaje,
pentru care s-a solicitat şi obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până în anul
2013;

9
 -Directiva nr. 99/31/EC privind depozitarea deşeurilor, pentru care s-a
solicitat şi obţinut o perioadă de tranziţie până în anul 2017;
-Directiva Consiliului nr. 2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor,
pentru care s-a solicitat şi obţinut o perioadă de tranziţie până în anul 2009;
-Directiva Consiliului nr. 2002/96/CE privind deşeurile de echipamente
electrice şi electronice (DEEE), pentru care s-a solicitat şi obţinut o perioadă
de tranziţie până în anul 2008;
-Regulamentul nr. 259/93 privind importul, exportul şi tranzitul de
deşeuri, până la sfârşitul anului 2015.
Considerăm necesar să menţionăm principalele documente
programatice la nivel naţional cu relevanţă pentru gestionarea deşeurilor[29]:
1. Planul Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013 (PND) – acesta este un
document de planificare strategică şi programare financiară al României, care
are ca scop orientarea şi stimularea dezvoltării economice şi sociale a ţării
pentru atingerea obiectivului de realizare a coeziunii economice şi sociale.
Printre priorităţile PND se înscrie şi asigurarea protecţiei mediului, iar dintre
subpriorităţi PND promovează:
-îmbunătăţirea standardelor de viaţă prin asigurarea serviciilor de utilităţi
publice la standardele de calitate şi cantitate cerute, în sectoarele de apă şi
deşeuri, prin dezvoltarea sistemelor de infrastructură de apă şi apă uzată în
localităţile vizate şi crearea/consolidarea companiilor regionale de profil şi prin
dezvoltarea sistemelor integrate de management al deşeurilor (colectare,
transport, tratare/eliminare a deşeurilor în localităţile vizate, închiderea
depozitelor neconforme);
-îmbunătăţirea sistemelor sectoriale de management de mediu, cu
accent pe: dezvoltarea sistemelor specifice de management al apei şi
deşeurilor, a celor de management al resurselor naturale (conservarea
diversităţii biologice, reconstrucţia ecologică a sistemelor deteriorate,
prevenirea şi intervenţia în cazul riscurilor naturale – în special inundaţii),
precum şi pe îmbunătăţirea infrastructurii de protecţie a aerului.
2. Stategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României (2013 –
2020 – 2030) (SNDD). A fost elaborată de Ministerului Mediului şi Dezvoltării
Durabile împreună cu United Nations Development Programme România
(UNDP România).
În cadrul acestei strategii sunt incluse o serie de obiective care se referă
la gestionarea deşeurilor:
-dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor;
-până în anul în curs, 2013 – trebuie să se reducă, cu până la 2,4
milioane tone cantitatea anuală a deşeurilor biodegradabile depozitate,
reprezentând 50% din totalul produs în 1995;

10
 -până în anul 2013 - se prevede un grad de recuperare a materialelor
utile din deşeurile de ambalaje pentru reciclare sau incinerare cu recuperare
de energie (60% pentru hârtie/carton, 22,5% pentru mase plastice, 60% pentru
sticlă, 50% pentru metale şi 15% pentru lemn);
-până în 2015 – să se reducă numărul de zone poluate istoric, în
minimum 30 de judeţe;
-până în anul 2015 - crearea a 30 sisteme integrate de gestionare a
deşeurilor la nivel regional/judeţean; închiderea a 1.500 depozite mici situate
în zone rurale şi a 150 depozite vechi în zonele urbane, realizarea a 5 proiecte
pilot pentru reabilitarea siturilor contaminate istoric, asigurarea unor servicii
îmbunătăţite de salubritate şi management al deşeurilor pentru un număr de 8
milioane locuitori.
3. Programul Operaţional Sectorial de Mediu (POS Mediu) - acest
program este strâns corelat cu obiectivele naţionale strategice prevăzute în
Planul Naţional de Dezvoltare (PND) elaborat pentru perioada 2007 - 2013 şi
Cadrul Naţional Strategic de Referinţă (CNSR), care se bazează pe principiile,
practicile şi obiectivele urmărite la nivelul UE.
În cadrul acestui program, Axa prioritară 2 „Dezvoltarea sistemelor de
management integrat al deşeurilor şi reabilitarea siturilor poluate istoric”
sprijină investiţiile care vor asigura dezvoltarea acestor sisteme şi extinderea
infrastructurii de management al deşeurilor. Activităţi indicative finanţate sunt:
-achiziţionarea şi instalarea sistemelor de colectare selectivă,
-construcţia facilitătilor de sortare, compostare şi reciclare,
-achiziţionarea vehiculelor de transport al deşeurilor,
-închiderea depozitelor neconforme,
-construcţia staţiilor de transfer şi a facilităţilor de eliminare a deşeurilor
municipale, construirea unor facilităţi adecvate pentru deşeuri periculoase
-asistenţă tehnică pentru pregătire de proiecte, management,
supervizare si publicitate.
Planurile de gestiune a deşeurilor au un rol important în dezvoltarea
unei gestiuni durabile a deşeurilor.
Planificarea gestiunii deşeurilor este un proces continuu, care se reia şi
se revizuieşte, funcţie de condiţiile noi apărute în timp, iar realizările trebuie
urmărite şi evaluate periodic.
Evidenţierea fluxurilor de deşeuri, precum şi opţiunile de tratare a
acestora reprezintă scopul principal al planului de gestionare a deşeurilor.
Dezvoltarea unui sistem controlat de gestiune a deşeurilor trebuie să se
axeze pe câteva cerinţe:
- recuperarea şi reciclarea deşeurilor,
- depozitarea (închiderea depozitelor neconforme) deşeurilor,
- reducerea cantităţilor de deşeuri biodegradabile depozitate.

11
1.2. CLASIFICAREA DEŞEURILOR
La nivel european s-a încercat elaborarea unor criterii de clasificare ale
deşeurilor, precum şi metode standard de gestionare a deşeurilor,
întâmpinându-se dificultăţi datorită unor cauze cumulative: lipsa unei baze de
date complete, lipsa unui sistem de monitoring integrat, stadiile diferite de
dezvoltare socio-economică a unor state, etc [31].
După sistemul Agenţiei Europene de Mediu (European Environment
Agency)-EEA, deşeurile pot fi împărţite în următoarele categorii:
- deşeuri periculoase;
- deşeuri municipale;
- nămoluri de epurare;
- deşeuri de la ambalaje,
- deşeuri de la producerea energiei electrice,
- deşeuri electronice.
Principalele sectoare economice care generează deşeuri sunt:
a. industria(energetică, chimica, de prelucrare);
b. minerit;
c. construcţii si demolări;
d. deşeuri generate de activităţi medicale;
e. activităţi agricole;
f. deşeuri municipale.
Prezentăm în continuare o clasificare a deşeurilor în funcţie de natura şi
originea acestora:
După natura deşeurilor (materialele din care sunt formate deşeurile)
În funcţie de acest criteriu, deşeurile au fost clasificate în patru grupe:

Deşeuri menajere şi assimilate:

-deşeuri de menaj,
-deşeuri industriale banale(DIB), care provin de la diferite întreprinderi.
Ele nu sunt toxice, dar prezintă caracteristici de fermentare.

Deşeuri inerte:
-deşeuri rezultate din demolarea construcţiilor,
-deşeuri minerale din activităţi de minerit, etc.
Deşeurile inerte nu au miros, nu sunt toxice, nici fermentabile şi, ceea
ce este foarte important, ele nu prezintă riscuri pentru om şi mediul
înconjurător.

Deşeuri speciale:
-deşeuri toxice în cantităţi dispersate(DTQD), produse de întreprinderi
industriale,
-deşeuri menajere special(DMS): hidrocarburi, vopseluri, solvenţi, pile,
etc, rezultate în urma unor activităţi de menaj.
12
 Deşeuri ultime – deşeurile care aparţin acestei grupe nu fac obiectul
unei valorificări; dintre acestea pot fi amintite reziduurile de epurare a gazelor
de ardere de la uzinele de incinerare a deşeurilor(REFIOM).
După originea deşeurilor(activităţile generatoare de deşeuri) – acest
criteriu ajută la localizarea producătorului de deşeuri, la identificarea
responsabilului pentru eliminarea lor, la identificarea tipurilor de colectare şi
tratare.
În funcţie de acest criteriu se deosebesc:
Deşeuri municipale – nu există o definiţie unanim acceptată în ceea ce
priveşte deşeurile municipale; aceasta, în general, variază de la o ţară la alta,
chiar şi de la o regiune la alta. Conform EEA, deşeurile municipale sunt
considerate a fi acele deşeuri rezultate din gospodării, colectate de
municipalităţi, deşeuri menajere, dar şi acele deşeuri colectate de la instituţii,
întreprinderi mici, şcoli, deşeuri care sunt similare cu cele colectate de la
gospodării.

Deşeuri din activităţi industriale şi comerciale

În această categorie sunt cuprinse toate deşeurile produse de
întreprinderi de a căror eliminare sunt direct responsabile. Astfel aici pot fi
incluse:
-deşeurile inerte,
-deşeurile industriale banale (DIB),
-deşeurile industriale speciale,
-deşeuri toxice în cantităţi dispersate(DTQD)- acestea sunt considerate
deşeuri industriale special generate de agricultori, artizani, întreprideri, de
laboratoare sau organizaţii de sănătate.

Deşeuri din sectorul agro-zootehnic şi industrie alimentară

Activităţile agro-zootehnice generează de asemenea deşeuri, acestea
fiind constituite din resturi vegetale, dejecţiile animalelor, şi necesită o atenţie
deosebită deoarece pot reprezenta o sursă de îngraşăminte sau pot fi folosite
ca şi biocombustibili, însă numai dacă sunt gestionate corect.
Din această categorie fac parte:
-deşeuri asimilabile deşeurilor industriale speciale(DIS)( ex: diferite
produse fitosanitare),
-deşeuri agricole sau agroalimentare propriu-zise, care necesită
procedee de colectare şi tratamente particulare(ex: dejecţii animale, reziduuri
din industria alimentară, subproduse ale culturilor agricole, etc.).

Deşeuri din activitatea medicală sau deşeurile medicale infecţioase

(DMI) au un impact semnificativ, atât asupra mediului, cât şi asupra sănătăţii

13
umane de aceea trebuie să fie neapărat sterilizate, mărunţite şi apoi
depozitate. Aceste deşeuri pot fi grupate în:
-deşeuri infecţioase(ex: tifoane, bandaje, lenjerie, mănuşi chirurgicale
etc.);
-deşeuri înţepătoare( ex: seringi, ace, lamele, cuţite),
-deşeuri menajere( ex: deşeuri din hârtie, carton, mase plastice, sticlă).

Deşeuri nucleare/radioactive
Aceste deşeuri provin de la generatoarele de radiaţie X, de la clişeele
utilizate în unităţi medicale, de la sursele de cobalt, cesium.
Pot fi menţionate următoarele categorii de deşeuri radioactive:
-deşeuri A- sunt de scăzută şi medie activitate, puţin persistente şi cu un
timp de înjumătăţire relativ scurt, adică mai mic de 30 de ani (ex. Cesium
134:2 ani),
-deşeuri B- sunt foarte persistente, cu un timp de înjumătăţire lung (ex.
Plutonium 242:500 000 ani),
-deşeuri C- de înaltă radioactivitate şi cu un timp de înjumătăţire relativ
lung (ex. Radium 226: 1620 ani),
-deşeuri TFA- de scăzută activitate radioactivă şi cu un timp de
înjumătăţire relativ scurt (ex. C11:20 minute).
Potrivit statisticilor din România tipurile de deşeuri generate au fost
clasificate, în mod formal, astfel:
-deşeuri municipale şi asimilabile, care încadrează totalitatea deşeurilor
generate atât în mediul urban , cât şi în cel rural, din gospodării, unităţi
comerciale, instituţii, unităţi prestatoare de servicii. De asemenea aici sunt
încadrate şi deşeurile stradale colectate din spaţii publice, spaţii verzi, străzi,
parcuri, dar şi deşeurile din construcţii şi demolări, nămolurile de la staţiile de
epurare a apelor uzate orăşeneşti;
-deşeuri de producţie, reprezintă totalitatea deşeurilor generate din
activităţile industriale. Acestea, la rândul lor, pot fi deşeuri de producţie
nepericuloase şi deşeuri de producţie periculoase;
-deşeuri generate din activităţi medicale sunt reprezentate de deşeurile
generate în policlinici, spitale, cabinete medicale. Acestea au fost clasificate în
deşeuri medicale periculoase, respectiv, în deşeuri din categoria celor
asimilabile.

1.3. COMPOZIŢIA ŞI CARACTERISTICILE DEŞEURILOR MENAJERE

1.3.1. Compoziţia deşeurilor
Elementul principal de care depinde modul de exploatare şi de
valorificare a deşeurilor îl reprezintă caracteristicile acestora; de altfel, marea
lor heterogenitate, care este în funcţie de anotimp, de poziţia geografică, de
nivelul de trai, de gradul de dezvoltare al societăţii, poate fi considerată
principala caracteristică a deşeurilor menajere. Variabilă în timp este şi
14
compoziţia fizico-chimică a deşeurilor, ceea ce face necesară determinarea
compoziţiei medii pe an sau pe sezon, trimestru, lună, mai ales atunci când se
are în vedere valorificarea lor [2].

Deşeurile pot avea în alcătuirea lor trei faze:

-faza solidă sau scheletul deşeului,
-faza lichidă, care cuprinde apa din pori, precum şi sărurile şi gazele
dizolvate în apă,
-faza gazoasă.
Materialele care intră în componenţa deşeurilor sunt: hârtie şi carton,
lemn, plastic, cauciuc, textile, materiale organice(resturi alimentare, resturi
vegetale din grădini), zgură, moloz, cenuşă, fracţii fine şi, diverse.
În funcţie de caracteristicile lor principale, materialele componente au
fost grupate în:
a) materiale inerte (metale, sticlă, ceramică),
b) materiale combustibile(textile, hârtie, carton, lemn, cauciuc, plastic,
etc),
c) materiale fine (pământ, cenuşă, zgură),
d) materiale interzise a fi arse.
O astfel de grupare a materialelor componente a deşeurilor prezintă
avantajul că, pe baza cunoaşterii ponderii fiecărei categorii în deşeu pot fi
alese căile de valorificare pentru deşeurile respective.
În literatura de specialitate există şi o altă grupare a materialelor
componente, mai ales a celor din deşeurile urbane [2,8].
Astfel se deosebesc:
a) materiale compostabile care cuprind resturi vegetale, resturi
alimentare, dar şi alte fracţiuni mijlocii, ca şi granulaţie. Această grupă se mai
numeşte, generic şi “compost”. Pentru determinarea calităţii compostului o
importanţă deosebită o are raportul Carbon/Azot (C/N). Acest raport este un
parametru ce permite aprecierea capacităţii deşeurilor de a se biodegrada.
Deci raportul caracterizează gradul de fermentare al deşeurilor şi
transformarea lor în compost. Raportul C/N are valori diferite, funcţie de
ponderea materialelor componente în masa de deşeuri. În general, ponderea
cea mai mare o au hârtia, cartonul şi organicele, iar ponderea cea mai mică o
au textilele, metalele.
Orientativ se dau câteva limite ale raportului C/N:
- pentru deşeuri menajere proaspete C/N are valori cuprinse între 20 şi
30(35),
- pentru compost C/N are valori cuprinse între 10 şi 20 (25),
- pentru soluri bune pentru cultură C/N are valori egale cu 10.
Se consideră un bun compost când acesta are C/N=15-18.

15
 b) materiale combustibile care, în general, se încadrează în fracţiunea
grosieră a deşeurilor. Sunt considerate materiale combustibile ambalajele din
carton, cauciuc, textile.
c) materiale neutre, necombustibile, necompostabile – în această grupă
sunt incluse sticlă, metale, pietre, cărămizi, porţelan, ceramică. Metalele din
deşeuri au o importanţă deosebită, tocmai datorită faptului că sunt deosebit de
poluante, mai ales în cenuşă şi composturi. Dintre metale cea mai mare
pondere o au: zincul (cca. 36%), plumbul (cca. 22%) şi cuprul (cca. 20%),
aceste metale având o pondere mult mai ridicată în deşeurile generate în zone
industriale.
La determinarea compoziţiei deşeurilor menajere o importanţă mare se
acordă modului în care se face prelevarea probelor individuale, respectiv
medii, deoarece acestea trebuie să fie reprezentative [2].
Se au în vedere următoarele:
-stabilirea traseelor de colectare a deşeurilor, astfel încât proba
prelevată să fie reprezentativă pentru zona din care s-a ridicat(locuinţe
individuale, pieţe, unităţi şcolare, blocuri cu încălzire central, etc),
-o probă medie de deşeuri menajere să fie de aproximativ 2-4% din
cantitatea de deşeuri produse într-o zi în zona respectivă,
-proba să fie recoltată din deşeurile produse în ultimele 24 de ore,
pentru a preîntimpina fermentarea lor,
-vehiculele cu care se face colectarea să fie fără compactare, pentru a
se păstra greutatea specifică iniţială a deşeului stabilită în stare afânată,
-determinarea compoziţiei deşeurilor se face, de regulă, la groapa de
gunoi controlată, într-un loc amenajat(platformă special amenajată) ferit de
intemperii.
După descărcarea deşeurilor din vehicol este necesară sortarea probei
pe material component, apoi deşeurile sunt trecute prin site cu orificii de 25
mm, după care vor fi trecute prin site cu orificii de 5 mm. Fracţiunile rămase pe
site vor fi separate şi cântărite. Ponderea fiecărui component în proba
analizată reprezintă greutăţile parţiale ale acestora.
Dacă probele prelevate vor fi supuse unor analize chimice sau vor fi
necesare pentru determinarea puterii calorifice, prelevarea se va face în
aceleaşi condiţii de colectare prezentate anterior, cu precizarea că, din
vehicolul cu deşeuri se va lua o cantitate de 150-200 kg; omogenizarea se va
face pe platforma de descărcare.Proba va fi dusă în laborator şi va fi uscată în
etuvă la 1050C. Această operaţie este necesară pentru a determina umiditatea
totală a probei(se obţine prin diferenţa de greutate a probei supuse analizei).
Din proba/deşeurile uscată/uscate vor fi separate materialele
inerte(sticlă, metale, pietre), care nu aduc aport caloric.

16
 Partea rămasă se macină cu o moară cu cuţite, până se obţine un
material cu aspect lânos.
Din această cantitate se vor lua 10kg de deşeu, care va fi foarte bine
amestecat, apoi trecut prin moara cu bile, rezultând un produs cu aspect
pulverulent. Din acesta se separă 1 kg, care va fi măcinat foarte fin cu o moară
prevăzută cu cuţite. Doar acest material va fi folosit în analizele chimice şi
pentru determinarea puterii calorifice.
De asemenea acest material fin poate fi supus operaţiei de ardere
pentru a se determina greutatea procentuală a cenuşii, aceasta ajutând la
aflarea cantităţii de material uscat(prin scăderea procentului de cenuşă şi a
umidităţii). În laborator se efectuează mai multe analize pentru determinarea
procentului de C, N, H, S, Cl, K, etc; vor fi considerate bune doar acele analize
care nu diferă cu mai mult de 2%.
Compoziţia chimică a deşeurilor depinde de materialul natural şi de
procesul tehnologic din care provin acestea.
În vederea studierii comportării în timp a deşeurilor depozitate şi a
influenţei lor asupra mediului înconjurător trebuie să se efectueze analize
chimice globale şi parţiale, chiar şi după depozitare.

1.3.2. Granulaţia
În funcţie de granulaţie, care se determină prin cernere, materialele
componente din deşeuri se împart în:
- fine – au o granulaţie sub 8mm, fiind reprezentate de nisip, cenuşă şi
mai puţin componente organice;
- mijlocii – au o granulaţie cuprinsă între 8 mm şi 40 mm;
- grosiere – materialele au o granulaţie mai mare de 40mm.

1.3.3. Umiditatea.
Umiditatea deşeurilor este direct influenţată de clima zonei în care se
produc deşeurile, având valori ce oscilează în funcţie şi de anotimp.
Umiditatea este o caracteristică cu rol decisiv în alegerea procedeelor
de neutralizare şi ea influenţează masa specifică a deşeurilor, puterea
calorifică, precum şi intensitatea proceselor de fermentare.
Se exprimă matematic prin formula:

unde:
Wt - umiditatea totală a deşeurilor menajere, exprimată în %.
Wr - umiditatea relativă a deşeurilor menajere, exprimată în %; este
reprezentată de conţinutul de apă care se poate îndepărta prin evaporare în
aer liber, la temperatura de 16-200C, când umiditatea relativă a aerului
atmosferic este de cca. 50%.

17
 Wh - umiditatea higroscopică a deşeurilor menajere, exprimată în %. Se
mai numeşte şi umiditate absolută, reprezentând conţinutul de apă din deşeuri
care nu poate fi îndepărtată decât prin uscare în etuvă, timp de 24 de ore, la o
temperatură de 1050C.
Deşeurile menajere au o umiditate totală ce variază între 25-60%, fiind
mai ridicată vara, datorită prezenţei vegetaţiei.
În ţările Comunităţii Europene umiditatea totală a deşeurilor menajere
este cuprinsă între 25-30%, pe când în România valorile se situează între 49-
52%, după unii autori [9,10].
În tabelul 1.1. sunt date valorile umidităţii componentelor deşeurilor
menajere.

1.3.4. Masa specifică a deşeurilor (kg/m3)

Reprezintă raportul dintre masa şi volumul deşeului.
= Gd /Vd [kg/m3]
unde:
este masa specific a deşeurilor menajere, în kg/m3,
Gd este masa deşeurilor menajere, în kg,
Vd este volumul deşeurilor menajere, în m3.
Actualmente, datorită îmbunătăţirii gradului de confort al locuinţelor,
masa specifică de referinţă a deşeurilor are o tendinţă de scădere, datorită
creşterii continue a procentului deşeurilor cu masa specifică mică (ex.: carton,
plastic, hârtie, diverse ambalaje) şi scăderii procentului deşeurilor cu masa
specifică mare (ex.:zgură, cenuşă, pamânt, moloz)[11].
Atunci când se determină masa specifică în stare afânată, înainte ca
deşeurile menajere să sufere o modificare aceasta este cunoscută sub numele
de masă specifică de referinţă.
În tabelul 1.1. sunt date valorile maselor specifice medii ale
componentelor deşeurilor menajere.

Tabelul 1.1.
Valorile masei specifice şi ale umidităţii materialelor componente ale deşeurilor
menajere
Materiale Masa specifică Umiditate
Nr.crt. 3
componente [kg/m ] [%]
1 Materie organică 290 70
2 Hârtie 89 6
3 Carton 50 5
4 Plastic 65 2
5 Textile 65 10
6 Cauciuc 130 2
7 Deşeuri verzi 100 60
8 Lemn 235 20
18
 9 Sticlă 195 2
10 Aluminiu 160 2
11 Cenuşă 730 6
12 Moloz 1420 4

1.3.5. Conţinutul în substanţe organice

Această caracteristică se determină prin măsurarea pierderii în greutate
prin calcinarea unei probe de deşeuri, la temperatura de 600-7000C.Este
important să se cunoască această caracteristică, deoarece prin
descompunerea lor biologică, reziduurile pot deveni un compost de calitate
utilizat în agricultură.

1.3.6. Puterea calorifică a deşeurilor menajere

Reprezintă cantitatea de căldură ce se degajă prin arderea deşeurilor
brute şi se exprimă în kJ/kg.
Puterea calorifică se mai numeşte şi căldură de ardere. În mod obişnuit
reacţia chimică de ardere este o oxidare a hidrocarburilor, în urma căreia
rezultă dioxid de carbon, apă şi căldură.
Deşeurile, ca orice alt combustibil au o putere calorifică superioară (este
notată cu Hs şi se referă la faptul că vaporii de apă au fost condensaţi şi au
restituit căldura de evaporare) şi o putere calorifică inferioară (notată cu Hi -
vaporii de apă formaț i în timpul arderii sunt evacuaţi la coş împreună cu
gazele de ardere, ca urmare nu cedează căldura lor latentă de vaporizare).
Ceea ce caracterizează deşeurile menajere este, de fapt, puterea
calorifică inferioară, care variază în funcţie de compoziţia şi umiditatea
deşeurilor. Valoarea medie a puterii calorice inferioare a deşeurilor din ţara
noastră este de 2500-3000 kJ/kg.
În tabelul 1.2. sunt prezentate valori ale puterii calorice a unor
component din deşeuri menajere, conform Ordinului Nr. 756 din 26 noiembrie
2004.
Tabelul 1.2.
Puterea calorică a componenţilor deşeurilor menajere
Nr.crt Componenţi PC (kJ/kg)
1 Resturi alimentare 15000 - 20500
2 Hârtie, cartoane 16000 - 18000
3 Textile 16000 - 19800
4 Deşeuri de lemn 18000 - 20600
5 Plastice 29200 - 37600
6 Oase 16000
7 Policlorură de vinil 40500
8 Polietilenă 45000

19
 CAPITOLUL 2. LEGISLAŢIA PRIVIND DEŞEURILE

Ţelul comun al protejării mediului în Europa este în funcţie de

numeroase legi europene ce se aplică mediului. Legile respective sunt valabile
în toate statele membre ale Uniunii Europene, fie direct ( prin Regulamente
care se aplică direct) sau indirect ( prin Directive ce sunt transpuse în legislaţia
naţională).
Obiectivele vizate în politica mediului urmăresc: protecţia mediului,
ameliorarea calităţii sale, protecţia sănătăţii publice, utilizarea prudentă şi
raţională a resurselor naturale, promovarea măsurilor la nivel internaţional în
vederea tratării problemelor regionale de mediu [27].
Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele
de Acţiune pentru Mediu (PAM, Environmental Action Programs-EAP:
PAM 1 (1973-1977) şi PAM 2 (1977-1981) reflectă o abordare sectorială
a combaterii poluării şi promovează nevoia de protecţie a apei şi a aerului, prin
introducerea unor standarde minime de poluare;
Programele PAM 3 (1982 -1986) şi PAM 4 (1987-1992) reflectă si
evoluţia politicilor comunitare la momentul respectiv şi dezvoltarea „pieţei
interne”; în plus, PAM 4 promovează abordarea integrată a politicii de mediu şi
introduce conceputul „dezvoltării durabile”(sustainable development);
PAM 5 (1993 -2000), este numit „Către o dezvoltare durabilă”( Towards
Sustainability) a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de
mediu;
PAM 6 (2001-2010) numit şi „Alegerea noastră, viitorul nostru” este
consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5, fiind stabilite
priorităţile de mediu pe parcursul celor 10 ani.
Au fost identificate 4 arii prioritare, care definesc direcţiile de acţiune ale
politicii de mediu: schimbarea climatică şi încălzirea globală, protecţia naturii şi
biodiversitatea, sănătatea în raport cu mediul, conservarea resurselor naturale
şi gestionarea deşeurilor.
Ultima arie prioritară menţionată - conservarea resurselor naturale şi
gestionarea deşeurilor - are ca obiectiv creşterea gradului de reciclare a
deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora.
Prevenirea creşterii volumului deşeurilor este parte a Politicii Integrate a
Produselor (PIP). Se au în vedere măsuri pentru stimularea reciclării,
recuperării şi incinerării deşeurilor.
Obiectivul principal îl reprezintă reducerea cantităţii de deşeuri cu 20%
în 2010 faţă de nivelul anului 2000 şi cu 50% până în 2050.
Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – strategie lansată în mai 2003
reprezintă prima tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii
20
de deşeuri, iar prin comunicarea aferentă sunt investigate modalităţile de
promovare a reciclării produselor (dacă este cazul) şi sunt analizate opţiunile
cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.
Pentru atingerea obiectivului ariei au fost s-au avut în vedere
următoarele acţiuni:
elaborarea unei strategii pentru gestionarea durabilă a resurselor,
stabilind priorităţi şi reducând consumul;
fiscalizarea utilizării resurselor;
eliminarea subvenţiilor care promovează utilizarea excesivă a
resurselor;
integrarea principiului utilizării eficiente a resurselor în cadrul politicii
integrate privind produsele, al sistemelor de acordare a etichetei ecologice, al
sistemelor de evaluare de mediu etc.;
elaborarea unei strategii pentru reciclarea deşeurilor;
îmbunătăţirea sistemelor existente de gestionare a deşeurilor şi
investirea în prevenirea cantitativă şi calitativă;
includerea prevenirii deşeurilor în politica integrată privind produsele
şi în strategia comunitară privind substanţele chimice.
Comitetul Economic şi Social European (CESE) a făcut observaţia, în
urma evaluării rezultatelor PAM 6, că cele şase Programe de Acţiune pentru
Mediu, chiar dacă au avut un rol important în politica de mediu, totuşi nu au
reuşit să rezolve numeroase probleme în acest domeniu.
De aceea a recomandat Comisiei, Comitetului, dar şi Parlamentului
European, ca cel de al şaptelea Program de Acţiune pentru Mediu (care se va
finaliza în 2020) să contribuie “la îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa
2020 pentru o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii, dar şi să
meargă mai departe, în ceea ce priveşte termenele şi domeniul de acţiune”.

2.1.TRANSPUNEREA LEGISLAŢIEI COMUNITARE LA NIVEL NAŢIONAL

Cadrul legislativ european cu privire la managementul deşeurilor ocupă
o arie largă şi este, totodată un cadru complex, dar atunci când a fost transpus
în legislaţia română au fost prevăzute perioade de tranzilie, pentru atingerea
rezultatelor cerute în ceea ce priveşte managementul deşeurilor.
Legialaţia românească a deşeurilor armonizată cu cea a Uniunii
Europene a avut un impact pozitiv în ultimii ani, dar încă sunt necesare eforturi
considerabile în vederea asigurării conformării cu standardele europene.
În Hotărârea nr. 1.470 din 9 septembrie 2004 privind aprobarea
Strategiei naţionale de gestionare a deşeurilor şi a Planului national de
gestionare a deşeurilor (data intrării în vigoare: 18 Octombrie 2004), în Anexa
1 se menţionează că Acquis-ul Comunitar în domeniul gestionării deşeurilor
cuprinde un numãr de 16 acte normative, dintre care cele mai multe au fost
21
deja transpuse în legislaţia română; o parte dintre ele sunt prezentate în
tabelul 2.1.

Tabelul 2.1.
Acquis-ul Comunitar în domeniul gestionării deşeurilor transpus în legislaţia
română
Nr. LEGISLATIE
LEGISLATIE ROMÂNEASCĂ
crt. EUROPEANA
1 Directiva Cadru privind -Legea nr. 426/2001(MO 411/25.07.2001),
deşeurile nr. 75/442/EEC, pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr.
amendată de Directiva nr. 78/2000 (MO 283/22.06.2000), privind
91/156/EEC. regimul deşeurilor ,
-Hotărârea de Guvern 123/2003 (MO 113/
24.02.2003) privind aprobarea Planului
Naţional de etapă, de Gestionare a
deşeurilor.
2 Directiva nr. 91/689/EEC Legea nr. 426/2001(MO 411/25.07.2001)
privind deşeurile pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenta nr.
periculoase. 78/2000(MO283/22.06.2000) privind regimul
deşeurilor .
3 Directiva nr. 75/439/EEC -Hotărârea de Guvern nr. 662/2001 privind
privind uleiurile uzate, gestionarea uleiurilor uzate, completată şi
amendată de Directiva nr. modificată de Hotărârea de Guvern
87/101/EEC si de 441/2002 ;
Directiva nr.91/692/EEC. -Hotărârea de Guvern nr. 1159/2003
pentru modificarea Hotărârii de Guvern nr.
662/2001, privind gestionarea uleiurilor
uzate.
4 Directiva nr. 91/157/EEC -HG nr.1057/2001 (700/05.11.2001) privind
privind bateriile si regimul bateriilor şi al acumulatorilor care
acumulatorii care conţin conţin substanţe periculoase.
anumite substanţe
periculoase si Direcţiva
93/86/EC privind
etichetarea bateriilor.
5 Directiva nr. 99/31/EC Hotărârea de Guvern nr. 162/2002 privind
privind depozitarea depozitarea deşeurilor ;
deşeurilor. -Ordinul Ministrului Apelor şi Protecţei
Mediului nr. 867/2002, privind definirea
criteriilor care trebuie îndeplinite de deşeuri,
pentru a se regăsi pe lista specifică unui

22
 depozit şi lista naţională de deşeuri
acceptate în fiecare clasă de depozit de
deşeuri 2002;
-Ordinul Ministrului Apelor şi Protecţiei
Mediului nr. 1147 din 10 decembrie 2002
pentru aprobarea Normativului tehnic privind
depozitarea deşeurilor,
construirea,exploatarea, monitorizarea şi
închi derea depozitelor de deşeuri.
6 Directiva nr. 2000/76/EC Hotărârea de Guvern nr. 128/2002 privind
privind incinerarea incinerarea deşeurilor Ordinul Ministrului
deşeurilor. Apelor şi Protecţiei Mediului nr. 1215 din 10
ianuarie 2003 pentru aprobarea
Normativului privind incinerarea deşeurilor.
7 Directiva nr. 94/62/EC -Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 privind
privind ambalajele şi gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de
deşeurile de ambalaje. ambalaje,
-Ordinul Ministrului Apelor şi Protecţiei
Mediului nr. 1190/2002 privind procedura de
raportare a datelor referitoare la ambalaje şi
deşeuri de ambalaje.
8 Decizia nr. 2000/532/CE, Hotărârea de Guvern nr. 856/2002 privind
amendată de Decizia nr. evidenţa şi gestiunea deşeurilor şi
2001/119 privind lista aprobarea listei cuprinzând deşeurile,
deşeurilor, ce înlocuieşte inclusiv deşeurilor periculoase.
Decizia nr. 94/3/CE
privind lista deşeurilor şi
Decizia nr. 94/904/CE
privind lista deşeurilor
periculoase.
9 Directiva nr. 2000/53/EC Hotărârea de Guvern nr. 2406 din 21
privind vehiculele scoase decembrie 2004 privind gestionarea
din uz. vehiculelor şi a vehiculelor scoase din
uz(VSU).
10 Regulamentul nr. -Hotărârea de Guvern nr. 1357/2002 pentru
259/93/EEC privind stabilirea autorităţilor publice responsabile
supravegherea şi controlul de controlul şi supravegherea importului,
transporturilor de deşeuri. exportului şi tranzitului de deşeuri;
-Hotărârea de Guvern nr. 228/2004 privind
controlul introducerii în ţară a deşeurilor
nepericuloase în vederea importului,
perfecţionării active şi a tranzitului;
23
 -Legea 6/1991 pentru aderarea României la
Convenţia de la Basel privind controlul
transportului peste frontiere al deşeurilor
periculoase şi al eliminării acestora.
11 Directiva nr. 2002/95/EC Hotărârea de Guvern nr. 1037 din 13
privind restrictionarea octombrie 2010 privind deseurile de
utilizării anumitor echipamente electrice si electronice.
susbtanţe periculoase în
echipamentele electrice şi
electronice, precum şi
Directiva 2002/96/EC
privind deşeurile de
echipamente electrice şi
electronice (DEEE).

