PĂTIMIREA SFINȚILOR MUCENICI GOMIL ȘI EUDOXIE

ȘI A CELOR ÎMPREUNĂ CU DÎNȘII

(6 SEPTEMBRIE)
Sfîntul Gomil a fost, pe vremea împărăției lui Traian Cezarul, mai mare în
casele împărătești. Iar cînd Traian era cu mulțimea oștirilor sale în părțile Răsăritului,
împăcînd cu sine pe iviri, pe sabromiți, pe osdroeni, pe arabi și alte popoare, atunci
numărîndu-și ostașii, a aflat între ei unsprezece mii de creștini care măr-turiseau pe
Hristos și se lepădau de închinăciunea idolilor. Pe aceștia toți i-a trimis în Armenia
cu necinste, nădăjduind că pentru această necinste se vor lepăda de Hristos și vor
jertfi la idoli, ca să fie puși iarăși în rînduiala lor ostășească și să fie cinstiți de dînsul.
Iar Gomil, fiind mai mare în rang, a mers înaintea împăratului și l-a ocărît pentru
păgînătate și pentru acel lucru fără de socoteală, căci, ieșind la război, singur își
împuținează oastea. Și s-a mărturisit pe sine că este creștin și gata a muri pentru
numele lui Iisus Hristos, Dumnezeu. Mîniindu-se împăratul asupra lui a poruncit să-
l bată fără de milă. Apoi l-a osîndit la moarte și îi tăiară cinstitul lui cap. Iar pe
creștinii trimiși la surghiun i-au pierdut cu felurite morți, dintre care zece mii au fost
răstigniți în pustia muntelui Ararat din Armenia, iar pe cei rămași i-au omorît cu alte
munci.
Sfîntul Eudoxie a fost pe vremea împărăției lui Dioclețian, care prigonea foarte
mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieșit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată
lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine
lui Dumnezeu, idolilor celor muți și fără glas. Atunci mulți din cei credincioși au voit
să trăiască mai bine în pustietăți și în munți cu fiarele, decît cu oamenii cei fărădelege
prin cetăți. Cei mai mulți din dregători și din oamenii slăviți, lăsîndu-și dregătoriile
și casele lor, se ascundeau prin locuri neștiute. Unul ca acesta era Eudoxie,
credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsîndu-și această
cinste, se ascunse cu femeia și cu copiii săi de păgîni, fugind de mînia împărătească.
Fiind pîrît la ighemonul Melitinei, ostașii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind
îmbrăcat cu haine proaste, i-a întîmpinat în cale și a fost întrebat de dînșii dacă nu a
auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzînd că pe sine îl caută pentru chinuire,
le-a zis: „De vă veți abate la mine să mîncați pîine în casa mea și să vă odihniți de
cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că știu unde se ascunde cu casa sa”. Auzind
ei s-au abătut la dînsul și, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor
cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirîndu-se, ziseră: „Pentru a ta facere de
bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deși te-am căutat
mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, știindu-te, să-i
spună”.
Vrînd ei să se ducă, i-a oprit pe dînșii, zicînd: „Așteptați-mă, fraților, că merg
și eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemîndu-
mă la nevoința mucenicească ca să fiu mărturisitor și martor al numelui Său Celui
sfînt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-ați fi aflat voi pe
cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutați pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întîmplat
să vă întîmpin pe voi. Dar acestea toate sînt semn că așa este bunăvoința lui
Dumnezeu, ca să rabd pentru dînsul pînă la sînge”. Apoi, chemînd pe soția sa, anume
Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi și pe prieteni, le-a zis lor: „Vremea mi-a fost altă-dată a
mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau de față și să mă dau în mîinile
prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la
patima cea de voie. Deci voi merge și fie precum Domnul meu va voi să rînduiască
pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu”.
