BOMBA NUCLEARA

Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki au

constat în două atacuri nucleare implicând aruncarea a
două bombe atomice, produse de Statele Unite ale Americii, la
sfârșitul celui de-al doilea război mondial, asupra a două orașe
din Japonia, Hiroshima și Nagasaki. La momentul lansării celor
două bombe atomice – deși războiul din Europa se terminase prin
capitularea necondiționată a Germaniei – Japonia și Statele Unite
ale Americii se aflau încă în stare de război. La 6
august 1945 bomba atomică cunoscută ca "Little Boy" a fost
aruncată deasupra orașului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9
august 1945, cea de-a doua bombă atomică, cunoscută ca "Fat
Man", a fost detonată deasupra orașului Nagasaki.
Arma nucleară (sau Bomba nucleară) este un dispozitiv ce
eliberează într-o manieră explozivă energia nucleară produsă de
o reacție în lanț de fisiune sau fisiune/ fuziune.[1]
Arma nucleară face parte din categoria armelor de distrugere în
masă destinate uciderii unui număr mare de oameni și distrugerii
structurilor construite de om, respectiv a biosferei în general.
Prima armă nucleară cu fisiune a eliberat o cantitate de energie
echivalentă cu cea rezultată din explozia a 20.000 tone de TNT
(trinitrotoluen), în timp ce prima armă termonucleară (cu fisiune și
fuziune) a eliberat o energie echivalentă cu 10.000.000 tone de
TNT. La nivelul anului 2012 pe plan mondial existau circa 19.000
de focoase nucleare din care 4.400 sunt menținute în stare
operațională, gata oricând pentru a fi utilizate.[2]
Distrugerea reciprocă este asigurată în cazul folosirii acestora
împotriva unei entități care posedă arme nucleare.
În prezent există două tipuri de arme nucleare: cele bazate
exclusiv pe reacția de fisiune nucleară și cele care utilizează
fisiunea nucleară pentru amorsarea reacției de fuziune nucleară.[3]
Armele bazate pe fisiunea nucleară constau dintr-o cantitate de
uraniu îmbogățit care formează o masă supra-critică în care se
dezvoltă exponențial reacția în lanț. Masa supra-critică se
realizează fie prin implantarea unei piese din material fisionabil
în masa subcritică(metoda proiectilului) fie prin comprimarea (cu
explozivi chimici) unei sfere de material fisionabil până se atinge
masa supra-critică (metoda imploziei).
Arma nucleară cu fuziune (arma termonucleară, bomba cu
Hidrogen) folosește energia rezultată din fisiune pentru a
comprima și încălzi deuteriul și tritiul până aceștia fuzionează.
Există și arme nucleare cu destinații speciale precum arma
cu neutroni sau arma cu contaminare radioactivă. Arma cu
neutroni este o armă termonucleară construită special pentru a
produce un flux mare de neutroni ce produce multe decese dar nu
produce contaminare radioactivă și nu afectează
construcțiile. Arma cu contaminare este o armă cu fisiune învelită
cu un material (cobalt, aur) care prin activare produce o
contaminare radioactivă extrem de puternică. Proiectile cu uraniu
sărăcit au fost dezvoltate și testate în anii `70 în scopul întăririi
puterii de penetrare. Aceste muniții sunt cu dispersie de substanțe
radioactive care, inhalate sau ingerate devin letale.
Din punct de vedere al strategiei militare armele nucleare se
împart în : arme strategice (care vizează țări sau populații mari)
sau tactice (utilizate numai pe câmpul de luptă). Armele nucleare
strategice sunt transportate la țintă cu avioane sau rachete.
Armele tactice sunt transportate cu rachete, artilerie, torpile, etc.
În perioada 1960-1980 SUA și URSS au folosit dispozitive
explozive bazate pe energie nucleară pentru scopuri comerciale
(explozii nucleare pașnice). Tratatul de eliminare a testelor
nucleare din 1966 a interzis toate exploziile nucleare, indiferent
de scopul lor.[4]