Abordarea UE în domeniul gestionării deşeurilor se bazează pe trei

principii majore:
- prevenirea generării deşeurilor - extrem de important în cadrul oricărei
strategii de gestionare a deşeurilor, direct legat atât de îmbunătăţirea
metodelor de producţie, cât şi de determinarea consumatorilor să îşi modifice
cererea privind produsele (orientarea către produse verzi) şi să abordeze un
mod de viaţă, care să genereze cantităţi reduse de deşeuri;
- reciclare şi reutilizare - încurajarea unui nivel ridicat de recuperare a
materialelor componente, preferabil prin reciclare materială. În acest sens sunt
identificate câteva fluxuri de deşeuri pentru care reciclarea materială este
prioritară: deşeurile de ambalaje, vehicule scoase din uz, deşeuri de baterii,
deşeuri din echipamente electrice şi electronice;
- eliminarea finală a deşeurilor - în cazul în care deşeurile nu pot fi
recuperate, acestea trebuie eliminate în condiţii de siguranţă pentru mediu şi
sănătatea umană, cu un program strict de monitorizare.
Directivele europene privind gestionarea deşeurilor se încadrează în
patru grupe principale:
a) legislaţia cadru privind deşeurile – Directiva cadru 2006/12/EC, care
conţine prevederi pentru toate tipurile de deşeuri, mai puţin acelea care sunt
reglementate separat prin alte directive şi, Directiva privind deşeurile
periculoase (Directiva 91/689/EEC), care conţine prevederi privind
managementul, valorificarea şi eliminarea corectă a deşeurilor periculoase;
b) legislaţia privind fluxuri speciale de deşeuri: reglementări referitoare
la ambalaje şi deşeuri de ambalaje, uleiuri uzate, baterii şi acumulatori, PCB-
uri şi PCT-uri, nămoluri de epurare, vehicule scoase din uz, deşeuri de
echipamente electrice şi electronice, deşeuri de dioxid de titan;

24
 c) legislaţia privind operaţiile de tratare a deşeurilor – reglementări
referitoare la incinerarea deşeurilor municipale şi periculoase, eliminarea
deşeurilor prin depozitare;
d) legislaţia privind transportul, importul şi exportul deşeurilor.
Există o serie de decizii (la nivel european) şi acte normative (la nivel
naţional) care reglementează problematici administrative, cum ar fi:
- sistemul de identificare şi marcare a ambalajelor;
- constituirea şi funcţionarea structurilor de evaluare şi autorizare a
operatorilor economici care preiau responsabilitatea gestionării diferitelor
fluxuri de deşeuri (ambalaje, deşeuri de echipamente electrice şi electronice);
- încurajarea creşterii nivelului de reciclare a diferitelor materiale
colectate separat;
- norme metodologice de aplicare a diferitelor acte normative;
- stabilirea formatului de raportare a datelor referitore la gestionarea
fluxurilor specifice de deşeuri.
Conform cerinţelor legislaţiei UE, documentele strategice naţionale de
gestionare a deşeurilor cuprind două componente principale, şi anume:
-strategia de gestionare a deşeurilor – este cadrul care stabileşte
obiectivele Romaniei în domeniul gestionării deşeurilor;
-planul naţional de gestionare a deşeurilor- reprezintă planul de
implementare a strategiei , conţine detalii referitoare la acţiunile ce trebuie
întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor strategiei, la modul de desfăşurare
a acestor acţiuni, inclusiv termene şi responsabilităţi.
Cele două documente menţionate au fost supuse dezbaterii publice la
sfârşitul lunii martie 2004, după care au fost aprobate prin hotărâre de guvern.
Pentru elaborarea strategiei şi a planului naţional de gestionare a
deşeurilor au fost posibile două modalităţi de abordare a principalelor aspecte:
a) abordarea “integrată” presupune:
• identificarea şi caracterizarea surselor şi cantităţilor de deşeuri
prezente şi prognozate, pe fluxuri specifice de deşeuri;
• identificarea metodelor şi activităţilor necesare pentru manipularea şi
eliminarea deşeurilor inventariate;
• stabilirea capacităţilor, sistemelor şi a altor resurse necesare pentru
îndeplinirea activităţilor menţionate anterior;
• formularea unei strategii pentru gestionarea deşeurilor identificate;
• elaborarea unui plan detaliat pentru implementarea strategiei.

b) abordarea “tradiţională” presupune:

• identificarea şi analizarea situaţiei existente, a condiţiilor şi a practicilor
în domeniul gestionării deşeurilor;

25
 • identificarea problemelor si a deficienţelor semnificative asociate
practicilor existente de gestionare a deşeurilor;
• definirea obiectivelor strategice pentru întregul sector de gestionare a
deşeurilor;
• identificarea şi evaluarea opţiunilor disponibile pentru îndeplinirea
obiectivelor strategice;
• alegerea variantei sau variantelor optime, pe baza unei analize pluri-
criteriale;
• formularea unei strategii integrate pentru gestionarea deşeurilor;
• elaborarea unui plan detaliat pentru implementarea strategiei.
Abordarea “integrată”, axată pe stabilirea obiectivelor strategice şi a
acţiunilor necesare pentru îndeplinirea acestora, creează condiţiile pentru ca
gestionarea deşeurilor să aibă loc într-un cadru mai larg, mai logic, dar şi mai
coerent. În plus, experienţa europeană a demonstrat că, deşi necesită timp şi
costuri mai mari pentru elaborare, planurile de gestionare a deşeurilor bazate
pe abordarea “integrată” sunt mult mai realiste, mai uşor de pus în aplicare,
deci, mai eficiente.
Luând în considerare aceste aspecte, factorii responsabili din România
au considerat că, pentru situaţia concretă în care se află ţara noastră, modul
de abordare “integrat” răspunde cel mai bine cerinţelor.
Prin Legea nr.265/2006 pentru aprobarea OUG 195/2005 privind
Protecţia mediului, protecţia mediului este declarată un obiect de interes public
major. Singura opţiune este aplicarea conceptului şi principiilor dezvoltării
durabile. Reglementările acestui act normativ definesc deşeul ca orice
substanţă, preparat sau obiect pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau
are obligaţia de a-l arunca.
Directiva cadru privind deşeurile -Directiva 2008/98/CE privind deşeurile
are ca principal obiectiv prevenirea generării deşeurilor şi reducerea impactului
asociat al acestora, asupra mediului, dar şi reducerea efectelor generale ale
folosirii resurselor şi creşterii eficienţei folosirii acestora.
Dintre modificările importante aduse de această Directivă (care a
abrogat Directiva Cadru privind deşeurile 2006/12/EC ) se menţionează:
- adăugarea unui mecanism ce permite clarificarea momentului în care
un deşeu încetează să mai fie deşeu („end of waste”);
- clarificarea definiţiilor anumitor operaţiuni de gestionare a deşeurilor;
- introduce ierarhia deşeurilor ca o ordine a priorităţilor pentru ceea ce
reprezintă cea mai bună opţiune din punct de vedere al protecţiei mediului;
- includerea prevederilor referitoare la deşeurile periculoase;
- clarificarea prevederilor referitoare la planurile de gestionare a
deşeurilor şi specificarea necesităţii luării în considerare a întregului ciclu de
viaţă al deşeurilor, în momentul elaborării planurilor;

26
 Directiva cadru 2008/98/CE privind deşeurile conţine, printre altele,
prevederi în domeniul prevenirii (adoptarea de indicatori pentru monitorizarea
prevenirii, adoptarea unei politici de ecodesign, stabilirea de obiective de
prevenire prin aplicarea celor mai bune practici, etc.) şi în domeniul reciclării
deşeurilor. Statele Membre (SM) vor organiza sisteme de colectare separată
cel puţin pentru hârtie, metal, plastic, sticlă până în 2015. Se impun ţinte de
pregătire pentru reutilizare şi reciclare a deşeurilor de minimum 50% din masa
totală pentru deşeurile menajere şi asimilabile până în 2020 şi pregătirea
pentru reutilizare, reciclare şi alte operaţiuni de valorificare materială, inclusiv
operaţii de umplere care utilizează deşeuri, pentru minim 70% din masa
deşeurilor provenite din activităţile de construire şi desfiinţare.
În acelaşi timp, Directiva 2008/98/CE simplifică cadrul legislativ existent
în domeniul gestionării deşeurilor prin:
- abrogarea Directivei 91/689/CEE privind deşeurile periculoase şi
includerea prevederilor referitoare la aceste tipuri de deşeuri, ca o consecinţă
a necesităţii îndepărtării unor dispoziţii învechite, modificării anumitor dispoziţii
referitoare la manipularea/deţinerea deşeurilor periculoase stabilite în Directiva
91/689/CEE în vederea clarificarea modului de aplicare al interdicţiei de
amestecare a deşeurilor stabilite în Directiva 91/689/EEC şi a derogărilor de la
această interdicţie,
- abrogarea Directivei 75/439/CEE privind eliminarea uleiurilor uzate,
dispoziţiile relevante fiind incluse în noua directivă. Gestionarea uleiurilor
uzate trebuie să fie efectuată în conformitate cu ordinea de priorităţi a ierarhiei
deşeurilor şi trebuie acordată prioritate opţiunilor care oferă cele mai bune
rezultate globale din punct de vedere al protecţiei mediului.
Directiva promovează:
- utilizarea sustenabilă a resurselor naturale şi aplicarea practică a
ierarhiei deşeurilor,
- minimizarea impactului negativ asupra sănătăţii populaţiei şi mediului
datorat generării deşeurilor,
- considerarea întregului ciclu de viaţă,
- măsuri care să urmărească decuplarea sau ruperea legăturii dintre
creşterea economică şi generarea deşeurilor,
- introducerea de măsuri pentru a eficientiza sistemul de sancţiuni,
proporţionale şi cu efect de descurajare a acelora care încalcă dispoziţiile
prezentei directive,
- introducerea de măsuri care să asigure sortarea la sursă, colectarea şi
reciclarea fluxurilor de deşeuri prioritare.
Gestionarea deşeurilor se realizeaza în condiţii de protecţie a sănătăţii
populaţiei şi a mediului.

27
 Introducerea pe teritoriul României a deşeurilor în scopul eliminării este
interzisă.
În cazul valorifcării, deşeurile pot fi introduse numai cu aprobarea
Guvernului.
Valorificarea deşeurilor se realizează numai în instalaţii, prin procese
sau activităţi autorizate de autorităţile publice competente [7].
Transportul (intern şi internaţional) şi tranzitul de deşeuri se realizează
în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu
legislaţia naţională specifică.
Procedura de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului este
condusă de autorităţile competente pentru protecţia mediului (Agenţiile pentru
Protecţia Mediului şi Autoritatea Centrală).
Avizul de mediu se obţine atât pentru documentele de planificare
(planurile naţionale, regionale şi judeţene de gestionare a deşeurilor), cât şi
pentru planurile de urbanism (PUZ, PUD).
Sistemul naţional legislativ nu permite derularea în paralel a procedurilor
de avizare şi celei de autorizare. În cazul activităţilor care necesită autorizaţie
de mediu, procesul de autorizare nu poate începe decât după finalizarea
lucrărilor de construcţii şi verificarea de către autoritatea de mediu competent,
a conformităţii lucrărilor executate cu prevederile acordului de mediu. Ca
atare, , procedura de autorizare poate fi declanşată doar după finalizarea
lucrărilor de construcţie. Acest aspect trebuie avut în vedere la elaborarea
studiilor de fezabilitate şi stabilirea datelor de punere în funcţiune.
Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi
deşeurilor de ambalaje cu modificările şi completările ulterioare stabileşte
responsabilităţile privind gestionarea deşeurilor de ambalaje. Administraţia
publică locală este responsabilă pentru colectarea separată şi sortarea
deşeurilor de ambalaje. Operatorii economici generatori de deşeuri de
ambalaje trebuie să asigure şi valorificarea acestora. Operatorii economici
care introduc pe piaţă ambalaje sau produse ambalate au responsabilitatea
asigurării obiectivelor anuale de reciclare/valorificare, fie individual, fie prin
transferarea responsabilităţii către un operator economic autorizat de
Ministerul Mediului şi Pădurilor- MMP.
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a colecta separat
DEEE (Deşeuri de Echipamente Electrice şi Electronice) de la gospodăriile
particulare şi de a pune la dispoziţia producătorilor spaţiile necesare pentru
înfiinţarea punctelor de colectare selectivă a acestora [3].
În ceea ce priveşte fluxurile speciale, gestionarea deşeurilor din
construcţii şi demolări nu este reglementată în mod separat.

28
 Legea nr. 27 din 2007, privind regimul deşeurilor, cu modificările şi
completările ulterioare, prevede ca responsabilitatea gestionării lor este a
producătorilor.
Autoritatea publică locală are obligaţia de a indica amplasamentele
pentru eliminarea acestui tip de deşeuri.
Un act normativ important prin prisma efectelor generate este OUG
16/2001 aprobată prin Legea 465 din 2001, privind gestionarea deşeurilor
industriale reciclabile.
Grupele de deşeuri industriale reciclabile sunt:
- deşeuri metalice feroase;
- deşeuri metalice neferoase;
- deşeuri de hârtii-cartoane;
- deşeuri de sticlă (spărturi de sticlă);
- deşeuri de mase plastice;
- deşeuri de cauciuc(anvelope uzate, camere de aer şi articole din
cauciuc uzate);
- deşeuri textile.
Acest act normativ (OUG 16/2001 aprobată prin Legea 465 din 2001)
permite operatorilor economici care realizează operaţii de colectare, să
colecteze deşeuri industriale reciclabile direct de la persoane fizice.
Posibilitatea predării contra cost a deşeurilor reciclabile de către
persoane fizice direct centrelor de colectare (de tip REMAT) a dus la
generarea unei mari probleme, în ceea ce priveşte implementarea sistemelor
de colectare separată a deşeurilor.
Practic, cantităţi însemnate de deşeuri reciclabile pre-colectate
separate, ajung să nu mai fie colectate de către operatorii de salubritate, fiind
„preluate” direct din containere de către persoane fizice în vederea predării
contra cost la centrele de colectare.
Existenţa acestor filiere duble - pe de o parte administraţia publică
locală, care dezvoltă programe de colectare separată a deşeurilor
reciclabile(care reprezintă o sursă de venit pentru sistem) şi, pe de altă parte
existenţa sistemului de reglementare, care permite persoanelor fizice
realizarea de venituri prin predarea de deşeuri fără a face dovada modului de
obţinere a acestora-a dus la descurajarea implementării sistemelor de
colectare separată.

2.2. LEGISLAŢIA PRIVIND OPERAŢIUNILE DE GESTIONARE A DEŞEURILOR

Activitatea de gestionare a deşeurilor include următoarele operaţiuni:
colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor, inclusiv
supravegherea acestor operaţii, precum şi îngrijirea zonelor de depozitare
după închiderea zonelor respective[30].
29
 În ierarhia opţiunilor de gestionare a deşeurilor, inclusă atât în
reglementările europene, cât şi în cele naţionale, recuperarea reprezintă o
prioritate care se află înaintea eliminării deşeurilor prin depozitare. Dar
măsurile necesare trebuie să fie planificate astfel încât să se ajungă la cea mai
eficientă metodă de recuperare şi reciclare , luând în considerare tipurile şi
sursele de deşeuri, precum şi compoziţia diferită a acestora.
În figura 2.1.sunt prezentate priorităţile în ierarhia deşeurilor.

Fig. 2.1. Priorităţi în ierarhia deşeurilor

În tabelul 2.2. se regăsesc reglementări europene transpuse în legislaţia

naţională, cu referire la depozitarea, incinerarea şi transportul deşeurilor.

Tabelul 2.2.
Acquis-ul Comunitar în domeniul depozitării, incinerării şi transportului
deşeurilor transpus în legislaţia română
Legislaţie europeană Legislaţie naţională
Depozitarea deşeurilor
Directiva nr. 99/31/CE privind HG nr. 349/2005 privind depozitarea
depozitarea deşeurilor; deşeurilor, modificat prin H.G. nr. 210/2007;
Decizia Consiliului OM nr. 95/2005 privind stabilirea criteriilor
2003/33/CE privind stabilirea de acceptare şi procedurilor preliminare de
criteriilor şi procedurilor acceptare a deşeurilor la depozitare şi lista
pentru acceptarea deşeurilor naţională de deşeuri acceptate în fiecare
la depozite, ca urmare a art. clasă de depozit de deşeuri;
16 şi anexei II la Directiva
1999/31/CE;
Incinerarea deşeurilor
Directiva nr. 2000/76/CE HG nr. 128/ 2002 privind incinerarea
privind incinerarea deşeurilor; deşeurilor, modificat şi completat prin H.G.
nr. 268/2005;
Transportul deşeurilor
Regulamentul Consiliului HG nr. 788/2007 privind stabilirea unor
1013/2006 privind transferul măsuri pentru aplicarea Regulamentului nr.
de deşeuri(aplicabil din data 1013/2006 privind transferul de deşeuri,
11 Iulie 2007). modificat şi completat prin H.G. nr.
1453/2008.
30
 Prevederile Directivelor privind depozitarea şi incinerarea deşeurilor au
fost transpuse în totalitate în legislaţia română.
Reglementarea activităţii de depozitare are ca scop prevenirea
sau/reducerea efectelor negative asupra mediului atât pe întrega perioadă de
exploatare a depozitului, cât şi după expirarea perioadei respective.
România a obţinut, în cadrul procesului de negociere perioade de
tranziţie până în 2017 pentru anumite tipuri de depozite de deşeuri, în vederea
conformării cu Directivele Uniunii Europene:
- depozite de deşeuri municipale- perioade de tranziţie până în 2017;
- stocarea temporară a deşeurilor industrial periculoase - 2009;
- depozite de deşeuri industriale nepericuloase – perioade de tranziţie
până în anul 2013, când 177 depozite, acestea reprezentând ccca.490 ha
(conform Planului de Implementare pentru Directiva 1999/31 privind
depozitarea), depozite situate în zone urbane, trebuie să înceteze/stopeze
activitatea de depozitare în perioada 2013-2017.
Legislaţia română a prevăzut următoarele ţinte cu privire la deşeurilor
biodegradabile:
- 2010 - reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale
depozitate la 75 % din cantitatea totală (exprimată gravimetric), produsă în
anul 1995;
- 2013 - reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale
depozitate la 50 % din cantitatea totală (exprimată gravimetric), produsă în
anul 1995;
- 2016 - reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale
depozitate la 35% din cantitatea totală (exprimată gravimetric), produsă în anul
1995.

2.3. LEGISLATIA PRIVIND FLUXURILE SPECIALE DE DEŞEURI

În cele ce urmează vom face unele referiri la câteva acte normative care
au în vedere gestionarea ambalajelor, VSU, DEEE, baterii şi acumulatori,
anvelope.

Hotărârea nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor şi a

deşeurilor de ambalaje - reglementează gestionarea ambalajelor şi a
deşeurilor de ambalaje în vederea prevenirii sau reducerii impactului asupra
mediului.
Principiile specifice activităţii de gestionare a deşeurilor de ambalaje,
prevăzute în articolul 4 sunt:
a)prevenirea producerii de deşeuri de ambalaje;
b)reutilizarea ambalajelor;
c)reciclarea deşeurilor de ambalaje;
31
 d)alte forme de valorificare a deşeurilor de ambalaje care să conducă la
reducerea cantităţilor eliminate prin depozitare finală.
Operatorii economici sunt obligaţi să introduca pe piaţă numai ambalaje
la care suma nivelurilor concentraţiilor de plumb, cadmiu, mercur şi crom
hexavalent prezente în ambalaj sau în componentele acestuia nu depăşeste
100 ppm raportat la greutate, începând cu data de 1 ianuarie 2007(Art. 8,
al.1).
Obiectivele privind valorificarea sau incinerarea în instalaţii de incinerare
cu recuperare de energie şi, respectiv, reciclarea deşeurilor de ambalaje ce au
fost deja prevăzute a se atinge şi care trebuie atinse la nivel naţional, conform
art. 14 sunt:
valorificarea sau incinerarea în instalaţii de incinerare cu recuperare de
energie a minimum 50% din greutatea deşeurilor de ambalaje, până în 31
decembrie 2011;
valorificarea sau incinerarea în instalaţii de incinerare cu recuperare de
energie a minimum 60% din greutatea deşeurilor de ambalaje, până la data de
31 decembrie 2013;
reciclarea a minimum 25% din greutatea totală a materialelor de
ambalaj (conţinute în deşeurile de ambalaj, cu minimum 15% pentru sticlă,
hârtie/carton şi pentru metal, din greutatea fiecărui tip de material conţinut în
deşeurile de ambalaj), până la data de 31 decembrie 2006;
reciclarea a minimum 60% pentru hârtie/carton şi minim 50% pentru
metal, din greutatea fiecărui tip de material conţinut în deşeurile de ambalaj,
până la data de 31 decembrie 2008;
reciclarea a minimum 15% pentru plastic şi pentru lemn, din greutatea
fiecărui tip de material conţinut în deşeurile de ambalaj, până la data de 31
decembrie 2011;
reciclarea a minimum 55% din greutatea totală a materialelor de
ambalaj conţinute în deşeurile de ambalaje, cu minimum 60% pentru sticlă şi
minimum 22,5% pentru plastic, considerându-se numai materialul reciclat ca
material plastic, din greutatea fiecărui tip de material conţinut în deşeurile de
ambalaj, până la data de 31 decembrie 2013.
Referitor la gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje trebuie
menţionat că autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale asigură
colectarea selectivă a deşeurilor de ambalaje de la populaţie prin intermediul
serviciilor publice de salubrizare şi prin spaţii amenajate şi dotate prin
amplasare de containere adecvate. De asemenea, autorităţile publice locale
asigură organizarea valorificării cantităţilor de deşeuri de ambalaje colectate
selectiv.
Pentru aplicarea unitară a colectării selective la nivel naţional s-au
stabilit, prin ordin comun al Ministerului Mediului şi Ministerul Administraţiei şi

32
Internelor nr. 1.281/2005/1.121/2006, modalităţile de identificare a
containerelor pentru diferite tipuri de materiale.
Instituţiile publice , fundaţiile, asociaţiile, persoanele fizice , care deţin
deşeuri de ambalaje au următoarele obligaţii:
- să depună selectiv deşeurile de ambalaje în containere diferite,
inscripţionate corespunzător şi amplasate special de autorităţile publice locale,
- să predea deşeurile de ambalaje la operatorii economici autorizaţi şi
specializaţi să colecteze şi /sau să valorifice aceste deşeuri.
Containerele şi recipientele folosite de către seviciile publice de
salubrizare pentru colectarea separată a diferitelor tipuri de materiale se
inscripţionază cu denumirea materialului sau materialelor, după caz, pentru
care sunt destinate. Acestea sunt:
- fabricate în culoarea specifică pentru respectivul tip de material
- marcate în culoarea pentru respectivul tip de material, prin vopsire,
prin aplicare de folie adezivă sau printr-un alt procedeu similar, pe cel puţin
20% din suprafaţa totală vizibilă.
Inscripţionarea şi aplicarea marcajului colorat trebuie să fie vizibile şi
durabile pentru a asigura identificarea destinaţiei containerelor şi recipientelor
de colectare selectivă. Culorile pentru identificarea containerelor şi
recipientelor de colectare selectivă sunt următoarele:
-negru/ gri- pentru deşeuri nerecuperabile/nereciclabile,
-maro- pentru deşeuri compostabile/biodegradabile,
-albastru- pentru deşeuri de hârtie/carton,
-alb-verde- pentru deşeuri de sticlă albă/colorată,
-galben- pentru deşeuri de metal şi plastic,
-roşu- pentru deşeuri periculoase.

Hotărârea nr. 170 din 12 februarie 2004 privind gestionarea anvelopelor

uzate.
Obiectul acestei hotărâri îl constituie reglementarea activităţii de
gestionare a anvelopelor uzate, în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi
a mediului. Hotărârea cuprinde 19 articole.
Spicuim din Hotărâre câteva aspecte/ obligaţii:
Art. 6 (1) Persoanele juridice care introduc pe piaţă anvelope noi şi/sau
anvelope uzate destinate reutilizării sunt obligate:
a) să colecteze anvelopele uzate, în limita cantităţilor introduse de ele
pe piaţă în anul precedent;
b) să reutilizeze, să refoloseasca ca atare, să reşapeze, să recicleze
şi/sau să valorifice termoenergetic întreaga cantitate de anvelope uzate
colectată.

33
 (2) Obligaţiile prevăzute la alin. (1) se realizează etapizat, în procentele
stabilite conform anexei nr. 3 (din actul normativ) , începând cu data de 1
ianuarie 2005, pe baza cantităţilor introduse pe piata în anul precedent.
Începand cu 2007 - 80%.
Art 7 (1) Obligaţiile prevăzute la art. 6 pot fi îndeplinite individual sau
prin transferarea responsabilităţii către persoane juridice legal constituite,
autorizate de Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor din cadrul
Ministerului Economiei şi Comerţului.
Art. 8 Persoanele fizice şi persoanele juridice care deţin anvelope uzate
au urmatoarele obligaţii:
a) să nu le abandoneze pe sol, prin îngropare, în apele de suprafaţă şi
ale mării teritoriale;
b) să nu le incinereze decât în condiţiile prevăzute în Hotarârea
Guvernului nr. 128/2002 privind incinerarea deşeurilor;
c) să le predea persoanelor juridice care comercializează anvelope noi
şi/sau anvelope uzate destinate reutilizării, ori persoanelor juridice autorizate
să le colecteze şi/sau să le valorifice conform legislaţiei în vigoare.
Art. 10 Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de colectare a
anvelopelor uzate sunt obligate:
a) să sorteze şi să depoziteze, pe suprafeţe betonate anvelopele uzate
colectate, separat, în două categorii:
- anvelope uzate destinate reutilizării,
- anvelope uzate nereutilizabile;
b) să predea anvelopele uzate destinate reutilizării persoanelor juridice
care comercializează astfel de anvelope sau persoanelor juridice care
desfăşoară activitatea de reşapare;
c) să predea anvelopele uzate nereutilizabile persoanelor juridice care
desfăşoară activitatea de reciclare, valorificare termoenergetică sau le
refolosesc ca atare.
Activităţile de colectare, reşapare, reciclare şi/sau valorificare
termoenergetică a anvelopelor uzate necesită autorizaţie de mediu .
Raportările se fac anual, conform anexelor 4 si 5 din HG 170 din
februarie 2004.
Persoanele juridice care introduc pe piaţă anvelope noi şi/sau anvelope
uzate destinate reutilizării sunt obligate să raporteze anual, până la data de 15
martie, următoarele date, conform anexei nr. 4 (din actul normativ):
a) cantitatea de anvelope introdusă pe piaţă în anul anterior celui pentru
care se face raportarea,
b) cantitatea de anvelope uzate colectată, predată pentru reutilizare,
refolosire ca atare, reşapare, reciclare şi/sau valorificare termoenergetică, în
anul precedent, conform tabelului prevăzut în anexa nr. 4, din actul normativ.

34
 Persoanele juridice care desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile
de colectare, reeşapare, reciclare şi/sau valorificare termoenergetică a
anvelopelor uzate trebuie să raporteze anual, cantitatea de anvelope uzate
colectată, reşapată, reciclată şi/sau valorificată termoenergetic - după caz ,
până la data de 15 martie, datele prevazute la lit. a, conform tabelelor nr. 5a),
5b), 5c) si 5d) prevăzute în anexa nr. 5 (din actul normativ).
Tipurile de anvelope cărora li se aplică prevederile hotărârii sunt (conf.
anexei 2 din actul normativ):
- anvelope pentru motociclete, motorete, motoscutere şi biciclete,
- anvelope pentru aeronave,
- anvelope pentru autoturisme de oraş, autoturisme de teren,
microbuze şi autoutilitare,
- anvelope pentru autocamioane, autospeciale, autobuze,
troleibuze, remorci şi semiremorci auto,
- anvelope pentru tractoare şi maşini agricole,
- anvelope pentru maşini şi utilaje pentru construcţii şi exploatări
miniere.

Hotărârea nr. 2406 din 21 decembrie 2004 privind gestionarea

vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz(VSU)
În anul 2000 Comisia Europeană a adoptat Directiva 2000/53/CE privind
vehiculele scoase din uz, Directivă transpusă şi în legislaţia română, prin HG
nr. 2406/2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz.
Obiectivul principal al legislaţiei cu privire la regimul VSU este de a
stabili dispoziţii care urmăresc , în principal, prevenirea formării de deşeuri de
la vehiculele scoase din uz şi, în plus, refolosirea, reciclarea, precum şi alte
forme de recuperare a vehiculeleor scoase din uz, dar şi a componentelor
acestora, aceasta în scopul reducerii eliminării de deşeuri.
Prevederile legislative se aplică vehiculelor şi vehiculelor scoase din uz,
inclusiv componentelor şi materialelor acestora, fără a se ţine seamă de modul
în care vehiculul a fost întreţinut sau reparat pe durata utilizării lui şi indiferent
dacă acesta este echipat cu componente furnizate de producător sau cu ale
componente a căror montare, ca şi piese de schimb sau ca piese de înlocuire
se realizează respectându-se reglementările legislative naţionale în vigoare.
Operatorii economici implicaţi în implementarea Directivei 2000/53/CE,
transpusă în legislaţia naţională prin H.G. nr. 2406/2004 privind gestionarea
vehiculelor scoase din uz, cu modificările şi completările ulterioare, sunt:
producătorii, distribuitorii, colectorii, companiile de asigurări, precum şi
operatorii care au ca obiect de activitate tratarea, recuperarea, reciclarea
vehiculelor scoase din uz, inclusiv a componentelor şi materialelor acestora.

35
 Începând cu data de 1 ianuarie 2007, operatorii economici sunt obligaţi
să asigure, realizarea următoarelor obiective, luând în considerare masa
medie la gol:
- reutilizarea şi valorificarea a cel puţin 75% din masa medie/ vehicul/
an, a vehiculelor fabricate înainte de 1 ianuarie 1980;
- reutilizarea şi valorificarea a cel puţin 85% din masa medie/ vehicul/an,
a vehiculelor fabricate după 1 ianuarie 1980;
- reutilizarea şi reciclarea a 70% din masa medie/ vehicul/ an, a
vehiculelor fabricate înainte de 1 ianuarie 1980;
- reutilizarea şi reciclarea a 80% din masa medie/ vehicul /an, a
vehiculelor fabricate începând cu data de 1 ianuarie 1980.
Începând cu 1 ianuarie 2015, operatorii economici sunt obligaţi să
asigure realizarea următoarelor obiective, luând în considerare masa medie la
gol:
- reutilizarea şi valorificarea a cel puţin 95% din masa medie pe vehicul
şi an, pentru toate vehiculele scoase din uz;
- reutilizarea şi reciclarea a cel puţin 85% din masa medie pe vehicul şi
an, pentru toate vehiculele scoase din uz.
În scopul monitorizării atingerii obiectivelor menţionate mai sus,
operatorii economici, care desfăşoară operaţiuni de colectare şi tratare a
vehiculelor scoase din uz, au obligaţia de a transmite autorităţilor teritoriale
pentru protecţia mediului formularele Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului completate pentru anul precedent, până la data de 15 martie a anului
în curs.
A.N.P.M. solicită anual operatorilor economici, prin intermediul APM-
urilor, următoarele date:
- numărul certificatului de distrugere emis pentru fiecare vehicul scos din
uz colectat;
- numărul de vehicule scoase din uz colectate pe categoriile M1 şi N1;
- masa vehiculului din documentele de înmatriculare pentru fiecare
vehicul scos din uz şi seria şasiului aferent;
- anul de fabricaţie pentru fiecare vehicul scos din uz;
- greutatea la recepţie pentru fiecare vehicul scos din uz;
- cantităţile de materiale rezultate de la depoluarea şi dezmembrarea
VSU, materialele rezultate din tocarea vehiculelor scoase din uz în România,
masa totală a vehiculelor scoase din uz şi exportate, pe ţară şi masa totală a
părţilor vehiculelor scoase din uz din România şi exportate pentru tratare
ulterioară (reciclate/eliminate);
- cantităţile sunt raportate doar pentru VSU tratate;
- cantităţile raportate de fiecare operator economic, provin din registre
de operare, note de cântar şi documente contabile.