Apoi a poruncit și a pus în rînduială toate cele pentru casă, pentru fii și pentru
slugi, învățîndu-i pe ei cum să viețuiască după dînsul cu fapte bune, în frica și
dragostea de Dumnezeu. Iar la sfîrșit a poruncit soției sale să nu plîngă, nici să nu se
tînguiască cînd va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie
și în veselie, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe
robul său. Apoi luînd pe sine îmbrăcă-mintea cea cuviincioasă dregătoriei sale,
armele și brîul cel ostă-șesc, s-a îmbrăcat așa precum se cade unui comite și și-a lăsat
nu numai casa, femeia și copiii, ci și slugile și prietenii, toate averile, le-a lepădat
pentru dragostea Domnului său. Ce jale era acolo, cînd se despărțeau femeia de
bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plîngeau toți pentru dînsul, luîndu-și
cel din urmă rămas bun unul de la altul, știind că de-acum el nu se va mai întoarce la
dînșii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre ușurare. Aceea că se sîrguia
să pătimească pentru Hristos și, dorind să fie purtător de biruință, avea să stea
înaintea lui Hristos, Domnul său.
Despărțindu-se de toți, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostașii.
Iar Vasilisa, soția lui, îl urma de departe, vrînd să-i vadă nevoința. Și mergeau cu
dînsul și doi iubiți prieteni, Zinon și Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa
muceniciei.
Deci, stînd fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte
bune, zicîndu-i: „Bucură-te, comite Eudoxie!” Iar mucenicul i-a răspuns: „Bucură-te
și tu, ighemoane!” iar ighemonul i-a zis: „Am pus la probă onoarea ta, ca să
împlinești porunca îm-părătească și precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai
ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, și celui cu chip de soare, Apolon, și iubitei
fete, Artemida”. Răspuns-a sfîntul: „Eu, unuia Dumnezeu, în trei fețe preamărit, știu
să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea și dă viață și mîntuire. Aceluia îi jertfesc
jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numești zei sînt lemne și pietre și cu nimic nu
se deosebesc de un lucru neînsuflețit oarecare”. A zis ighemonul: „Eu te învăț pe tine
ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci
chiar și pe împărat îl socotești a fi nimic; încă aud că, aducînd înăuntru o credință
nouă, amăgești pe mulți cu aceea”.
Acestea zicîndu-le ighemonul și-a întors privirea asupra mul-țimii ostașilor cei
ce erau acolo și le-a zis cu mînie: „Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca
împărătească, să se dezbrace de hai-nele cele ostășești, că nu este vrednic de dînsele,
și să se socotească pe sine că este gol și căzut dintr-o asemenea cinste”. Nelegiuitul
zicea aceasta, vrînd să descurajeze pe Sfîntul Eudoxie, crezînd că nimeni nu va fi
nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împă-ratului lor, decît numai singur
Eudoxie care, rușinîndu-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea
și rînduiala sa. Dar prigonitorul însuși s-a rușinat de cele ce grăise, căci Sfîntul
Eudoxie depuse brîul care-i îndreptățea rangul de comite în fața schingiuitorului și
cu el împreună și cei 1 104 ostași de sub comanda lui, care erau creștini în taină,
aprinși fiind atunci și gata cu duhurile ca și de trupurile lor să se dezbrace, punîndu-
și sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Deci, prigonitorul s-a îndoit văzînd deodată atîta mulțime a mărturisitorilor
numelui lui Hristos și, lăsînd a-i întreba pe dînșii mai pe urmă, a trimis îndată la
împăratul Dioclețian, înștiințîndu-l de aceasta și întrebîndu-l ce să facă. Iar împăratul
degrabă i-a tri-mis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri
cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, șezînd la judecată, a
pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, și i-a zis lui: „Pe tine, Eudoxie,
te sfătuiesc să lași netrebnica iubire de ceartă și nebuna împotrivire și de voia ta să
aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să știi că vei jertfi chiar și nevrînd, căci vei fi silit la
aceasta cu chinuri amare”. Și a început apoi a-i număra cîte una; întîi legăturile și
temnițele înfricoșate, bătăile și strujirile; apoi arderile cu foc și toate chinurile
cumplite care sînt înfricoșate nu numai vederii, dar și auzului. La aceste zise
mucenicul a răspuns: „Bîrfești, ighemoane, spunîndu-mi aceasta. Pe acestea eu le
socotesc că sînt chinuri copilărești, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie,
nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoințe, Hristos.
Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de
scrîșnirea dinților și de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe
adevăratul Dumnezeu și se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sînt jucării
și focul cu care tu mă îngro-zești este cu mult mai rece decît focul gheenei; iar sabia
ta îmi va fi mie ca o cheie de ușă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui
soare văzut pe care îl vedem și apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă și raza
cea însuflețită; și în locul celor vremelnice voi moșteni bunătățile cele veșnice. Deci,
să știi cu dinadinsul că idolilor voștri nu mă voi închina. Că mare nebunie este
aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul și argintul cel făcut de mîna
meșterului”. Iar ighemonul a zis: „Blîndețele mele ațîță nebunia ta, că ești cu atîta
îndrăzneală, încît necinstești și ocărăști pe zei, pe împărat și pe mine. Eu necinstirea
mea o rabd; necinsti-rea zeilor și pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate”.
Și a poruncit ca pe Sfîntul Eudoxie întinzîndu-l în patru părți, să-l bată fără
milă cu curele crude, apoi spînzurîndu-l, să-l stru-jească pe coaste cu unelte de fier
ascuțite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniță. Iar după cîteva zile iarăși, scoțîndu-
l pe el la în-trebare, l-a aflat neclintit în credință, ca pe un stîlp nemișcat și ca o cetate
tare; și a poruncit ca cu șine de fier să-l bată peste gruma-jii lui, ca toate mădularele
lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decît moartea. După aceasta
la tăiere de sabie l-a osîndit.
Cînd îl duceau pe sfînt la locul tăierii, el se ruga așa: „Dumnezeule, Cel ce ai
privit spre jertfele lui Abel și ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulți
mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea și nu-mi defăima
sîngele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ție”.
Acestea grăindu-le Sfîntul, uitîndu-se înapoi, a văzut pe soția sa urmîndu-i și
tînguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate așa precum le văzuse
el mai înainte și i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul și să-l îngroape la un loc,
care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plîngă pentru
ieșirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de
sărbătoare și cu alte podoabe să se înfrumusețeze pe sine. Apoi văzînd pe iubitul său
prieten, Zinon, tînguindu-se pentru dînsul, a strigat către el: „Iubite Zinone! Nu
plînge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărți pe noi unul de altul, ci
ca într-o corabie vom înota către viața cea veșnică împreună. La aceste cuvinte s-a
pornit Zinon și cu mare glas a început a striga: „Și eu sînt creștin, mărturisesc pe
Hristos și pentru El voiesc a muri. Și îndată fu prins de slugile cele păgîne și spus
ighemonului.” Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie și pe el.
Deci a suferit tăiere mai întîi Zinon rugîndu-se pentru dînsul Eudoxie. Apoi Eudoxie,
trimițîndu-și înainte la cer pe prietenul său, și-a plecat și el capul sub sabie și a luat
fericitul sfîrșit.
Au fost tăiați atunci și alți sfinți mucenici care, cu îndrăz-neală, au mărturisit
pe Hristos, și au fost lăsați neîngropați. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de
temere luînd trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte
hotărît. Pentru acest lucru, fiind prinsă și dusă la ighemon, a mărturisit și ea pe
Dumnezeu și a ocărît pe idoli și pe cinstitorii lor, vrînd să meargă degrabă la Domnul,
în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: „Știu că ai vrea
să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni și, deși ești vrednică de
moarte, nu voi face aceasta”. Iar ea i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos vede dorin-ța
mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun și cu toate că poate nu voi fi ucisă
de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi
lipsi”. Și a izgonit-o pe ea de la fața ighemonului.
Iar după șapte zile i s-a arătat ei Sfîntul Eudoxie în vis, zi-cîndu-i: „Să spui lui
Macarie, prietenul și păzitorul casei noastre, să meargă la curte și pe aceeași cale
după noi să se grăbească, că iată îl așteptăm pe el”. De aceasta cînd a spus Vasilisa
lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon și a mărturisit că este creștin
și ucenic al lui Eudoxie. Văzîndu-l prigonitorul și auzind mărturisirea lui cea cu
îndrăzneală, a poruncit ca cu sabia să-i taie capul. Și așa s-a dus după Eudoxie și
după Zinon, la bunul purtător de nevoință Hristos, Domnul nostru, Căruia și Vasilisa,
plăcîndu-i, s-a sfîrșit în buna mărturisire și a stat în ceata sfinților, înaintea scaunului
slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.