Explozia nucleară are efecte imediate și întârziate. Unda de

șoc, radiația termică, radiația ionizantă promptă produc distrugeri
mari în câteva secunde sau minute de la detonare. Efectele
întârziate precum căderile radioactive acționează pe perioade
mari de timp, de la ore la ani.[5]

 Unda de șoc produce modificarea bruscă a presiunii aerului și

vânturi puternice. Construcțiile mari sunt distruse de
modificarea presiunii aerului în timp ce vânturile puternice
distrug vegetația și omoară oamenii. Dacă explozia are loc la
suprafața sau în apropierea solului se produce un crater din
care materialul este ridicat în atmosferă, de unde revine sub
forma de depuneri radioactive.

 Circa 35% din energia exploziei este sub forma de radiație

luminoasă și termică (căldură). Radiația luminoasă produce
orbirea prin arderea retinei. Radiația termică produce arsuri
ființelor vii și incendierea materialelor combustibile.

 Efectele radiațiilor nucleare directe sunt în general mai mici

decât cele ale undei de șoc sau radiației termice. La armele cu
neutroni spre exemplu efectul radiației directe (neutroni) este
cel mai puternic. Iradierea directă cu radiații nucleare duce la
deces sau în cazul dozelor mai mici la boala de iradiere.
 Particulele radioactive ridicate în atmosferă (norul în formă de
ciupercă) revin pe pământ în apropierea locului exploziei. Ele
nu produc multe decese deoarece afectează zona unde
oamenii au fost deja uciși de celelalte efecte. În funcție de
condițiile meteorologice, norul radioactiv poate fi deplasat la
distanțe mari iar depunerile pe sol pot afecta zonele mai
îndepărtate.
 Undele electromagnetice produse de explozie rezultă prin
absorbția radiației gama în aer și în sol. Pulsul de unde
electromagnetice generează câmpuri electrice de mii de volți
pe durate extrem de scurte. Consecințele privesc în special
comunicațiile și rețelele electrice.
Istoria armei nucleare începe cu scrisoarea trimisă de Albert
Einstein la 2 august 1939 președintelui Franklin D. Roosevelt. La
scurt timp guvernul SUA a lansat proiectul de realizare a armei
nucleare cunoscut sub numele de “Proiectul Manhattan”.[6]
Deoarece pentru realizarea armei nucleare era nevoie de uraniu
îmbogățit a fost construită la Oak Ridge – Tennessee o instalație
de îmbogățire prin procedeul de difuzie gazoasă, pus la punct de
Harold Urey, iar la Universitatea California Ernest Lawrence a pus
la punct procedeul separării magnetice a izotopilor uraniului. Pe
parcursul a șase ani, 1939-1945 în proiectul Manhattan au fost
cheltuiți peste 2 miliarde de dolari.
La proiectul Manhattan au participat a pleiadă de savanți conduși
de Robert Oppenheimer: David Bohm, Leo Szilard, Eugene
Wigner, Otto Frisch, Rudolf Peierls, Felix Bloch, Niels Bohr,
Emilio Segre, Enrico Fermi, Klaus Fuchs, Edward Teller. Prima
armă nucleară a fost testată la 16 iulie 1945 în deșertul New
Mexico.
Armele nucleare s-au folosit împotriva oamenilor doar de două
ori, și anume în anul 1945 în jurul încheierii celui de-al doilea
război mondial, când SUA au aruncat câte o singură bombă
atomică cu fisiune asupra orașelor
japoneze Hiroshima și Nagasaki. Primul eveniment a avut loc în
dimineața zilei de 6 august 1945, când Statele Unite ale Americii
au aruncat un dispozitiv tip pistol, cu uraniu, cu codul „Little Boy”
(Băiețelul), asupra orașului Hiroșhima. Al doilea eveniment a avut
loc după trei zile, la 9 august 1945, când un dispozitiv tip implozie,
cu plutoniu, cu codul „Fat Man” (Grasul), a fost aruncat asupra
orașului Nagasaki. Norul, sau „ciuperca” acestei bombe s-a înălțat
mai mult de 18 kilometri deasupra hipocentrului exploziei.
Folosirea acestor 2 bombe, din care a rezultat moartea imediată a
aproximativ 100.000 – 200.000 de oameni (majoritatea civili) și
chiar și mai mulți cu trecerea timpului, a fost și rămâne
controversată. Criticii spun că a fost un act de omucidere în masă
inutil, în timp ce alții sunt de părere că de fapt s-a limitat numărul
de victime de ambele părți prin grăbirea sfârșitului războiului și
evitarea unor lupte sângeroase pe teritoriul Japoniei; de
asemenea se aduce argumentul reducerii înaintării sovietice (și
comuniste) în Asia drept una din consecințele acestor bombe.
Opt țări din lume au armanent nuclear declarat: SUA, Rusia,
Marea Britanie, Franța, China, India, Pakistan și Coreea de Nord
Cel mai mare arsenal nuclear activ estimat îl are Rusia, cu 4.840
de focoase nucleare