36
 Operatorii economici trebuie să deţină registrele de operare care conţin:
- copii ale certificatelor de distrugere;
- inventarele şi locaţiile, pe tipuri şi cantităţi, ale tuturor substanţelor,
materialelor şi componentelor rezultate în urma operaţiunilor de pretratare şi
tratare a vehiculelor uzate;
- evidenţa tuturor deşeurilor reciclate sau eliminate, precum şi informaţii
privind componentele reutilizate;
- informaţii privind fluxurile de deşeuri din alte domenii de activitate ale
unităţii, care vor fi eliminate împreună cu fluxurile de deşeuri rezultate de la
gestionarea vehiculelor scoase din uz;
- probleme în funcţionare, cauzele acestora şi măsurile luate pentru
soluţionarea acestora.
La sfârşitul anului 2010 îşi desfăşurau activitatea un număr de 314
operatori economici autorizaţi pentru colectarea VSU, însumând 359 puncte
de lucru.
Producătorii şi importatorii de vehicule, în număr de 31 şi-au constituit
reţelele de colectare a VSU uniform răspândite în teritoriu.
Lista operatorilor economici autorizaţi să desfăşoare activităţi de
colectare şi/sau tratare a vehiculelor scoase din uz se actualizează periodic şi
se publică pe site-ul A.N.P.M.

Hotărârea nr. 1037 din 13 octombrie 2010 privind deşeurile de

echipamente electrice şi electronice
Deşeuri de echipamente electrice şi electronice (DEEE) constau din
aparate electrocasnice mari (ex. frigidere, maşini de spălat, televizoare,
computer, etc) şi aparate electrocasnice mici (periuţe de dinţi electrice,
aparate de ras, etc). Aceste aparate au în componenţa lor diferite metale ,
precum fier, aluminiu, cupru, dar şi metale preţioase precum aur şi argint.
Unele dintre aceste echipamente conţin şi material care sunt dăunătoare sau
periculoase pentru mediu şi, de aceea este necesar să se colecteze separate
DEEE.
Cu privire la DEEE există în vigoare o Directivă europeană care obligă
statele membre (SM) să aplice principiul responsabilizării producătorilor de
DEEE, aceasta însemnând că producătorii DEEE sunt obligaţi să preia
aparatele pe care le-au produs şi să se ocupe de reciclare. Această structură
este în curs de dezvoltare la nivelul ţării noastre.
În ceea ce priveşte punctele de colectare se impun câteva condiţii:
-se intrezice eliminarea prin depozitare finală a DEEE,
-punctele de colectare au obligaţia de a amplasa în locuri şi la distanţe
care să asigure un acces uşor, luând în considerare şi densitatea populaţiei,

37
 -punctele de colectare au obligaţia de a prelua, cel puţin gratuit, DEEE
de la deţinători şi distribuitori.
În vederea realizării unei rate medii de colectare selectivă, la nivel
naţional de cel puţin 4 kg/locuitor/an producătorii EEE şi organizaţiile colective
care acţionează în numele producătorilor vor asigura anual colectarea unei
cantităţi de DEEE reprezentând rata procentuală anuală de colectare selectivă
de DEEE pe cap de locuitor provenite de la gospodării particulare, aplicată
cantităţi de EEE introduse pe piaţa naţională în anul respectiv.
Ministerul Mediului şi al Pădurilor are obligaţia de a calcula rata anuală,
aceasta fiind exprimată în procente, pe baza cantităţilor de EEE introduse pe
piaţa naţională în ultmii 2 ani. Operatorii economici efectuează operaţiuni de
tratare a DEEE numai dacă deţin autorizaţie de mediu, potrivit legislaţiei în
vigoareş autorizaţia va fi obţinută de către operatorii economici distinct, pe
fiecare categorie de DEEE, cu indicaţia explicită a tipurilor de DEEE tratate.
Principalele obiective ale H.G. nr. 1037/2010 privind deşeurile de
echipamente electrice şi electronice (DEEE) sunt:
- prevenirea apariţiei deşeurilor de echipamente electrice şi electronice
şi reutilizarea, reciclarea şi alte forme de valorificare a acestor tipuri de
deşeuri, pentru a reduce, în cea mai mare măsură, cantitatea de deşeuri
eliminate;
- îmbunătăţirea performanţei de mediu a tuturor operatorilor implicaţi în
ciclul de viaţă al EEE (producători, distribuitori şi consumatori) şi în mod
special a agenţilor economici direct implicaţi în tratarea deşeurilor de
echipamente electrice şi electronice.
H.G. nr. 1037/2010 privind DEEE se aplică categoriilor de echipamente
electrice şi electronice (Tabel 2.3.), cu condiţia ca acestea să nu fie parte
componentă a unui alt tip de echipament, ce nu intră sub incidenţa prezentei
hotărâri.

Tabelul 2.3.
Distribuţia pe categorii a EEE, puse pe piaţă în anul 2009 (date preliminare)
CANTITATE
CATEGORIE
(tone)
Categoria 1- Aparate de uz casnic de mari dimensiuni 68265.88
Categoria 2- Aparate de uz casnic de mici dimensiuni 8812.54
Categoria 3-Echipamente informatice şi de telecomunicaţii 11089.76
Categoria 4- Echipamente de larg consum 11605.62
Categoria 5- Echipamente de iluminat 3607.46
Categoria 6 Unelte electrice şi electronice 6517.07
Categoria 7-Jucării, echipamente sportive şi de agrement 627.54
Categoria 8-Dispozitive medicale (cu excepţia tuturor 6950.78

38
 produselor implantate şi infectate)
Categoria 9- Instrumente de supraveghere şi control 6040.86
Categoria 10- Distribuitoare automate 249.48
(Sursa: Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului)

Pot introduce pe piaţă echipamente electrice şi electronice numai

producătorii înregistraţi în Registrul Producătorilor şi Importatorilor de EEE,
constituit la A.N.P.M.
La începutul anului 2006, s-a demarat procedura de înregistrare a
producătorilor de echipamente electrice şi electronice în Registrul
producătorilor şi importatorilor de echipamente electrice şi electronice,
conform cerinţelor legislaţiei în vigoare.
Până la sfârşitul anului 2010 s-au înregistrat 1.351 producători de
echipamente electrice şi electronice (EEE).
În vederea realizări obiectivelor anuale de colectare, reutilizare, reciclare
şi valorificare a DEEE producătorii pot acţiona:
- individual, utilizând propriile resurse;
- prin transferarea acestor responsabilităţi, pe bază de contract, către un
operator economic legal constituit şi autorizat în acest sens.
Producătorii sau organizaţiile colective autorizate sunt obligaţi să ţină un
registru şi să raporteze către ANPM, anual, până la 30.04, următoarele:
- cantitatea de EEE pusă pe piaţă;
- cantitatea de DEEE colectată;
- modul de gestionare a DEEE colectate.
Autorităţile Administraţiei Publice Locale şi operatorii economici care
administrează puncte de colectare a DEEE, raportează la A.P.M., anual, până
la 30.04, următoarele:
- cantitatea de DEEE colectată;
- modul de gestionare a DEEE colectate.
Operatorii economici care tratează, reciclează sau valorifică DEEE,
raportează la A.P.M., anual, până la 30.04. informaţii privind cantităţile de
DEEE preluate, din care:
- cantitatea de deşeuri valorificabile rezultate din procesare (pe categorii
de materiale şi substanţe);
- cantitatea de deşeuri nevalorificabile destinate eliminării;
- cantitatea de deşeuri tratate în ţară;
- cantitatea de deşeuri exportate pentru a fi tratate în alte state.
Raportările producătorilor, organizaţiilor colective, ale autorităţilor
administraţiei publice locale şi ale operatorilor economici se constituie într-o
bază de date naţională, organizată la A.N.P.M.
Sinteza datelor privind EEE şi DEEE la nivel naţional este parte
componentă a Rapoartelor privind aplicarea prevederilor Directivei
39
2002/96/EC privind deşeurile de echipamente electrice şi electronicesunt
transmise Comisiei Europene.

Hotărârea nr. 1132 din 18 septembrie 2008 privind regimul bateriilor şi

acumulatorilor şi al deşeurilor de baterii şi acumulatori
Prevederile Directivei privind bateriile şi acumulatorii şi deşeurile de
baterii şi acumulatori au fost transpuse în legialaţia rămână prin HG nr.
1132/2008, care reglementează punerea pe piaţă a bateriilor şi acumulatorilor,
precum şi gestionarea deşeurilor de baterii şi acumulatori.
Ratele minime de colectare pentru producătorii de baterii şi acumulatori
sunt următoarele:
- 25% până în data de 12 septembrie 2012,
- 45% până în data de 26 septembrie 2016.
De asemenea, producătorii de baterii şi acumulatori sunt obligaţi să
organizeze colectarea de deşeuri de baterii şi acumulatori fie individual, fie
prin transferarea responsabilităţilor, pe bază de contract, către un operator
economic legal constituit, numit organizaţie colectivă.
Legislaţia prevede stabilirea de sisteme de colectare corespunzătoare
pentru deşeurile de baterii şi acumulatori portabili. Sistemele respective
trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
- să permită utilizatorilor finali să se debaraseze de deşeurile de baterii
sau acumulatori portabili la un punct de colectare accesibil şi în vecinătatea
lor, luând în considerare densitatea populaţiei,
- să impună distribuitorilor să primească gratuit înapoi deşeurile de
baterii sau acumulatori portabil, în situaţia în care aceştia furnizează baterii
sau acumulatori portabili noi,
- să nu implice nici un cost pentru utilizatorii finali care se debarasează
de deşeurile de baterii sau acumulatori portabili şi nici o obligaţie de a
cumpăra o baterie nouă sau un acumulator nou,
- să poată fi utilizate prin corelare cu sistemele de colectare DEEE.
Se interzice eliminarea deşeurilor de baterii şi acumulatori industriali şi
auto prin depozitare în depozite de deşeuri şi prin incinerare. Pot fi eliminate
prin depozitare sau incinerare doar reziduurile bateriilor şi acumulatorilor care
au fost supuşi atât tratării, cât şi reciclării.
Simbolul care arată că toate bateriile şi acumulatorii fac obiectul unei
colectări separate, reprezintă o pubelă cu roţi, barată cu două linii în formă de
“X”.
Principalele obiective ale HG nr. 1132/2008 privind regimul bateriilor şi
acumulatorilor şi al deşeurilor de baterii şi acumulatori sunt:
- stabilirea cerinţelor privind introducerea pe piaţă a bateriilor şi
acumulatorilor şi a unor reguli specifice privind colectarea, tratarea, reciclarea

40
şi eliminarea deşeurilor de baterii şi acumulatori, destinate să completeze
legislaţia naţională armonizată, privind deşeurile şi să promoveze un nivel înalt
de colectare şi reciclare a deşeurilor de baterii şi acumulatori, precum şi
reglementarea interzicerii introducerii pe piaţă a bateriilor şi acumulatorilor
care conţin substanţe periculoase,
- îmbunătăţirea performanţelor de mediu ale bateriilor şi acumulatorilor
şi ale activităţilor aferente tuturor operatorilor economici implicaţi în ciclul de
viaţă al bateriilor şi acumulatorilor, respectiv ale producătorilor, distribuitorilor
şi utilizatorilor finali şi în special ale operatorilor direct implicaţi în operaţiunile
de tratare şi reciclare a deşeurilor de baterii şi acumulatori.
H.G. nr. 1.132/2008 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor şi al
deşeurilor de baterii şi acumulatori se aplică tuturor tipurilor de baterii şi
acumulatori (tabel 2.4.), indiferent de forma, volumul, greutatea, materialele
componente sau utilizarea acestora, fără a se aduce atingere legislaţiei
naţionale armonizate, care transpune Directiva 2000/53/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 18 septembrie 2000 privind vehiculele scoase din
uz şi Directiva 2002/96/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27
ianuarie 2003 privind deşeurile provenite de la echipamente electrice şi
electronice (DEEE).

Tabelul 2.4.
Tipuri de baterii şi acumulatori
Baterii portabile (categoriile 1 şi 2) 1a Alcaline
1b Litiu
1c Zinc Carbon
1d Zinc Aer
1e Oxid de Mercur (HgO)
1f Oxid de Argint (Ag2O)
1g Ansamblu de baterii
1h Altele
2a Nichel Cadmiu (NiCd)
2b Plumb
2c Nichel Metal Hidrura (NiMH)
2d Litiu Ion
2e Litiu Polimer
2f Altele
Baterii auto (categoria 3) 3a Plumb Acid
3b Nichel Cadmiu (NiCd)

41
 CAPITOLUL 3. DEPOZITAREA CONTROLATĂ A DEŞEURILOR

DEPOZITAREA DEŞEURILOR ŞI CRITERII DE ACCEPTARE A DEŞEURILOR LA

DEPOZITARE

Depozitarea deşeurilor este considerată de mulţi cercetători ca o

„reîntoarcere” (a deşeurilor) în mediul natural.
Până nu demult, în practica mondială predomina eliminarea deşeurilor,
mai ales a celor menajere, la “gropile de gunoi”, care erau, de fapt gropi
rezultate în urma exploatării unor cariere de construcţie sau a unor decopertări
de teren sau erau, pur şi simplu, depresiuni geografice naturale. De altfel, în
multe zone de pe glob, dar şi în România se mai practică acest sistem de
eliminare/depozitare a deşeurilor, locurile respective fiind numite şi rampe,
halde, bataluri, etc[8].
După modul în care este asigurată protecţia mediului înconjurător,
depozitarea reziduurilor/deşeurilor poate fi: depozitare simplă şi depozitare
controlată.
Depozitarea simplă presupune descărcarea neorganizată, simplă a
reziduurilor menajere pe maidane, foste cariere, diverse gropi, etc., fără a se
lua măsurile necesare în vederea protejării mediului. Este cel mai ieftin, mai
comod, mai neigienic mod de eliminare a deşeurilor şi, din păcate, încă destul
de frecvent practicat. Datorită faptului că acest „sistem de colectare” a
deşeurilor reprezintă un pericol pentru sănătatea mediului, a populaţiei au fost
luate măsuri de desfiinţare a lui şi, tototdată de înlocuire cu sistemul de
depozitare controlată.
Depozitarea controlată
La ora actuală, pe plan mondial, principala filieră de tratare a deşeurilor
o reprezintă depozitarea controlată. Aceasta constă în descărcarea
reziduurilor pe terenuri speciale, rampe, respectându-se anumite condiţii de
igienă şi protecţie a mediului.
După primul război mondial, în Anglia au fost emise primele principii ale
depozitării controlate a deşeurilor, de către inginerii I.C. Dawes şi M. Call, în
scopul eliminării tuturor neajunsurilor pe care le crea depozitarea simplă.
Apoi metoda s-a răspândit, dar destul de lent şi alte ţări; în Franţa
primele depozite controlate s-au realizat prin anul 1935, iar în România, abia
după 1948 au fost aplicate tehnologii de depozitare controlată în Bucureşti, cu
toate că preocupări, în acest sens au existat şi înainte de cel de al doilea
război mondial.
Tehnologia care asigură realizarea unei depozitări controlate a
deşeurilor presupune luarea unor măsuri precum:

42
 -deşeurile din autogunoiere să fie depozitate într-un strat cu o grosime
medie de 1,5-2,0 m;
-straturile de deşeuri să fie suficient de compacte, pentru a se evita
formarea golurilor mari de aer, care favorizează autoaprinderea, dar
compactarea trebuie făcută astfel încât să se permită totuşi aerarea
reziduurilor; în acest fel se dă posibilitatea desfăşurării fermentării aerobe în
interiorul stratului de reziduuri;
-deşeurile depuse să fie acoperite, zilnic cu un strat de pământ, nisip
sau alte materiale inerte, cu o grosime de 10-30 cm. Se evită, astfel, emiterea
unor mirosuri neplăcute, prezenţa muştelor şi a şobolanilor;
-următoarele straturi de reziduuri să fie depuse doar după ce
temperatura stratului precedent are valoarea temperaturii solului natural
(temperatura stratului precedent creşte datorită proceselor de descompunere
ce au loc în interiorul acestuia).
În funcţie de natura deşeului ce urmează a se depozita, depozitele sunt
de trei categorii:
a – depozit de categoria I, rezervat depozitării deşeurilor speciale şi a
deşeurilor ultime stabilizate,
b – depozit de categoria II, rezervat, în special, depozitării deşeurilor
menajere, precum şi a deşeurilor industrial banale, la acestea se adaugându-
se şi deşeuri din agricultură, precum şi unele subproduse ( nămolurile de la
staţiile de epurare, zgură rezultată în urma incinerării deşeurilor menajere),
c – depozit de categoria III, rezervat depozitării deşeurilor inerte.
În Hotarârea nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deşeurilor,
art. 4, depozitele se clasifică în funcţie de natura deşeurilor depozitate, astfel:

a)depozite pentru deşeuri periculoase;

În Legea nr. 211 din 15 noiembrie 2011, privind regimul deseurilor,
Anexa 1şi Anexa 4 sunt definite deseurile periculoase şi respective,
menţionate proprietăţile care dau caracterul de deşeu periculos (explozive,
oxidante, foarte inflamabile, inflamabile, iritante, nocive, toxice, cancerigene,
corozive, infectioase, toxice pentru reproducere, mutagene, deseuri care emit
gaze toxice sau foarte toxice în contact cu apa, aerul ori un acid, deseuri
capabile prin orice mijloace, dupa eliminare, sa produca alta substanta, de
exemplu, levigat, care poseda oricare din caracteristicile prezentate mai sus).

b)depozite pentru deşeuri nepericuloase;

În Hotarârea nr. 349 din 21 aprilie 2005, anexa 1 se menţionează că
deşeurile nepericuloase sunt acele deseuri care nu sunt incluse în categoria
deseurilor periculoase.

43
 c)depozite pentru deşeuri inerte.
Conform aceleiaşi Hotărâri deşeuriţe inerte sunt deşeuri care nu suferă
nici o transformare semnificativă fizică, chimică sau biologică, care nu se
dizolvă, nu ard ori nu reacţionează în nici un fel fizic sau chimic, nu sunt
biodegradabile şi nu afectează materialele cu care vin în contact, într-un mod
care să poată duce la poluarea mediului ori să dăuneze sănătăţii omului.
Obiectul HG 349/2005- stabilirea cadrului legal pentru desfasurarea
activitatii de depozitare a deseurilor, atât pentru realizarea, exploatarea,
monitorizarea, închiderea si urmarirea postînchidere a depozitelor noi, cât si
pentru exploatarea, închiderea si urmarirea postînchidere a depozitelor
existente, în conditii de protectie a mediului si a sanatatii populatiei.
Conform art. 5 nu se acceptă la depozitare în depozit: deseuri lichide;
deseuri explozive, corozive, oxidante, foarte inflamabile sau inflamabile(
proprietăţi ce sunt definite în Legea 211 din 2011), deţeuri periculoase
medicale sau alte deşeuri clinice periculoase de la unităţi medicale sau
veterinare, toate tipurile de anvelope uzate, întregi sau tăiate, excluzând
anvelopele folosite ca materiale în construcţii într-un depozit; orice alt tip de
deşeu care nu satisface criteriile de acceptare din anexa nr.3 a HG 349/2005.
În Anexa 1 din HG 349/2005, Secţiunea 1 şi Secţiunea 2 se regăsesc
criteriile de acceptare şi procedurile preliminare de acceptare a deşeurilor la
depozitare precum şi lista naţională de deşeuri acceptate în fiecare clasă de
depozit de deşeuri.
În ceea ce priveşte procedurile de acceptare a deşeurilor în depozitul de
deşeuri (art. 15) trebuie specificat, că, operatorii depozitelor de deşeuri sunt
obligaţi ca la primirea deşeurilor în depozit să respecte următoarele proceduri
de recepţie:
-verificarea documentaţiei ( cu privire la cantităţile şi caracteristicile
deşeurilor, originea şi natura lor, inclusiv buletine de analiză pentru deşeurile
industriale, iar pentru deşeurile municipale, dacă există suspiciuni, precum şi
date privind identitatea producatorului sau a detinatorului deşeurilor);
-inspecţia vizuala a deşeurilor la intrare şi la punctul de depozitare şi,
după caz, verificarea conformităţii cu descrierea prezentată în documentaţia
înaintată de deţinător;
-păstrarea, cel puţin o lună, a probelor reprezentative prelevate pentru
verificările impuse conform legislaţiei şi înregistrarea rezultatelor
determinărilor;
-păstrarea unui registru cu înregistrările privind cantităţile, caracteristicile
deşeurilor depozitate, originea şi natura lor, data livrării, identitatea
productăorului, a deţinătorului sau, dupa caz, a colectorului ( în cazul
deşeurilor municipale, iar în cazul deşeurilor periculoase, a localizării precise a

44
acestora în depozit). Pentru depozitele de deşeuri zonale, datele se introduc şi
pe suport electronic tip bază de date.
Operatorul depozitului trebuie să elibereze celui care predă deşeuri, o
confirmare scrisă a recepţiei fiecărei cantităţi livrate şi acceptate la depozit,
conform anexei nr. 3, la Procedura de reglementare şi control al transportului
deşeurilor pe teritoriul României, aprobată prin Ordinul Ministrului Agriculturii,
Pădurilor, apelor şi mediului, al Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi
Turismului şi al Ministrului Economiei şi Comerţului nr. 2/211/118/2004.
Criteriile pentru acceptarea deşeurilor la o anumită clasă de depozite
trebuie să ţină cont de:
-protecţia factorilor de mediu, în special apa subterană şi cea de
suprafaţă;
-sistemele de impermeabilizare a depozitelor, sistemele de colectare şi
tratare a levigatului, sistemele de colectare şi evacuare a gazului de depozit;
-asigurarea desfăşurării normale a proceselor de stabilizare a deşeurilor
în depozit;
-protecţia sănătăţii umane.
Acceptarea deşeurilor la o anumită clasă de depozite se bazează pe:
-liste de deşeuri acceptate, definite după natura şi originea lor;
-caracteristicile deşeurilor determinate prin metode de analiză
standardizate, excepţie făcând deşeurile menajere.
Criteriile de acceptare a deşeurilor într-o clasă de depozite, bazate pe
caracteristicile deşeurilor, trebuie să facă referire la:
-compoziţia fizico-chimică;
-conţinutul de materie organică;
-biodegradabilitatea compuşilor organici din deşeuri;
-concentraţia compuşilor potenţial periculoşi/toxici;
-levigabilitatea prognozată sau testată a compuşilor potenţial
periculoşi/toxici;
-proprietăţile ecotoxicologice ale deşeurilor şi ale levigatului rezultat.

45
 CAPITOLUL 4. TEHNOLOGII DE RECICLARE A DEŞEURILOR
INDUSTRIALE

În managementul deşeurilor se discută despre „Ierarhia deşeurilor“, care

reprezintă un concept conform căruia diferitele măsuri de gestionare a
deşeurilor sunt grupate în funcţie atât de impactul lor pe termen lung asupra
mediului înconjurător, cât şi de categoria de deşeuri cu cel mai redus impact
[14].
Ca atare, ierarhia managementului deşeurilor presupune:
• prevenirea producerii de deşeuri,
• reducerea (minimizarea) cantităţii de deşeuri produse,
• refolosirea materialelor,
• reciclarea (recuperarea) deşeurilor, în condiţii de eficienţă economica,
• valorificarea energetică a deşeurilor prin: compostarea deşeurilor
organice, respectiv incinerarea deşeurilor combustibile în condiţii de impact
minim asupra mediului,
• depozitarea controlată a deşeurilor şi recuperarea gazelor rezultate din
depozitarea deşeurilor.

Fig. 4.1. Etape prevăzute în ierarhia managementului deşeurilor

În literatura de specialitate măsurile/opţiunile de gestionare a deşeurilor

apar şi sub o altă forma de exprimare, relativ mai restrânsă:
-prevenirea apariţiei de deşeuri prin aplicarea “tehnologiilor curate” în
activităţile care generează deşeurile;
-reducerea cantităţilor de deşeuri prin aplicarea celor mai bune practici
în fiecare domeniu de activitate generator de deşeuri;
-valorificarea deşeurilor prin refolosire, reciclare materială şi
recuperarea energiei;
-eliminarea deşeurilor prin incinerare şi depozitare.

46
4.1. MODALITATI DE TRATARE A DESEURILOR
Ca şi metode de administrare a deşeurilor menajere sunt utilizate
diferite tehnici de tratare, care variază de la o ţară la alta, datorită specificului
ţării respective şi, ca atare, tehnicile aplicate vor avea un impact diferit asupra
mediului.
Se poate afirma că, principala modalitate de reducere a impactului
negativ al deşeurilor asupra mediului este reducerea cantităţii de deşeuri
generate [12].
A fost necesar să se stabilească principalele obiective ale tehnicilor de
tratare:
-reducerea greutăţii şi volumului deşeurilor,
-reducerea emisiilor poluante,
-recuperarea şi refolosirea resurselor.
Dar atingerea acestor obiective depinde în foarte mare măsură de
educaţia populaţiei şi de legislaţie.
Sunt considerate ca principale metode de gestionare/tratare a
deşeurilor: depozitarea simplă, depozitarea controlată, încinerarea, piroliza,
compostarea, descompunerea anaerobă[13]. O descriere sumară a depozitării
simple, precum şi a depozitării controlate apare în capitolul 3, iar în cele ce
urmează se va face o completare a caracterizării celorlalte metode.
Incinerarea - metodă folosită în cazul tratării deşeurilor cu conţinut
ridicat de materiale combustibile, precum hârtie, carton, plastic.
Incinerarea este considerată o altă metodă de eliminare a deşeurilor,
este una din metodele de tratare termică a deşeurilor.
În urma incinerării se obţin: gaze, căldură, abur, dar şi diferite reziduuri
solide şi lichide.
Incinerarea poate fi practicată în instalaţii mici, individuale sau la scară
industrial, dar la nivel industrial metoda este controversată, datorită poluanţilor
gazoşi produşi prin ardere.
Reziduuri solide şi lichide care rezultă în urma incinerării sunt:
- cenuşă/zgură,
- praf din sistemul de epurare a gazelor,
- produşi de reacţie din sistemul de epurare a gazelor,
- materiale adsorbante epuizate,
- mase catalitice epuizate,
- apă uzată,
- alte reziduuri.
Ca şi avantaje ale incinerării amintim:
-transformarea termică a deşeurilor într-un reziduu mai puţin voluminos,
-mai puţin poluant, redus ca pondere masică, comparativ cu materia
primă iniţială,
-valorificarea energiei termice rezultată în urma incinerării.
47
 Înainte ca reziduurile rezultate din tratarea termică să fie predate
valorificării sau eliminării(conform Anexei nr.2, cap. 5, pct. 5.1, din H G
128/2002), trebuie să se determine proprietăţile fizice şi chimice ale
reziduurilor provenite din incinerare prin diferite analize, care se referă la
întreaga fracţiune dizolvabilă şi la fracţiunea dizolvabilă a metalelor grele.
Funcţie de rezultatele analizelor va fi stabilit modul de valorificare sau de
eliminăre a reziduurilor.
Piroliza - metodă termochimică de transformare a unei substanţe solide
în substanţă gazoasă, care condensează apoi, la diferite temperaturi,
separând astfel fracţiunile lichide combustibile.
Este, de fapt, o gazeificare a deşeurilor, căldura rezultată fiind folosită,
în final, la obţinerea energiei electrice(mai întâi rezultă abur datorită
temperaturilor foarte ridicate).
Se practică, mai ales ca şi tehnologie de valorificare a deşeurilor din
material plastic, deoarece, prin folosirea incinerării maselor plastice pot să
apară probleme de poluare a mediului, precum şi probleme tehnice.
Compostarea – se foloseşte în tratarea acelor deşeuri care au un
conţinut ridicat în materiale organice (mai mult de 50%), de origine vegetală şi
care fermentează rapid.
Rezultă un material numit compost, care, datorită conţinutului în
elemente fertilizante (azot, potasiu, fosfor, microelemente) este folosit cu
succes în îmbunătăţirea calităţii terenurilor agricole.
În obţinerea compostului un rol important îl au diferitele microorganisme
care se găsesc îm masa deşeurilor sau sunt inoculate în aceasta pentru a se
accelera procesele de fermentare, transformând partea organică, din deşeuri,
în parte minerală [15].
Fermentarea anaerobă – se aplică deşeurilor cu un conţinut organic
ridicat, în sensul că, pe lângă materiale organice de origine vegetală, deşeurile
supuse fermentării anaerobe mai au în compoziţia lor şi deşeuri din zootehnie,
de la abatoare, nămoluri din staţiile de epurare a apelor, deşeuri din industria
alimentară, deşeuri menajere.
În urma fermentării anaerobe a deşeurilor rezultă biogaz, folosit atât
pentru încălzirea locuinţelor, prepararea mâncării, cât şi în generare de
energie electrică; reziduurile care rămân nu sunt poluante şi pot fi folosite ca
îngrăşământ în agricultură.
Se menţionează la începutul subcapitolului că, tehnicile de tratare a
deşeurilor variază de la ţară la ţară; astfel, în tabelul 4.1 este prezentată
ponderea acestor tehnici de tratare în câteva ţări.

48
 Tabelul 4.1.
Sisteme de tratare şi eliminare a deşeurilor menajere[%]
Depozitare
Ţara Incinerare Compostare Reciclare Netratare
controlată
Australia 64 20 16 - -
Canada 95 4 - 1 -
Danemarca 31 50 1 18 -
Finlanda 95 2 - 3 -
Franţa 47,9 41,9 9,6 0,6 -
Germania 74 24 2 - -
Italia 83,2 13,9 2,3 0,6 -
Japonia 29,6 27,6 2 - -
Olanda 51 34 - 15 -
Polonia 99,9 - 0,1 - -
Africa de Sud 69,2 20,6 3,6 3,1 3,5
Suedia 35 60 - 5 -
Elveţia 20 80 - - -
Marea 88 11 - 1 -
Britanie
S.U.A. 83 6 - 11 -
(Sursa: “ Instalaţii pentru reciclarea deşeurilor”, pag.39, Ed. AGIR, 2006)

4.2. TEHNOLOGII DE VALORIFICARE A DEŞEURILOR

În anexa nr. 1 a Legii nr 211 din 2011 prin valorificare se înţelege “orice
operaţiune care are drept rezultat principal faptul că deşeurile servesc unui
scop util prin înlocuirea altor materiale care ar fi fost utilizate într-un anumit
scop sau faptul că deşeurile sunt pregatite pentru a putea servi scopului
respectiv în întreprinderi ori în economie, în general”.
Valorificarea deşeurilor presupune „prelucrarea” unui deşeu deja format.
Măsurile de valorificare care se adoptă trebuie să faciliteze creşterea duratei
de viaţă a deşeului în circuitul economic sau reintroducerea lui în acest circuit
[16]. Pornind de la ierarhia specifică managementului deşeurilor, acele
deşeurile a căror formare nu poate fi evitată, trebuie valorificate în funcţie de
posibilităţi. Măsurile de valorificare a deşeurilor trebuie implementate doar
acolo unde nu se poate evita/impiedica generarea lor sau unde, din motive
ecologice, economice, această ultimă situaţie nu ar mai fi ratională.
Valorificarea poate fi superioară îndepărtării deşeurilor atâta timp cât:
-aceasta este posibilă din punct de vedere tehnic, dar şi cu cheltuieli
modice de reprezenatare;
-pentru materialele recuperate există o piaţă de desfacere sau poate fi
creată această piaţă.
Prin măsurile de valorificare adoptate, diferite produse, ambalaje, ca şi
alte materiale, de care proprietarul lor nu mai are nevoie, nu mai ajung în
49
depozitul de deşeuri, ceea ce este de preferat. Aceste măsuri trebuie să dea
posibilitatea menţinerii deşeurilor în circuitul economic sau aducerii lor în
această zonă.
De asemenea, măsurile care contribuie într-un mod încurajator la
creşterea capacităţii de valorificare a produselor, ambalajelor şi a altor
materiale sunt măsuri calitative de valorificare a deşeurilor (exemplu: măsuri
de minimizare a conţinutului de materiale dăunătoare deşeurilor, respectiv al
produselor secundare, substituirea produselor, ambalajelor şi a altor materiale
nevalorificabile cu unele valorificabile).
Valorificarea fracţiunilor individuale ale deseului, necesită o separare
între componentele care pot fi valorificabile. De exemplu, o separare a
gunoiului care este deja amestecat, mai ales in domeniul deseurilor menajere,
se realizează cu mari cheltuieli şi, de cele mai multe ori cu rezultate
insuficiente, pentru că materialele individuale sau grupele de materiale trebuie
colectate separat, cu ajutorul unor sisteme de colectare şi, apoi supuse unei
valorificari, dar inainte de amestecarea cu alte componente ale gunoiului [4].
Acestea sunt considerate măsuri prealabile şi ele trebuie luate de
producatorul/, posesorul deşeurilor şi, ele aparţin, de asemenea, domeniului
măsurilor de valorificare a deşeurilor. Măsuri prealabile sunt considerate şi:
-organizarea transportului,
-separarea deşeurilor la locul lor de obţinere în resturi valorificabile şi
nevalorificabile,
-strângerea lor în recipiente separate.
Dar acest lucru presupune colaborarea motivată a cetăţenilor, foarte
importantă pentru că este singura, care menţine sau falimentează sistemul
colectării selective.
Se consideră că valorificarea deşeurilor poate fi materială şi energetică;
aceasta presupune substituirea materiilor prime, deşeul fiind utilizat din nou
datorită caracteristicilor sale materiale cu excepţia folosirii lui imediate, ca
material combustibil pentru obţinerea de energie.
Ca atare, valorificarea materială se referă la reutilizarea/reciclarea unui
obiect/deşeu.
Reutilizarea unui obiect înseamnă folosirea acelui obiect de mai multe
ori. Avantajele reutilizarii sunt:
-economiile de energie şi materii prime sunt mai mari în cazul
produselor reutilizabile decât in cazul produselor de unică folosinţă (în primul
caz nu mai este necesar un numar atât de mare de produse);
-costurile de management ale deşeurilor scad;
-se creeaza noi locuri de muncă pentru economiile în curs de
dezvoltare;

50
 -un produs ce poate fi refolosit este, de obicei, mai ieftin decât un
produs de unică folosinta;
-bunurile refolosibile sunt de regulă, mai bine construite, iar valoarea lor
se poate aprecia în timp.
Reciclarea implică dezmembrarea produsului uzat şi utilizarea
componentelor sale, lucru care poate fi uneori mai economic şi mai ecologic
decât refolosirea.
Reciclarea poate fi:
-biologică (compostare, fermentatie) - este, de fapt, tot valorificare
materială a resturilor organice, fie ca este vorba despre tratarea realizată
conform standardelor industriale ale instalaţiilor cu tehnică înaltă, fie că ne
situăm în zona gospodăriilor particulare, a administraţiilor comunale sau a
grădinilor particulare, unde valorificarea se face pentru nevoile proprii (de
exemplu în gospodarii:compostare sau hrănirea animalelor, etc);
-energetică - presupune folosirea deşeurilor ca material combustibil
înlocuitor pentru obţinerea de energie.
Dintre avantajele valorificării deşeurilor amintim:
-economie de energie şi de materii prime,
-reducerea cheltuielilor de eliminare a deşeurilor,
-crearea unor locuri de muncă,
-economie de costuri de producţie, etc.
În anexa 3 din Legea 211 din 2011, privind regimul deşeurilor sunt
trecute operaţiunile de valorificare ale deşeurilor. Ele sunt numerotate cu litera
R şi sunt în număr de 13(R1-R13)(tabelul 4.2.).

Tabelul 4.2.
Operaţiunile de valorificare ale deşeurilor
Notare/
Operaţiunea
simbol
R1 Întrebuinţarea, în principal, drept combustibil sau ca altă sursă de
energie.
R2 Valorificarea/regenerarea solvenţilor.
R3 Reciclarea/valorificarea substanţelor organice care nu sunt
utilizate ca solvenţi (inclusiv compostarea şi alte procese de
transformare biologică). Aceasta include şi gazeificarea şi piroliza
care folosesc componentele ca produse chimice.
R4 Reciclarea/valorificarea metalelor şi compuşilor metalici.
R5 Reciclarea/valorificarea altor materiale anorganice. Aceasta
include şi tehnologiile de curăţire a solului, care au ca rezultat
operaţiuni de valorificare a solului şi de reciclare a materialelor de
construcţie anorganice.

51
 R6 Regenerarea acizilor sau a bazelor.
R7 Valorificarea componenţilor utilizaţi pentru reducerea poluării.
R8 Valorificarea componentelor catalizatorilor.
R9 Rerafinarea petrolului sau alte reutilizări ale petrolului.
R10 Tratarea terenurilor având drept rezultat beneficii pentru
agricultură sau pentru îmbunătăţirea ecologică.
R11 Utilizarea deşeurilor obţinute din oricare dintre operaţiunile
numerotate de la R1 la R10.
R12 Schimbul de deşeuri în vederea expunerii la oricare dintre
operaţiunile numerotate de la R1 la R11. În cazul în care nu
există nici un alt cod R corespunzator, aceasta include
operaţiunile preliminare înainte de valorificare, inclusiv
preprocesarea, cum ar fi, printre altele: demontarea, sortarea,
sfărâmarea, compactarea, granularea, mărunţirea uscată,
condiţionarea, reambalarea, separarea şi amestecarea, înainte
de supunerea la oricare dintre operaţiunile numerotate de la R1
la R11.
R13 Stocarea deşeurilor înaintea oricărei operaţiuni numerotate de la
R1 la R12 (excluzând stocarea temporară înaintea colectării, la
situl unde a fost generat deşeul). Stocare temporară înseamnă
stocare preliminară, potrivit prevederilor pct. 6 din anexa nr. 1 la
lege.

Este necesar să se adopte atât măsurile de valorificare a deşeurilor, cât

şi măsuri de evitare a formării lor, care să ducă la o reducere cantitativă a
reziduurilor, astfel încât cele două categorii de măsuri să fie considerate
complementare. Spre deosebire de evitarea generării de deşeuri, valorificarea
acestora necesită, la randul ei, consum de energie şi produce poluarea
mediului, fapt care vor duce,în final, la costuri suplimentare pentru colectare,
transport şi valorificare.
Trebuie ca, valorificarea deşeurilor să se realizeze ecologic, aceasta
presupunând ca apa, aerul, solul, flora şi fauna să nu fie puse puse în pericol,
prin aplicarea unor măsuri de valorificare[17].
Este preferată metoda de valorificare cea mai compatibilă cu mediul
înconjurător.
Independent de gradul atins în evitarea generării şi valorificării
deşeurilor, încă vor rămâne deşeuri care trebuie supuse tratării, respectiv
îndepărtării.
Trebuie menţionat că, îndepărtarea deşeurilor nu aparţine gestiunii în
circuit, pentru că, prin acest demers se procedează la eliminarea unui produs
din circuitul economic

52
 Ca metodă dominantă de îndepartare a deşeurilor poate fi considerată
tratarea termică, dar combinată cu depozitarea ecologică a reziduurilor. Prin
tratarea termică are loc o distrugere şi o imobilizare parţială a substanţelor
toxice din deşeu, dar şi trecerea deşeului respectiv într-o stare inertă. Pe lângă
aceasta, cantitatea de deşeu este mult redusă.
Trebuie avut grijă ca măsurile colectării selective să nu intre în
contradicţie cu măsurile de impiedicare a formării acestora. Prin colectarea
selectivă a deşeurilor valorificabile trebuie încurajat comportamentul
responsabil al cetaţeanului faţă de gunoiul pe care îl produce, dar şi faţă de o
exploatare raţională a resurselor.
Ca sinomim pentru noţiunea de valorificare a deşeurilor s-a adoptat,
între timp şi noţiunea de reciclare. De aceea, valorificarea deşeurilor se
explicitează mai îndeaproape în contextul reciclării.
De fapt, reciclare înseamnă a reintroduce ceva într-un circuit. Raportat
la deşeuri, înţelegem termenul cu sensul de reintroducere a acelor materiale,
consumate în fabricarea şi în folosirea bunurilor, transformate apoi în deşeuri.
Reciclarea mai poate fi definită şi ca o operaţie de valorificare, prin care
deşeurile sunt transformate în produse, substanţe, material în scopul
îndeplinirii funcţiei iniţiale sau pentru alte scopuri.
Trebuie amintit că reciclarea nu este un concept nou, pentru că a existat
chiar de la începuturile omenirii, numai că, nu era cunoscut termenul ca atare.
În Europa, în erele preindustriale, deşeurile din prelucrarea bronzului şi
a altor metale preţioase erau colectate şi topite pentru a fi refolosite, iar în
unele zone praful şi cenuşa de la sobele cu cărbuni sau lemne erau refolosite
pentru obţinerea materialului de bază în fabricarea cărămizilor (cu rol de liant).
Principalul motiv pentru practicarea reciclării materialelor era avantajul
economic, nevoia de materii prime naturale devenind astfel mai mică. Studiile
arheologice prezintă dovezi că deşeurile erau mai puţin numeroase, nu numai
datorită numărului mai mic de locuitori ai Planetei, ci şi datorită faptului că
accesul la resurse era limitat şi, ca atare, oamenii erau nevoiţi să recicleze şi
să reutilizeze deşeurile în absenţa unor materiale noi [18].
Un rol important l-a avut reciclarea şi în perioada celor două Războaie
Mondiale, când au avut loc campanii de promovare intensă( în special în ţările
care au fost participante la aceste conflicte) de a dona metal, ţesături, pentru
fabricarea diferitelor bunuri folosite în perioada amintită.
La ora actuală, reciclarea reprezintă strategia fundamentală din
Managementul Deşeurilor, care la rândul său reprezintă un set de măsuri prin
care se implementează un sistem integrat de gestionare a deşeurilor, din
punct de vedere ecologic şi economic.
Se poate recicla aproape orice; materiale reciclabile se găsesc în mediul
industrial, la locul de muncă, în locuinţele noastre. Se pot recicla materiale

53
precum: hârtie, plastic, sticlă, metal, lemn, materialele textile. Reciclând, ne
putem bucura de un mediu înconjurător curat, dar, reciclăm şi pentru a
conserva resursele naturale.
Reciclarea propriu-zisă presupune o serie de activităţi anterioare:
colectarea, transportul deşeurilor, prelucrarea intermediară, care implică
sortare, mărunţire sau compactare etc.
În anul 1987 un studiu publicat de Newsday, arată că, guvernele statelor
au cheltuit de 39 ori mai mulţi bani pentru incinerarea gunoaielor, decât au
investit în programe de reciclare a lor, fără a explica/justifica, faptul că,
incinerarea nu elimină nevoia de depozitare finală şi nici nu conduce la
recuperarea materialelor.
Pot fi date cateva exemple privind ponderea pe care au avut-o, în
diferite ţări şi perioade, reciclarea deşeurilor, comprativ cu alte activităţi privind
gestionarea de deşeuri generate:
-în Japonia deşeurile menajere sunt arse în proporţie de 43-53 %, dar
reciclarea deşeurilor are loc doar în procent de 26-39 %;
-înainte de unificare, Germania incinera 27 % din deşeurile menajere
solide, în 1995 a ajuns la 50 %, reciclând aproximativ o treime din producţia de
hârtie, aluminiu şi sticlă;
-Danemarca, Franţa, Suedia şi Elveţia, aruncă mai puţin de jumătate din
deşeurile menajere la gropile de gunoi.
-Marea Britanie şi SUA, unde de la 80 % deşeuri deversate în gropile de
gunoi s-a ajuns la trei pătrimi, reciclarea făcându-se numai pentru o mică
fracţiune a acestora.
Avantajele reciclării deşeurilor sunt:
-crearea de noi locuri de muncă;
-costurile reciclării sunt mai mici decât cele ale colectării, depozitării sau
incinerării;
-reducerea numarul agentilor poluanţi;
-ajută la conservarea resurselor naturale;
-reduce cantitatea de emisii de CO2.
În ţările europene, activitatea de reciclare se bazează pe iniţiativa
populaţiei, dar este însă sprijinită si de autorităţi prin pârghii financiare şi
reglementări care stimulează această activitate.

4.3. ELIMINAREA DEŞEURILOR INDUSTRIALE NEVALORIFICABILE

În Anexa 1 a Legii 211 din noiembrie 2011 se menţionează că prin
eliminare se înţelege “orice operatiune care nu este o operatiune de
valorificare, chiar si în cazul în care una dintre consecintele secundare ale
acesteia ar fi recuperarea de substante sau de energie”, iar Anexa nr. 2 la lege
stabileşte o lista a operaţiunilor de eliminare, lista care nu este exhaustivă
(tabelul 4.3.).
54
 Tabelul 4.3.
Lista operaţiunilor de eliminare a deşeurilor(conf Legii211, nov2011, Anexa 2)
Simbol Operaţiune de eliminare
D1 Depozitarea în sau pe sol, de exemplu, depozite de deşeuri şi
altele asemenea;
D2 Tratarea solului, de exemplu, biodegradarea deşeurilor lichide sau
a nămolurilor în sol şi altele asemenea;
D3 Injectarea în adâncime, de exemplu, injectarea deşeurilor care pot
fi pompate în puţuri, saline sau depozite geologice naturale şi
altele asemenea;
D4 Acumulare la suprafaţă, de exemplu, depunerea de deşeuri lichide
sau a nămolurilor în bazine, iazuri sau lagune şi altele asemenea;
D5 Depozite special construite, de exemplu, depunerea în
compartimente separate etanşe, care sunt acoperite şi izolate
unele faţă de celelalte şi faţă de mediul înconjurator şi altele
asemenea;
D6 Evacuarea într-o masă de apa, cu excepţia mărilor/oceanelor
D7 Evacuarea în mări/oceane, inclusiv eliminarea în subsolul marin
D8 Tratarea biologică neprevăzută în altă parte în prezenta anexă,
care genereaza compuşi sau mixturi finale eliminate prin
intermediul uneia dintre operaţiunile numerotate de la D1 la D12;
D9 Tratarea fizico-chimică neprevazută în altă parte în prezenta
anexă, care generează compuşi sau mixturi finale eliminate prin
intermediul uneia dintre operaţiunile numerotate de la D1 la D12,
de exemplu, evaporare, uscare, calcinare şi altele asemenea;
D10 Incinerarea pe sol;
D11 Incinerarea pe mare. Această operatţune este interzisă de
legislaţia Uniunii Europene şi de convenţii internaţionale;
D12 Stocarea permanentă, de exemplu, plasarea de recipiente într-o
mină şi altele asemenea;
D13 Amestecarea anterioară oricărei operaţiuni numerotate de la D1 la
D12. În cazul în care nu există nici un alt cod D corespunzator,
aceasta include operaţiunile preliminare înainte de eliminare,
inclusiv preprocesarea, cum ar fi, printre altele, sortarea,
sfărâmarea, compactarea, granularea, uscarea, marunţirea
uscată, condiţionarea sau separarea înainte de supunerea la
oricare dintre operaţiunile numerotate de la D1 la D12;
D14 Reambalarea anterioară oricărei operaţiuni numerotate de la D1 la
D13;
D15 Stocarea înaintea oricărei operaţiuni numerotate de la D1 la D14,
excluzând stocarea temporară, înaintea colectării, în zona de
generare a deşeurilor. Stocare temporară înseamnă stocare
preliminară potrivit prevederilor pct. 6 din anexa nr. 1 la lege.

55
 Eliminarea deşeurilor trebuie făcută prin metode care nu periclitează
sănătatea oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot fi
dăunătoare pentru mediu.
De altfel, în capitolul 11 „Eliminarea”, art. 19 al Legii 211/2011 se
menţionează că persoanele care deţin deşeuri care nu au fost supuse
valorificării trebuie să le elimine în totalitate, în condiţii de siguranţă pentru
populaţie şi mediu (cap.12, art. 20 din lege), într-un spaţiu şi în condiţii stabilite
de autoritatea teritorială pentru protecţia mediului.
De regulă, eliminarea deşeurilor se face prin depozitare şi incinerare.
Din punct de vedere ecologic depozitarea este mai puţin recomandată,
ca şi opţiune în activitatea de valorificare a deşeurilor, dar ea continuă să
primeze ca metodă de eliminare a deşeurilor în multe ţări, printre care şi
România. Şi acest lucru se întâmplă în ciuda faptului că se cunosc efectele
negative asupra sănătăţii populaţiei şi mediului.
Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare şi, nu numai, au în vedere, în
prim plan, dezvoltarea economică, lăsând de o parte problemele legate de
mediu, în cazul de faţă, al impactului deşeurilor generate şi nevalorificate,
asupra mediului.
Abordarea integrată în gestionarea deşeurilor se referă nu numai la
activităţile de colectare, transport, tratare, valorificare, ci şi la eliminarea
deşeurilor şi include construcţia instalaţiilor de eliminare a deşeurilor împreună
cu măsuri de prevenire a producerii lor şi de reciclare, conforme cu ierarhia
principiilor (prevenirea producerii de deşeuri şi a impactului negativ al
acesteia, recuperarea deşeurilor prin reciclare, refolosire şi depozitare finală
sigură a deşeurilor, acolo unde nu mai există posibilitatea recuperării).
Responsabilitatea pentru activităţile de gestionare a deşeurilor revine
generatorilor acestora, conform principiului „poluatorul plăteşte”, sau, după
caz, producătorilor, conform principiului „responsabilitatea producătorului”.
Autorităţile administraţiei publice locale joacă un rol important în
asigurarea implementării la nivel local a obligaţiilor privind gestionarea
deşeurilor asumate de România prin tratatul de Aderare la Uniunea
Europeană. Sunt necesare eforturi considerabile în vederea conformării cu
standardele europene, cu respectarea standardelor europene privind
managementul deşeurilor. Reţeaua integrată asigură eliminarea deşeurilor în
instalaţiile conforme cele mai apropiate, prin intermediul celor mai adecvate
metode şi tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii
populaţiei şi a mediului, ţinând seama de cele mai bune tehnologii disponibile,
care nu implică costuri excesive.
Pentru îndeplinirea obiectivelor privind gestionarea deşeurilor au fost
elaborate Planuri de Gestionare a Deşeurilor la nivel naţional, regional şi
judeţean. Prin sistemele de management integrat al deşeurilor unităţile

56
administrativ-teritoriale au format Asociaţii de Dezvoltare Intercomunitare (ADI)
în vederea înfiinţării, organizării şi exploatării în interes comun a serviciilor de
salubrizare sau pentru realizarea unor obiective de investiţii comune, specifice
infrastructurii acestui serviciu.
Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază, echipamente de
cântărire, laboratoare de analiză, instalaţii de recuperare a gazului de depozit
şi de tratare a levigatului, de utilaje şi de servicii de întreţinere a acestor utilaje.
Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe sau gropi de gunoi fără
să fie luate măsurile necesare este actualmente o practică care nu mai poate fi
acceptată. Conform Directivei Consiliului 75/442/CEE aceste depozite trebuiau
închise până în anul 2007, anul aderării ţării noastre la UE, însă România nu
s-a putut conforma în acest termen, astfel încât, României i s-a acordat o
perioadă de tranziţie, perioadă care se extinde până în 2017, în funcţie de
tipurile de deşeuri(ex. pentru deşeurile municipale data pană la care trebuie
închise,etapizat, 101 depozite neconforme este 16 iulie 2017).
O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ
ieftină şi care satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Dar
vechile rampe, necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum
ar fi împrăştierea de gunoaie, atragerea dăunătorilor şi poluarea aerului, a
apelor şi a solului.

57
 CAPITOLUL 5. PROCEDEEDE TRATARE A DEŞEURILOR

5.1. ALEGEREA METODELOR OPTIME DE TRATARE A DEŞEURILOR

Odată colectate, deşeurile urmează a fi tratate . Metodele de tratare
sunt variate în funcţie de: tipul de deşeuri, locul de provenienţă a deşeurilor,
apoi, se poate decide dacă deşeurile respective vor fi supuse eliminării sau vor
fi reintroduse în circuit(recuperate)[9]. Dar, cert este ca, prin varianta aleasă ,
să nu se pericliteze sănătatea oamenilor sau a mediului.
Indiferent de acţiunea care se va întreprinde, trebuie să se aibă în
vedere trei aspecte: eficacitatea, eficienţa şi pertinenţa acţiunii întreprinse.
a. Eficacitatea acţiunii - dă posibilitatea evaluării conformităţii
rezultatelor în raport cu obiectivele propuse.
În cazul deşeurilor eficacitatea tratamentului corespunde atât la
eficacitatea filierei pentru valorificarea fracţiei valorizabile, cât şi la eficacitatea
filierei pentru eliminarea sau reţinerea poluantului ce se găseşte în deşeu.
b. Eficienţa acţiunii - este raportul între rezultatul obţinut şi costul
metodei alese.
Eficienţa tratării deşeurilor va fi dată de:
- eficienţa mediului care este raportul dintre rezultatul obţinut şi costul
de mediu al filierei,
- eficienţa economică, ce se defineşte ca raport între beneficiile
rezultate şi costurile filierei
c- Pertinenţa acţiunii , la modul general, reprezintă adecvarea metodelor
alese în raport cu obiectivele, iar pertinenţa tratării deşeurilor depinde de:
- compatibilitatea deşeului cu funcţionarea filierei pentru care s-a optat,
- compatibilitatea fizico-chimică a deşeului cu finalitatea filierei,
- compatibilitatea reglementară a deşeului cu filiera.
Caracterizarea şi evaluarea unei acţiuni, la modul general fiind tratată
problema este reprezentată în figura 5.1.

Fig. 5.1. Caracterizarea şi evaluarea unei acţiuni

58
 O parte din deşeul generat sau în totalitate poate avea mai multe
destinaţii:
- în mediul înconjurător(în acest caz vorbim despre refuzuri eco-
compatibile),
- într-un centru de depozitare controlată,
- într-o unitate funcţională de consum sau de producţie(în această
situaţie vorbim despre valorificarea deşeului).
Pentru fiecare destinaţie trebuie să existe un caiet de sarcini, în care pe
lângă caracterizarea destinaţiei trebuie să fie trecute nevoile şi restricţiile pe
care deşeul trebuie să le îndeplinească. În baza celor trecute în caiet se poate
stabili rolul pe care îl au constituenţii unui deşeu: de contaminat, de reactiv sau
poate fi un element neutru.
În aceste condiţii se pot trasa obiectivele procedeelor de tratare a
deşeurilor, dintre care menţionăm:
- extragerea părţilor contaminate pentru a fi stocate sau reutilizate,
- distrugerea părţilor contaminate,
- transformarea părţilor contaminate în elemente neutre sau în reactivi.
Un procedeul de tratare ales trebuie să aibă capacitatea de a îndeplini,
pentru constituenţii deşeului, unul din obiective. Procedeelor de tratare li se
asociază funcţii de transfer care permit realizarea de bilanţuri materie-energie,
la nivelul procedeului.
Este bine să fie o succesiune de procedee pentru a se ajunge la un
rezultat compatibil cu complexitatea deşeului , dar şi cu destinaţia lui.
În ultimă instanţă alegerea procedeului se face pe baza criteriilor proprii
fiecărui producător/deţinător, care nu poate să nu ia în considerare costul
procedeului de tratare, nivelul de tehnicitate, uşurinţa de realizare a
procedeului, precum şi întreţinerea lui.
Există mai multe metode pentru identificarea si alegerea soluţiilor de
tratare a deşeurilor, dar în literatura de specialitate este dată o metodă
generală care cuprinde 14 puncte/etape şi, care este prezentată în figura 5.2.
Schema generală pentru identificarea si alegerea soluţiilor de tratare a
deşeurilor cuprinde:
1- identificarea şi caracterizarea deşeului,
2- reperarea destinaţiei deşeului,
3- stabilirea caietului de sarcini pentru fiecare destinaţie,
4- caracterizarea deşeului funcţie de caietul de sarcini corespunzător
destinaţiei,
5- deducerea/stabilirea rolului pe care îl are fiecare component al
deşeului în funcţie de destinaţii (parte contaminată, reactiv, element neutru),
6- deducerea strategiilor de tratare pentru fiecare component şi fiecare
destinaţie(extracţie, distrugere, transformare a părţii contaminate),

59
 7- identificarea proceselor de tratare pentru fiecare component al
deşeului, în funcţie de strategiile reţinute,
8- stabilirea listei de criterii de compatibilitate a procedeelor de tratare,
9- caracterizarea deşeului în funcţie de criteriile de compatibilitate,
10- eliminarea procedeelor incompatibile cu deşeul,
11- evaluarea eficacităţii procedeelor reţinute şi eliminarea procedeelor
neeficace,
12- definirea lanţului de procedee de tratare a deşeului, care permit
ajungerea la un rezultat compatibil cu destinaţiile prevăzute,
13- stabilirea bilanţului economic al soluţiilor reţinute,
14- alegerea unei soluţii, funcţie de criteriile care au fost anterior definite.

Fig. 5.2.Metoda generală de alegere a soluţiei de tratare a deşeurilor[2]

Metoda prezentată presupune un volum mare de informaţii, mai ales

pentru etapele 7(identificarea proceselor de tratare pentru fiecare component),
8 (stabilirea listei de criterii de compatibilitate a procedeelor de tratare),
11(evaluarea eficacităţii procedeelor reţinute) [2].
Ca atare, găsirea unei soluţii de tratare a deşeurilor nu este un lucru
simplu şi, ţinând cont de volumul mare de date pe care le avem la dispoziţie,
soluţia aleasă nu trebuie să fie una optimală, ci o soluţie bună, spre a fi
adoptată.
Alegerea unei filiere de tratare a deşeurilor se face şi în funcţie de
analiza spaţio-temporală a zăcământului de deşeuri; pentru aceasta trebuie să
se ţină cont de fluxul anual de deşeuri, repartiţia geografică a sursei de emisii,
importanţa cantitativă a fiecărei surse, precum şi modul de emisie al surselor
de deşeuri în timp.
60
 Astfel, în funcţie de compoziţia, caracteristicile şi puterea calorică a
deşeurilor sunt inventariate filierele de tratare a acestora, realizabile din punct
de vedere tehnologic. Fiecare procedură sau filieră de tratare a deşeurilor
constituie la rândul său un risc potenţial de poluare la nivelul factorilor de
mediu (apă, aer, sol) şi al modului de producere a deşeurilor secundare.
Indiferent pentru care procedeu se optează, cercetările şi practica au
demonstrat că, impactul asupra mediului va fi cu mult mai redus, decât în
cazul în care nu s-ar trata deşeurile.
În alegerea unei filiere de tratare a deşeurilor adecvate este necesar să
se ţină seamă şi de consideraţiile psiho-sociologice (aceasta implică acordul
comunităţilor umane în vecinătatea cărora se va monta instalaţia de tratare a
deşeurilor), precum şi a unui studio tehnico-economic (acesta dă informaţii cu
privire la costul procedeului, fiind luate în calcul şi costurile pentru colectare,
triere şi transport deşeuri).
Toate acestea conduc la atingerea obiectivelor unei filiere de tratare,
dintre care amintim:
- valorificarea energetică,
- valorificarea materială,
- valorificarea în tehnici de mediu (deşeul este folosit ca şi subprodus
în epurarea altor deşeuri sau pentru condiţionarea lor),
- tratamente de depoluare (care limitează impactul deşeului în mediul
său receptor), etc.
Filierele de tratare au fost clasificate în două grupe, care se regăsesc în
tabelul 5.1. şi sunt în număr de 20:
- filiere de valorificare – au ca şi obiectiv exploatarea conţinutului de
materie şi energie şi sunt cuprinse filierele de la poziţiile 1-16,
- filiere de eliminare şi de depoluare – unde sunt cuprinse filierele de la
poziţiile 17-20.

Tabelul 5.1.
Filiere de tratare a deşeurilor
Nr.
Obiective Filiera de tratare a deşeurilor
filierei
Valorificarea 1 combustie(cu valorificarea căldurii produse)
energetică 2 elaborarea de combustibili derivaţi prin procedee
mecanice
3 elaborarea de combustibili derivaţi prin procedee
termice(piroliza, gazeificarea)
4 elaborarea de combustibili derivaţi prin procedee
biologice(metanizare, fermentare alcolică)
Valorificarea 5 materii prime organice(naturale şi de sinteză)
de materie 6 materii prime minerale metalice şi nemetalice
primă 7 lianţi hidraulici şi materiale de structură
61
Valorificarea 8 sticlă şi ceramică
în ştiinţa 9 materiale plastice şi cauciuc
materialelor 10 fibre celulozice de recuperare
11 alte materiale
Valorificarea 12 elaborarea de amendamente organice
în 13 elaborarea de amendamente minerale
agricultură 14 alimentarea animalelor
Valorificare 15 epurarea de efluenţi lichizi şi gazoşi
în tehnica 16 condiţionarea deşeurilor toxice de către alte deşeuri
de mediu
Filiere/trata 17 incinerarea şi alte procedee tehnice
mente de 18 tratament biologic de depoluare
eliminare si 19 tratamente fizico-chimice: neutralizare, solidificare,
de oxidare
depoluare 20 depozitarea controlată.

5.2.PROCEDEE DE TRATARE BIOLOGICĂ A DEŞEURILOR

Tratarea biologică a deşeurilor se bazează pe descompunerea
substanţelor organice din masa de deşeuri prin intermediul diferitelor
microorganisme.
Obiectivul proceselor biologice este de a valorifica şi de a îndepărta
reziduurile.

5.2.1. Compostarea deşeurilor

Compostarea este o metodă de a valorifica deşeurile urbane, reziduurile
industriale organice, nămolurile rezultate din staţiile de epurare.
Bazele teoretice şi practice ale acestui proces au fost formulate, în era
modernă, de Rudolf Steiner (1920) şi aprofundate mai târziu de iluştrii săi
discipoli E. Pfeiffer şi Howard (1937-1943). Procedeul este însă, mult mai
vechi. Chiar dacă nu era fundamentat ştiinţific, în civilizaţiile asiatice era foarte
cunoscut şi apreciat [3,4].
Deşeuri compostabile sunt:
- deşeuri din bucătarii, inclusiv cele din alimentaţia publică,
- deşeuri verzi (din grădini, garduri vii, frunze, vegetaţie),
- deşeuri din pieţele agroalimentare,
- dejecţii animaliere din gospodăriile populaţiei şi din fermele
zootehnice,
- deşeuri rezultate din întreprinderile de procesare a produselor
agroalimentare,
- deşeuri din industria prelucrării cărnii,
- deşeuri din industria prelucrării lemnului,
- nămolul rezultat din staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti.

62
 În esenţa sa compostarea este un summum de procese microbiene
enzimatice, fizice şi chimice, aflate în interdependenţă care se petrec în masa
de reziduuri organice, în anumite condiţii ( bună aeraţie, umiditate optimă,
anumite valori termice), soldate cu obţinerea unui produs nou, cu proprietăţi
distincte faţă de materialele din care a provenit, numit compost [15].
Compostul poate fi utilizat în:
- agricultură – pentru ameliora solul,
- refacerea ecologică a zonelor degradate,
- reconstrucţia peisagistică prin revegetalizarea suprafeţelor,
- grădinile private,
- horticultură,
- legumicultură,
- îmbunătăţiri funciare.
Compostarea este un proces de fermentaţie aerobă, procesele
anaerobe fiind tot fermentative, niciodată în putrefacţie. Aşa se explică pe de o
parte, formarea substanţelor humice, iar pe de altă parte lipsa mirosurilor
neplăcute care se degajă în timpul putrefacţiei.
În principiu, tehnologia de preparare a compostului presupune două
faze principale:
- prepararea mecanică – constă în omogenizarea şi mărunţirea
deşeurilor, dar şi în separarea unor deşeuri nedorite în masa acestora;
- fermentarea –transformarea, prin procese aerobe a deşeurilor care au
trecut prin faza de preparare mecanică, în scopul obţinerii compostului ce va fi
folosit în agricultură.
Factorii principali care favorizează fermentarea aerobă sunt: oxigenul,
apa, compoziţia deşeurilor, iar efectorii acestui proces sunt mai ales bacteriile,
actinomicetele şi într-o anumită etapă, fungii.
Efectorii activează mai intens în fazele iniţiale, când se înmulţesc foarte
mult şi permit spre sfârşitul procesului, înmulţirea fungilor ce continuă
descompunerile, participă la sinteza de substanţe noi, mai complexe, multe din
ele precursori ai humusului (ca şi necromasa fungică). Nici un aspect al
vreunui material iniţial nu poate fi recunoscut în compostul bun şi matur,
concentraţia nutrienţilor este alta.
Oxigenul. Teoretic, cantitatea de aer care asigură oxigenul necesar
fermentării materiei organice din deşeuri este de 4,5-5 l aer/kg materie uscată
şi dacă este posibil această cantitate poate fi sporită, prin aerare. Aerarea se
poate realiza în mai multe moduri:
- aerare simplă, prin întoarcerea grămezilor de compost, în cazul
compostării în aer liber,
- introducerea de aer cald sau rece în camerele de fermentare,
- realizarea, în camerele de fermentare a unei uşoare depresiuni,

63
 - introducerea aerului prin conducte perforate, în cazul compostării în
grămezi.
Apa. Conţinutul de apă diferă în funcţie de cantitatea de materii organice
din masa de deşeuri:
- pentru un conţinut de materii organice al deşeurilor mai mic de 50%,
umiditatea ar trebui să fie în jur de 45%,
- pentru un conţinut de materii organice al deşeurilor mai mare de 50%,
umiditatea ar trebui să fie de circa 50- 55% .
O umiditate prea mare favorizează declanşarea unor fenomene
specifice fermentării anaerobe, ceea ce nu este de dorit.
Compoziţia deşeurilor. Este factor important în declanşarea fermentării.
De exemplu, în cazul deşeurilor bogate în materii fermentabile, iar
temperatura mediului este ridicată va avea loc o declanşare a procesului de
fermentare, proces accentuat şi prin introducerea de aer în masa de deşeu.
Dar dacă materiile fermentabile sunt în cantităţi mici în deşeuri, mai ales
în perioada de iarnă, fermentarea este mult întârziată, iar adăugarea unei
cantităţi suplimentare de aer nu se recomandă.
În grămezile de compostare au loc ample transformări biologice,
biochimice, chimice, fizice, induse de activitatea microorganismelor implicate,
datorită variaţiei temperaturii şi pH-ului, care la rândul lor, produc schimbări
esenţiale în structura acestora, pe durata procesului de compostare.
După Gray şi Biddlestone, transformările au loc în 4 faze: faza
mezofilică sau mezotermă, faza termofilică, faza rece şi întunecoasă, faza de
maturare.
În faza mezofilică sunt active bacteriile mezofile şi actinomicetele
prezente în materiale şi în aer, la temperaturi de până la 40 grade, care
descompun o serie de materiale/componente. Între 40-60°C, în faza termofilă
sunt active bacteriile termofile care descompun rapid zaharurile, grăsimile,
proteinele, cu pierderi de amoniac, creşterea pH-ului şi atacarea celor mai
dure materiale. În faza de temperaturi mai scăzute (faza rece şi întunecoasă),
fungii mezofili reinvadează materialul la extremităţile sale şi atacă celuloza,
permiţând reapariţia bacteriilor mezofile.
Primele trei faze durează puţin, câteva săptămâni (5-6), cea mai lungă
fiind ultima – de maturare a compostului, în care toate reacţiile duc la formarea
de acizi humici şi alţi compuşi stabili.
În timpul compostării se desfăşoară o intensă competiţie între
microorganisme, care se soldează cu producerea de substanţe antibiotice. De
asemenea, grămada este invadată de macrofaună (furnici, păianjeni, viermi),
detritofage care desăvârşesc macerarea materialului şi maturarea
compostului. Controlul temperaturii mai ales în primele săptămâni şi
optimizarea acesteia prin diferite procedee este o condiţie esenţială a obţinerii
unor composturi bune. Datorită acţiunii bacteriilor mezoterme (faza mezofilă),

64
temperatura creşte brusc şi rapid, putând atinge şi valori de până la 70°C, dar
la valori apropiate de 60°C materialul este intens mineralizat de bacteriile
termofile şi termo-mezofile. Ciupercile existente mor, bacteriile şi
actinomicetele sporulează şi devin inactive, sunt distruşi polimerii formaţi
anterior, materialul este foarte instabil. Rezultă că temperatura maximă la care
procesele merg în direcţia dorită este de 60°C (cu variaţii între 55 şi 65°C
funcţie şi de condiţiile din mediul extern, anotimp).
Cu mulţi ani în urmă s-a demonstrat, atât teoretic, cât şi practic rolul
semnificativ al composturilor pentru sănătatea, calitatea şi fertilitatea solurilor,
mai mare decât al reziduurilor din care provin aplicate ca atare[4,22].
Explicaţia teoretică poate fi destul de simplă şi poate fi uşor de dedus pe
cale logică:
 composturile sunt materiale humice în cea mai mare proporţie şi, în
sol, se adaugă complexului humic existent, integrându-se rapid;
 composturile sunt materiale afânate şi structurate, inducând creşterea
de îmbibaţie cu apă şi a porozităţii de aeraţie;
 composturile conţin un spectru larg de enzime libere şi eliberează
treptat enzime, dinamizând toate reacţiile chimice din sol;
 composturile conţin o viaţă bogată (microflora, megafauna), care
găseşte nişe ecologice şi proliferează apoi în sol.
Dacă avem în vedere cele de mai sus, rezultă că utilizarea
composturilor ar trebui să fie un obiectiv prioritar pe solurile degradate, care au
pierdut parţial rezerva de humus, în zonele extrem de calde şi secetoase, în
care humusul se mineralizează mult mai intens decât se produce, acolo unde
precipitaţiile sunt puţine sau slab reţinute în soluri din cauza texturii sau a
pantei prea mari, acolo unde se practică recoltarea drastică a biomasei
aeriene şi restituţia de materie organică pentru sol este nesemnificativă[3, 23].
În aceste situaţii, materia organică, în general cea humică reprezintă cheia
care ar putea duce la redresarea acestor soluri (tabelul 5.2) .