Pentru realizarea bombei, s-a folosit o tehnologie simplă care a

constat în ciocnirea a două blocuri de uraniu 235 în urma căreia,
se atingea masa critică pentru a declanșa fisiunea.

Schema bombei tip „pușcă”: 1. Explozibil convențional (cordită),

folosit pentru propulsarea proiectilului; 2. Țeava sau tunul; 3.
Proiectilul din uraniu 235; 4. Cilindrul țintă, tot din uraniu 235.
Principalele părți componente ale bombei au fost cele două
cilindre de uraniu 235, acestea au fost împărțite în proiectil și ținta
(proporția 40:60). Proiectilul avea o lungime de 16 cm, 10 cm în
diametru și cântărea 25,6 kg. Acesta era format din 6 inele de
uraniu, protejate de o placă de oțel și de una de wolfram.
Proiectilul a fost ținut într-o cutie de oțel cu pereți de 2 mm
grosime. Ținta, a fost un cilindru format din 2 inele de uraniu
îmbogățit care cântăreau împreună 38,4 kg. Ambele cilindre au
fost învelite cu o camașă de bor, care avea rolul de a absorbi
neutronii. În momentul ciocnirii, învelișul de bor s-a desprins
lăsând să aibă loc reacția în camera din oțel și wolfram. Țeava de
oțel, prin care a trecut "proiectilul" avea diametrul de 10 cm,
lungimea de 180 cm și cântărea 450 de kg. Pentru ca proiectilul
să fie propulsat cu o viteză de 300 m/s, s-a folosit cordită, un
exploziv de artilerie, preparat din nitroglicerină și nitroceluloză[5].
Țeava, împreună cu materialele explozibile și fisionabile au fost
învelite într-un strat gros de plumb de aproximativ 60 cm, pentru a
proteja de radiații mecanismele electronice și mecanice ale
bombei. La începutul lunii mai 1945, bomba era construită, însă îi
lipsea încărcătura de uraniu îmbogățit care încă nu fusese livrată.
Schița bombei "Little Boy"

1. Stabilizatorul bombei
2. Capătul țevei
3. Detonatorul de presiune
4. Explozibil convențional (cordită)
5. Uraniu 235 - 6 inele cu o greutate totală de 26 kg. Acestea
jucau rolul proiectilului.
6. Barometru
7. Carcasa de oțel al bombei
8. Fitilul și dispozitivul de armare
9. Țeava din oțel cu diametrul de 10 cm și 200 cm lungime
10. Siguranța bombei
11. "Cămașă" de oțel
12. Uraniu 235 - două inele (38 kg). Acestea erau "ținta",
urmând să fie lovite de cele 6 inele de uraniu 235.
13. Cameră reflectorizantă din wolfram (2.300 kg)
14. Neutroni inițiatori
15. Altimetru și radar - în total 4 radare (APS-13)
16. Pârghie de siguranță (nu apare în schiță)