Tabelul 5.2.
Rolul materiei organice şi al composturilor pentru indicatorii de calitate şi
multifuncţionalitate ai solului
Indicatori de calitate Alţi indicatori de calitate ce afectează
(selectiv) indicatorul selectiv
Agregarea Materie organică, activitate microbiană (fungică),
textură
Infiltraţia Materie organică, agregare, conductivitate electrică,
ESP*
Densitatea aparentă Materie organică, agregare, ESP, activitate biologică
Biomasa microbiană Materie organică, agregare, densitate aparentă, ph,
şi/sau respiraţia textură
Nutrienţi accesibili Materie organică, pH, textură, rata de mineralizare şi
imobilizare
*ESP-procentul de sodiu schimbabil în capacitatea de schimb cationic (T), notat de regulă
prin simbolul ESP (% de Na schimbabil din T, în m.e./100 g sol).
65
 Pe solurile mai puţin degradate, composturile ar putea fi un mijloc de
ameliorare permanentă şi creşterea capacităţii lor de a susţine sisteme
intensive de cultură, cu inputuri tehnologice reduse.
Evident efectele composturilor asupra solurilor nu depind numai de sol
şi starea lui, ci şi de compostul utilizat: materiile prime din care provine,
tehnica compostării, calitatea compostului.
Dacă regulile şi principiile compostării, ca şi cerinţele calitative impuse
composturilor pot avea şi un caracter de generalitate, metodele, procedeele,
tehnicile şi chiar tehnologiile complexe de producere a acestora nu pot fi decât
diverse şi, categoric specifice pentru diferite categorii de reziduuri, în diferite
condiţii climatice sau de dotare cu mijloace materiale.
Calitatea oricărei metode, tehnici ori tehnologii de compostare trebuie
apreciată după nivelul realizării cerinţelor biologice ale solului şi plantelor faţă
de compostul obţinut şi numai după aceea după nivelul tehnic sau al rapidităţii
şi eficienţei economice [20].
Aceasta deoarece compostul nu reprezintă doar o sursă de nutrienţi
pentru plante care să reducă dozele de îngrăşăminte chimice, dar şi un mijloc
de însănătoşire a solului, de revitalizare a lui, cu efecte benefice pentru
dinamica sa, pentru sănătatea plantelor, pentru circuitul metaboliţilor
responsabili cu reglajul biochimic al bolilor şi dăunătorilor ori cu stimularea
creşterii plantelor cultivate şi înhibarea buruienilor (fenomene alelopatice).
După amploarea operaţiunilor şi gradul de tehnicitate, compostarea
poate fi de două tipuri:
a) compostare în sistem gospodăresc;
b) compostarea industrială a deşeurilor sortate şi nesortate;
În sistem gospodăresc, se poate proceda la o compostare extensivă în
grămezi dezordonate, fără respectarea regulilor compostării sau intensivă
unde se respectă unele reguli tehnologice, dar nu în mod sistematic. Numai în
fermele biologice sunt create toate condiţiile pentru o compostare intensivă,
dirijată, cu respectarea tuturor regulilor menţionate.
La rândul său compostarea poate fi anaerobă, alternantă sau aerobă,
funcţie de modul de construcţie a grămezii, de stratificarea din interiorul său şi
de execuţia sau nu a unor remanieri ale grămezii pentru aerisire şi încălzire
sau răcire.
La compostarea anaerobă "la rece" se pierde mai puţină substanţă
uscată, se obţine un compost mai apropiat de mraniţă şi cu proprietăţi
fertilizante mai pronunţate, iar la cea aerobă "la cald", deşi se pierde mai mult
cantitativ, compostul obţinut corespunde cerinţelor impuse privind rolul lui
complex.
Din această cauză, evoluţia tehnicilor de compostare, mergând până la
cele industriale au la bază "compostarea aerobă – la cald".

66
 Astăzi este recunoscut faptul că humusul nutritiv nu se poate forma în
lipsa oxigenului şi că stadiul anaerob, considerat altădată obligatoriu în
formarea humusului, nu este necesar[2,4]. Această recunoaştere este destul
de tardivă, dacă avem în vedere că R. Steiner, prin şcoala sa antropozofică a
agriculturii, susţinea cu argumente teoretice şi faptice, încă de la începutul
secolului, acest lucru, iar Pfeiffer a experimentat şi a popularizat aceste
cunoştinţe, intens încă din 1937.
Totuşi în etapa actuală se consumă energie şi fonduri pentru cercetarea
sau mai bine zis încercarea unor procedee şi tehnici de compostare la rece, în
condiţii de anaerobioză totală sau alternantă, când ar fi mult mai necesară
adâncirea studiilor de ecologie a compostării aerobe la cald şi de adecvare a
acestei tehnici la specificul diferitelor reziduuri organice produse în diferite
tipuri de exploataţii agricole sau diferite activităţi industriale.
Cele mai edificatoare sunt rezultatele obţinute de A. Howard, cercetător
englez care, lucrând în India a pus la punct un procedeu de compostare
"indore", încă din anii 1924-1931 diferenţiat pe zone climatice şi pe categorii
de resurse de deşeuri în cadrul zonelor mergând până la detalii mărunte,
procedeu care este perfect valabil şi astăzi, ca şi cele ale lui Steiner, Pfeiffer
sau cele elaborate în China din cele mai vechi timpuri.
Valabilitatea unor asemenea cercetări ca fundament teoretic şi practic al
compostării de tip industrial nu mai trebuie demonstrată, dacă avem în vedere
că Pfeiffer devine consilierul unor întreprinderi de compostare la cald a
deşeurilor orăşeneşti şi al unor guverne, pe problema compostării şi că firme
serioase din cele mai multe ţări produc composturi de înaltă calitate pe baza
teoriilor lui Steiner şi Pfeiffer, numai în 2-3 luni, în funcţie de climă.
Compostarea industrială presupune preluarea unor cantităţi imense de
deşeuri organice (orăşeneşti, de la diferite industrii sau de la crescătoriile
industriale de animale) şi transformarea lor rapidă (2-3 luni), printr-o aerare
mecanică excesivă şi uneori cu ajutorul unor startere microbiologice, în
composturi, sau mai bine zis într-un anumit fel de composturi, imature, brute,
intens mineralizate, instabile. Se parcurg de fapt primele două faze (mezzofilă
şi termofilă), nu şi următoarele două.
Composturile de diferite tipuri nu reprezintă altceva decât faze
intermediare între materiile reziduale folosite şi produsul final al compostării,
deosebindu-se:
 composturi brute, în care se deosebesc materialele originare;
 composturi semifăcute, instabile, obţinute cu aerare intensă (cele din
comerţ, fabricate din detritus urban);
 composturi făcute, mature, bune mai mult sau mai puţin convertite în
humus, în care nu se recunosc materialele originare;
 composturi depăşite, pământoase, instabile, mraniţa.

67
 În UE composturile sunt definite astfel:
- biocomposturi, obţinute prin compostarea deşeurilor organice obţinute
în urma sortării, din gospodării agricole, ferme, grădini;
- composturi verzi, obţinute din deşeuri sortate provenite ca material
verde din grădini şi parcuri;
- composturi rapide, obţinute din deşeuri diverse, nesortate, inclusiv
orăşeneşti, stabilizate înainte de depozitare prin procedee de aerare
mecanică, cu utilizări restrictive, sau, după continuarea compostării, în
agricultură.
Pentru obţinerea composturilor se pot utiliza două tehnologii:
- compostarea separată a diferitelor reziduuri;
- compostarea reziduurilor în amestecuri echilibrate în ce priveşte
raportul C/N;
Tehnologia de compostare în amestec se practică în două variante:
Aşezarea diferitelor materiale în grămadă, în straturi succesive, dispuse
pe toată lungimea grămezii, lateral sau pe înălţime;
Formarea unui amestec cât mai omogen, din toate materialele ce
alcătuiesc o grămadă, după o prealabilă mărunţire a fiecăruia în fragmente de
diferite dimensiuni şi apoi omogenizarea.
La alegerea variantei trebuie analizate cu discernământ avantajele şi
dezavantajele fiecărei variante, ţinând seama şi de disponibilităţile mai mari
sau mai mici (de teren, utilaje, financiare, de forţa de muncă manuală, de
riscurile şi de consecinţele poluării).
Dintre avantaje primei variante (aşezarea diferitelor materiale în
grămadă, în straturi succesive) menţionăm :
- suprafeţe amenajate pentru depozitare şi preparare mici,
- consum mic de energie,
- utilaje mai puţine şi mai simple.
Dezavantajele variantei:
- nu se respectă cu stricteţe proporţia în amestec a diferitelor materiale
şi calitatea compostului are de suferit,
- sunt necesare remanieri mai multe şi mai voluminoase pentru
amestecarea mai bună a întregului material,
- poluarea atmosferică şi pierderile de azot se intensifică,
- un volum mai mare de muncă manuală.
A doua variantă, deşi s-ar putea să dea rezultate sub toate aspectele
este mai greu de practicat deoarece presupune o suprafaţă mai mare de
teren, special amenajată, pe care se depozitează materialele pe măsură ce se
produc, până la asigurarea necesarului din fiecare, în vederea obţinerii unei
grămezi, precum şi pentru manipularea lor în scopul fragmentării şi
omogenizării.

68
 Calitatea composturilor
Obiectivul principal al compostării este obţinerea unui produs fertilizant
cu proprietăţi mai bune decât ale reziduurilor organice din care au provenit.
Compostul trebuie:
- să fie de calitate,
- să se integreze rapid şi complet în complexul humic al solului,
- să fie uşor şi agreabil de aplicat şi manipulat,
- să se poată distribui uniform,
- să fie curat şi să aibă efecte sanogene pentru soluri şi culturi,
- să se obţină cu costuri rezonabile, mai mici decât cele ale
îngrăşămintelor chimice,
- să aibă un raport comparabil de nutrienţi în raporturi cât mai
echilibrate.
Se consideră că atunci când nu se îndeplinesc toate aceste condiţii,
compostarea nu se justifică, ea nefiind decât o pierdere de timp şi de bani.
Un compost bun, matur trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă cca. 50% materie organică (mraniţa are 5-12%),
- pH-ul să aibă valori cuprinse între 7 şi 8,
- să conţină 0,2-4% N, predominant organic,
- să aibă un raport C/N= 10:1,
- seminţele de buruieni trebuie să fie degerminate,
- încărcătura bacteriană cu agenţi patogeni cât mai mică,
- materialul să fie semiumed, friabil, să curgă bine, să prezinte o
culoare brun-negricioasă, iar mirosul să fie plăcut, asemănător pământului
curat.
În tabelul 5.3. este prezentată o analiză efectuată pe un eşantion de
compost.

Tabelul 5.3.
Compoziţia medie a unui eşantion de compost
Compoziţia medie a compostului
Denumirea componentei
[%]
Apă 34,1
pH 7,5
Materii organice totale 39,4
carbon 17,2
azot 0,77
carbon/azot 18,7
fosfor 0,65
potasiu 0,38
magneziu 0,64

69
 fier 2,14
sulf 0,65
cloruri 0,46
magneziu 0,04
cupru 0,02
zinc 0,08
Sursa:Managementul deseurilor solide, pag. 78 (autori- T. Apostol, C. Mărculescu)

Compostul trebuie să fie un material stabil, fracţia care urmează să se

dizolve în apă urmând să fie foarte redusă.
De asemenea, valoarea compostului creşte atunci când conţine mai
multe elemente chimice cu rol nutritiv, în concentraţii ridicate şi echilibrate (să
aibă caracterul unui fertilizant complex).
Composturile sunt curate nu numai când au o încărcătură redusă cu
agenţi patogeni pentru plante, pentru om, ci şi atunci când conţinutul lor în
substanţe poluante este redus. Reziduurile de pesticide, metaboliţii lor,
poluanţii chimici din industrie, în special metalele grele trebuie să se
regăsească în concentraţiile admise de normativele de mediu.
Composturile sunt curate şi nu produc poluare chimică, de exemplu cu
metale grele, dacă la prepararea lor nu se folosesc materii prime străine de
fermă, care nu au un conţinut ridicat de asemenea substanţe, sau se folosesc
într-o proporţie mai mică, ţinând seama de limitele impuse privind concentraţia
lor maximă în soluri şi materialele aplicate în sol[4,15].
Gunoaiele municipale sunt foarte bogate în metale grele, de aceea,
chiar compostate, ele păstrează această concentraţie mare şi complexă,
compostul fiind net inferior celui obţinut într-o fermă biologică (tabelul 5.4).

Tabelul 5.4.
Comparaţie între conţinutul în metale grele ale compostului într-o fermă
biologică germană (Witzenhausen) şi gunoiul municipal (mediu tradiţional)
Compostul din Compostul din gunoi
Elementul
Witzenhausen municipal
Plumb 86 513
Crom 28 71,4
Cupru 40 274
Cadmiu 0,5 5,5
Mercur 0,17 2,4
Nichel 17 44,9
Zinc 255 1,570

70
 De aceea, acest compost nu poate fi folosit în fermele biologice, decât
în faza de conversie şi în cantităţi foarte mici, care nu depăşesc limitele
impuse de O.I.C (Organism de Inspecţie şi Certificare, pentru agricultura
ecologică); în acelaşi sens, gunoaiele menajere din fermă, de la activitatea
turistică, nu trebuie compostate singure, ci în amestecuri care să deţină o
pondere mică.
Încărcătura bacteriană redusă, inclusiv cu bacterii patogene, devine o
realitate doar în composturile mature, deoarece, indiferent de încărcătura
iniţială a materialelor supuse compostării, condiţiile exterioare şi tehnica
utilizată, ea se reduce considerabil abia după 3-4 luni de compostare dirijată,
aşa cum au dovedit şi unele cercetări efectuate în ţara noastră.
Durata compostării are importanţă nu doar pentru salubritatea
compostului, ci şi pentru stabilitatea lui şi calitatea de fertilizant complex.
Principalii indicatori de calitate ai composturilor care le confirmă
valoarea de fertilizanţi complecşi, dar şi de furnizori de humus pentru soluri,
depind nu numai de durata compostării, dar şi de natura materiei prime, de
tehnologia de compostare.
În general, amestecurile de reziduuri foarte diferite duc la obţinerea de
composturi de calitate superioară, chiar şi atunci când se adoptă tehnologii cu
caracter industrial, dar se respectă toate regulile compostării aerobe la cald.
Compostul poate fi un produs ieftin, fiind şi mai eficient din punct de
vedere economic dacă se folosesc, la compostare, materiale fără valoare
financiară, care nu ar putea fi valorificate şi atunci când se organizează
compostarea fără prea multe manipulări ale materialelor, direct în adăposturile
de animale, din aşternut, dejecţii şi refuzul furajer.
Biroul de standardizare din Quebec defineşte compostul ca fiind un
produs matur, solid rezultat din compostare. Prin compost se înţelege, deci, un
produs obţinut printr-un proces aerob, termofil, de descompunere şi sinteză
microbiană a substanţelor organice din produsele reziduale; el conţine peste
25 % humus relativ stabil, format predominant din biomasa microbiană şi care
este supus unei slabe descompuneri, fiind suficient de stabil pentru a nu se
reîncălzi ori declanşa probleme de miros ori de înmulţire a insectelor, având
raportul C:N = 10-15.

5.2.2.Procedee de compostare
1)Compostarea în grămezi pe platformă în aer liber
Acest procedeu este practicat mult în lume. Procedeul este şi cel mai
economic, deoarece se realizează compostarea în aer liber pe platforme, în
gramezi de diferite forme şi dimensiuni. Indiferent de metoda de preparare a
compostului, terminarea fermentării nu se poate face decât pe platforme,
neexistând la ora actuală nici o instalaţie mecanică, care să livreze direct
agriculturii compostul maturizat.
71
 Dacă se combină compostarea reziduurilor menajere cu nămolurile
rezultate din staţiile de epurare a apelor uzate menajere, se obţine un compost
de calitate superioară. Această combinare face indispensabilă continuarea
fermentării pe platforme, deoarece doar în aceste condiţii se distrug germenii
de bacterii care se găsesc în concentraţii considerabile în nămolurile din
staţiile de epurare a apelor menajere. Forma şi dimensiunile grămezilor de
deşeuri menajere au fost atent cercetate, ajungându-se astazi la o tehnologie
clasică.
Cea mai simplă instalaţie este cea utilizată de firma MERANO, Italia;
grămada are o formă de secţiune triunghiulară cu baza de 6,0m, înălţimea de
3,0m, iar unghiul de taluz este de 450. Cantitatea de deşeuri menajere
depozitată este de 0,75t/m2 sau de 1 t/m2 compost(figura 5.3). Se pretează
această formă în zone cu climat mai umed, cu ploi repezi şi dese (ex. în
oraşele de munte).

3m

45°

6m
Fig. 5.3. Instalaţia de compostare stabilită de firma MERANO

O altă instalaţie de compostare a fost stabilită de firma GOTAAS.(figura

5.4)

2,7
m
45°

6m
Fig. 5.4.Instalaţie de compostare stabilită de firma GOTAAS.

Baza formei are 6,0m, înălţimea este de 2,7m; grămada este prevazută
cu un canal de aerare (format din şipci de lemn, cu o lăţime cuprinsă între 0,6
– 0,9 m şi înălţimea de 1,2 m). Încărcarea pe suprafaţă depăşeşte 1,2 t/m².

72
 În cazul când se amestecă nămolul de la staţiile de epurare cu deşeurile
solide este recomandabil ca întreaga lungime a grămezii de deşeuri să fie
prevăzută cu astfel de canale.
Platformele pentru realizarea compostului sunt realizate fie din beton, fie
din pietriş.
2) Fermentarea accelerată
Fermentarea accelerată a deşeurilor, mai ales a celor menajere,
presupune crearea unor condiţii corespunzătoare scurtării ciclului de
descompunere, prin accelerarea fazei termofile, care asigură autosterilizarea
deşeurilor.
Faza termofilă se poate desfăşura între 4 şi 20 de zile. Pentru ca
fermentarea să nu fie influenţată de condiţiile climaterice din mediu este
necesar ca procesul să se desfăşoare în spaţii inchise.
Compostul va fi depozitat în aer liber, de regulă într-un şopron, unde
procesul continuă cu faza de maturizare.
Dintre procedeele care au la bază fermentarea accelerată pot fi amintite
procedeele de compostare BIOTANK, PRATT, TRIGA, etc.

Tehnologia de compostare BIOTANK

Aceasta tehnologie este un brevet al firmei franceze SGEA din Paris şi
se bazează pe fermentarea deşeurilor într-o incintă metalică închisă, după o
preparare prealabilă.
Incinta este mobilă şi se deplasează pe o platformă circulară al cărui
diametru variază în funcţie de capacitatea instalaţiei.
Procesul de preparare prealabilă constă în mărunţirea deşeurilor cu o
moară GONDARD.
Aerul necesar procesului de compostare aerobă este furnizat de o
suflantă care asigură accelerarea procesului.
Durata de fermentare este de 16 - 18 zile. Cantitatea de aer necesar
trebuie să furnizeze 40 – 50 l de oxigen pe zi şi pe kilogram de materie
organică de fermentat.
Fermentarea BIOTANK este un proces accelerat ce asigură o
temperatură ridicată în toată masa deşeului, deci procesul nu mai este
semnificativ influenţat de starea atmosferică. Aerul este suflat sub presiune de
la interior spre exterior.
Celula de fermentare (figura 5.5.) este o construcţie metalică cu
secţiune trapezoidală, închisă în faţă printr-un panou înclinat la 45°, iar la
partea opusă este deschisă.
Celula este montată între două borduri circulare de beton, una interioară
şi una exterioară pe care sunt montate căile de rulare a instalaţiei de
compostare.

73
 Fig. 5.5. Celule de fermentare

Caracteristica importantă a acestui sistem este că depozitul de deşeuri

fermentează şi se transformă în compost fară a suferi o deplasare, într-o
atmosferă controlată de umiditare şi temperatură.
Durata de preparare a compostului este de 95 zile.
Suprafaţa necesară pentru platformă este de aproximativ 3200 m² la
care se adauga un plus de 20 % pentru suprafeţele auxiliare de circulaţie.

Tehnologia de compostare PRATT

Această tehnologie are la bază principiul că cea mai bună fermentare se
obţine din reziduuri brute, pentru că în această stare ele permit trecerea
uşoară a aerului în toată masa de deşeuri, astfel că toată masa de deşeuri
intră în fermentare imediat şi intens. Originalitatea acestei tehnologii constă în
introducerea de coşuri verticale în masa de deşeuri/grămezi de deşeuri, astfel
încât se înregistrează o amplificare a aerării , precum şi o scurtare a duratei de
fermentare.
Cea mai mică instalaţie de acest tip este dimensionată pentru o
capacitate de 40 t/zi. Instalaţia cuprinde o hală lungă, prevăzută pe fiecare
parte cu uşi de acces, pe unde gunoierele descarcă deşeurile direct în celulele
de fermentare.
De regulă sunt 3 celule şi una de rezervă. La mijlocul halei se află
montat un pod rulant, care are rolul ca, după 6 zile de staţionare a deşeurilor
în celule, să le descarce.
Este necesar să se verifice umiditatea deşeurilor, peste care se aşează
un strat subţire de compost fin, gros de 8- 10 cm. Aerarea se realizează prin
aşezarea unor tuburi verticale din sârmă împletită, în prima şi ultima treime a
halei.

74
 3) Tratament fizic şi biologic, simultan în aceeaşi incintă
(biostabilizatorul DANO)
Procedeul de compostare cu biostabilizatorul DANO este un procedeu
dinamic, datorită tamburului rotativ DANO. Biostabilizatorul DANO a fost
produs de firma DANO din Danemarca.
Tamburul rotativ prezintă mai multe sectoare; el este, de fapt, un tub
cilindric, confecţionat din tablă de oţel, având o capacitate de 50t/zi, o lungime
de 27,5m, un diametru de 3,5m şi o greutate de 84 tone. În interiorul tubului se
află palete de ridicare şi conducte pentru suflat aerul în masa de deşeuri,
precum şi pentru pulverizat apă. Tamburul are două trepte de viteză: 14
rotaţii/minut ziua, iar noaptea 4 rotaţii/minut.
Deşeurile rămân în tamburul DANO între 3 şi 7 zile. Are loc o
fermentare normală, atunci când în primul sector al biostabilizatorului este o
temperatură de 45-550C, iar în al treilea sector de 60-700C.
Acest al treilea sector reprezintă zona principală de fermentare a
biostabilizatorului.
De asemenea o funcţionare normală a acestuia este asigurată şi de
valorile umidităţii. Iarna limita inferioară a umidităţii este de 25-30 %, iar cea
superioara este de 40-50%. Vara limita inferioară a umidităţii este de 30-35 %,
iar cea superioara este de 50-55%.
Procedeul este avantajos prin aceea că, sub efectul rotaţiei tamburului
are loc o sfărâmare a părţilor componente în particule cu dimensiuni relativ
mici, ceea ce duce la reducerea substanţială a volumului iniţial de deşeuri.
După scoaterea din tambur, compostul va fi cernut prin site fine,
vibrante, dar înainte de cernere, dacă este cazul compostul va fi măcinat.
Va rămâne pe platformă, unde se continuă fermentarea, minim patru
săptămâni.

5.2.3. Dimensionarea spaţiilor pentru fermentarea şi stocarea

compostului
Suprafaţa necesară pentru o instalaţie de compostare a deşeurilor
trebuie să cuprindă:
- spaţiile necesare instalaţiei de preparare,
- spaţiile necesare căilor de acces,
- spaţii necesare asigurării procesului de fermentare şi maturare,
- spaţii de depozitare.
Mărimea acestor spaţii diferă în funcţie de sistemul de fermentare
adoptat (lentă sau accelerată) şi de condiţiile locale de depozitare şi distribuire
a compostului fabricat.
În general, în cazul fermentării lente, spaţiul rezervat pentru această
operaţie, trebuie să fie dimensionat pentru un ciclu de trei luni.

75
 De exemplu, considerăm „C” capacitatea maximă zilnică de prelucrare a
staţiei de compostare, cantitatea de materiale ce vor fi fermentate va atinge
doar 80% din capacitatea maximă, deci Cf=0,8C, diferenţa de 0,2C fiind
refuzuri, care sunt improprii compostării şi care sunt fie incinerate, fie trimise la
rampa de depozitare controlată.
Calculul suprafeţei de fermentare se face cu relaţia:
Cf Tf
Sf
hf f
unde:
Sf – suprafaţa de fermentare [m²],
Tf – timpul de fermentare = 60-90 zile,
hf – înălţimea stratului de material supus fermentării = 2 m,
f – greutatea specifică a materialului în această fază = 0,5 t/m3,
Cf – cantitatea de materiale supusă fermentării = 0,8C (t/zi).
Menţionăm că la aceasta trebuie adăugate spaţiile de circulaţie dintre
platformele de fermentare care au o lătime de 4-5 m.
Ex: Un spaţiul de fermentare de circa 2,5-3,0 ha este necesar pentru o
localitate cu 100000 locuitori.

Spaţii de stocare a compostului

Compostul rezultat după fermentare trebuie trimis spre terenurile
agricole unde urmează a fi folosit. În perioadele când ciclul de vegetaţie nu
permite împrăştierea imediată a compostului este necesar să se prevadă spaţii
pentru stocare.
Mărimea suprafeţei de stocare se poate calcula cu formula:
Cs Ts
Ss
h s Ys
în care:
Ss – suprafaţa de stocare [m²],
Cs – cantitatea de compost necesar a fi stocat = 0,65C (t/zi),
Ts – timpul de stocare = 60 – 90 zile,
hs – înălţimea stratului stocat = 2 – 4 m,
Ys – greutatea specifică a compostului = 0,65 t/m3.

Se recomandă următorul mod de amenajare a terenului destinat

fermentării:
- un strat izolator (0,10 m) din argilă, nisip şi zgură, sau preferabil
geomembrană,
- un strat de pietriş de 20 – 30 cm grosime,
- un strat asfaltic de 4 – 5 cm.

76
 Spaţiile destinate stocării se realizează în principiu în acelaşi mod. Este
de dorit ca staţiile de preparare a compostului să aibă în dotare şi alte instalaţii
auxiliare, cum ar fi incineratoarele de deşeuri. Acestea pot incinera refuzurile
care nu sunt corespunzătoare pentru compost.
Aceste incineratoare se dimensionează la o capacitate de 20 – 25% din
capacitatea staţiei de compostare şi sunt destinate exclusiv arderii refuzurilor
şi nu pentru a primi şi reziduuri menajere nepreparate mecanic.
Refuzurile dintr-o staţie de compostare pot fi în general de trei tipuri:
- Particule feroase rezultate de la separatorul electromagnetic, circa 3 –
4% în greutate din capacitatea de prelucrare a staţiei,
- Părţi voluminoase (lăzi, mobilă, aparate casnice, etc.) separate
manual sau mecanic în timpul preparării mecanice (circa 2 – 3% din greutatea
deşeurilor),
- Refuzurile de la cernerea deşeurilor (circa 15 – 20% din greutatea
deşeurilor).
Puterea calorifică a refuzurilor care pot arde este relativ ridicată, de
circa 1500 – 2000 kcal/kg. De asemenea ele sunt mult mai omogene decât
reziduurile menajere brute.
Se recomandă ca în apropierea unei staţii de compostare să se
amenajeze o rampă de depozitare controlată, unde să se depoziteze
refuzurile, dar care poate servi şi ca depozit de siguranţă, în cazul întreruperii
funcţionării staţiei de compostare pe perioade mai lungi [6, 22].

5.2.3. Metanizarea deşeurilor

Metanizarea deşeurilor reprezintă degradarea componentelor organice
în lipsa oxigenului (procese anaerobe) cu producere de biogaz, folosit ca
sursă de energie neconvenţională.
Procedeul metanizării în reactor(reactor anaerob sau digestor), la ora
actuală este considerat ca fiind una din filierele importante de tratare a
deşeurilor menajere. Primele cercetări în acest domeniu s-au efectuat în anul
1981, la societatea Valorga Process, filială a societăţii Gaz de France.
Procedeul Valorga a fost validat industrial în anul 1988, prin construirea
unei centrale de tratare în totalitate a deşeurilor menajere urbane din oraşul
Amiens. Uzina tratează anual 55000 tone deşeuri menajere, în trei digestoare
cu o capacitate de 2400m3 fiecare, putând ajunge la capacitatea maximă de
72000 tone deşeuri/an.
Obiectivul cercetărilor întreprinse a constat în punerea la punct a unui
procedeu de metanizare în reactor a deşeurilor menajere şi a celor agricole cu
o apreciabilă fracţie de materie organică.
Obiectivele principale urmărite au fost:
- valorificarea maximă a materiei organice,
- producerea de energie,
- protecţia mediului.
77
 Procedeul Valorga reprezintă o filieră de tratare a deşeurilor menajere,
indiferent că au fost supuse sau nu colectării selective. Dar, în cadrul
procedeului trebuie să se prevadă o separare a fracţiei organice
(fermentescibile şi hârtie-carton) de celelalte componente. Fiecare fracţie din
compoziţia deşeurilor va fi tratată după caracteristicile proprii:
- separarea deşeurilor inerte grele (ex: metale, sticlă, care vor fi
depozitate şi/sau valorificate ) înainte de a avea loc digestia anaerobă;
- degradarea materiei organice cu obţinere de compost, şi de biogaz,
care are un conţinut în metan de aproximativ 55%;
- valorificarea agronomică a materiei organice reziduale sub formă de
compost (produs stabilizat de o înaltă valoare fertilizantă);
- valorificarea termică a fracţiei combustibile, ce rezultă după procesul
de triere( proces care poate avea loc înainte şi după fermentare), fracţia
combustibilă fiind reprezentată de plastic, lemn, ambalaje din hartie/carton.
Procedeul presupune două procese de bază: procesul de triere şi
procesul de metanizare.
Procesul de triere are rolul de a separa şi de a pregăti masa de deşeuri
pentru introducerea în digestor şi cuprinde următoarele etape:
- stocarea deşeurilor menajere în fose,
- separarea granulometrică,
- reducerea granulaţiei deşeurilor,
- trierea particulelor inerte grele.
Procesul de metanizare, care permite fermentarea anaerobă a fracţiei
fermentabile presupune:
- introducerea deşeurilor sub forma unei paste în digestor,
- extragerea digestatului,
- reciclarea “sucurilor de presaj”,
- stocarea biogazului rezultat.
După diluţie şi malaxare deşeurile sunt transformate într-o pastă, al
cărui conţinut în materii uscate va fi cuprins între 30- 35 %. Pasta este
introdusă în digestoare, unde are loc degradarea ei, în condiţii anaerobice,
timp de 18-25 de zile, la temperatura de 35-400C. În urma desfăşurării
proceselor anaerobe rezultă biogaz şi digestatul, care este produsul din
digestor cu 24-28% materii uscate şi care va fi supus unei presări mecanice.
Produsul rezultat în urma presării (cu un conţinut de 55% materii uscate) se
numeşte „presat” şi va fi destinat unităţii de afânare. „Presatul” va fi apoi uscat
şi afânat, după ce, în prealabil, din masa sa au fost înlăturate materiile inerte şi
cele combustibile. Acest produs este cunoscat sub denumirea de „afânat” şi
constituie un fertilizant/amendament organic (datorită conţinutului în acizi
humici) folosit în ameliorarea solurilor.
Stocarea biogazului se va face în rezervoare sub presiune. Trebuie
menţionat că afânatul este obiectul cercetărilor specialiştilor , în ceea ce
priveşte determinarea valorilor sale agronomice şi al conţinutului în metale
grele.
78
 În tabelul 5.5 sunt prezentate principalele caracteristici ale reacţiilor
anaerobe, în funcţie de compoziţia deşeurilor menajere urbane redată în
tabelul 5.6.

Tabelul 5.5.
Principalele caracteristici ale digestiei/reacţiilor anaerobe
Parametrii Unităţi de măsură Valori
0
temperatura C 37-40
pH / 7-7,2
timp de reţinere zi 18-25
conţinut în metan % 55
3
P.C.I.biogaz kWh/Nm 5,5
3
producţia de metan Nm /tonă deşeu menajer 130

Tabelul 5.6.
Compoziţia deşeurilor menajere
Fracţii Compoziţia medie(%)
Hârtie-carton 32
Fermentescibile 30
Plastic 15
Textile 3
Metale 5
Sticlă şi alte inerte 16

În tabelele 5.7 şi 5.8. se prezintă compoziţia medie a afânatului obţinut

în centrala de la Amiens, respectiv, valorile limită ale metalelor grele pentru
compostul urban, conform legislaţiei franceze.

Tabelul 5.7.
Compoziţia medie a afânatului obţinut în centrala de la Amiens
Colectare Colectare
Nr.crt. Parametri U.M.
în vrac selectivă
1 materie uscată % greutate brută 55 50
2 materie organică % greutate brută 23 26
3 raport C/N - 18 15
4 pH - 8 8
5 cadmiu mg/kg sec 2-3 1
6 crom mg/kg sec 100 30
7 cupru mg/kg sec 70 60
8 mercur mg/kg sec 2-3 <0,5
9 nichel mg/kg sec 30 20
10 zinc mg/kg sec 400 200
11 plumb mg/kg sec 350 100
12 inerte % greutate brută <12 <5

79
 Afânatul este un fertilizant organic, favorabil îmbunătăţirii calităţii
solurilor şi face obiectul cercetării specialiştilor în vederea determinării valorilor
sale agronomice, dar şi a conţinutului în metale grele.
Fără miros, afânatul are un conţinut apreciabil în compuşi humici, fapt
ce va influenţa favorabil solul pe care este administrat ca şi amendament
organic.
Se observă că valorile pentru afânat respectă valorile limită în metale
grele pentru
Tabelul 5.8.
Valorile limită ale metalelor grele pentru compostul urban(conform legislaţiei
franceze)
Parametrii UM Valori
Pb mg/kg sec ≤ 800
Hg mg/kg sec ≤8
Cd mg/kg sec ≤8
Ni mg/kg sec ≤ 200

Nămolurile obţinute din tratamentul sucurilor de presaj sunt amestecate

cu substraturi carbonate. Se recomandă ca amestecul să aibă un procent de
40% materii uscate şi trebuie supus unei evaporări biologice.
Ceea ce se obţine în final contribuie la cantitatea totală de afânat cu
aproximativ 24%, fiind considerat un foarte bun fertilizant organic, ce poate fi
comparat cu un compost vegetal.
Există, totuşi câteva diferenţe de compoziţie între afânat şi compostul
obţinut din nămoluri, în ceea ce priveşte conţinutul în metale grele. Astfel,
compostul obţinut din nămoluri are un conţinut în metale grele mai ridicat şi
anume la zinc, plumb, mercur, dar, cu toate acestea concentraţiile minime în
metale grele sunt mai mici decât cele impuse compostului urban prin normele
în vigoare.
Punerea în practică a unei filiere de tratare a deşeurilor asemănătoare
celei de la Amiens nu a avut loc, datorită, în principal, costurilor relativ
ridicate(investiţiile în centrală, costuri ridicate pentru epurarea biogazului).
În viitor se speră ca metanizarea în reactor să fie favorizată de aplicarea
următoarelor principii:
- apropierea între sursă şi utilizatorii de biogaz,
- limitarea pretratamentelor substraturilor de deşeuri, care reprezintă un
factor ce poate să contribuie la scăderea costurilor acestei metode,
- continuarea cercetărilor astfel încît microorganismele să asigure
ameliorarea randamentelor de conversie energetică a biogazului obţinut în
urma procesului de metanizare în reactor.
De asemenea procedeul Valorga poate să reprezinte un mijloc de
obţinere a unui potenţial energetic care nu trebuie neglijat, paralel cu
80
reducerea cantităţilor de deşeurilor menajere generate, dar şi al reducerii
impactului acestora asupra mediului.

5.3. PROCEDEE DE TRATARE TERMICĂ A DEŞEURILOR

Deşeurile care pot fi tratate termic sunt: deşeurile municipale, deşeurile
de producţie periculoase şi nepericuloase, nămolul orăşenesc [7].
Ca şi procedee de tratare termică a deşeurilor pot fi amintite:
- incinerarea – la ora actuală este cel mai important procedeu termic al
cărui scop este de a trata deşeurile reziduale care nu mai pot fi valorificate;
- piroliza şi termoliza deşeurilor;
- gazeificarea deşeurilor;
- procedee de tratare alternativă a deşeurilor (plasma, procedee cu
microunde, inducţia, oxidarea umedă, evapo-incinerarea, etc).

5.3.1. Incinerarea deşeurilor

Incinerarea deşeurilor reprezintă ultima fază din procesul de gestionare
a deşeurilor şi având ca scop principal reducerea volumului de deşeuri care
trebuie depozitate şi, ca atare, reducerea impactului acestora asupra mediului.
Dar, dacă aceste deşeuri au şi o putere calorifică ridicată procesul devine şi
rentabil. Procesul de ardere a deşeurilor este un proces complex deoarece
materiile combustibile se află în cantităţi relativ mici, deşeurile sunt umede,
conţin elemente care participă la combustie, dar conţin şi elemente ce pot
polua mediul (figura 5.6).

Fig. 5.6. Compoziţia deşeurilor incinerate

81
 Reglementările activităţilor de incinerare şi coincinerare se fac în baza
HG 128/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Toate incineratoarele de deşeuri, fie că sunt industriale, medicale sau
municipale, trebuie să îndeplinească obiectivele prevăzute în legislaţia
europeană şi naţională. În paralel, incineratoarele se supun şi condiţiilor
privitoare la recuperarea de energie din deşeuri(energie termică sau alte forme
de energie rezultate în urma incinerării deşeurilor).
Când se planifică a se realiza noi incineratoare, trebuie să se ţină cont
de unul dintre cele mai importante criterii în alegerea locaţiei viitorului
incinerator şi anume, acceptarea de către populaţie a locaţiei prevăzute.
Tot în faza de planificare a noilor incineratoare trebuie ţinut seama şi de
faptul că masa totală de deşeuri se va reduce datorită obligaţiei de a atinge
ţintelr în ceea ce priveşte generarea deşeurilor de ambalaje şi deşeurile de
echipamente electrice şi electronice.
Se recomandă incineratoare pentru deşeurile municipale în următoarele
condiţii:
- cantitatea de deşeuri municipale disponibilă pentru incinerare să fie
de minim 150.000 tone/an, considerând cantitatea specifică de deşeuri
generate pe locuitor, aceasta ar însemna o populaţie de minim 300.000 de
locuitori,
- dacă în regiunea respectivă există o cerere foarte mare de căldură şi
energie , în condiţiile în care nu este o altă metodă mai eficientă în generarea
energiei,
- dacă nu există teren disponibil pe o distanţă acceptabilă pentru
amplasarea unui depozit.
În urma procesului de ardere elementele se combină şi rezultă: CO,
CO2, H2O (sub formă de vapori), SO2, SO3, NO, NO2.
Combustia carbonului se desfăşoară conform reacţiilor:
-reacţie completă: C+O2=CO2+393,12 kJ pe mol de carbon
-reacţie incompletă: C+1/2O2=CO+110,4 kJ / mol de carbon, urmată de
combustia monoxidului de carbon, dacă este suficient aer, deci oxigen:
CO+ 1/2O2=CO2+282,73 kJ /mol de CO.
Deci pentru a avea o combustie maximă a carbonului este necesar să
se asigure o cantitate suficientă de aer.
În practică, reacţia de ardere este incompletă la nivelul gratarului de
ardere din incinta cuptorului deoarece monoxidul de carbon nu este în CO2 şi
se impune introducerea de aer secundar care să asigure în continuare
combustia monoxidului de carbon rezidual.
Combustia hidrogenului:
H2+1/2O2=H2O+238,26 kJ pe mol de H2.

82
 Deşeurile mai conţin şi alte substanţe care în urma arderii pot produce
substanţe foarte toxice.
Exemplu: Clorul provine din cloruri metalice (CaCl2, NaCl sau clorură de
polivinil) şi prin combustie se eliberează Cl2 care apoi întră în combinaţie cu H2
şi se produce acid clorhidric HCl.
Combustia sulfului
Sulful provine din combustia materialelor plastice, a sulfaţilor, a
cauciucului, etc.
Combustia sulfului se realizează prin intermediul următoarelor reacţii:
S+O2=SO2 + 296,78 kJ pe mol de sulf
SO2+1/2O2=SO3+94,88 kJ pe mol de SO2
Combustia azotului
Azotul provine în principal din aerul de combustie şi poate duce, în cazul
unor temperaturi foarte ridicate, la formarea oxidului de azot, conform reacţiei:
N2+O2=2NO,
Dar care se poate oxida parţial conform reacţiei:
NO+1/2O2=NO2.
Cantitatea de NO2 ce se formează creşte cu temperatura aerului şi de
aceea se recomandă realizarea combustiei în pat fluidizat la temperaturi joase
(850 °C).
Se recomandă ca excesul de aer, necesar la combustia completă a
carbonului, să fie limitat pentru a nu favoriza crearea de NO şi NO2 care se vor
regăsi în gazele de ardere.

Tipuri de incineratoare
Datorită condiţiilor deosebite impuse la incinerarea deşeurilor menajere,
există numeroase metode şi utilaje de ardere.
La ora actuală, pe plan mondial sunt utilizate la incinerarea deşeurilor,
două mari tipuri de incineratoare:
A. Incineratoare cu grătar
B. Incineratoare cu ardere în strat fluidizat.

A. INCINERATOARE CU GRĂTAR.
În aceste incineratoare, procesul de combustie (în urma căruia se
formează CO, CO2, SO2, SO3, NO, NO2, H2O sub formă de vapori), cuprinde
două faze: faza de uscare şi faza de ardere.
În faza de uscare deşeurile îşi pierd umiditatea prin contactul lor cu
gazele calde şi cu aerul preîncălzit, care este introdus prin partea inferioară a
grătarului.
În faza de ardere se desfăşoară aprinderea şi arderea propriu-zisă.
Pentru o ardere completă, trebuie ca aprinderea să se desfăşoare constant şi

83
rapid în masa de deşeuri. Aceasta implică: uscarea deşeurilor în prealabil, iar
la nivelul focarului temperatura să fie de 650 0C pentru ca uscarea să se
realizeze în toată masa de deşeuri, uniform şi complet.
După aprindere urmează, în cadrul fazei de ardere, arderea propriu-
zisă, care constă în:
arderea volatilelor ce se vor descompune în molecule mai simple,
arderea cocsului fix, rezultând cenuşă.
Ca arderea propriu-zisă să aibă loc, trebuie ca în centrul focarului să se
dezvolte o temperatură minimă de 750oC, limita maximă fiind cuprinsă între
1050-1100 0C(are loc disocierea compuşilor de ardere volatili şi rău mirositori).
Nu se recomandă depăşirea temperaturii de 11000C, deoarece în acest
caz va avea loc o topire a cenuşii pe suprafaţa de recuperare a generatorului
de abur, rezultând un strat izolator ce împiedică transferul de căldură de la
gaze la apă şi abur şi, ca atare va avea loc scăderea randamentului arderii,
producându-se, totodată, deteriorarea incineratorului.
Pentru a se evita formarea de turte şi zgură topită, care vor îngloba
materii putriscibile nearse, fapt ce va duce la scăderea arderii, este necesar ca
aerul de combustie să circule în toată masa combustibilului, determinând
astfel o ardere completă.
O aprovizionare suficientă, chiar suplimentară cu aer a incineratorului va
ajuta la realizarea unei arderi complete, iar gazele eliminate la coş nu vor
conţine oxid de carbon şi particule de carbon nears.
Focarul de ardere are în componenţa sa(figura 5.7):
pâlnie sau buncăr de alimentare cu deşeuri,
dispozitiv de alimentare, ce ajută la introducerea deşeurilor în focar,
dispozitiv de ardere, ce asigură avansarea deşeurilor în focar, dar şi
combustia lor,
transportor de evacuare cu baie de apă, ce are rolul de a evacua
cenuşa şi zgura rezultate la ardere.

Fig. 5.7. Schema generală a focarului de ardere

84
 Printre cele mai utilizate incineratoare cu grătare amintim: incineratorul
Steinműller, Alberti, Martin, Widmar, Laurent Bouillet, Van Roll, Stein Industrie
– SITY 2000, etc.
Caracterizăm câteva dintre ele.

Incineratorul Steinműller.
Este un incinerator cu debit mic (până la 10t/h), utilizat încă din anii ’70.
Dispozitivul de ardere al acestui incinerator este alcătuit din mai multe grătare,
iar fiecare grătar are mai multe trepte fixe şi mobile, ce determină, prin
mişcarea lor, împingerea şi răsturnarea deşeurilor.
Un împingător aflat în partea inferioară a buncărului de alimentare ajută
la introducerea deşeurilor în focar (figura 5.8).

Fig. 5.8. Incineratorul STEINMULLER

Incineratorul Alberti.
Incineratorul de tip Alberti are o capacitate mai mică decât incineratorul
Steinműller (de până la 5t/h), fiind prevăzut cu un singur grătar, alcătuit din
elemente mobile şi fixe şi, a cărui ultimă treaptă are rolul de a ajuta la căderea
cenuşii şi zgurii în transportorul de evacuare (figura 5.9.).

85
 Fig. 5.9. Incineratorul ALBERTI

Incineratorul Martin.
Acest tip de incinerator este foarte răspândit în SUA şi Europa, având o
capacitate ce variază între 4 şi 50 t/h. Se caracterizează, prin poziţia înclinată
a treptelor grătarului, faţă de orizontală. Barele mobile ale grătarului alternează
cu cele fixe, având o mişcare de glisare, într-o cadenţă reglabilă, prin aceasta
realizându-se deplasarea, răsturnarea şi zdrobirea materialului introdus (figura
5.10.). În zona finală a grătarului se află extractorul de cenuşă, care este de
fapt, un tambur cu rotaţie lentă şi care realizează şi reglarea vitezei de
înaintare, precum şi înălţimea patului de material.

Fig. 5.10. Incineratorul MARTIN

86
 Incineratorul Laurent Bouillet.
Incineratorul oscilant Laurent Bouillet are în componenţa sa un tambur
oscilant cilindric, determinând separarea deşeurilor introduse în incinerator.
Are loc astfel, o gazificare parţială sub influenţa gazelor calde, care circulă în
contra curent.
Deşeurile introduse prin coşul/pâlnia de alimentare vor fi împinse de
alimentator în zona de combustie care are o formă conică, iar aerul de
combustie va fi suflat prin duzele de distribuţie, deasupra stratului de deşeuri
(figura 5.11.).
Cu ajutorul acestui tip de incinerator pot fi tratate atât deşeuri menajere,
cât şi deşeuri industriale.
Gazele, la ieşirea din camera de postcombustie, vor fi răcite fie prin
diluţie(în cazul în care nu se recuperează căldura înainte de filtrarea şi
evacuarea gazelor în atmosferă), fie cu ajutorul unui schimbător de
căldură(atunci când incineratoarele recuperează energia termică rezultată în
urma arderii deşeurilor).

Fig. 5.11. Incineratorul LAURENT BOUILLET

B. INCINERATOARE CU ARDERE ÎN STRAT FLUIDIZAT

Prin realizarea stratului/patului fluidizat la incineratoare s-a reuşit
menţinerea în suspensie a particulelor solide, care se introduc în cuptor, într-
un curent de aer(curent gazos).
Viteza de pătrundere a curentului gazos poate varia între două limite:
V=0 şi Vmax. Valoarea V=0 corespunde situaţiei în care particulele solide nu
sunt antrenate în mişcare, ele fiind doar menţinute în suspensie, iar Vmax
corespunde situaţiei în care particulele solide (datorită vitezei suficiente a

87
aerului) vor fi antrenate într-o mişcare continuă, având acelaşi sens ca şi
curentul gazos.
Când se atinge viteza maximă, particulele solide trebuie să formeze o
masă omogenă cu fluidul dispus ca un strat continuu, care, sub influenţa
aerului insuflat, trebuie să rămână în echilibru deasupra plăcii grătarului.
Stratul fluidizat format, trebuie să întrunească două proprietăţi:
să se comporte ca un lichid în fierbere (trebuie să fie străbătut, în
permanenţă, de jos în sus, de către bulele gazoase),
valorile coeficienţilor de transmisie între particulele gazoase şi bulele
gazoase să fie mari, astfel încât să se poată realiza o temperatură constantă
în toată masa stratului fluidizat.
Pentru o ardere completă a particulelor solide din strat, trebuie să se
insufle aer şi să se intervină cu o flacără deasupra stratului.
În cazul în care părţile solide combustibile au o putere calorică
insuficientă pentru asigurarea unei arderi independente, adică mai mică de
3600 kJ/kg, trebuie să se injecteze în strat, odată cu aerul şi un combustibil
gazos sau lichid pulverizat. De menţionat că se practică şi introducerea de
cărbuni sub formă de pulbere.
Viteza fluidelor care se injectează trebuie să fie cuprinsă între un minim
(viteza are o valoare scăzută, încât stratul se prăbuşeşte pe grătar) şi un
maxim (viteza fluidelor determină antrenarea particulelor în afara stratului).
Se recomandă realizarea unei viteze optime, care depinde de următorii
factori:
forma şi mărimea particulelor,
masa specifică a particulelor,
vâscozitatea particulelor injectate,
masa specifică a combustibilului gazos sau lichid introdus
(combustibil auxiliar).
Nu de puţine ori, viteza aerului de fluidizare este limitată datorită
granulaţiei cenuşii rezultate la ardere.
De exemplu, la o granulaţie a cenuşii de cca. 50 microni, viteza jetului
de aer nu depăşeşte 0,10m/sec, fără riscul ca particulele solide să fie
antrenate afară din strat.
Datorită vitezelor mici înregistrate ale aerului, dar şi datorită aburului
rezultat în urma evaporării apei din masa de deşeuri, capacitatea de tratare pe
unitatea de secţiune activă a fluidificatorului este mică.
Dar, pentru mărirea vitezei, fără a se distruge stratul, este necesar ca la
pornire să se realizeze un strat fluidizat auxiliar.
Acest strat auxiliar se realizează dintr-un material pulverizat mai greu
(ex. nisip de râu cu diametrul particulelor cuprins între 1 şi 5 mm).

88
 Astfel se pot atinge viteze mai mari de fluidificare, deoarece materialul
incinerabil introdus, cade în stratul auxiliar mai rezistent, fiind împiedicat să
treacă mai departe prea repede; se dă posibilitatea, prin aceste întârzieri, ca
materialul să fie bine uscat, chiar să se amorseze arderea.
Se realizează în acest fel creşterea capacităţii de tratare a
incineratorului.
Schema unu incinerator cu ardere în strat fluidizat este prezentată în
figura 5.12.

Fig. 5.12. Incinerator cu ardere în strat fluidizat

Principalele tipuri de incineratoare cu pat fluidizat sunt:

incineratoare cu pat fluidizat dens
incineratoare cu pat fluidizat rotativ (LFR)
incineratoare cu pat fluidizat circulant.

Procedeul LFR, dezvoltat de societatea japoneză Ebara Corporation,

este una din tehnicile de incinerare a deşeurilor dintre cele mai avansate [2].

89
 Patul fluidizat al incineratoarelor tip LFR este format dintr-o masă de
nisip (diametrul particulelor de nisip este de aproximativ 1 mm), în suspensie
în aer.
Patul de nisip atinge foarte repede temperatura de combustie, imediat
ce această masă este încălzită prin arderea deşeurilor sau prin preîncălzirea
aerului.
Odată inversate în patul fluidizat de nisip, deşeurile ard repede şi cu
eficacitate mare. Nu este necesar să se introducă un combustibil suplimentar,
deoarece masa de nisip îşi păstrează temperatura.
Rezultate foarte bune se obţin folosind acest procedeu în cazul
deşeurilor menajere cu un conţinut ridicat de umiditate şi cu o putere calorică
scăzută.
Dar, deşeurile supuse procedeului LFR trebuie ca mai întâi să fie
mărunţite, pentru creşterea turbulenţei şi finalizarea combustiei, aerul primar
va fi folosit în fluidizarea nisipului, iar aerul secundar va fi injectat în camera de
postcombustie.

5.3.2. Piroliza şi termoliza deşeurilor

Piroliza – procedeu de tratare termică a deşeurilor, care constă în
descompunerea termică a materiei organice (din masa deşeurilor), în prezenţa
sau absenţa oxigenului.
În urma pirolizei se obţin, în proporţii diferite, următoarele componente:
Gaze de piroliză – combustibili care au, în general, o putere calorică
inferioară cuprinsă între 7000 şi 20000 kJ/Nm3, săraci în azot. Dintre gazele de
piroliză amintim: CO2, CO, H2, hidrocarburi.
Componenta solidă – reprezentată de cocs, ce poate fi ars, devenind
astfel o sursă de energie cu o putere calorică inferioară cuprinsă între 15000 şi
22000 kJ/kg. Partea minerală a cocsului se regăseşte sub formă de zgură, ce
va fi stocată într-un depozit controlat
Componenta/fracţia uleioasă – este combustibilă, cu o putere calorică
inferioară cuprinsă între 20000 şi 32000 kJ/kg. Dacă această fracţie va fi
încărcată cu produse ce au în componenţa lor clor şi sulf, va fi necesară o
epurare a fracţiei înaintea combustiei.
Valoarea energetică a produselor obţinute, dar şi gradul de extracţie,
sunt în funcţie de: condiţiile de presiune şi de temperatură din reactor, precum
şi în funcţie de compoziţia deşeurilor utilizate.
Pentru a se evita o serie de neajunsuri ce pot apare în desfăşurarea
procedeului şi deci, în eficienţa sa, neajunsurile care se datorează în special
compoziţiei deşeurilor (temperatura şi presiunea pot fi controlate, spre
deosebire de compoziţia materiei prime), produsele gazoase rezultate se ard
imediat după ieşirea lor din reactor; căldura rezultată va fi folosită în

90
continuare în proces, iar excedentul va fi utilizat în producerea aburului în
cicluri Rankine-Hirn pentru obţinerea de energie electrică.
Ca atare, piroliza, devine în acest caz un procedeu de piro-combustie a
deşeurilor, care determină creşterea cotei de recuperare a materialelor
reciclabile şi totodata, omogenizarea deşeului brut, obţinând un combustibil cu
proprietăţi asemănătoare cărbunelui. Acest combustibil este denumit cocs de
piroliză.
Pot fi supuse procedeului de piroliză următoarele deşeuri:
cauciucuri
mase plastice
uleiuri uzate
fracţiile organice din deşeurile menajere şi industria chimică.
Dintre procedeele de piroliză amintim:
a) piroliza de joasă temperatură (400-600oC) şi de medie temperatură
(600-1000oC),
b) piroliza de foarte înaltă temperatură (2000oC),
c) piroliza sub vid,
d) piroliza în baie de săruri sau metale topite.
Tipurile de reactoare folosite în procesul de piroliză sunt:
reactor pat fix (figura 5.13a),
reactor rotativ,
reactor pat în suspensie,
reactor pat fluidizat (figura 5.13b),
reactor în dublu flux (figura 5.13c).

Fig. 5.13. Reactoare de piroliză

91
 Schema de principiu a procesului de piroliză (la temperatură joasă) este
prezentată în figura 5.14.

Fig. 5.14. Piroliza de joasă temperatură

În tabelul 5.9. este prezentată o situaţie comparativă a celor trei tipuri de

reactoare din figura 5.13 a,b,c.

Tabelul 5.9.
Comparaţie tehnologică a reactoarelor folosite în procesul de piroliză
Tipul reactorului Pat fix Pat fluidizat Flux dublu
Temperatura 480-600oC 870-980 oC 1370-1550 oC
gazelor
Produşi de CH4, CO, H2 CH4, CO, H2 CO, H2
gazeificare Gudroane şi uleiuri Semi-cocs Zgură
pulverizat
Viteza gazelor 0,3 m/s 0,3-3 m/s 3 m/s
Subproduse Cenuşi uscate Dolomită sau oxid Nămoluri, zgură
Gudroane, uleiuri de fier
Sulf Sulf Sulf
Probleme Coroziune Coroziune, eroziune Coroziune,
eroziune

Avantajele pirolizei
Principalele avantaje oferite de tehnologiile de piroliză sunt:
nivelul de temperatură poate fi strict controlat şi deplasat în limite
largi,
diminuarea volumului de efluenţi gazoşi: aproximativ 1/3 comparativ
cu incinerarea,
prin nivelul de temperaturi, prin controlul echilibrelor chimice şi prin
regimul gazodinamic se poate reduce substanţial emisia de noxe (praf,
produse sulfurice, produse clorice, metale grele, etc),

92
 obţinerea de produse valorificabile energetic şi tehnic: ulei, gaz şi
cocs de piroliza,
neutralizează a 99,99% din deşeuri,
nevolatizarea metalelor grele şi fixarea acestora în cocs,
inexistenţa emisiilor de NOx,
timp redus de reacţie pentru piroliza de înaltă temperatură: 15-20
minute,
omogenizarea deşeurilor multicomplete de tipul celor urbane
rezultând astfel un produs cu caracteristici termo-fizico-chimice quasi-
constante,
neutralizarea produselor cu impact olfactiv major şi facilitarea
depozitării pe termen lung şi a transportului la distanţă ( exemplu, deşeurile din
industria zootehnică, precum resturi din prelucrarea cărnii, cu descompunere
rapidă pot fi pirolizate, obţinându-se un cocs, ce poate fi stocat şi transportat la
distanţa pentru a fi ars într-o centrală clasică pe combustibil convenţional),
răspuns bun la variaţii de sarcină: 25-125%,
unităţi modulare în gama 10000-50000 t/an.

Dezavantajele pirolizei
Caracterul de deşeu al cocsului produs. Deşi este un combustibil
omogen asimilabil cărbunilor de putere calorică medie, din punct de vedere
juridic este un deşeu ce se supune legislaţiei respective.
Conţinutul de metale grele. Datorită temperaturilor joase (<650oC) ale
procesului, metalele grele nu sunt volatilizate şi rămân fixate în cocs. Pentru o
combustie ulterioară a acestui produs este necesară o ”spălare-separare”
intermediară pentru reţinerea metalelor grele. Aceasta reduce eficienţa globală
a procesului de conversie energetică a deşeului.

Termoliza
Spre deosebire de piroliză, termoliza se desfăşoară la temperaturi mai
joase (400-5000C), în absenţa oxigenului. Prin termoliză sunt distruse
componentele organice combustibile din deşeuri, care, în prealabil au fost
triate, măcinate şi deshidratate.
Faţă de incinerarea clasică, termoliza are câteva avantaje:
un impact mai redus asupra mediului,
se adaptează foarte bine pentru cantităţi relativ scăzute de deşeuri
care trebuie tratate.
Produsele rezultate în urma termolizei sunt:
”gazul de piroliză” sau faza gazoasă – are o putere calorifică de până
la 12500 kJ/Nm3 (deci poate fi folosit în instalaţii de turbine cu gaze ca şi
combustibil). În compoziţia sa are: CO, CH4, C2H2, C2H4, etc;
93
 ”ulei de piroliză” – care constituie, de fapt, faza lichidă şi rezultă din
condensarea fazei gazoase. Acesta poate substitui gazolina folosită în
instalaţiile clasice;
parte solidă – cocs sau carbon – compusă din carbonul fix şi poate fi
utilizat la centralele termice, clasice, sau în procesul de piroliză în camera de
combustie sau în cea de postcombustie, are o putere calorifică inferioară de
circa 16000 kJ/kg;
compuşi sterili – din produse necombustibile, ex. metale, sticlă.
Sunt prezentate, în continuare, câteva procedee de piroliză şi termoliză.
Tehnologii ale termolizei şi pirolizei
Procedeul ROTORPYR
Obiectivul acestui procedeu dezvoltat în Germania îl reprezintă
recuperarea fracţiilor uleioase şi a metalelor din deşeuri industriale. Piroliza
are loc într-un cuptor rotativ, la temperatura de 7000C, rezultând un produs
gazos ce va fi răcit în două etape:
prima răcire are loc la 1500C, ducând la obţinerea unei fracţii uleioase
grele;
apoi, la temperatura mediului ambiant (are loc a doua răcire), va fi
condensată o fracţie mai uşoară, tot uleioasă; 30-40% din masa sa este
reprezentată de benzen şi xilen.
Gazul rezidual, înainte de a fi ars, este spălat cu apă şi sodă. Fracţia
solidă reprezintă, în medie 34% din produsele rezultate, iar producţia de ulei,
în cazul deşeurilor plastice de 18%.

Procedeul THERMOLYSEF (figura 5.15)

Fig. 5.15. Schema de funcţionare a procedeului „THERMOLZSEF”

Echipamente: 1-Prepararea deşeurilor din materiale plastice; 2- Prepararea băii cu săruri; 3-
Reactor de termoliză; 4- Distilare atmosferică; 5- Distilare sub vid; 6- Tratarea băii de săruri.
Materii prime: A- Deşeuri de materiale plastice sau alte deşeuri; B- Săruri pentru baie.
Produse de piroliză: Distilare atmosferică: C- Gazul ars; D, E, F produşi. Distilare sub vid: G,
H, I – produşi.
94
 Acesta este un procedeu de termoliză/piroliză, în băi de săruri topite şi
permite valorificarea următoarele tipuri de deşeuri: pneuri uzate, reziduuri
petroliere, biomasă, deşeuri din materiale plastice, ambalaje, sfori, benzi,
plase, năvoade din materiale plastice, etc.
Procedeul permite obţinerea hidrocarburilor aromatice şi/sau alifatice.
Acestea pot fi folosite (după o uşoară adaptare) la producerea unor produse
de sinteză (monomeri uleioşi: propilenă, etilenă) prin piroliză, la temperatură
ridicată.
Procedeul TERMOLYESEF, la nivel industrial este mai economic din
punct de vedere al energiei dând posibilitatea transformării deşeurilor polimere
(chiar şi a amestecurilor dintre deşeurile amintite şi alte materiale) în produse
valorificabile şi în acest sens, procesul este considerat o soluţie alternativă
prin ”reciclare chimică” la toate procedeele de reciclare/eliminare a deşeurilor
din materiale plastice amestecate, murdare sau/şi degradate.
Principalele produse obţinute sunt valorificabile comercial în diferite
aplicaţii:
ceruri şi parafine
monomeri (ex.: deşeuri de polistiren)
lubrifianţi şi grăsimi
combustibili uşori.
Baia de sare utilizată în proces este regenerabilă şi are rolul de a capta
halogenii, sulful şi metalele grele din deşeurile de pirolizat.

Procedeul PYROS (figura 5.16)

Piroliza se realizează într-un reactor, care are forma de ciclon, în
interiorul căruia se află un filtru pentru gazele arse, a căror filtrare se bazează
pe principiul separatorului rotativ de particule. Sunt supuse procedeului Pyros,
în special deşeuri cu conţinut ridicat în celuloză.
Gazul şi cărbunele refulat în urma procesului se pot folosi pentru
reîncălzirea gazului purtător şi a transportatorului de căldură.

Fig. 5.16. Schema procedeului PyRos

95
 Temperatura medie a procesului este de 450-550oC, iar gazul purtător
rămâne în reactor circa 0,5-1 secunde.
Dintre caracteristicile reactorului reamintim:
timp redus de staţionare a gazului în reactor
coeficient de transfer termic mare
conversia particulelor de dimensiuni mari
cost scăzut al reactivului
integrarea filtrului de particule în reactor.

5.3.3. Gazeificarea deşeurilor

Reactoarele de gazeificare (figura 5.17) sunt echipamente relativ
simple.
Partea lor mecanică de operare, alimentare şi evacuare a gazului
produs este, de asemenea, simplă. Însă, operarea gazogenelor nu este foarte
simplă.
Nu există reguli bine definite ale procesului, deoarece termodinamica de
operare a reactoarelor nu este bine cunoscută. Totuşi principiile
termodinamicii guvernează temperatura, alimetarea cu aer şi alţi parametrii de
funcţionare.
Procedeul de gazeificare transformă deşeurile lichide sau solide într-un
gaz de sinteză care este utilizat în scopul producerii de energie electrică sau la
fabricarea de produşi chimici, hidrogen sau carburanţi. Gazeificarea deţine o
multitudine de atribute pozitive în comparaţie cu alte tehnologii, care sunt
menite să stimuleze piaţa actuală. Gazeificarea este unica tehnologie care
oferă avantaje ascendente şi descendente. Toate materiile pe bază de carbon
care conţin părţi periculoase, deşeurile solide, nămolurile rezultate în urma
tratarii apelor menajere, biomasa, etc., pot fi gazeificate în scopul producerii
gazului de sinteză, după ce, în prealabil au fost tratate corespunzător.

Fig. 5.17. Schema de principiu a procesului de gazeificare

96
 Chimia gazeificarii deşeurilor este complexă. Gazeificarea produsului
constă, în principal, într-un proces desfăşurat în două etape: piroliza urmată
de gazeificare. Etapa de piroliză, cunoscută şi sub denumirea de devolatilizare
este endotermică şi produce între 75 si 90 % materii volatile sub formă de
hidrocarburi gazoaze şi lichide. Temperatura acestei etape nu depăşeşte 600
0
C. Produsul solid al pirolizei, cocsul este constituit în principal din carbon fix şi
cenuşă (inerte)(figura 5.18).

Fig. 5.18. Etapele gazeificării

În cea de-a doua etapă, gazeificarea, carbonul reacţionează cu vaporii

de apă, oxigen sau aer, în funcţie de tehnologia utilizată. Gazeificarea cu
vapori de apă este cunoscută sub numele de « reformare » iar produşii
rezultaţi sunt în principal, hidrogenul şi dioxidul de carbon.
În cea mai mare parte a aplicaţiilor, reacţiile exoterme dintre carbon şi
oxigen furnizează energia (caldura) necesară derulării procesului de piroliză şi
a celui de gazeificare a cocsului rezultat. Această metodă este denumită piro-
gazeificare integrată şi posedă un randament energetic mai bun, comparativ
cu soluţia de separare a pirolizei şi a gazeificării cocsului în echipamente şi în
locaţii diferite. Această alternativă este viabilă atunci când amplasarea
surselor de deşeuri se află în locuri care nu oferă posibilitatea amplasării unei
centrale de gazeificare integrate de mare capacitate.
În acest caz, piroliza se defăşoară în apropierea sursei de deşeuri, iar
sub- produsul (cocsul) este astfel transportat la unitatea de gazeificare
minimizându-se, în acest fel, costurile de transport pe unitatea de masă de
deşeu. În plus, dacă deşeul conţine materiale reciclabile (aluminiu, fier etc.)
această alternativă dă posibilitatea recuperării materialelor după etapa de
piroliză. Cota de recuperare creşte, astfel, sensibil (de exemplu, în cazul
aluminiului cota de recuperare creşte de la 30% la 90%).
Gazeificarea directă a deşeului sau piro-gazeificarea integrată se
realizează într-un singur reactor care posedă mai multe zone. Fiecarei zone îi
corespunde o reacţie dominantă. Materialul este introdus pe la partea
superioară şi cade într-o mişcare contracurent în raport cu fluxul de gaz.

97
Deşeul este imediat uscat, iar pe măsura creşterii temperaturii este pirolizat.
Ulterior cocsul este gazeificat cu ajutorul aerului, O2 sau H2O. Inertele rămase
în urma consumării complete a carbonului fix sunt evacuate. Gazul de sinteză
este colectat şi evacuat spre secţiunea de epurare în vederea valorificării.
Există tehnologii ce folosesc combustia parţială. În acest caz, un aport
calorific este obţinut prin intermediul unor gaze oxidante fierbinţi provenite, fie
dintr-o post-combustie sau o încălzire cu plasmă, fie prin introducerea unui
amestec metal-oxigen.
Această tehnologie permite o transformare a cenuşii într-un lichid care,
ulterior se solidifică, permiţând vitrificarea continuă a reziduurilor finale
[2,6,28].

Avantajele gazeificarii
În general, avantajele pirolizei se regăsesc şi în gazeificare. În ceea ce
priveşte deşeurile ce pot fi tratate prin acest procedeu, se poate spune că
toate deşeurile organice sunt tratabile prin gazeificare.
Tipurile de deşeuri procesabile la scară comercială sunt :
- deşeuri urbane şi asimilate,
- deşeuri medicale,
- deşeuri industriale.

Posibilitatea atingerii unor temperaturi ridicate permite o bună eliminare

a fracţiei organice. În plus, spre deosebire de piroliză, fracţia de solide este
minimizată.
Procedeele de piro-gazeificare au loc, în general, în cuptoare verticale.
Cinetica procesului de gazeificare prezintă avantajul minimizării reziduurilor
solide, cu posibilitatea de fuziune completă sub formă de zgură. Zgura nu
reprezintă mai mult de 5 % din cantitatea de deşeuri tratate, dacă nu se ţine
cont de fracţia de inerte.
Tratamentul efluenţilor este, în general, convenţional, exceptând
necesitatea de tratare a unor volume superioare de gaze de ardere în raport
cu piroliza.
Cantităţile de efluenţi lichizi (rezultaţi în urma răcirii gazelor, epurării)
variază între 0,4 şi 2 m3 pe tonă.
Ţinând cont de temperaturile atinse în procesele de pirofuziune este
posibil ca cenuşa să se topească şi, prin aceasta, de a conduce la formarea
de granule vitrifiate puţin lixiviabile şi foarte dense (densitate fiind cuprinsă
între 2,8 - 3).

98
 Dezavantaje ale gazeificarii
Ţinând cont de temperaturile atinse şi de prezenţa aerului (în unele
tehnologii), concentraţiile oxizilor de azot în gazele de ardere sunt comparabile
cu incinerarea.
Cheltuielile de exploatare cresc datorită necesităţii de echipamente
rezistente la temperatură înaltă. Investiţiile corespunzatoare sunt, în general,
egale sau chiar mai mari decât la o incinerare clasică.
Complexitatea procesului de operare implică personal cu o înaltă
calificare.
Aportul de combustibil suplimentar s-a dovedit a fi necesar pentru a
menţine temperatura procesului. Acest aport este de regulă, furnizat prin
ardere de gaz natural.
Pulberile (în medie de 5g/Nm3) coraborată cu temperatura înaltă a
gazului la intrarea în cazanul recuperator, pot provoca colmataje importante la
nivelul supraîncălzitorilor.
Până în acest moment gazeificarea reprezintă tehnologia cea mai
potrivită pentru eliminarea deşeurilor solide. În raport cu lanţul de conversie
energetică a deşeurilor, gazeificarea poate fi considerată o alternativă viabilă
la incinerare.

Tipuri constructive de reactoare de gazeificare

Diferite tipuri de gazogene care se utilizează pentru valorificarea
deşeurilor, la ora actuală au fost dezvoltate pornind de la modelele de baza
deja existente.
Gazogenele (reactoarele de gazeificare) pot fi clasificate în patru
grupuri:
a- reactor cu pat fix în contra curent,
b- reactor cu pat fix în co-curent,
c- reactor cu pat fluidizat dens şi circulant,
d- reactor cu pat antrenant.
Diferenţa dintre ele se bazează pe modul în care produsul este tolerat
de reactor, pe sensul curgerii materialului şi a oxidantului, precum şi pe sursa
care furnizează căldura reactorului.

Reactorul cu pat fix în contra curent

Cel mai vechi reactor este reactorul «up-draft» cu pat fix (figura 5.19), în
condiţii continue. Combustibilul este consumat prin piroliză şi gazeificare şi
este completat până la maximul înălţimii patului. Teoretic, volatilele din
gazogenul cu pat fix trebuie să fie arse complet.

99
 Fig. 5.19. Schema reactorului de gazeificare cu pat fix

Reactorul cu pat antrenant

Reactorul cu pat antrenant este utilizat la scară mai mare decât
precedentul şi poate transforma deşeurile în lichid sau gaz, funcţie de
temperatura din camera de reacţie. Cantitatea de Iichid este maximă doar
atunci când un gaz transportor preîncălzit este utilizat la temperaturi mai mari
de 750°C(figura 5.20).

Fig. 5.20. Schema reactorului de gazeificare cu pat antrenant

Reactorul cu pat fluidizat

Reprezintă cea mai atractivă tehnologie de gazeificare (figura 5.21).
Reactoarele cu pat fluidizat au mai fost folosite şi în trecut în scopul gazeificării
carbonului la presiune atmosferică prin procedeul «Winkler» : gazele sunt
produse prin injecţie de particule de carbon (de marimea 0-10 mm) în patul
fluidizat, urmată de amestecul cu aer şi vapori de apă la o temperatură de 800
- 1000 0C.

100
 Această tehnologie este folosită în mai multe ţări, înlocuind tehnologia
care utilizează gazul natural ca materie primă pentru producerea hidrogenului
prin reformare.

Fig. 5.21. Schema reactorului de gazeificare cu pat fluidizat

Procedeele dezvoltate la nivel comercial se bazează pe patru tipuri de

gazeificare:
1. Gazeificarea în pat fix cu extacţie de cenuşă solidă sau topită,
2. Piro-gazeificarea în două etaje,
3. Gazeificarea în pat fluidizat (pat fluidizat circulant atmosferic (CFB)
sau presurizat),
4. Gazeificarea în pat antrenant.
1.Gazeificarea în pat fix eu extacţie de cenuşă solidă sau topită
Gazogenul Lurgi Dry Bottom
Acest gazogen este foarte răspândit pentru gazeificarea sub presiune a
carbonului, el putând fi utilizat pentru gazeificarea carbonului bituminos, a
cocsului şi a deşeurilor solide şi lichide.
Principiul de funcţionare este de tipul pat fix, în care încărcătura solidă
coboară în contra curent faţă de agentul de gazeificare care este introdus pe
la baza reactorului vertical, unde o grilă rotativă operează în scopul extragerii
cenuşilor. Prin combustia cocsului este furnizat aportul de căldură necesar
gazeificării. Gazul brut iese din gazogen pe la partea superioară a reactorului
la o temperatură ce variază între 400 - 600 0C. EI este mai departe epurat şi
apoi răcit, până când praful şi gudronul sunt eliminate (figura 5.22).
Ca agent de gazeificare, acest gazogen poate utiliza, fie un amestec de
aer şi vapori de apă, fie un amestec de oxigen şi vapori de apă, producând
gaze cu putere calorifică mică sau medie. Compoziţia tipică a gazului cu
oxigen este (volumetric, pentru un deşeu uscat):
CO2 = 33 % ; CO = 14,8 % ; H2 = 40,2 % ; CH4 = 11,7 % ; N2 = 0,3 % .
101
 Mărimea particulelor utilizate variază între 6 şi 50 mm, fără să existe o
limitare asupra conţinutului de cenuşă. Temperatura de topire a cenuşilor este,
în general, superioară celei de 1200 0C. Acest gazogen cu evacuare a cenuşii
în stare solidă funcţionează la temperaturi inferioare temperaturii de topire a
acesteia.

Fig. 5.22. Schema reactorului de gazeificare Lurgi Dry Bottom

Gazogenul Nippon Steel (NS)

Gazogenul NS este un reactor cu pat fix în co-curent, atmosferic,
ventilat cu aer, fiind adaptat pentru gazeificarea deşeurilor. În prezent, patru
astfel de unităţi sunt operaţionale în Japonia; ele sunt folosite, mai ales pentru
tratarea deşeurilor municipale, industriale sau medicale (36 000 - 110 000
t/an). În aceste unităţi, gazul este ars în aval, într-o cameră de combustie
echipată cu un cazan pentru producere de abur.
Încărcătura este alimentată prin partea superioară a gazogenului, având
o curgere descendentă şi este pre-amestecată cu 50 kg/t de cocs, 30 kg/t de
var, în situaţia desulfurării” in situ” a gazului (figura 5.23).
Cenuşa este vitrificată la baza gazogenului. Adăugând CaC03 se
permite controlul vâscozităţii zgurii până la aglutinarea ei.

102
 Fig. 5.23. Schema reactorului de gazeificare Nippon Steel

2.Piro-Gazificarea în două etaje

Procedeul THERMOSELECT
Tehnologia procedeului Thermoselect este compusă din:
Canal de degazeificare orizontal, încălzit la exterior. În acest caz
deşeurile suferă o compactare de până la 20% din volumul iniţial şi, în egală
măsură o uscare şi piroliză în funcţie de temperatură.
Camera de gazeificare/vitrificare verticală la temperatură înaltă,
unde carbonul este furnizat continuu de pirolizor, apoi este gazeificat prin
injecţia de oxigen pur (400 kg/t de produs uscat). Deşeurile inertele sunt
vitrificate la 1200 0C) şi recuperate la baza camerei, iar gazul produs este
recuperat pe la partea superioară a camerei unde temperatura este de 1000-
1200 0C.
Compoziţia gazului de sinteză (volumetric) este:
CO2 = 24 % ; CO = 39 % ; H2 = 39 %
În 1999 au fost implementate in Karlsruhe (Germania), trei unităţi, iar în
Japonia, la Chiba există două unităţi cu o capacitate de 150 t/zi fiecare.

1. Gazogen cu pat fluidizat – poate fi cu pat fluidizat dens sau

circulant.
Gazogen cu pat fluidizat dens
Procedeul HTW (Winkler)

103
 Aplicaţia tehnologiei cu pat fluidizat la gazeificarea carbonului, pentru
producerea de abur în scopuri energetice a fost oferită, în premieră, prin
procedeul Winkler. Procedeul HTW (High Temperature Winkler) foloseşte o
serie de inovaţii ale gazeificării Winkler în pat fluidizat, dar care la început
funcţiona la presiune atmosferică. Procedeul, sub presiune şi la temperaturi
inferioare temperaturii de topire a cenuşii (800 - l000 0C), foloseşte un reactor
vertical cu două zone, un pat dens şi o zonă de declanşare a suspensiei
diluate.
Dar în demonstraţiile pilot din Berrenrath, Germania, a fost operată co-
gazeificarea deşeurilor municipale pretratate (10 t/h şi 0.4 t/h de lignit uscat),
în scopul obţinerii gazului de sinteză, din care, ulterior se obtine metanol.
Gazogenul funcţionează la o presiune de 10 bar şi la o temperatură de
gazeificare de 950 0C.
Pentru producţia de gaz se introduce la baza reactorului un amestec de
vapori de apă şi oxigen, ca şi agent oxidant, în scopul fluidizării încărcăturii în
timpul gazeificării. Presiunea se poate regla, în mod normal, sub 30 bar.Pentru
evitarea pierderilor de carbon sub formă de particule fine, o a doua injecţie de
oxigen este admisă în reactor, într-un punct ce se află în partea superioară a
reactorului.
Compoziţia volumetrică tipică a gazului obţinut este:
CO2 = 30 % ; CO = 36,3 % ; H2 = 33,3 % ; CH4 = 6,7 % ; N2 = 3,7%.
Procedeul a fost îmbunătăţit prinfolosirea unui gazogen cu două paturi
fluidizate alcătuite dintr-o zonă superioară de carbonizare şi una inferioară.
Actualmente, gazeificarea HTW este utilizată în Germania pentru
producţia de syngas, utilizând carbon bituminos, lignit şi deşeuri tratate, fără
nici o limitare privind conţinutul iniţial de cenuşă şi cu o temperatură de topire
a cenuşii, mai mare de 10000C[2]. Alimentarea se face, în acest caz, cu
particule de dimensiuni mai mici de 6 mm.
Din 1998 procedeul HTW a fost autorizat şi în Japonia, în scopul
realizării unei instalaţii pilot de 20 t/zi la o presiune de 1,5 bar (absoluţi) pentru
tratarea termică a deşeurilor solide municipale. Caldura sensibilă a gazelor de
proces este utilizată într-un sistem pilot pe baza unui ciclu Rankine în scopul
obţinerii de energie electrica. Gazele de ardere produse în etapa de incinerare
sunt tratate printr-un procedeu convenţional.

a. Gazogen cu pat fluidizat circulant

Gazogenul Lurgi CFB
Gazogenul CFB este alcătuit dintr-un cilindru vertical echipat cu o
căptuşeală refractară şi cu un ciclon superior. În partea inferioară cenuşa este
răcită şi spălată. Gazogenul CFB funcţionează între un pat fluidizat dens clasic
şi un reactor cu flux antrenant.

104
 Deşeurile sunt introduse în reactor aproape de partea inferioară, iar
agentul de gazeificare este un amestec oxigen şi vapori de apă sau amestec
oxigen şi CO2. Cenuşa este parţial înlăturată prin ochiurile grătarului
reactorului. Reacţiile de gazeificare încep lent, la baza reactorului, în
momentul alimentării cu deşeuri. Temperatura de reacţie variază între 800 0C
şi 1050 0C, aceasta în funcţie de tipul deşeului introdus. Presiunea de
gazeificare se recomandă să fie superioară celei de 1,15 bar.
Compoziţie tipică de gaz ( volumetric) la utilizarea oxigenului este:
CO2 = 16,9 % ; CO = 41,8 % ; H2 = 37,9 % ; CH4 = 2,9 % ; N2 = 0,5 %.
Gazul va fi evacuat prin partea superioară a reactorului, apoi trecut
printr-un ciclon, după care este răcit, curăţat şi epurat, funcţie de condiţiile sale
de utilizare.
Reactorul prezintă avantajul că acceptă o varietate mare de deşeuri
(lignit, carbon bituminos, cocs, biomasă, deşeuri menajere), fără a exista o
limitare privind conţinutul de minerale. Mărimea particulelor introduse este sub
6 mm, iar temperatura de topire a cenuşii depăşeşte 11000C.
Instalaţiile pilot sunt implementate în Germania şi Australia în scopul
producerii de combustibil gazos, pe bază de la carbon bituminos. O instalaţie
pilot de gazeificare CFB pentru 150000 t/an de biomasă a fost construită în
Olanda (85 MWth), gazul produs fiind ars în centrale, astfel se permite
substituţia de 70000 tone de cărbune pe an.

2. Gazogenul cu pat antrenat

Procedeul Carbo V (Coreea)
La acest procedeu gazeificarea se desfăşoară în două etape:
Piroliza la temperatură joasă
Gazeificare în pat antrenat la înaltă temperatură.
UET Umwelt und Energietechnik Freiberg GmbH a implementat o
instalaţie pilot de 1 MWth în care a testat utilizarea diferitelor deşeuri pe
perioada a 5 ani. Instalaţia pilot poate fi modulată în diferite sub-sisteme.
Sistemul de alimentare NTV constă în două controlere de presiune, care
sunt plasate în serie (PI şi P2) cu P2 în jurul a 0,1 - 0,2 bar. Fluxul de
alimentare cu deşeu solid este însoţit de injecţia unui gaz inert (1m3/h).
Reactorul NTV este un pirolizor orizontal cu flux continuu, ce operează
la o temperatură interioară de 400 - 500 0C, în absenţa oxigenului (2%).
Reactorul este echipat cu un amestecător axial, ce are drept scop
omogenizarea fluxului de particule solide în timpul tratamentului ternic şi, un
sistem de trecere în contra-curent a gazelor de proces. Căldura la intrare,
utilizată pentru carbonizarea / devolatilizarea încărcăturii este obţinută prin
combustia parţială a combustibilului, realizată prin injecţia de aer cald pe la
baza reactorului (4 injectoare de distribuţie echipate cu ventilatoare). Profilul

105
longitudinal de temperatură a produsului tratat variaza între 350 - 450 0C.
Produşii gazoşi, precum şi carbonul solid sunt injectaţi în reactorul NTV la
temperatură înaltă cu ajutorul unor separatoare aşezate în linie. Gazul NTV
este dirijat pentru a fi separat de solidul ce nu a reacţionat, apoi este recuperat
şi reinjectat în reactorul NTV.
Reactorul NTV cu gazeificare în pat antrenat Ia temperatură înaltă este
constituit dintr-o cameră de combustie verticală , pentru gaz, secţiune de
preîncălzire a aerului şi de reinjectare a cenuşii (1400 0C), trecând printr-o
zonă de reducere, în care cocsul este introdus reacţionând, pentru producerea
unui gaz brut de gazeificare. Gazul produs este apoi răcit în recuperatoarele
de caldură, ce alimentează turbinele cu abur. Cocsul şi cenuşa reziduală vor fi
reintroduse într-o secţiune aflată la temperatură înaltă în gazogenului NTV.
Gazul produs prin gazeificarea cu aer are o putere calorifică scăzută, de
4530 kJ/kg, iar compozitia gazului (% volumic) este: CO2 = 10,6 %, CO = 20,2
%; H2 = 20,5 %; CH4 < 0,1 %; N2 = 41,4 %, H20 = 7,3%.

106
 CAPITOLUL 6. ANALIZA TEHNICO-ECONOMICĂ ŞI DE IMPACT
ASUPRA MEDIULUI

De-a lungul timpului pentru protejarea sănătăţii oamenilor s-au introdus

o serie de sisteme de gestionare a deşeurilor.
În perioada 1970-1980 principalul obiectiv al acestor sisteme a fost
controlarea emisiilor atmosferei, dar şi a deversărilor în apele de suprafaţă şi
freatice, lucru care s-a dovedit insuficient odată cu creşterea cantităţii de
deşeuri generate pe cap de locuitor [20,21].
De aceea, în ultimii ani, tot mai mult s-a pus accentul pe valorificarea
deşeurilor ca resurse.

6.1. IMPACTUL ŞI PRESIUNILE GESTIONĂRII DEŞEURILOR ASUPRA

MEDIULUI

Aerul, apa, solul şi subsolul, formele de viaţă pe care ecosistemele le

creează, dar le şi susţin reprezintă imaginea cea mai comună pe care omul
obişnuit şi-o face atunci când vorbeşte despre mediu.
Diversele activităţi de gestionare a deşeurilor pot avea efecte
considerabile asupra mediului, generând:
- poluarea apei, aerului şi solului,
- emisii de gaze cu efect de seră,
- epuizarea resurselor naturale.
Printr-un management optim al deşeurilor aceste efecte pot fi reduse.
Foarte important în luarea deciziilor adecvate în acest sens îl reprezentă
„analiza ciclului de viaţă” a unui produs.
Aceasta se referă la faptul că trebuie să se analizeze întreaga viaţă a
produsului, începând de la extracţia de materii prime, continuând cu activitatea
de producţie, distribuţie, folosire şi finalizând cu activitatea de refolosire,
reciclare, valorificare energetică, respectiv depozitare.
Scopul urmărit în „analiza ciclului de viaţă” este acela de a reduce la
minimum impactul asupra mediului şi sănătăţii populaţiei, dar şi de a minimiza
deplasarea presiunii între diferitele faze ale ciclului de viaţă.
Aceasta poate induce schimburi de impacturi între niveluri diferite ale
ciclului de viaţă.
Un impact redus în etapa de producţie ar putea genera un impact
important în etapa de folosire sau/şi eliminare.
Ca atare, un beneficiu aparent al unei opţiuni de management al
deşeurilor poate fi anulat dacă nu a fost evaluat complet.

107
 Fig. 6.1.Ciclul de viaţă de la extracţie la producţie, consum şi deşeuri

Se poate da un exemplu în acest sens, privind clarificarea opţiunilor de

management al deşeurilor de PET, pentru ce să se opteze: pentru reciclare
sau incinerare cu recuperare de energie.
Astfel, conform specialiştilor fabricarea PET- urilor din materii prime se
realizează cu un consum de energie de 80 MJ/kg. Dacă se optează pentru
incinerarea PET-urilor se poate asigura o producţie de 3 MJ/kg energie
electrică şi aproximativ 10 MJ energie termică, pe când colectarea selectivă şi
reciclarea PET - urilor în ambalaje noi se poate realiza cu un consum
energetic de 9 MJ/kg. Rezultă că este de preferat reciclarea PET- urilor
datorită cantităţii reduse de energie obţinută prin incinerare, precum şi a
cantităţii reduse de energie consumate pentru reciclare comparativ cu cea
necesară pentru fabricarea PET- urilor din materii prime [2,3].
Deşi procesele de reciclare au ele însele impact asupra mediului, în
majoritatea cazurilor, efectele globale evitate prin reciclare şi recuperare sunt
mai mari decât cele suportate în cadrul proceselor de reciclare.
Eliminarea deşeurilor, mai ales în depozitele neconforme, cum din
păcate încă se mai practică în multe ţări este cea mai nefavorabilă opţiune,
având în vedere emisiile în aer, apă de suprafaţă, pânza freatică, precum şi

108
suprafeţele de teren scoase din circuitul natural. De asemenea, deşeurile
eliminate reprezintă o pierdere de resurse naturale.
O bună gestionare a deşeurilor, cu accent, în primul rând pe prevenirea
generării, poate proteja sănătatea publică şi calitatea mediului, susţinând în
acelaşi timp conservarea resurselor naturale.
Considerăm necesar să se prezinte în continuare doar câteva aspecte
privind gestionarea deşeurilor la nivelul judeţului Mureş.
Ansamblul investiţiilor propuse în judeţul Mureş, privind gestionarea
deşeurilor pentru perioada 2010-2013 reprezintă “Sistemul integrat de
gestionare a deşeurilor în judeţul Mureş”, a cărui funcţionare trebuie să
asigure atingerea tuturor obiectivelor şi ţintelor prevăzute în Tratatul de
Aderare şi în legislatia în vigoare. De asemenea, Sistemul integrat de
gestionare a deşeurilor pentru judeţul Mureş, va respecta principiile Strategiei
Europene de reciclare a deşeurilor, precum şi prevederile noii legii privind
deşeurile. Odată cu implementarea acestor măsuri se va reduce semnificativ
şi impactul negativ al deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului.
În anul 2012 în judetul Mureş s-a extins conectarea la serviciile de
salubrizare, iar în anii următori, se preconizează ca deşeurile menajere
generate de către populaţie să fie colectate separat[24].
Deşeurile periculoase din deşeurile menajere generate de către
populaţie, cum sunt uleiul de motor, vopselele, pesticidele, antigelul,
substanţele de conservare a lemnului, bateriile uzate, tuburile fluorescente,
medicamentele expirate, uleiuri şi grăşimi, cosmeticele şi unele dintre
substanţele casnice de curăţat, precum şi ambalajele acestora nu sunt
colectate separat, ducând astfel la contaminarea factorilor de mediu, în
momentul depozitarii deşeurilor.
Cantităţile de deşeuri periculoase generate de către populaţie se vor
determina practic, odată cu introducerea colectării separate a deşeurilor
periculoase municipale.
În mod caracteristic, circa 1% din totalul deşeurilor generate într-o
gospodărie medie sunt deşeuri periculoase. Deşeurile menajere periculoase
pot fi adesea identificate citind avertismentele de pe etichetele produselor.
Produsele etichetate cu fraza de prudenţă „ Atenţie” pot dăuna mediului, dacă
sunt eliminate în cantităţi mari, în mod necorespunzător.
Principalele presiuni asupra factorilor de mediu datorate gestionării
deşeurilor în judeţul Mureş au fost următoarele[24]:
-lipsa unui depozit zonal de deşeuri nepericuloase, fapt ce atrage
gestionarea defectuoasă a deşeurilor municipale,
-extinderea intravilanelor localităţilor cu distrugerea cadrului natural din
jurul localităţilor, prin depozitări necontrolate de deşeuri, în special din
construcţii şi demolări,

109
 -lipsa unui depozit de deşeuri industriale nepericuloase, duce la costuri
ridicate pentru agenţii economici, privind gestioanare ecologică a deşeurilor de
producţie,
-nu se aplică taxa de depozitare diferenţiată pe tipuri de deşeuri;
-gradul ridicat de sărăcie a populaţiei duce la imposibilitatea de
colectare a tarifelor. În mediul rural este raspândită practica prin care serviciul
este plătit operatorului de către primărie, iar populaţia „nu plăteşte”
-tarifarea nu este unitară la nivelul judeţului, mai mult, sunt diferenţe
chiar în aceeaşi localitate, în funcţie de operator.
Creşterea economică se bazează în marea majoritate a cazurilor, nu pe
surse regenerabile de energie, ci pe energia cheltuită prin folosirea
combustibililor fosili, neregenerabili: cărbuni, ţiţei, gaze naturale.

6.2. PRESIUNI ASUPRA MEDIULUI

Consumul generează asupra mediului presiuni directe, prin utilizarea
produselor şi serviciilor, şi presiuni indirecte, care apar de-a lungul lanţurilor de
producţie a produselor şi serviciilor. Astfel, sectorul economic care generează
cele mai mari presiuni asupra mediului este industria, ca urmare a exploatării
resurselor naturale, a consumului de energie, a proceselor de producţie
generatoare atât de poluanţi, cât şi de deşeuri. Este deci necesară
reglementarea acestor activităţi, astfel încât să se asigure respectarea
legislaţiei în domeniul mediului şi a principiilor dezvoltării durabile.
Sub aspectul exploatării resurselor naturale şi al generării de deşeurilor,
un impact considerabil asupra mediului îl au activităţile de zi cu zi, prin
consumul de bunuri alimentare, de bunuri casnice, precum şi cele care ţin de
infrastructură şi mobilitate.
Toate acestea au asupra mediului un impact semnificativ, contribuind la
încălzirea globală, epuizarea resurselor neregenerabile, utilizarea intensivă a
resurselor regenerabile, poluarea factorilor de mediu.
Politicile pentru deşeuri pot reduce în primul rând trei tipuri de presiuni
asupra mediului, respectiv emisiile provenite de la instalaţiile de
tratare/facilităţile de eliminare a deşeurilor, exploatarea neraţională a
resurselor naturale, poluarea aerului şi emisiile de gaze cu efect de seră
cauzate de consumul de energie şi combustibili în procesul de management al
deşeurilor.
Prevenirea producerii deşeurilor are cel mai mare potenţial pentru
reducerea presiunilor asupra mediului, reprezentând prima opţiune în
aplicarea „ierarhiei deşeurilor”.
Deşi la rândul lor generează presiuni, efectele globale evitate prin
recuperarea/ reutilizarea/reciclarea deşeurilor sunt, în majoritatea cazurilor,
mai mari decât cele suportate în cadrul proceselor de reciclare.
110
 Şi sub aspectul presiunilor exercitate asupra mediului, eliminarea
deşeurilor, în special prin depozitare, rămâne cea mai nefavorabilă opţiune.
La nivel global se încearcă adoptarea unor metode standard de
gestionare a deşeurilor într-un sistem integrat însă unele ţări întâmpină
probleme majore în ceea ce priveşte aplicabilitatea lor din cauza gradului
scăzut de dezvoltare socio-economică, ţări care au ca strategie politică de
bază dezvoltarea economică, naglijând problemele legate de mediu (impactul
deşeurilor asupra mediului, în cazul de faţă) şi lasându-le pe o poziţie
inferioară. În astfel de situaţie se află şi România, unde constituirea unui
sistem integrat de management al deşeurilor este încă în faza de început.

6.3. CONSUMUL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Starea mediului înconjurător este pe an ce trece tot mai îngrijorătoare:
spaţiile împădurite se reduc, deşertul se extinde, solurile agricole se
degradează, stratul de ozon este mai subţire, numeroase specii de plante şi
animale au dispărut, fiind afectată biodiversitatea, efectul de seră se
accentuează. Se poate afirma că ţările cele mai dezvoltate produc şi cele mai
mari cantităţi de deşeuri şi poluanţi, consumând cantităţi mari de energie şi
resurse naturale [22].
Nevoile şi dorinţele oamenilor sunt de cele mai multe ori determinate de
locurile şi contextele în care trăim, de nivelul de trai pe care îl au. Produsele şi
serviciile folosite pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţelor sunt determinate
tocmai de aceste nevoi şi dorinţe ale populaţiei şi, ca rezultat
impactul/presiunea asupra mediului inconjurator este şi va fi tot mai mare.
Anumite necesităţi de bază sunt comune pentru toţi oamenii: hrană,
apă, adăpost, educaţie, sănătate. Dar lumea nu a ajuns încă în stadiul în care
aceste nevoi de bază sunt disponibile pentru toţi oamenii într-un mod egal.
Echitatea în distribuţia resurselor la nivel global este în continuare o
provocare. Anumite necesităţi ale populaţiei din ţările dezvoltate pun în pericol
necesităţile populaţiei din ţările mai puţin favorizate din punct de vedere
economoc.
La nivelul Romaniei, dar şi la nivelul altor ţări s-au putut observa, în
ultimii ani, diverse anomalii climatice, de la călduri excesive şi perioade
prelungite de secetă, la ploi torenţiale şi inundaţii masive ale unor areale foarte
întinse, de la ierni cu zăpezi abundente, dar fără consistenţă în timp a stratului
de zăpadă, la ierni foarte geroase şi uscate.
Se constată, de asemenea, chiar şi o decalare în timp a perioadelor
tradiţionale ale anotimpurilor.
Pentru preîntâmpinarea şi eliminarea repercursiunilor acestora şi pentru
asigurarea dezvoltarii economice, a progresului social şi a dezvoltării umane

111
sunt necesare acţiuni concrete, sintetizate în obiective specifice şi măsurabile,
ce fac obiectul strategiilor naţionale pentru dezvoltarea durabilă.
Una din provocările majore ale dezvoltării durabile este de a găsi căi de
încurajare a activităţilor economice avantajoase pentru mediul înconjurător şi
de a descuraja activităţile care provoacă deteriorări ale mediului (poluarea
factorilor de mediu, generarea de deşeuri, etc).
În ceea ce priveşte resursele naturale şi energetice, activităţile se
desfasoară pe două direcţii principale:
-utilizarea raţională a resurselor naturale prin tehnologii de prelucrare
economică (reducerea şi reciclarea deşeurilor),
-reducerea consumului şi folosirea unor surse neconvenţionale de
energie.
În prezent, accentul se pune pe utilizarea raţională a resurselor naturale
şi energetice, iar alături de resursele material, cele informaţionale completează
ansamblul resurselor dezvoltării durabile.
Conceptul de durabilitate, presupune schimbări drastice în toate
domeniile vieţii. Nu doar obiceiurile consumatorilor trebuie schimbate, lucru
care este, cu siguranţă, destul de greu în sine ci, mai mult, trebuie schimbată
concepţia oamenilor despre economie şi societate. În zilele noastre,
dezvoltarea durabilă este unul dintre importantele angajamente asumate de
către majoritatea tărilor din lume.
La nivelul U E, în cadrul Consiliul European de la Goteborg, din iunie
2001, a fost adoptată Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă, iar printre
obiectivele generale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene se numără şi:
-limitarea schimbărilor climatice şi a costurilor cu repercusiuni asupra
societăţii şi mediului,
-promovarea modelelor de producţie şi consum durabile,
-îmbunatăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor
naturale,
-promovarea activă a dezvoltarii durabile pe scară largă,
-prevenirea şi reducerea cantităţilor de deşeuri generate.
Problema dezvoltării durabile este de a păstra în proporţii cât mai
reduse cantităţile de deşeuri eliminate în natură, ţinând seamă de limita
potenţialului de care dispune mediul natural de a le recicla, fără să creeze
poluarea factorilor de mediu.
Această problemă se poate realiza, atât, prin consumarea unor cantităţi
rezonabile de resurse şi prelucrarea eficientă a acestora, fără să rezulte
cantităţi mari de deşeuri, cât şi prin gestionarea corespunzătoare a deşeurilor
generate, pentru că, în acest mod se poate proteja sanătatea populaţiei şi

112
calitatea mediului, în acelaşi timp susţinând conservarea resurselor naturale,
deci o dezvoltare durabilă a societăţii.
Cea mai eficientă cale pentru dezvoltarea societăţii şi protecţia factorilor
de mediu este prevenirea generării deşeurilor, deoarece în lipsa acestora se
elimină şi poluarea mediului.
Deşi prevenirea are cel mai mare potenţial pentru reducerea poluării
mediului, politicile de reducere a generării de deşeuri au fost rare şi, de multe
ori, nu foarte eficiente.
Valorificarea deşeurilor presupune prelucrarea deşeului, căruia trebuie
să-i mărim durata de viaţă în circuitul economic, dar trebuie, totodată,
menţionat faptul că, valorificarea deşeurilor necesită consum de energie,
poate produce poluarea factorilor de mediul, implicând de asemenea costuri
de colectare separată, transport, prelucrare (recuperare), pe când evitarea
generării deşeurilor nu creează astfel de costuri, fiind, din acest motiv,calea
preferată.

6.4. RESURSELE MATERIALE ŞI DEŞEURILE

Toate resursele de care omul are nevoie îşi au originea în mediul
înconjurător şi în sistemele ecologice ale Terrei. Acestea servesc ca surse de
energie pentru a transforma materialele în produse finite, care sunt utilizate de
către oameni.
Cantitatea de resurse naturale care există nu este nelimitată. Unele
dintre aceste resurse sunt resurse reînnoibile, atâta timp cât le permitem să se
regenereze şi să se reproducă, iar alte resurse, ca mineralele, sunt non
reînnoibile sau sunt reînnoibile, dar într-un ritm atât de încet, încât utilizarea lor
poate epuiza stocul existent. Trebuie să ne minimizăm consumul tuturor
resurselor nu doar a celor non reînnoibile, ci şi a resurselor reînnoibile.
Un studiu realizat de specialişti arată că rezervele de combustibili fosili
sunt apreciate la: cca. 40 de ani pentru petrol, la 70 de ani pentru gazele
naturale şi cca. 250 de ani pentru cărbune; aceste cantităţi dau impresia de
abundenţă, dar nu trebuie să neglijăm cele menţionate anterior cu privire la
capacitatea de reînnoire a resurselor.
De asemenea, şi la nivel naţional previziunile sunt destul de sumbre,
epuizarea combustibililor fosili realizându-se, după părerea experţilor, într-un
timp relativ scurt [6]. În 2008, Băhreanu atrăgea atenţia asupra faptului că în
14 ani se vor termina rezervele de petrol, în 15 ani cele de gaze naturale, iar
cărbunele din exploatările existente se va termina în circa 32 de ani.
Interesul pentru conservarea resurselor presupune, în primul rând,
reducerea generală a cantităţii de deşeuri şi în al doilea rând recuperarea
materialelor sau a energiei în vederea reutilizării acestora

113
 Creşterea utilizării resurselor şi generarea deşeurilor sunt strâns legate
de creşterea economică şi creşterea prosperităţii unei societăţi.

6.5. EFECTELE GESTIONĂRII DEŞEURILOR ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE

A POPULAŢIEI

Gestionarea neadecvată a deşeurilor conduce la numeroase cazuri de

contaminare a solului şi a apei subterane, afectând sănătatea umană.
Sunt activităţi de gestionare a deşeurilor care pot prezenta un potenţial
risc pentru mediu, pentru că, diferitele metode de gestionare implică emisia
unor poluanţi în mediu.
De exemplu, poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi/sau cu suspensii
antrenate de vânt este evidentă în zona depozitelor orăşeneşti actuale
neconforme, unde nu se practică exploatarea pe celule şi acoperirea lor cu
materiale inerte.
Încă numeroase depozite de deşeuri orăşeneşti sunt, de fapt, gropi
amenajate necorespunzător, aceasta reflectându-se în: lipsa împrejmuirilor,, a
sistemuuil de drenare- colectare a scurgerilor şi infiltraţiilor,etc.
Principalele forme de impact şi de risc, determinate de depozitele de
deşeuri orăşeneşti şi industriale, în ordinea percepţiei populaţiei sunt:
- modificări de peisaj, disconfort vizual şi olfactiv;
- poluarea aerului;
- poluarea apelor de suprafaţă şi subterane.
Conform legislaţiei de mediu, operatorii economici au obligaţia de a
valorifica deşeurile proprii, prin reciclare, valorificare energetică şi tratare, în
scopul diminuării gradului de periculozitate. La sfârşitul anului 2009, erau în
funcţiune 199 depozite pentru deşeuri municipale, din care: 20 depozite de
deşeuri conforme cerinţelor Directivei 1999/31/CE; 179 depozite neconforme
cerinţelor Directivei 99/31/CE, care vor sista depozitarea etapizat, până la data
de 16 iulie 2017.
În judeţul Mureş, în anul 2013 se va finaliza realizarea unei staţii de
tratare mecano-biologică şi un depozit ecologic de deşeuri (cu o capacitate de
5 milioane m3, din care prima celulă va avea o capacitate de 1,25 milioane
m3), la Sînpaul[24].
Un obiectiv major al este de a implementa acţiuni, proceduri şi investiţii
de mediu în vederea atingerii ţintelor propuse. Se urmăreşte, de asemenea,
încurajarea participării publicului la luarea deciziilor în probleme de mediu.
Din punct de vedere al igienei, aerul influenţează sănătatea atât prin
compoziţia sa chimică, cât şi prin proprietăţile sale fizice (temperatură,
umiditate, curenţi de aer, radioactivitate, presiune). Acţiunea poluanţilor
atmosferici asupra organismului se traduce în efecte acute şi cronice care pot

114
fi cuantificate prin modificarea unor indicatori specifici (mortalitate, morbiditate
etc.).
Efectele directe sunt reprezentate de modificările care apar în starea de
sănătate a populaţiei ca urmare a expunerii la agenţi poluanţi.
Aceste modificări se pot traduce în ordinea gravităţii prin: creşterea
mortalităţii, creşterea morbidităţii, apariţia unor simptome sau modificării fizio-
patologice, apariţia unor modificări fiziologice directe şi/sau încărcarea
organismului cu agentul sau agenţii poluanţi.
Efectele de lungă durată sunt caracterizate prin apariţia unor fenomene
patologice în urma expunerii prelungite la poluanţii atmosferici. Aceste efecte
pot fi rezultatul acumulării poluanţilor în organism, în situaţia poluanţilor
cumulativi (Pb, F etc.), până când încărcarea atinge pragul toxic. Efectele de
lungă durată apar după intervale lungi de timp de expunere care pot fi de ani
sau chiar de zeci de ani. Manifestările patologice pot îmbrăca aspecte
specifice poluanţilor (intoxicaţii cronice, fenomene alergice, efecte
carcinogene, mutagene şi teratogene) sau pot fi caracterizate prin apariţia
unor îmbolnăviri cu etimologie multiplă, în care poluanţii să reprezinte unul
dintre agenţii etimologici determinanţi sau agravanţi (boli respiratorii acute şi
cronice, anemii etc.).
Scurgerile de pe versanţii depozitelor aflate în apropierea apelor de
suprafaţă contribuie la poluarea acestora cu substanţe organice şi suspensii.
Depozitele neimpermeabilizate de deşeuri urbane sunt sursa infestării
apelor subterane cu nitraţi şi nitriţi, dar şi cu alte elemente poluante. Atât
exfiltraţiile din depozite, cât şi apele scurse pe versanţi, influenţează calitatea
solurilor înconjurătoare, fapt ce se repercutează asupra folosinţei acestora.
Scoaterea din circuitul natural/economic a terenurilor pentru depozitele
de deşeuri este un proces considerat temporar, dar care în termenii
conceptului de "dezvoltare durabilă", se întinde pe durata a cel puţin două
generaţii, dacă se însumează perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare
(15-30 ani), refacere ecologică şi postmonitorizare (15-20 ani). În termeni de
biodiversitate, un depozit de deşeuri înseamnă eliminarea de pe suprafaţa
afectată acestei folosinţe, a unui numar de 30-300 specii/ha, fără a considera
şi populaţia microbiologică a solului.
În plus, biocenozele din vecinatatea depozitului se modifică şi ele, în
sensul că:
-în asociaţiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice
zonelor poluate;
-unele mamifere, păsări, insecte, părăsesc zona în avantajul celor care
îşi asigură hrana în gunoaie (şobolani, ciori).
Actualele practici de colectare/transport/depozitare a deşeurilor urbane,
facilitează înmulţirea şi diseminarea agenţilor patogeni şi a vectorilor acestora:

115
insecte, şobolani, ciori, câini vagabonzi. Un aspect negativ este acela că multe
din materialele reciclabile şi utile sunt depozitate împreună cu cele
nereciclabile; fiind amestecate şi contaminate din punct de vedere chimic şi
biologic, recuperarea lor devenind dificilă. Toate aceste considerente conduc
la concluzia că gestiunea deşeurilor necesită adoptarea unor măsuri specifice,
adecvate fiecărei faze de eliminare a deşeurilor în mediu.
La nivel naţional a fost iniţiat un proiect ecologist "Let's Do It, Romania!",
care, de la început şi-a propus curăţarea mormanelor de gunoi din arealele
naturale ale ţării intr-o singură zi. Această acţiune se desfăşoară în luna
septembrie, dar ca şi participanţi la această acţiune, putem afirma că pentru
atingerea obiectivelor ar trebui să existe o mai multă înţelegere şi implicare din
partea populaţiei, dar şi din partea autorităţilor locale.

116
 BIBLIOGRAFIE

[1] Antonescu N.-Valorificarea energetică a deşeurilor, Editura Tehnică,

Bucureşti,1988.
[2] Apostol T., Mărculescu C.- Managementul deşeurilor solide, Editura
AGIR, Bucureşti, 2006.
[3] Asociaţia Regională pentru protecţia Mediului Sibiu, Asociaţia
Autorităţilor Locale şi Regionale din Norvegia- Ghid privind managementul
deşeurilor, Sibiu, 2011.
[4] Axinte Stela, Agafiţei Alina, Axinte Lorica, Chiriac C.- Cercetări
privind tehnologia de compostare a reziduurilor organice dintr-o fermă agricolă
complexă, Lucrările simpozionului " Disaster and Pollution Monitoring", Iaşi,
2004.
[5] Axinte Stela, Chiriac C.- Prepararea composturilor din reziduuri
organice şi folosirea lor în agricultură, Raport tehnic la contractul nr. 5002/93,
cu MCT, 58 pag., Iaşi, 1993.
[6] Băhnăreanu C. - Securitate energetică, Editura Universităţii Naţionale
“Carol I”, Bucureşti, 2008.
[7] Bejan M., Lakatos D.G., Cherecheş I. A.- Despre valorificarea
deşeurilor, U. T. Cluj- Napoca, 2006.
[8] Bold O. V.- Depozitarea, tratarea şi reciclarea deşeurilor, Bucureşti
Editura Matrix Rom, 2004.
[9] Bold O. V., Mărăcineanu A.- Managementul deşeurilor solide,
Bucureşti Editura Matrix Rom, 2003.
[10] Burcea S.- Managementul deşeurilor urbane. Perspectiva
europeană comparată”, Ed. ASE, Bucureşti, 2009.
[11] Căpăţână Camelia, Racoceanu C.- Deşeuri., Bucureşti, Editura
Matrix Rom, 2003.
[12] Câmpeanu V.- Dezvoltarea durabilă şi managementul mediului,
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007.
[13] Fometescu Gh. - Depozitarea şi neutralizarea reziduurilor menajere,
“Constantin Brâncuşi” University – Engineering Faculty, University’ s day,8 th
International Conference, Târgu Jiu, May 24-26, 2002.
[14] McDougall F., White P., Franke M.,Hindle P.- Integrated solid waste
management-a life cycle inventory”, Blackwell Publishing, 2001.
[15] Mustine M. - Le compost, Dubusoc, Paris, p.119, 1993.
[16] Navarro A. - Déchets et environnement, INSA de Lyon, 1995.
[17] Negrea A., Cocheci L., Pode R. - Managementul integrat al
deşeurilor solide orăşeneşti, Ed. Politehnică, Timişoara, 2007.

117
 [18] Oros V., Drăghici Camelia - Managementul deşeurilor, Braşov,
2002.
[19] Păunescu I., Atudorei A. - Gestionarea deşeurilor urbane, Bucureşti,
Editura Matrix Rom, 2002.
[20] Rusu T., Bajan M. - Deşeul-sursă de venit, Ed. Mediamira, Cluj-
Napoca, 2006.
[21] Ungureanu Marilena., Pătraşcu Roxana- Tehnologii curate, Ed. Agir,
2000.
[22] United Nations, Agenda 21, Capitolul 9 "Protection of the
Atmosphere", Rio de Janeiro, 1992.
[23] Wehry A., Orlescu M. Reciclarea şi depozitarea ecologică a
deşeurilor, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, 2002.
[24] apmms.anpm.ro/Mediu.
[25] ro.wikipedia.org.
[26] www.anpm.ro/Mediu/raport_privind_starea_mediului_in_romania.
[27] www.creeaza.com/legislatie/administratie/ecologiemediu/Compostar
e-deseuri.
[28] www.inginerie-electrica.ro/acqu/pdf/2008.
[29] www.mmediu.ro/- HOTARARE nr. 1.470 din 9 septembrie 2004
privind aprobarea Strategiei naţionale de gestionare a deşeurilor şi a Planului
naţional de gestionare a deşeurilor.
[30] LEGEA nr. 211 din 15 noiembrie 2011 privind regimul deşeurilor.
[31] www.un.org/esa/sustdev/documents/agenda21/english/agenda21chapte
r9 htm.

118
119
 ANEXE

ANEXA 1. INSCRIEREA/ CLASIFICAREA DESEURILOR

Lista Europeana a deşeurilor cuprinde 20 de categorii de deşeuri
clasificate în funcţie de activitatea generatoare. Fiecare categorie de deşeuri
cuprinde mai multe tipuri de deşeuri periculoase sau nepericuloase, cele
periculoase fiind marcate cu asterics.

120
ANEXA 2. (ANEXA 4 LA LEGEA NR. 211 DIN 15 NOIEMBRIE 2011,
PRIVIND REGIMUL DEŞEURILOR) – PUBLICATĂ ÎN MONITORUL
OFICIAL NR. 837 DIN 25 NOIEMBRIE 2011

Proprietăţi ale deşeurilor care fac ca acestea să fie periculoase

H 1 - "Explozive": substanţe şi preparate care pot exploda sub efectul
unei scântei sau care sunt mai sensibile la şocuri ori frecare decât
dinitrobenzenul;
H 2 - "Oxidante": substanţe şi preparate care produc reacţii puternic
exoterme în contact cu alte substanţe, mai ales cu substanţe inflamabile;
H 3-A - "Foarte inflamabile":
a) substanţe şi preparate lichide care au punctul de aprindere
sub 21 °C (inclusiv lichide extrem de inflamabile);
b) substanţe şi preparate care se pot încălzi până la aprindere
în contact cu aerul la temperatura ambiantă, fără aport de energie; sau
c) substanţe şi preparate în stare solidă care se pot aprinde cu
uşurinţă după un contact scurt cu o sursă de aprindere şi care continuă să
ardă ori să se consume şi după îndepărtarea sursei de aprindere; sau
d) substanţe şi preparate gazoase care se inflamează în aer la
presiune normală; sau
e) substanţe şi preparate care, în contact cu apa sau cu aerul
umed, produc gaze foarte inflamabile în cantităţi periculoase.

H 3-B - "Inflamabile": substanţe şi preparate lichide care au punctul de

aprindere egal sau mai mare de 21 °C şi mai mic sau egal cu 55 °C;H 4 -
"Iritante": substanţele şi preparatele necorozive care, prin contact imediat,
prelungit sau repetat cu pielea ori cu mucoasa, pot provoca inflamaţii;
H 5 - "Nocive": substanţe şi preparate care, în cazul în care sunt
inhalate sau ingerate ori pătrund prin piele, pot constitui riscuri limitate pentru
sănătate;
H 6 - "Toxice": substanţe şi preparate (inclusiv substanţe şi preparate
foarte toxice) care, în cazul în care sunt inhalate sau ingerate ori pătrund prin
piele, pot produce vătămări serioase, acute sau cronice pentru sănătate şi pot
fi chiar letale;
H 7 - "Cancerigene": substanţe şi preparate care, în cazul în care sunt
inhalate sau ingerate ori pătrund prin piele, pot induce cancer sau creşterea
incidenţei lui;
H 8 - "Corozive": substanţe şi preparate care pot distruge ţesuturile vii la
contactul cu acestea;

121
 H 9 - "Infecţioase": substanţe şi preparate cu conţinut de
microorganisme viabile sau toxine ale acestora care sunt cunoscute ca
producând boli la om ori la alte organisme vii;
H 10 - "Toxice pentru reproducere": substanţe şi preparate care, în cazul
în care sunt inhalate sau ingerate ori pătrund prin piele, pot induce malformaţii
congenitale neereditare sau creşterea incidenţei acestora;
H 11 - "Mutagene": substanţe şi preparate care, în cazul în care sunt
inhalate sau ingerate ori pătrund prin piele, pot produce defecte genetice
ereditare sau creşterea incidenţei acestora;
H 12 - deşeuri care emit gaze toxice sau foarte toxice în contact cu apa,
aerul ori un acid;
H 13 - "Sensibilizante": substanţe şi preparate care, în cazul în care sunt
inhalate sau pătrund prin piele, pot cauza o reacţie de hipersensibilizare, astfel
încât expunerea ulterioară la substanţa sau preparatul respectiv poate
produce efecte nefaste caracteristice;
H 14 - "Ecotoxice": deşeuri care prezintă sau pot prezenta riscuri
imediate ori întârziate pentru unul sau mai multe sectoare ale mediului
înconjurător;
H 15 - deşeuri capabile prin orice mijloace, după eliminare, să producă
altă substanţă, de exemplu, levigat, care posedă oricare din caracteristicile
prezentate mai sus.
1. Atribuirea caracteristicilor de pericol "toxic" (şi "foarte toxic"), "nociv",
"coroziv", "iritant", "cancerigen", "toxic pentru reproducere", "mutagen" şi
"ecotoxic" se bazează pe criteriile formulate în anexa nr. 1 la Hotărârea
Guvernului nr. 1.408/2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea
substanţelor periculoase.
2. Atunci când este cazul, se aplică valorile-limită enumerate în anexele
la Hotărârea Guvernului nr. 937/2010 privind clasificarea, ambalarea şi
etichetarea la introducerea pe piaţă a preparatelor periculoase.
Metodele care trebuie utilizate sunt descrise în anexa la Hotărârea
Guvernului nr. 1.408/2008.

122
ANEXA 3. DOCUMENTE CU PRIVIRE LA GESTIUNEA DESEURILOR
1) Convenț ia de la Basel(Legea nr. 6 din 25 ianuarie 1991);
2) Salubrizarea localităț ilor(Legea nr. 101 din 25 aprilie 2006);
3) Gospodărirea localităț ilor urbane si rurale;
4) Regimul deș eurilor(OUGnr. 78 din 16 iunie2000);
5) Gestionarea deș eurilor industriale reciclabile;
6) Regimul bateriilor ș i acumulatorilor(Hotarârea Guvernului României
nr. 1.057 din 18 octombrie 2001);
7) Incinerarea deș eurilor(Hotarârea Guvernului României nr. 128 din 14
februarie 2002);
8) Evidenț a gestiunii deș eurilor;
9) Deș eurile periculoase;
10)Lista deș eurilor;
11) Gestionarea anvelopelor uzate(Hotarârea Guvernului României nr.
170 din 12 februarie 2004);
12) Strategia naț ională de gestionare a deș eurilor;
13) Planul naț ional de gestionare a deș eurilor;
14) Gestionarea vehiculelor scoase din uz;
15) Deș eurile de echipamente electrice ș i electronice(Hotarârea
Guvernului României nr. 448 din 19 mai 2005);
16) Gestionarea ambalajelor ș i deș eurilor de ambalaje;
17) Controlul transportului deș eurilor
18) Protecț ia solurilor(Ordinul nr. 344/708 din 2004);
19) Nămolurile de epurare(Ordinul nr. 344/708 din 2004);
20) Metodele de prelevare a probelor cantităț ilor de azbest în
mediu(Ordinul nr. 108 din 16 februarie 2005);
21) Certificatul de distrugere la preluarea vehiculelor(Ordinul nr.
87/527/411 din 2005);
22) Obiectivele anuale de valorificare ș i reciclare a deș eurilor de
ambalaje.

123
ANEXA 4. MANAGEMENTUL DESEURILOR – TRANSPUNERE SI
IMPLEMENTARE – ACQUIS COMUNITAR

Nr. Aquis comunitar Legislaţie naţională

crt. Managementul deşeurilor
0 1 2
1 Directiva Consiliului - OM nr.757/26.11.2004 (MO nr.
75/442/CEE din 15 iulie 86/26.01.2005) privind aprobarea Normelor
1975 privind deşeurile Tehnice cu privire la depozitarea deşeurilor
Amendată prin 31991L0156 - OM Nr. 1230/2005 (MO Nr. 1101/2005)
Amendată prin 31991L0692 privind modificarea anexei la OM MMGA nr.
Amendată prin 31996D0350 757/2004 pentru aprobarea normelor tehnice
Derogată prin 31996L0059 privind depozitarea deşeurilor.
Amendată prin 32003R1882 - HG nr. 268/31.03.2005 (MO nr.
Amendament propus de 332/28.04.2005) cu privire la incinerarea
52003PC0731 deşeurilor (care amendează HG nr.
52003PC0789. 128/14.02.2002 (MO nr. 160/06.03.2002)
- OM Nr. 756/26.11.2004 ( MO nr
86bis/26.01.2006) pentru aprobarea Normelor
Tehnice de incinerare a deşeurilor.
2 Directiva Consiliului - HG NR. 349/21.04.2005 (MO NR.
1999/31/CE din 26 aprilie 394/10.05.2005) privind depozitarea
1999 cu privire la deşeurilor (care abrogă şi înlocuieşte HG nr.
depozitarea deşeurilor 162/20.02.2002
Amendată prin 303R1882. - OM nr. 95/12.02.2005 (MO nr
194/08.03.2005) privind stabilirea criteriilor de
acceptare şi procedurilor preliminare de
acceptare a deşeurilor la depozitare şi lista
naţională de deşeuri acceptate în fiecare
clasă de depozit de deşeuri
- OM nr.757/26.11.2004 (MO nr.
86/26.01.2005) privind aprobarea
Normativului Tehnic referitor la depozitarea
deşeurilor
OM Nr. 1230/30.11.2005 (MO Nr.
1101/07.12.2005) privind modificarea anexei
la OM MMGA nr. 757/2004 pentru aprobarea
normelor tehnice privind depozitarea
deşeurilor.
OM Nr. 1274/14,12,2005 (MO Nr.
1180/28,12,2005)
privind emiterea avizului de mediu la
încetarea activităţilor de eliminare a
deşeurilor, respectiv depozitare şi incinerare.

124
0 1 2
3 Decizia Consiliului - OM nr. 95/12.02.2005 (MO nr
2003/33/CE din 19 decembrie 194/08.03.2005) privind stabilirea criteriilor de
2002 privind stabilirea acceptare şi procedurilor preliminare de
criteriilor şi procedurilor de acceptare a deşeurilor la depozitare şi lista
acceptare a deşeurilor la naţională de deşeuri acceptate în fiecare clasă
depozitare conform Articolului de depozit de deşeuri
16 şi a Anexei II a Directivei
1999/31/CE.
4 Directiva 2000/76/CE a - HG nr. 268/31.03.2005 (MO
Parlamentului şi Consiliului nr.332/20.04.2005) pentru modificarea şi
European din 4 decembrie completarea HG nr. 128/2002 privind
2000, privind incinerarea incinerarea deşeurilor Implementata prin
deşeurilor. OM.nr.756/26.11.2004 (MO nr.86/26.01.2005)
pentru aprobarea Normelor privind incinerarea
deşeurilor
- OM Nr. 698/940/10.08.2005 (MO Nr.
858/23.09.2005) privind aprobarea Criteriilor
de evaluare a echipamentului de neutralizare
prin sterilizare termică a deşeurilor rezultate
din activităţi medicale.
- OM comun MMGA şi MEC Nr. 1248 şi 1426/
din 07.12.2005 şi 19.12.2005 (MO nr
21/10.01.2006 pentru stabilirea proceduri şi
criteriile permise pentru persoanele juridice
responsabile cu stabilirea obiectivelor anuale
de recuperare şi reciclare a deşeurilor de
ambalaje(Care abrogă OM nr. 338/13.08.2004
al MMGA şi nr. 625/31.08.2004 al MEC)
5 Directiva Parlamentului şi a - HG nr.621/23.06.2005 (MO Nr.
Consiliului European 639/20,07,2005) pentru amendarea HG nr.
94/62/CE din 20 decembrie 899/10.06.2004, privind gestionarea
1994 privind ambalajele şi ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje,
deşeurile de ambalaje abrogă HG Nr. 349/2002 cu modificările şi
Amendată prin 32003R1882 completările ulterioare.
Amendată prin 32004L0012 - OM Nr. 927/06,10,2005 (MO Nr.
Amendament propus de 929/18,10,2005) privind procedura de
52004PC0127. raportare a datelor referitoare la ambalaje şi
deşeuri de ambalaje (abrogă OM nr.
880/20.12.2004)
- OM comun MMGA,MET si MAI Nr
1229/731/1095( MO nr 27/12.01.2006) pentru
aprobarea procedurii si criteriilor de autorizare
a operatorilor economici in vederea preluării
125
 responsabilităţii privind realizarea obiectivelor
anuale de valorificare si reciclare a deşeurilor
de ambalaje (care amendează OM nr
338/13.08.2004 al MMGA si nr
625/31.08.2004 al MEC)
6 Decizia Comisiei - HG nr.621/23.06.2005 (MO Nr.
nr.1999/177/CE din 8 639/20,07,2005) pentru amendarea HG nr.
februarie 1999 care stabileşte 899/10.06.2004, privind gestionarea
condiţiile pentru derogare ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje,
privind nivelul concentraţiei de abrogă HG Nr. 349/2002 cu modificările şi
metale grele din lăzile şi completările ulterioare.
paleţii de plastic, stabilită în
Directiva 94/62/CE referitoare
la ambalaje şi deşeurile de
ambalaje.
7 Decizia Comisiei - HG nr.621/23.06.2005 (MO Nr.
nr.97/129/CE din 28 639/20,07,2005) pentru amendarea HG nr.
ianuarie1997 care stabileşte 899/10.06.2004, privind gestionarea
sistemul de identificare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje,
materialelor utilizate ca abrogă HG Nr. 349/2002 cu modificările şi
ambalaje în conformitate cu completările ulterioare.
Directiva 94/62/CE a
Parlamentului şi Comisiei
Europene privind ambalajele
şi deşeurile de ambalaje.
8 Decizia Comisiei nr. - HG nr.621/23.06.2005 (MO Nr.
97/138/CE din 3 februarie 639/20,07,2005) pentru amendarea HG nr.
1997 care stabileşte formatul 899/10.06.2004, privind gestionarea
de raportare al bazei de date ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje,
în conformitate cu Directiva abrogă HG Nr. 349/2002 cu modificările şi
Parlamentului şi Consiliului completările ulterioare.
European 94/62/CE privind - OM Nr. 927/06,10,2005 (MO Nr.
ambalajele şi deşeurile de 929/18,10,2005) privind procedura de
ambalaje. raportare a datelor referitoare la ambalaje şi
deşeuri de ambalaje
(abrogă OM nr. 880/20.12.2004)
9 Directiva 2000/53/CE a - HG nr.2406/21.12.2004 (MO
Parlamentului şi Consiliului nr.32/11.01.2005) privind vehiculelor scoase
European din 18 septembrie din uz.
2000 privind vehiculele - OM nr.88/10.02.2005 (MO
scoase din uz nr.260/29.03.2005) privind materialele şi
Amendată prin 32002D0525 componentele vehiculelor exceptate de la
Amendată prin 32005D0063 aplicarea art. 4 alin. (1) din HG nr. 2.406/2004
privind gestionarea vehiculelor scoase din uz.
Implementat prin OM Nr. 1224/722/2005 (MO
126
 Nr. 1178/27,12,2005) privind stabilirea
modalităţilor de identificare a containerelor
pentru diferite materiale în sensul aplicării
selective (la MAI).
10 Decizia Comisiei nr. OM 87/10.02.2005 (OJ Nr. 295/8.04.2005)
2002/151/CE din19 februarie privind modelul şi cerinţele certificatului de
2002 privind minimum de distrugere emis de întreprinderile autorizate
cerinţe pentru certificatul de când primesc vehiculele uzate pentru
distrugere emis în acord cu recuperare
Articolul 5(3) al Directivei
2000/53 a Parlamentului şi
Consiliului European privind
vehiculele scoase din uz (Text
cu relevanta EEA) (notificat
sub nr. Document C(2002)
518).
11 Decizia Comisiei - HG nr. 2406/21.12.2004 (OM nr.
nr.2003/138/CE din 27 32/11.01.2005) privind gestionarea vehiculelor
februarie 2003 care stabileşte scoase din uz
standardele de codare a
componentelor şi materialelor
vehiculelor conform Directivei
2000/53/CE a Parlamentului şi
Comisiei Europene în ceea ce
priveşte vehiculele scoase din
uz.
12 Directiva 2002/96/CE a
-HG nr.448/19.05.2005 (MO nr.491/
Parlamentului şi Consiliului 10.06.2005) privind deşeurile de echipamente
European din 27 ianuarie electrice şi electronice. OM Nr.
2003 privind deşeurile de 901/30,09,2005 (MO Nr. 910/12,10,2005)
echipamente electrice şi
privind măsuri speciale de colectare a DEEE
electronice – Declaraţie
care prezintă risc pentru sănătatea
comuna a Parlamentului,
operatorilor.
Consiliului şi Comisiei
- OM Nr. 1225/29,11,2005 (MO Nr.
Europene referitoare la
1161/21,12,2005) pentru aprobarea procedurii
articolul 9 şi criteriilor de evaluare şi autorizare a
Amendată prin 32003L0108. organizaţiilor colective care îndeplinesc ţintele
anuale de colectare, refolosire, reciclare şi
recuperare a EEE.
- OM Nr. 1223/29,11,2005 pentru
înregistrarea procedurilor de raportare a
DEEE şi EEE.
13 Directiva 2002/95/CE a - HG Nr. 992/2005 (MO Nr. 822/12,09,2005)
Parlamentului şi Consiliului privind restricţia de utilizare a anumitor
European din 27 ianuarie substanţe periculoase în echipamente
127
 2003, privind restricţiile de electrice şi electronice
folosire a anumitor substanţe
periculoase în echipamentele
electrice şi electronice.
Amendament propus
52004PC0606.
14 Directiva Consiliului 96/59/CE HG nr. 291/14.04.2005 (MO nr.
din 16 septembrie 1996 330/19.09.2005) pentru amendarea HG nr.
privind eliminarea bifenililor şi 173/13.03.2000 pentru reglementarea
trifenililor policloruraţi regimului special privind gestiunea şi controlul
(PCB/PCT). bifenililor policloruraţi şi a altor compuşi
similari
OM Nr. 1018/2005 (MO Nr. 966/01,11,2005)
privind înfiinţarea Secretariatului tehnic pentru
gestiunea şi controlul compuşilor desemnaţi,
în cadrul Direcţiei de gestiune a deşeurilor şi
substanţelor chimice periculoase (Care
abrogă OM nr.279/03.04.2002)
15 Regulamentul Consiliului CEE nr. 259/93 din 1 - HG nr.514/0906.2005
februarie 1993 privind controlul transportului (MO Nr. 505/14,06,2005)
deşeurilor în, dinspre şi înspre Comunitatea pentru completarea HG
Europeană nr.228/20.02.2004, )
Amendat prin 31997R0120 privind controlul introducerii
Amendat prin 31999D0816 în ţară a deşeurilor
Amendat prin 32001R2557 nepericuloase în vederea
97/640/CE: Decizia Consiliului din 22 septembrie importului, perfecţionării
1997 nr.97/640, cu privire la aprobarea în numele active şi tranzitului.
Comunităţii, a amendamentului la Convenţia de - HG nr.514/09.06.2005
la Basel (1989) privind controlul transportului (Transmisa la MO in
peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al vederea publicării) privind
eliminării acestora, conform Deciziei III / 1 a controlul introducerii in tara
Conferinţei Părţilor a deşeurilor
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1420/1999 din nepericuloase in vederea
29 aprilie 1999, care stabileşte regulile şi importului,perfecţionării
procedurile comune care se referă la transportul active şi tranzitului,care
către diferite ţări nemembre OECD a diferitelor completează HG
tipuri de deşeuri nr.228/20.02.2004.
Amendat prin 32000R1208
Amendat prin 32000R2630
Amendat prin 32001R0077
Amendat prin 32001R1800
Amendat prin 32001R2243
Amendat prin 32003R2118
Amendat prin 32005R0105
Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1547/1999 care
128
stabileşte procedurile de control sub
Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 259/93 cu
privire la transportul diferitelor tipuri de deşeuri
către anumite ţări la care Decizia finală a OECDC
(92)39 nu se aplică
Amendat prin 32000R0334
Amendat prin 32000R0354
Amendat prin 32000R1208
Amendat prin 32000R1552
Amendat prin 32001R0077
Amendat prin 32001R1800
Amendat prin 32001R2243
Amendat prin 32003R2118
Amendat prin 32005R0105
Decizia Comisiei 94/575/CE din 20 iulie 1994
care determină procedura de control sub
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 259/93 cu
privire la diferite transporturi de deşeuri către
diferite ţări nemembre OECD Decizia Comisiei nr.
94/774/CE din 24 noiembrie 1994 cu privire la
transportul deşeurilor periculoase.

129